Angela Balzano
Pentru sfârșitul biocapitalului
Autodeterminare și înrudire postumană
Traducere din limba italiană de Maria Martelli
Acest articol a fost publicat iniţial în limba italiană, cu titlul „Per la fine del biocapitale: Autodeterminazione e parentele postumane”, în Angela Balzano, Per farla finita con la famiglia. Dall’aborto alle parentele postumane, Meltemi Editore, Milano, 2021, pp. 99-122
© 2021 by Meltemi Press S.r.l. All rights reserved. Republished by permission of the copyright holder.
© Post/h/um. Jurnal de studii postumaniste, pentru această traducere în limba română.
Concrete and chaos rise up
Spiderweb across the land
Like a giant rash
Forests lie down below
Foundations of buildings in a bed of ash
Some people here got it real good
’Cause the glass towers bring prosperity
And other people starve in the street
Because concrete knows no sympathy
Operation Ivy, „Big City”
Trăire înrădăcinată 4. Picioare strânse, porți deschise!
După Foucault (2009a), știm că puterea morții în vremuri de control al biologicului nu a încetat să funcționeze. Rasismul e calea de acces a puterii suverane de a ucide, punctul de plecare pentru articularea oricărui dispozitiv sau discurs necropolitic. Din cauza rasismului e posibilă introducerea unei separări între ceea ce trebuie să trăiască și ceea ce trebuie să moară: moartea raselor inferioare e ceea ce face ca viața să fie mai sănătoasă. Guvernările biopolitice occidentale, pentru a continua să fie exercitate, se folosesc de activarea discursurilor și dispozitivelor rasiste, fără a se contrazice. Guvernamentalitatea neoliberală actuală este atât de crudă încât ar fi un gest iresponsabil să nu o luăm în considerare; după cum arată Mbembe și Braidotti (2014, p. 131), „bioputerea și necropolitica sunt două fețe ale aceleiași monede.”
Guvernamentalitatea biopolitică în Occident nu trebuie neapărat să ucidă, ea se poate limita și la a lăsa să moară. Ce se întâmplă atunci când nu primim bărcile, dacă nu asta? Și se întâmplă de prea mult timp. Vă veți aminti de nava Pinar din 2009, vă veți aminti de Esceth, femeia nigeriană care a murit înecată în Canalul Siciliei. Esceth era însărcinată. Dar viața ei și viața pe care dorea să o reproducă nu au meritat nici intervenția guvernului maltez, nici a celui italian (ambele, cuiburi de persoane anti-avort). Au trecut de atunci zece ani, zece ani în care guvernele europene au lăsat să moară, din nou și din nou.
Pe 16 august 2018, nava Ubaldo Diciotti salvează 190 de persoane, dintre care 37 minore, din apele internaționale din jurul insulei Malta. Guvernul italian aștepta ca Malta să intervină, deoarece nava era în zona de salvare malteză. Malta, însă, nu semnase convențiile internaționale (pe care Italia le semnase în 2004, SAR și SOLAS) și nu a intervenit în cazul salvării ambarcațiunilor în pericol din zona sa de competență. Prin urmare, a intervenit garda de coastă italiană, dar în 20 august, când a debarcat în portul din Catania, comandantul Kothmeir primește ordinul de a nu lăsa să coboare migranții/ele de pe navă. Pentru consiliul de miniștri, aceasta a fost „voința clară a Ministerului de Interne”, cea de a priva persoanele aflate la bordul navei Diciotti de libertatea individuală.
Pe 19 martie 2018, nava Mare Jonio salvează 49 de migranți, dintre care 12 copii, la aproximativ 77 km în largul coastelor libiene: barca pneumatică prinsese apă și risca naufragiul. Nava decide să ajute imediat, iar apoi se îndreaptă spre coasta națională. Ministrul de Interne, însă, pretinde că nava nu trebuie să oprească în niciun port italian. Nava debarcă oricum în Lampedusa, al cărei primar nu acceptă să închidă portul, migranții/ele coboară, însă nava e pusă sub sechestru.
Cu aceste două imagini în minte, am pornit în căutarea unor date exacte. Conform UNICEF, în 2018, au ajuns în Italia, pe cale maritimă, 3536 minori străini neacompaniați; în 2019, sunt prezenți în țara noastră, în total, 10787; calculează atunci că nu știm aproape nimic de cel puțin 5229 copii deveniți, după limbajul demografiei, „nereperabili”. Pe de altă parte, pentru Ministerul Muncii, la sfârșitul anului 2019, erau în Italia 6054 de minori migranți singuri, „prezenți și numărați”.
Permiteți-mi o ultimă comparație între date. În Italia, în 2019, au fost 6429 de cupluri heterosexuale care au apelat la reproducerea asistată cu gameții altora (doar ele au, conform Legii 40, acces la aceste tehnici). Ați înțeles deja contradicția pe care vreau să o aduc la lumină: preferăm tehnoficțiunea în locul minorilor/elor migranți/e? Trebuie să credem că există un pic de natură, un pic de biologie a noastră pentru a deveni părinți? De ce altfel am alege gameți care poartă în codurile lor genetice fenotipuri similare nouă, în loc să adoptăm?
Sau nu ne interesează doar fenotipul? Ne interesează, de fapt, și posibilitatea aleatorie, aleatorie ca biocapitalismul financiar care se trage din științele vieții, de a aduce pe lume un anume fel de individ, in primis sănătos și dotat normativ. Ne interesează posibilitatea de a aduce pe lume copii cu particularități care să-i facă performanți și productivi. Mai bine ca embrionul să fie inteligent, cult, strălucit, cu notabile capacități motorii, mai bine ca gameții să vină de la lectorx, artistx, sportivx, muzicienx, chiar dacă să știi să cânți la pian sau să publici bestselleruri nu sunt trăsături ereditare. De ce părinții intenționali își doresc copii sănătoși & culți dincolo de orice dovadă științifică? De ce crește numărul de persoane care apelează la tehnici de selectare a sexului embrionului (Bosisio 2020)? Pentru că, prin prisma dovezilor politico-economice, umanul care supraviețuiește mai bine astăzi este cel a cărui performanță este de succes.
Majoritatea celor ce folosesc tehnicile de fecundare asistată sunt heterosexuali/e albi/e care au decis, apelând la ultimele descoperiri științifice, să formeze cea mai clasică și de bază formă de organizare a statului-națiune: familia nucleară. Femeile nord-europene sau nord-americane de vârstă mijlocie cumpără ovocite și utere de pe piețele reproducerii din Sud-Estul lumii, de la femei fără venituri constante sau șomere, reproducând astfel fenotipul națiunii albe.
În Europa, cele mai căutate ovocite sunt ale femeilor din țările estice, blonde cu ochi albaștri, cu vârste cuprinse între 20 și 35 de ani. Femeile est-europene vând ovocite la prețuri mici, în condiții nesigure, la fel cum și doicile–menanjerele-îngrijitoare – sunt est-europene care migrează pentru a rezolva deficitul muncii de îngrijire și de reproducere provocat de alegerile „emancipatoare” ale cetățenelor de vârstă mijlocie din țările occidentale (Ehrenreich și Hochschild, 2004; Cooper și Waldby, 2015).
