Paul B. Preciado
Testo Junkie
Sex, droguri și biopolitică în epoca farmacopornografică
(fragmente)
Traducere din limba engleză de Daniel Clinci
1. Moartea ta
5 octombrie: Tim îmi spune că ai murit. Plânge. Te iubește. Cu toate astea, în ultimele tale cărți, nu l-ai tratat cu generozitate. Îmi spune: „Este William.” Plânge, repetă: „Este William, este William. L-am găsit mort în noul lui apartament din Paris. Nu știm. S-a întâmplat acum două zile, pe 3. Chiar nu știm.”
Până acum, nimeni nu știa de moartea ta. Ai putrezit două zile în aceeași poziție în care ai căzut. E mai bine așa. N-a venit nimeni să te deranjeze. Te-au lăsat singur cu corpul tău, tot timpul necesar pentru a abandona în pace toată această nenorocire. Plâng și eu cu Tim. Nu se poate.
Închid telefonul și primul lucru pe care îl fac este să o sun pe V.D., nu știu de ce. Ne-am văzut de două ori. Singuri, doar o dată. Tu ești cel care mă împinge să-i formez numărul. Tu ne asculți conversația. Mintea ta se desface și formează un strat electromagnetic din care curg cuvintele noastre. Fantoma ta este firul care ne transmite vocile. În timp ce vorbim despre moartea ta, vocea ei trezește viața în mine. Cred că vocea ei este cea mai puternică[1], spuneai. Nu îndrăznesc să plâng când vorbesc cu ea. Închid și apoi plâng de unul singur. Pentru că tu nu ai vrut să mai trăiești și pentru că, după cum ar spune nașul tău, „un poet mort nu mai scrie”[2].
În aceeași zi, câteva ore mai târziu, mi-am pus o doză de 50 de miligrame de Testogel pe piele pentru a putea începe să scriu această carte. Nu a fost prima dată. Aceasta este doza mea obișnuită. Lanțurile de carbon O-H3 C-H3 C-OH îmi penetrează treptat pielea până când ajung la vasele de sânge, terminațiile nervoase, glande. Nu iau testosteron pentru a mă transforma în bărbat sau ca strategie fizică a transsexualismului; îl iau pentru a dejuca ceea ce vrea societatea să facă din mine, pentru a putea scrie, fute și simți o formă de plăcere postpornografică, pentru a adăuga o proteză moleculară la identitatea mea transgender low-tech compusă din dildouri, texte și imagini în mișcare; o fac pentru a răzbuna moartea ta.
Videopenetrare
I’d rather go blind than to see you walk away.
Etta James[3]
Ora 20:35. Spiritul tău vine pe fereastră și întunecă camera. Aprind toate luminile. Pun o casetă goală în camera video pe care o înșurubez pe trepied. Verific încadrarea. Imaginea este netedă și simetrică; canapeaua de piele neagră formează o linie orizontală la baza cadrului. Peretele alb urmează cu ușurință acea linie, dar fără a crea impresia de volum sau relief. Apăs play. Mă mut pe canapea. În afara cadrului, pe măsuța de cafea, am lăsat un aparat de tuns, o mică oglindă, o foaie albă de hârtie, o pungă de plastic, o sticlă de lipici hipoalergenic pentru față, o doză de testosteron de 50 de miligrame în formă de gel, un tub de lubrifiant, gel pentru dilatare anală, un ham cu un dildo realist de cauciuc (24 cm x 4 cm), un dildo realist de silicon (25 cm x 6 cm), unul ergonomic negru (14 cm x 2 cm), o lamă și cremă de ras, un lighean de plastic cu apă, un prosop alb și una dintre cărțile tale, prima, cea sublimă, începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor. Intru în cadru. Mă dezbrac, dar nu complet. Îmi păstrez pe mine maioul negru. Ca pentru o operație chirurgicală, expun doar acele organe asupra cărora vor lucra instrumentele. Ridic oglinda pe masă. Bag în priză aparatul de ras. Un sunet ascuțit, de frecvență înaltă, vocea unui cybercopil care încearcă să iasă din motor, scuipând în fața trecutului. Potrivesc lamele la o dimensiune de un centimetru. Spiritul tău îmi trimite un sunet aprobator discret. Stau pe canapea, iar jumătate din