Piețele reproducerii și ale îngrijirii urmăresc geografiile asimetrice ale bogăției și inegalitățile transnaționale structurale: reproducerea whitenessului este cea mai profitabilă piață. Această dorință de albitate este cea care determină geopolitica fertilității externalizate. Pacientele italiene își doresc ele însele ovocite cu un fenotip asemănător cu al lor. Acest lucru este dovedit de Documentul de orientare apărut în urma hotărârii Curții Constituționale nr. 162/2014, care autorizează selectarea culorii pielii donatoarei:
Luând în considerare faptul că fecundarea heterologă este, pentru cuplu, ca un proiect reproductiv de paternitate prin intermediul obținerii unei sarcini, centrul trebuie, pe cât posibil, să asigure compatibilitatea principalelor caracteristici fenotipice ale donatoarei cu cele ale cuplului receptor (Balzano 2016a).
O dovadă a acestei căutări obsesive a fenotipului cât mai similar sieși este faptul că agențiile de gameți care răspund întrebării părinților intenționali o fac oferind posibilitatea de a alege din numeroase opțiuni. Să luăm ca exemplu Clinica EmBIO. Printre variantele puse la dispoziție sunt și ethnic background și educational history, culoarea ochilor și a părului. Lista e atât de lungă încât mai bine să apelăm la un screenshot:

https://www.ivf-embryo.gr/en/egg-donors
Nu mă tem de „eugenia de stat”, în Occident Statul nu produce, în mod direct, corpuri standard ad-hoc, sunt îngrijorată pentru că noi ni-l dorim, noi alimentăm circuitele biocapitalului. Aș putea chiar să spun că politicile rasiste ale statului-națiune se hrănesc cu aceste tipuri de dorințe, atunci când nu încearcă să le inducă explicit. Totuși, nimeni nu ne obligă să alegem să reproducem în mod biotehnologic ceea ce ne seamănă sau ceea ce valorează mai mult pe piață. Statul ne încurajează să facem acest lucru sau descurajează alte opțiuni parentale, dar obligația nu există încă. Am putea să ne sustragem, am putea să adoptăm. E greu, având în vedere legea italiană? Aproape imposibil, așa cum e și să recurgi la tehnicile de fecundare și/sau să adopți dacă ești trans, lesbiană sau singură (Fiorilli, 2020). De ce să nu adăugăm la lupta pentru accesul la noile tehnologii de reproducere și lupta pentru rescrierea legilor și a procedurilor de adopție și plasament? Ca ecofeministă și antirasistă, îmi doresc o schimbare etico-politică. Nu pot să nu mă întreb cât s-ar schimba lumea dacă s-ar schimba modul în care o reproducem. Dorința de a avea copii nu trebuie neapărat să coincidă cu felul în care capitalismul rezolvă problema: copilul meu bio(tehno)logic; de la cine ai ochii aceștia; ești toată ca mama ta!
Dorința de a avea copii ar putea să fie doar unul dintre modurile de a numi dorința de a intra într-o relație de îngrijire cu lumea. Multe prietene feministe m-au învățat că maternitatea e o dorință de deschidere, o experimentare a devenirii altul care te face să pierzi conștiința finitudinii corpului ca proprietate. Nu sunt antinatalistă, dar nici esențialistă. Sunt o activistă care caută soluții eficiente pentru problemele pe care le târâm după noi de multă vreme, și sunt conștientă cât de incomodă e soluția propusă de Haraway (2019a): faceți-vă rude, nu copii! Văd sintetizate în acest slogan prea multe chestiuni complexe. Să încercăm să le deslușim cu ajutorul unor probe de microfon.
Unu, doi, unu, doi, probă de microfon
Faceți-vă rude, nu populații!
Dedic această probă de microfon rasiștilor, celor care se bucură de indiferența în care cresc prea multx copii deja născutx, pentru că nu sunt cetățenx, sunt migrantx. O dedic celor anti-avort, care se agită pentru drepturilor celor ce nu s-au născut, alegând să uite că sunt milioane de persoane născute care nu au acces la niciun drept. O dedic celor obsedați/e[1] de reproducerea biologică, deseori heterosexuali albi și occidentali care preferă să producă o viață nouă (care să le fie atribuită), decât să aibă grijă de umanul care există deja (sau poate că acest uman e un pic mai puțin uman pentru că nu e alb, nu e european and so on?).
Poate că este o provocare să construim o asemenea luptă politică, dar mi-o imaginez cam așa: să alăturăm eforturilor din largul mării ale lui Carola și Pia Klemp, ale lui Mare Jonio și SeaWatch, eforturi pe și pentru Pământ. Răspunsul pe care îl dăm nu doar lui Salvini al nostru, ci întregii Fortărețe Europa, e un compozit: grevă reproductivă, pe de-o parte, acceptarea deplină și grija față de alteritate, pe de altă parte. Citesc Preciado și Haraway și mă bucur la gândul potențialului subversiv care rezultă din combinarea sloganurilor lor. Vă amintiți discursul intitulat „Greva uterelor”?
Sunt în totalitate de acord cu Preciado atunci când scrie: „Fiind un corp născut cu un uter, îmi strâng picioarele în fața cato-naționalismului.”[2] La fel ca Preciado, sunt conștientă că „fiecare femeie are înăuntrul său un laborator al statului-națiune de a cărui gestionare depinde puritatea etniei naționale”. Așadar, un slogan antirasist și feminist la înălțimea vremurilor/spațiilor/provocărilor, primul punct al agendei politice pentru descreștere re/productivă, pentru mine, ar fi: Picioare strânse, porți deschise!
Nu știu cum sunteți voi, dar eu revendic sustragerea: vulva sustrasă națiunii, religiei, capitalului, științei, vulva care nu intenționează să procreeze „în serviciul politicii naționaliste”[3], vulva dedicată mai degrabă plăcerilor disfuncționalității, compostării, complotului, hibridizării. Greva uterelor trebuie să fie însoțită de generarea de înrudire, doar așa putem polua puritatea etniei naționale. Există mijloace și căi foarte concrete, nici măcar prea dificile, pentru a genera nu populații, ci înrudiri. Mă gândesc la plasamentul familial, care nu este o adopție, dar care ar scădea numărul migrantxlor minorx neacompaniatx care trăiesc în centre de primire: 94 %. Mi se pare nesustenabil, atât de nesustenabil încât mă gândesc că nu am născut niciodată și nici nu vreau să nasc, dar vreau să mă înscriu pe lista de tutori voluntari disponibili să primească tutela minorxlor străinx neacompaniatx. Mă apucă amețeala, mă întreb cum aș putea să fac asta ca cercetătoare precară single, care lucrează zece ore pe zi și e plătită pentru jumătate, dar presupun că pe totx cex care vor să devină părinți îi apucă amețeala, nu? Dacă n-o să am puterea să o fac singură… ba chiar, sper să nu am puterea să o fac singură. Cyborgfacerea eco/transfeministă nu este nici individualizantă, nici atomizată: do it together! Sper să o pot face cu altcineva. A face împreună, simpoiesi, a te organiza în familii[4] împotriva statului-națiune și pentru supraviețuirea Pământului: strângând picioarele și deschizând porțile putem contribui la regenerarea non-umanului.
Trăire înrădăcinată 5
Înrudiri postumane pentru regenerarea planetei!
And yet so many die, and still we think
That it is all about us, it’s all about you
Nneka, Heartbeat
Haraway ne-a dăruit un dispozitiv prețios. Recitind Staying with the Trouble: Making Kin in the Chthulucene (2019a), îmi dau seama că a fost atentă în a ține toate firele ghemului bine legate, de la începutul până la finalul cărții. Sloganurile ei sunt fire pe care le desface, și pe care le tot desfășoară: firul „generării de rude” și acela de a „nu face copii”, alături de firul „cyborg pentru supraviețuirea terestră”. Duc toate firele ei cu mine către următorul punct al agendei etico-politice și o fac cu un ultim slogan, pe care îl înțeleg ca pe o modalitate viabilă de abordare a problemei. Din moment ce supraviețuirea Pământului e legată de regenerarea sa, iar aceasta e pusă la grea încercare de insistența noastră oarbă asupra reproducerii umanului, al doilea punct/slogan este:
Generați rudenie postumană pentru regenerarea planetei!
Pentru a genera rudenie postumană, noi, locuitorx urbanizatx din țările bogate nu trebuie să mergem în pelerinaje în țări îndepărtate. Locurile în care exploatăm majoritatea animalelor non-umane se găsesc nu departe de centrele orașelor noastre. Abatoarele în care înghesuim și ucidem verișoarele noastre vaci sunt la o distanță de mers pe jos. Înrudirile postumane nu au chipul reconfortant și aura romantică a unei prietenii antropomorfizate, sunt relații conflictuale care nu au de-a face cu un singur individ uman sau non-uman, nu sunt încadrabile în tabloul bucolic al iubirii în doi, de tipul fetița și oița, băiețelul și cățelul. Nu, înrudirile postumane se aseamănă cu adunările, sunt informate de politici de guvernare și de fluxuri financiare, sunt compuse din multipli actori naturalsociali, pe scări g/locale, pot să fie monstruoase: imaginați-vă o deschidere coordonată a porților abatoarelor! Imaginați-vă cât ne-ar șoca fuga în masă a mamiferelor! Ce imens gest de grijă trans-specie ar fi să distrugem aceste cuști, să le lăsăm să alerge libere (Bertuzzi și Reggio, 2019). A avea grijă nu înseamnă doar a hrăni/regenera în relații de proximitate și dependență pe bază individuală/familială. A avea grijă înseamnă a da drumul în relații de libertate și interacțiune pe bază colectivă/cooperativă. Cu toate acestea, noi, locuitorx urbanizatx din țările bogate continuăm să subjugăm și să ucidem alte forme de viață pentru a garanta re/producerea noastră și a statului-națiune. Nu totx în același fel, acest lucru trebuie repetat pentru a nu uita care persoane umane au privilegiul reproducerii și care sunt excluse, care forme de reproducere susțin națiunea și capitalul, dar și pentru a înțelege la cine se referă invitația de a „nu genera populații”. Să vedem încă un rapid freestyle:
cis-hetero occidentali, faceți mai puțini copii
organizați-vă în moduri/lumi diferite
nu doar reproducerea voastră contează:
generați rudenii
puneți capăt familiei!
Vă amintiți că, împreună cu siguranța,
ea este baza statului fascist?
Astăzi e un pilon al economiei neoliberale.
Trăirea noastră înrădăcinată – reluată în generați înrudire postumană pentru regenerarea planetei! –insistă asupra faptului că nimeni de aici nu își dorește extincția. Și pentru că cea umană nu e la orizont, a șasea extincție are mai mult de-a face cu amfibienii și urangutanii decât cu ființele umane:„Este posibil ca umanitatea să fii fost supraestimată, dar, din moment ce a atins cifra de opt miliarde, orice discuție despre extincție pare complet deplasată” (Braidotti, 2014, p. 12).
Oricât de sedusă aș fi de sloganul inițial – Faceți-vă rude, nu copii! – doare recunoașterea că singură, greva reproductivă s-ar învârti în gol și până și rudenia postumană riscă să fie re-înscrisă în fluxurile financiare. Văzând ascensiunea științelor vieții, a informației și piețelor lor, pare un scenariu plauzibil (așa-zisa dezvoltare postantropocentrică a capitalului). Nu m-ar ajuta cu nimic să știu că, poate, peste un secol vom fi mai puțini, dar probabil cu aceleași discriminări bazate pe clasă, rasă, gen și specie. Dacă în următorii 20 de ani ar scădea nașterile, dar emisiile de carbon nu, de ce să nu scadă și numărul zborurilor aeriene? Din păcate nu e un silogism acesta, nici o ecuație, nu-i îndeajuns să spui „- umani = + planetă”. Sunt prea multe alte variabile, etice și economice in primis. Activismul nostru devine și el compostist, încearcă să se miște prin toate trei planurile: strângem picioarele, deschidem porțile, ne aliem cu alte specii, producem mai puțin și, mai ales, producem diferit.
Bogăția ca lux pentru puținii supraviețuitori nu mă interesează. Mă fascinează mai mult „mai puțin pentru totx”. Știu că descreșterea nu înseamnă doar renunțare, sacrificiu, nu în partea lumii din care scriu. Am citit Latouche ca să-l pot pune de-o parte. Am iubit sloganurile transmise de Radio Alice care au ajuns până la noi: caviar pentru totx sau pentru nimeni. Acum mă gândesc la moartea sturionilor gestanți pe care ar provoca-o. Nu mi se pare o renunțare să nu folosești mașina într-un oraș în care oricum se poate ajunge pe jos oriunde. Trăiesc așa și nu mă simt restrânsă, pot să o fac fiindcă acum merg, dar nu am mers întotdeauna și deseori mă blochez: urbanistica noastră, serviciile noastre de mobilitate sunt puține și centrate pe corpul funcțional al bărbatului standard. Nu vreau ca supraviețuirea Pământului să fie delegată persoanei individuale, prețul de plătit este prea mare și prea mulți oameni ar fi incapabili să facă acest lucru (pentru că au corpuri și nevoi diferite de cele ale „omului sănătos”). Totuși, ar trebui să avem niște limite, nu? Nu ideile lipsesc, lipsește voința economică-politică: am putea reconverti mobilitatea, bazând-o pe energii regenerabile, am putea elimina toate SUV-urile în circulație în favoarea transportului public potrivit corpurilor non-standard. Am putea limita emisiile zborurilor intercontinentale destinate divertismentului occidentalilor: cât de mult poluează „dorința” lor de a ajunge la Marea Barieră de Corali (Lenzen et al., 2018)? Mi-aș dori tare mult să o văd o dată în viață, dar în timp ce eu trăiesc, ea moare și călătoria mea până acolo ar contribui cu siguranță la accelerarea dispariției acestui ecosistem admirabil. Nu este un sacrificiu ce fac eu, ci o conștientizare: reciful de corali face sacrificiul pentru noi. Trebuie să începem de undeva și, pentru că în bibliografie (și în biografie), nu îl am pe Latouche, ci pe Foucault și pe Spinoza, vă invit să începem de la obiceiuri și dorințe (numiți-le afecte, dacă vreți), pentru că ele susțin sistemul nostru reproductiv. Am putea să mergem cu totx la mare fără să construim eco-monștri, am putea să călătorim cu totx, dar cu inteligență emotivă, adică redistribuind posibilități și modalități.
Turismul occidental este extrem de nesustenabil. Nu este doar contradictoriu, ci și cinic, și o dovadă de violență, să construiești enclave paradisiace pentru albi în teritorii locuite de popoare anterior colonizate, care atunci când vor să migreze sunt refuzate. Scriu aceste rânduri dintr-o Sicilie care m-a învățat să iubesc marea și pe care am văzut-o cum ia foc din cauza lăcomiei celor puțini care îi înfometează pe cex multx. Chiar și în această dimineață, cred că nu am nevoie de nimic altceva decât de stânci abrupte, pe care să le escaladez, și de fenicul care să-mi gâdile picioarele. Dorințele sunt aproape de iarbă, refrenul lui Deleuze & Guattari. Dar aici iarba arde prea repede și, odată cu ea, și dorințele. Aici fumul face ca ochii și inima să lăcrimeze. Chiar în această dimineață, San Vito lo Capo arde, așa cum arde Sudul de prea mult timp, insuportabil de mult. Se spune că precaritatea sălbatică este cea care îi determină pe pădurari să dea foc la rezervații: sunt plătiți on call. Se spune că mafia dă foc pentru a construi mai apoi reședințe și vile cu piscină. Se spune că, totuși, trebuie să și mănânci, dar devastarea mediului înconjurător, care ia forma unor eco-monștri turistici sau a unor incendii, nu este răspunsul, la fel cum nu este nici crearea de „parcuri naturale”. Nu avem nevoie de rezervații, ci de relații diferite între teritorii și oameni. Nu tânjim după îngrădirea naturii, ci după eliberarea umanului și a non-umanului, după mutualismul trans-specii!
Rezervațiile, reciclarea și biologia comerțului la scară largă nu sunt un răspuns valabil: green economy este, de fapt, greenwashing. Subversiunea instituțiilor și a sistemului de re/producere, da, ar putea fi. Mă refer la conectarea punctelor, la generarea unor înrudiri postumane și monstruoase, ceva care să aibă în vedere descreșterea homo-ului occidental pe care l-am demascat deja ca fiind masculul alb al speciei, născut în același timp cu liberalismul și capitalismul. Luxul acestui homo este cel care trebuie să descrească, lui trebuie să-i lipsească condițiile de reproducere. De ce, pentru el, stațiunea de cinci stele și, pentru un migrant, centrul de detenție?
Nu avem decât de câștigat dacă încetăm să reproducem acest homo: gândiți-vă la timpurile și spațiile de viață care se eliberează atunci când refuzăm să muncim (Barca, 2019)! Și cum munca de reproducere ocupă aproape întreaga durată a existenței noastre, valorizând de la intestine până la limbaj, prima consecință ar putea fi reapropierea vieții noastre. A doua consecință a descreșterii lui homo ar putea fi îmbunătățirea generală a stării planetei.
Modul nostru de a fi în lume implică cel mai abject consumism, chiar și atunci când credem că renunțăm la multe. Trăiesc fără mașină și fără copii, dar beau, fumez, mă hrănesc și mă spăl în Occident. Gesturile care îmi asigură regenerarea sunt extrem de nocive și, oricât de atentă aș fi să nu beau din sticle de plastic, știu că există ceva de-al meu în Pacific Trash Vortex. Dacă aș fi vrut să fiu mamă, cum ar fi trebuit și cum aș fi putut să trăiesc ca ecofeministă? Se pot numi ecofeministe doar mamele care locuiesc la țară și lucrează pământul? Chiar pot eu să le cer tuturor mamelor să își producă singure detergenți, să folosească doar scutece din pânză, pe care să le spele, să le întindă și să le împăturească? Să cultive și să proceseze hrană pentru familia lor?
Nu, așa ceva nu vreau să cer. Pentru că nimeni nu ne-ar recunoaște astăzi această muncă reproductivă. Sunt sigur că unele femei o fac din propria alegere și sunt fericite, dar sunt la fel de sigură că multe dintre ele nu ar putea (pentru că accesul la pământ nu este de la sine înțeles, așa cum nu este de la sine înțeleasă nici posibilitatea subzistenței, adică posibilitatea de a se întreține doar din cultivarea pământului), multe dintre ele nu ar ști (o consecință a opoziției natură/cultură) și multe nu ar vrea (sincer a-reproductive și dezinteresate de chestiune, se mai întâmplă: girls wanna have fun). Nu vreau să le cer femeilor să fie din nou gardienele naturii, salvatoarele, cele care au răbdarea (una asemănătoare cu abnegația) necesară pentru a ține lumea pe umerii lor și a o repara. Nu la asta mă refer atunci când vorbesc despre descreștere re/productivă, ci mai degrabă vreau să invit la o regândire colectivă a vieții în comun. Pentru a trăi, așa cum scriu Marx și Engels, „este însă nevoie înainte de toate de mâncare şi de băutură, de locuinţă, de îmbrăcăminte şi de o seamă de alte lucruri”(1953, p. 28).
Din 1846 și până în prezent, ce am mai pus în acea „o seamă de alte lucruri”? Putem să ne punem de acord asupra limitei? Întrebarea-cheie care ar trebui să ghideze acest efort colectiv de identificare a limitei creșterii nu ar trebui să se învârtă în jurul nodului necesității. Nu este vorba de a ne întreba ce este necesar pentru noi și ce nu este. Această întrebare este reducționistă și înșelătoare; ea riscă să ne reducă capacitățile, să ne priveze de instrumente utile și plăcute. În schimb, mi se pare că ar trebui să ne întrebăm ce anume din ceea ce producem dăunează alterității? Răspunsul la această întrebare deplasează planul discursului: în prezent, aproape totul dăunează alterității, pentru că diferența o face modul în care producem. Producem prin poluare, prin amânarea în spațiu-timp a risipei și a devastării. De aceea, avem nevoie de rude postumane, avem nevoie să ne aliem cu mașinile, plantele, animalele, bacteriile… avem nevoie de mai multă tehnoștiință ecofeministă, nu de mai multă „inovație”.
Refren speculativ 3
Descreștere re/productivă
Îmi spun că trebuie să-mi țin picioarele bine înfipte-n pământ,
ca să înrădăcinez dorințe pe care nimeni nu le va putea smulge.
Meg, Simbiosi
Cu siguranță, nu ne putem aștepta ca mașinile să scutească ființele umane de muncă (plătită și neplătită) și, în același timp, să scutească Pământul de munca de regenerare pe care o depune zilnic pentru reproducerea speciei sapiens, pentru că mașinile vor trebui să fie produse și vor fi întotdeauna create dintr-un anumit material. Nu sunt o sceptică a automatizării complete pentru că aș fi îngrijorată de pierderea factorului uman, deși ar fi legitim să ridicăm întrebări de natură politico-economică, să ne întrebăm care ar fi salariile persoanelor umane în faza de tranziție și, mai apoi, apoi în starea de după. Nu cred că tehnoștiința este în sine o vestitoare a eliberării și a autodeterminării tuturor ființelor terestre, deoarece sunt convinsă că robotica, domotica, cibernetica și informatizarea rămân un fel de „ciomag” al lui Marx și Engels, care spuneau: „Chiar dacă realitatea sensibilă este redusă, ca la sfântul Bruno, la un minim, la un ciomag, ea presupune activitatea de producere a acestui ciomag.” (1953, p. 28).
Marx și Engels nu s-au înșelat, dar, ca feministă, trebuie să adaug câteva variații: in primis, o variație care întoarce totul cu susul în jos: chiar dacă realitatea sensibilă este redusă la un minim, poate la un ciomag, ca în cazul Sfântului Bruno, ea presupune activitatea de reproducere a Sfântului Bruno.
Astăzi, plătim prețul unei alienări care a durat secole. Am ignorat faptul că reproducerea și îngrijirea vieții erau un bun comun, le-am considerat o chestiune privată, care poate fi gestionată în cadrul familiei. Am invizibilizat și individualizat reproducerea socială și biologică, neglijându-le ca domenii de analiză și de intervenție politică, până când neoliberalismul a dus la valorizarea privatului, a personalului. Marxismul orb la diferențele de gen a fost mai puțin capabil să contextualizeze importanța reproducerii decât neoliberalismul. Cu excepția feminismului marxist, se poate spune că Marx, mai întâi, și neo-marxismul, mai târziu, au încercat, dar nu au reușit, să pună în context transversalitatea și centralitatea muncii de reproducere și a materiei sale.
Noi, feministele, vrem să facem ca această dimensiune materială să izbucnească în toată urgența ei. Acesta este motivul pentru care folosesc expresia descreștere re/productivă, consider că producția face parte din reproducere. Trebuie să repetăm mereu că orice producție este reproducere (și invers), pentru că, din această alienare, capitalismul a ierarhizat ființele vii umane și non-umane, din această alienare ne revendicăm privilegiul de a extrage resurse și de a returna deșeuri. Haideți să privim mai îndeaproape această alienare și să analizăm consecințele ei, nu numai pentru persoanele umane, ci și pentru Pământ în ansamblu.
Marx și Engels au înțeles că munca intelectuală este, în același timp, și muncă materială, dar domeniul lor de analiză s-a limitat la producție, adică la munca salariată. Înțelegerea lor nu a mers mai departe de înțelegerea faptului că diviziunea muncii în muncă manuală și intelectuală este urmată de proprietatea privată, familia fiind proprietatea omului care muncește. Totuși, trebuie precizat că ei scriau în perioada în care familia nucleară burgheză nu era modelul dominant și nu constituia baza de articulare a piețelor și a statelor-națiune: „În momentul în care scria Marx, familia nucleară și munca domestică nu fuseseră create încă în întregime” (Federici, 2020, p. 21). Neomarxismul nu a reușit să vadă ceea ce era la fel de adevărat la vremea respectivă ca și astăzi, și anume că muncitorul este muncitor datorită cui îl îngrijește, datorită persoanei care spală zilnic rufele, prelucrează alimente, consolează și stimulează, ascultă și, adesea, iubește.
Nu există doar naștere, iar munca de îngrijire nu poate fi redusă la munca domestică. Reproducerea socială este ceva mai complexă: este reproducerea speciei, reproducerea forței de muncă, reproducerea legăturilor și a resurselor necesare pentru îngrijire și afecțiune (Casalini, 2018, p. 114). Cât de mult s-au schimbat aceste trei domenii fundamentale ale vieții noastre de la apariția noilor tehnologii? Reflecțiile lui Marx trebuie puse în context; ele sunt influențate de spațiu-timpul în care a trăit. Noi gândim în epoca neoliberalismului post-bunăstare, care a încercat să capitalizeze mai mult viața națiunii prin reconfigurarea instituțiilor de reproducere socială și biologică. Astăzi, reproducerea este relocalizată în sfera financializării și a precarității. Asistăm la o răsturnare de situație care ne duce înapoi în secolul al XIX-lea, la desființarea sistemului de drepturi centrat pe capul familiei, la răspândirea formelor contractuale care individualizează riscurile, în special cele biologice. Astăzi, neoliberalismul se debarasează de orice esențialism și, astfel, vizează feminizarea muncii, generalizând precaritatea prin valorificarea capacităților atribuite în mod tradițional „femininului”, cum ar fi capacitățile reproductiv-afectiv-relațional-comunicative:
Munca este redefinită atât ca feminină, cât și ca feminizată, indiferent că este realizată de bărbați sau de femei. A fi feminizat înseamnă a deveni extrem de vulnerabil; a fi în poziția de a fi dezasamblat, reasamblat, exploatat ca forță de muncă dispensabilă; […] înseamnă a duce o existență care se află mereu la limita obscenului, a locului desemnat și a reductibilității la sex (Haraway, 2014).
Acum, când suntem cu toții/toate corpuri, femeile încă nu sunt rațiune. Lăsați-mă să explic mai bine. Precum Casalini, cred că femeile au intrat pe piața muncii doar pentru că „condițiile de muncă treceau prin acea schimbare drastică ce avea să ducă la actualul regim de precaritate” (2018, p. 107). În Occident, de la sfârșitul anilor 1970, adică de când avem dreptul legal la „muncă egală, salariu egal”, valoarea muncii a scăzut drastic, durata ei acoperă întreaga durată a vieții, există mai puțină protecție colectivă și mai multă asumare individuală a riscurilor. Presupun că feministele care au revendicat accesul la salarii și la sfera publică în anii 1970 nu la asta se refereau și nici nu și-au imaginat că, la 50 de ani după luptele lor, fenomene precum segregarea verticală și orizontală sunt încă atât de des răspândite. Științele rămân apanajul bărbaților, având în vedere că doar 30 % dintre cei ce lucrează în domeniul tehnico-științific la nivel mondial sunt femei.[5] Raportul Organizației Internaționale a Muncii (OIM), intitulat Women at Work: Trends, afirmă că, la nivel mondial, „femeile rămân suprareprezentate ca lucrători familiali sau în ocupații (cum ar fi munca domestică) adesea încadrate în aranjamente de muncă informale, ceea ce le împiedică să aibă acces la protecție socială”[6].
Sectorul în care femeile găsesc cele mai multe locuri de muncă, chiar și atunci când vorbim despre munca formală, rămâne sectorul terțiar, care a luat naștere odată cu externalizarea muncii de reproducere.[7] Femeile continuă să îngrijească, să proceseze alimente, să spele și să calce: dar o fac în aziluri, restaurante, spălătorii. Dacă luăm în considerare sfera de formare și educație, observăm imediat că femeile sunt angajate mai mult în rolurile cele mai apropiate de îngrijire, sunt profesoare în școlile primare și secundare și se străduiesc să se afirme în universități și centre de cercetare. Puținele care reușesc să intre în mediul academic lucrează în cea mai mare parte ca muncitoare precare: la nivelul UE-28, mai puțin de 30 % dintre femeile din domeniu reușesc să devină Full Professor (EC, She Figures, 2008).
Dihotomiile conceptuale ale filosofiei occidentale stau încă la baza modului în care performăm genurile. Mai exact, normele socio-culturale care stau la baza distincției opoziționale atavice „femeie = pasiune vs. bărbat = rațiune” sunt încă prea des reproduse de aceleași subiectivități întrupate care duc la menținerea piețelor muncii și a politicilor statului-națiune. Familia heterosexuală, care trece fără îndoială prin schimbări, rămâne baza guvernamentalității occidentale. În timp ce luptele feministe și alegerile femeilor au contribuit la amânarea maternității, noile tehnologii de reproducere au devenit un instrument de reproducere a familiei heterosexuale și a pieței fertilității asociate. Piața fertilității nu este condusă de inovația științifică produsă de cercetători (presupusa muncă intelectuală și imaterială), ci se hrănește din dorința femeilor și a bărbaților occidentali de a avea copii legatx bio(tehno)logic de ei, ceea ce implică un anumit tip de muncă pe care Cooper și Waldby l-au numit „muncă reproductivă și regenerativă”, muncă clinică sau așa cum i-am spus eu, în introducerea la cartea celor două, într-un singur cuvânt, biomuncă (2015). Nu este o coincidență faptul că furnizoarele/i de muncă clinică nu au un loc în economia formală, că nu primesc niciun salariu, ci cel mult rambursări de cheltuieli. Acestora li s-a atribuit locul în care mult timp au fost plasate femeile, acela al economiei informale, al muncii prost plătite sau neplătite.
Insist asupra legăturii dintre munca plătită și cea neplătită, deoarece cred, precum Picchio (2020), că aceasta este problema macroeconomică prin excelență, nu o chestiune marginală. Pentru a o putea defini ca atare, Picchio calculează munca totală, luând în considerare atât munca neremunerată, cât și cea remunerată, și face o defalcare a datelor în funcție de gen, demonstrând că, la nivel global, bărbații fac mult mai multă muncă remunerată decât femeile. Dar rezultatul neașteptat al calculelor sale este altul: totalul muncii plătite este mai mic decât totalul muncii neplătite. Chiar dacă am reuși redistribuirea muncii între genuri, problema ar rămâne: pentru a pune în mișcare veniturile și bunăstarea socială este nevoie de mai multă muncă neremunerată decât de muncă remunerată. Este nevoie, așadar, de nimic altceva decât o subminare a modelului, trebuie să începem să vedem că producția este necesară pentru reproducere, și nu invers.
Feministele care au cerut un salariu pentru munca de îngrijire în anii 1970 au avut dreptate, la fel cum au avut dreptate, din punctul meu de vedere, și cele care au adus în discuție posibilitatea de a elimina orice muncă. Trebuie să combinăm cele două revendicări și putem face acest lucru cerând un venit de bază necondiționat, care să permită autodeterminarea pentru totx, la nivel individual, nu de familie. Dacă ne-am limita la a cere un salariu pentru munca de reproducere, am cădea în capcana esențializării, iar posibilitățile concrete de eliberare, atât individuală, cât și colectivă ar fi minime, chiar dacă, din punct de vedere istoric, a fost de o importanță excepțională faptul că femeile au făcut vizibilă cantitatea enormă de muncă neplătită pe care au efectuat-o (și o efectuează, vezi Vergès, 2020, p. 103). Astăzi, venitul de bază necondiționat ar putea, cel puțin, să deschidă noi spații și timpuri de viață. Nu este o soluție pentru orice, nu este neapărat ușor de obținut, și, în plus, s-ar putea să nu producă nicio transformare de unul singur; normele de gen ar putea continua fi reproduse în continuare, dar oamenii, cel puțin, ar putea alege ce forme de viață și de relații, de afecte și de îngrijire să întrețină. În ceea ce privește eliberarea individuală, ar putea fi util în multe cazuri. Mă gândesc la femeile care sunt violate și hărțuite în familie și/sau la locul de muncă: în felul acesta, ar avea mijloacele de a scăpa de violență. Mă gândesc la persoanele LGBTQI+ prinse în familii care le pun piedici, care sunt discriminate la locul de muncă: în felul acesta, ar avea mijloacele necesare pentru a-și face o viață proprie. Cred că ar putea funcționa ca un amortizor social pentru milioanele de persoane precare, care lucrează pe bază de comenzi [job on call], pentru milioanele de oameni care trăiesc sub pragul sărăciei. Și mie mi-ar fi util, dar nu mă aștept ca venitul de bază necondiționat să ofere un răspuns la întrebarea în funcție de care aș vrea să ne ghidăm: de ce continuăm să producem rănind alteritatea?
Așadar, haideți să punem pe ordinea de zi autodeterminarea sexuală și reproductivă a femeilor, să cerem un venit de bază necondiționat și, în același timp, să mergem mai departe și să ne întrebăm: odată ce ne eliberăm viețile de sub constrângerea muncii, cum ar trebui să ne reproducem?
Scriu în mijlocul Sars Wars CoV-2 și izolarea forțată mă face să mă gândesc: statul italian a declarat națiunea zonă roșie, școlile și universitățile sunt închise, dar „producția” nu se oprește, guvernul și Confidustria[8] nu o opresc, o întreagă generație de mame care lucrează este forțată să meargă la serviciu sau să muncească online de acasă, dar și să aibă grijă de copii și de bătrâni/e. Deoarece copiii sunt purtători asimptomatici, iar vârstnicii sunt cei mai expuși riscului, limitările sistemului social bazat pe familie devin evidente în situația CoV-2: nici măcar bunicile/bunicii nu pot ajuta mamele. Statul nu a asigurat niciun venit de bază necondiționat, se merge înainte cu îmbolnăvirea și concediile forțate, și cu șomajul tehnic pentru categoriile care reușesc să se zbată. Personal, am ieșit foarte puțin, dar în a patra zi de carantină a trebuit să ies. Municipalitatea din Bologna a suspendat piețele Campi Aperti[9], astfel încât nu prea poți să scapi de marea distribuție și să te orientezi către producătorii locali. Așa că stau la această coadă, la doi metri distanță de ceilalți oameni, timp de patruzeci de minute în care mă întreb cum a fost posibil să ne separăm atât de mult de materie, de Pământ. Însoțitoarea mea, o fitoterapeută feministă care locuiește în munți, nu are parte de această experiență. Dar noi, locuitorii megalopolisului urban, de câte lucruri avem nevoie pentru a trăi și cum le obținem?
Problema este aceasta, cum facem rost de pâine, cum construim acel ciomag al Sfântului Bruno? A doua corecție pe care vreau s-o fac la Marx și Engels este următoarea: chiar dacă reducem realitatea sensibilă la un minim, la un ciomag, ca în cazul Sfântului Bruno, acest lucru presupune materia din care facem acest ciomag.
Sunt în patru chaturi politice, pe două aplicații diferite, ne adunăm pe Discord și împărțim aperitive cu prietenele pe Zoom, și mă întreb serios: dacă acestea nu sunt trandafiri[10], dacă considerăm, pe bună dreptate, că este vital să rămânem conectatx și dacă credem că bunurile primare care ne permit acest lucru sunt esențiale, vom continua să facem asta prin exploatarea siliciului în Africa de Sud? Pentru că nu vreau să aprob distincții între bunuri primare și secundare: fie ca zeița cyborg să ne protejeze dispozitivele, dar să ne elibereze de tehnologiile de dominație! (Ippolita, 2017).
Problema siliciului este problema făinii, nu voi face lista cu ceea ce nu ne trebuie, ci lista cu risipa, cu deșeurile, cu distribuția inegală a resurselor și a bogăției. De asemenea, aș dori să fac o listă cu modul în care s-ar putea face altfel. Cine prelucrează siliciul, cine produce făina? Mii de corpuri pe care nu le vedem niciodată când cumpărăm și, mai presus de toate, Pământul. Așa că stau la coadă de patruzeci de minute și creierul meu revine la același punct: cum a fost posibil să ne separăm atât de mult de Pământ?
În același mod în care diviziunea sexuală a muncii a putut să apară și să persiste: prin eliminarea reproducerii din economie.
Nu doar femeile sunt cele care reproduc specia, ci întreaga planetă Pământ, din ea ne tragem și, dacă nu putem să-i plătim un salariu pentru munca enormă pe care o face pentru noi, ar trebui măcar să-i facem mai puțin rău (pentru că asta, în cele din urmă, se va întoarce împotriva noastră). Zilele acestea o recitesc pe Picchio: ea îmi dă de înțeles să nu-mi fie teamă să folosesc termenul de descreștere în sens feminist, îmi explică faptul că, dacă am atâtea rețineri, este pentru că știu că dezbaterea despre descreștere a neglijat problema reproducerii (Picchio, 2015).
Întreruperea producției și reducerea acesteia acum ar exacerba volumul de muncă neplătită, care nu este deloc nesemnificativ și este efectuat în principal de femei. Nu mă surprinde – și nici nu-i găsesc vreo vină – alegerea colegei mele, mamă a două fete, pentru care carantina înseamnă telemuncă și epuizare: mi se pare legitim ca ea să facă mâncare semipreparată la prânz. Descreșterea este fie re/productivă, fie nu este. Dacă descreșterea se referă doar la producție, am dat-o în bară: volumul de muncă neplătită va crește și nu există niciun motiv să credem că va fi distribuit în mod egal între genuri, clase și rase.
Descreșterea la care aspir este re/productivă pentru că este eco/cyborg/transfeministă, motiv pentru care mă întorc la Haraway și la prețiosul dispozitiv de la care am început, Chthulucene. Capitolul „Poveștile lui Camille” este ca o continuare a textului Promisiunile monștrilor (2019b, p. 126), unde își declarase intenția de a rescrie science-fictionul: Poveștile lui Camille este science-fictionul eco/cyborg/transfeminist pe care îl așteptam! Felul în care ne sfătuiește, calea pe care ar urma-o pentru a pune capăt Capitalocenului: descreșterea re/productivă este de imaginat, de aceea Haraway recurge la science-fictionul feminist. Poveștile lui Camille sunt povești de co-devenire cyborg-animal, în care umanul tinde să se diminueze, să se integreze în diferite sensuri și moduri, de la nivelul genetic, al bioingineriei, la cel afectiv-relațional și până la cel demografic.
Fără îndoială, Haraway nu este împotriva umanului, iar al său make kin not babies nu se poate reduce la o instigare, pe care s-o respingem ca excesivă sau, mai rău, pe care s-o minimalizăm pentru a o ignora. Cred că, dacă ar fi fost o simplă provocare, nu ar fi ales să o folosească în încheierea introducerii și să arate că este profund conștientă de motivele pentru care își susține cauza (Haraway 2019a, p. 20).
Acest apel nu este menit să îi/le descurajeze pe cex care doresc să experimenteze viața de părinte, nici să invizibilizeze sterilizările forțate (Vergès, 2017) sau negarea accesului la tehnicile de reproducere asistată pentru persoanele LGBTQI+. Acest apel are ca scop preluarea controlului asupra procesului de scădere a natalității de la guverne și piețe, de la Banca Mondială, deoarece politicile de control al populației care se întrevăd la orizont sunt centrate pe Africa. Cu toate acestea, țările bogate, cu rate de natalitate mai scăzute, sunt cele care poluează și distrug Pământul. Dacă previziunile ne anunță o creștere a migrației dinspre țările cu cele mai mici venituri spre cele cu venituri mai mari, ar trebui să ne pregătim să-i primim pe toți, și mă refer la noi, cex din acea parte a lumii care expropriază Pământul de secole pentru a se re/produce. Acest apel are ca scop inversarea procesului: mai puțini hetero-cis bogați și occidentali, porți deschise, părințeală trans-specie și transgen!
Vom fi capabilx să ne reorientăm dorința de a fi părinți în aceste direcții? Să ne alăturăm fluturilor-monarh și să primim persoanele migrante (de toate vârstele)?
Haraway reiterează faptul că autodeterminarea individuală nu trebuie pusă la îndoială, dar, în același timp, dorește să gândească reproducerea în termeni colectivi. În Comunitățile Compostului nu există constrângere, autodeterminarea nu ia forma unei alegeri individuale și, prin urmare, creșterea copiilor este împărtășită, depășește granițele biologice, merge dincolo de limitele umane. Părințeala devine un teren de negociere interspecii, nu doar omul poate relaționa dincolo de propria specie, dar trebuie să țină cont și de modul în care prosperitatea umanului nou-născut afectează viața și moartea celor non-umani.
Toate acestea pot fi și trebuie discutate: într-o perspectivă eco/cyborg/transfeministă nu există imperative normative, ci doar schimbări etico-politice. Nicio obligație pentru nimeni, totul este o chestiune de dorință. Ce ne dorim mai mult: „principiul distructiv și încă răspândit al necesității «naturale» a înrudirii și a reproductivității biogenetice, bazate pe modelul arborelui genealogic” (Haraway, 2019a, p. 157) sau ne dorim ca orhideea Papucul lui Venus să se întoarcă pentru a prospera senină, împreună cu polenul și albinele?[11] Reducerea populației umane este un proces riscant, trebuie să țină cont de pozițiile istorice și de luptele decoloniale și postcoloniale, motiv pentru care pornesc de la locul și poziționarea mea geopolitică: am simțit și încă mai simt pe propria piele îndemnul la reproducere. În timpul Sars Wars CoV-2 se răspândesc meme-uri care înfățișează copii și pe care se poate citi #staiacasă #făuncopil #pentruviitorulitalian. Între timp, Europa se baricadează închizându-și granițele. Dorința mea este ca Vestul să nu se mai reproducă, de ce să nu începem experimentul? Vestul: aici trebuie să scadă nevoile. Haraway face o referință rapidă, dar pentru mine fundamentală, pe această temă: „Generează rude pentru a reduce numărul de ființe umane pe Pământ și nevoile lor, lăsând în același timp umanii și alte creaturi să prospere” (2019a, p. 156, sublinierea îmi aparține).
Umanul a cărui nevoi sunt nesustenabile nu este, cu siguranță, campat în Lesbos[12], ci se plimbă, bazat, în SUV-ul său, într-un megaoraș occidental aglomerat. Umană nesustenabilă sunt și eu, care încerc să nu am nevoi nesustenabile, dar, la fel ca multx dintre voi, nu aș avea timpul, materialele sau cunoștințele necesare pentru a mă dedica producției a tot ceea ce am nevoie pentru a trăi. De multe ori recurg la marea distribuție pentru că bio și km0 sunt un apanaj de clasă.[13] La fel ca mine, presupun că milioane de oameni din Occident nu s-ar putea reproduce dacă singura cale de ieșire din Capitalocen ar fi scăderea producției. Tocmai pentru că îmi pasă de îngrijirea celor vii, a generațiilor actuale și viitoare de oameni, precum și a Pământului ca întreg, fac apel la o descreștere re/productivă. Pentru că prefer procesele colective și autogestionate în locul controlului populației exercitat de guverne și piețe, prefer să cred că vom acționa din responsabilitate pentru formele de viață, umane și non-umane, care locuiesc astăzi pe planetă. Cea de-a șasea extincție în masă și Marea Accelerare Umană sunt, din păcate, proporționale: de când am început să creștem fără limite, dispar 1000 de alte specii pe an (Pimm et al., 2014).
Bibliografie
Balzano, A., „Le conseguenze dell’amore ai tempi del biocapitalismo. Diritti riproduttivi e mercati della fertilità”, în F. Zappino (ed.), Il genere tra neoliberismo e neofondamentalismo, OmbreCorte, Verona, 2016.
Barca, S., „«An Alternative Worth Fighting For». Degrowth and the Liberation of Work”, în E. Chertkovskaya, A. Paulsson, S. Barca (ed.), Toward a Political Economy of Degrowth, Rowman & Littlefield International, Londra, 2019.
Bertuzzi, N., Reggio, M. (ed.), Smontare la gabbia: Anticapitalismo e movimento di liberazione animale, Mimesis, Milano, 2019.
Bosisio, E., „Gender Before Sex | Population Before Subjects. Gender Selection and SDL (Sexualizing Division of Labor) vs TechnoQueer Futures”, în S & F, nr. 23, 2020, pp. 47-62.
Braidotti, R., Il postumano. La vita oltre l’individuo, oltre la specie, oltre la morte, trad. it. di A. Balzano, Deriveapprodi, Roma, 2014. [ed. rom.: Postumanul, traducere și note de Ovidiu Anemțoaicei, Hecate, București, 2016.]
Casalini, B., Il femminismo e le sfide del neoliberismo,If Press, Roma, 2018.
Cooper, M., Waldby C., Biolavoro globale. Corpi e nuova manodopera, trad. de A. Balzano, DeriveApprodi, Roma, 2015.
EC – European Commission, She Figures 2018, Publications Office of the European Union, Luxembourg, 2019.
Ehrenreich, B., Hochschild, A., Donne Globali. Tate, colf, badanti, trad. de V. Bellazzi, A. Bellomi, Feltrinelli, Milano, 2004.
Federici, S., Genere e capitale. Per una rilettura femminista di Marx, ediție de A. Curcio, DeriveApprodi, Roma, 2020.
Fiorilli, O., „Make Kin not Babies o giustizia riproduttiva? Note per una politica transfemminista della riproduzione”, în Liberazioni, anul XI, nr. 42, 2020, pp. 52-60.
Foucault, M., 2009a, Bisogna difendere la società, trad. it. di M. Bertani, A. Fontana, Feltrinelli, Milano. [ed. rom.: Trebuie să apărăm societatea, traducere de Bogdan Ghiu, Idea, Cluj, 2010.]
Haraway, D. J., When Species meet, University of Minnesota Press, Minneapolis, 2008.
Haraway, D. J., Chthulucene. Sopravvivere su un paese infetto, trad. de C. Cicconi, C. Durastanti, Nero, Roma, 2019a.
Haraway, D. J., Le promesse dei mostri. Una politica rigeneratrice per l’alterità inappropriata, ed. coordonată de A. Balzano, Derive Approdi, Roma, 2019b.
Haraway, D. J. „Un manifest al cyborgului. Știință, tehnologie și feminism socialist la sfârșitul secolului XX”, traducere de Sînziana Cotoară, în Post/h/um, vol. 1: „Postumanismul”, 2014, https://posthum.ro/post-h-um-1/donna-haraway-un-manifest-al-cyborgului.
Ippolita, Tecnologie del dominio. Lessico minimo di autodifesa digitale, Meltemi, Milano, 2017.
Lenzen, M., Sun, Y., Faturay, F., Ting, T. P., Geschke, A., Malik, A., „The carbon footprint of global tourism”, în Nature Climate Change, nr. 8, mai 2018, pp. 522-528.
Marx, K., Engels, F., „Ideologia germană”, în Opere, vol. 3, Editura Politică, București, 1958.
Picchio, A., „Feminist economics”, în Giacomo D’Alisa, Federico Demaria, Giorgos Kallis (eds.), Degrowth. A Vocabulary for a New Era, Routledge, London, 2015.
Picchio, A., „A partire dal lavoro non pagato”, în F. Giardini, S. Pierallini, F. Tomasello (eds.), La natura dell’economia. Femminismo, economia politica, ecologia, DeriveApprodi, Roma, 2020.
Pimm, S. L., Jenkins, C. N., Abell, R., Brooks, T. M., Gittleman, J. L., Joppa, L. N., Raven, P. H., Roberts, C. M., Sexton, J. O. „The biodiversity of species and their rates of extinction, distribution and protection”, în Science, vol. 344, nr. 6187, mai 2014.
Vergès, F., Le ventre des femmes: Capitalisme, racialisation, féminisme,Albin Michel, Paris, 2017.
Vergès, F., Un femminismo decoloniale, trad. de E. Biserna, OmbreCorte, Verona, 2020.
Note
[1] Aici, „x”-ul nu este folosit, pentru că utilizarea lui se referă, în imaginația mea, la o comunitate (nomadă și queer) de subiectivități care nu suferă de această obsesie.
[2] Altfel spus, naționalism catolic, o sinteză dintre doctrina bisericii catolice și cea a statului (n. trad.).
[3] collettivaxxx.wordpress.com/2014/02/03/sciopero-degli-uteri-di-beatriz-preciado.
[4] În orig., s/famiglie, termen folosit de mișcările feministe italiene pentru a semnifica altceva decât familia, respectiv crearea unor legături de iubire și afecțiune în afara celor biologice (n. trad.).
[5] uis.unesco.org/sites/default/files/documents/fs55-women-in-science-2019-en.pdf.
[6] www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/—dgreports/—dcomm/—publ/documents/publication/wcms_457317.pdf, p. 11.
[7] www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/—dgreports/—dcomm/—publ/documents/publication/wcms_619577.pdf.
[8] Confidustria sau Confederația Generală a Industriei Italiene este federația patronală italiană și camera națională de comerț, care reunește peste 113 000 de companii (n. trad.).
[9] Campi Aperti este o asociație de producători și cetățeni care sprijină agricultura ecologică țărănească. Se ghidează după principii ca suveranitatea alimentară, autogestionarea și producția biologică și locală (n. trad.).
[10] În înțelegerea mea, aici e vorba de cunoscutul slogan feminist „bread and roses” – pâine și trandafiri -, care revendică accesul atât la resursele materiale de bază – pâinea – cât și la cele care bucură inima – trandafirii (n. trad.).
[11] Papucul lui Venus și albinele înrudite cu aceasta sunt amenințate cu dispariția în Europa, iar omul este cauza directă : acesta le extirpă de dragul de a le colecta, într-o încercare inutilă de a le reproduce în propria grădină. Dar orhideele Papucul lui Venus sunt frumoase și sălbatice, nu cultivate și, în ciuda încercărilor de a repopula zonele din care a dispărut, orhideele nu izbutesc, pentru că, între timp, schimbările climatice au perturbat ecosistemele din care făceau parte.
[12] Moria este hotspot-ul pentru identificarea și deportarea migranților de pe insula grecească Lesbos, o fostă bază militară care, în 2015, a devenit o tabără pe „ruta balcanică”. În 2016, UE a transformat-o într-o „tabără” pentru identificarea solicitanților de azil: cei care nu solicită azil autorităților grecești sunt trimiși înapoi în Turcia. UE ascunde o realitate a violenței, o închisoare în aer liber.
[13] Cu excepția experiențelor politice de la Campi Aperti și Genuino Clandestino (Borghesi et al., 2015), NaturaSì și departamentul ecologic al Coop nu sunt răspunsul, agricultura rămâne intensivă, forța de muncă nu este neapărat protejată, iar prețul final al produselor este inacceptabil.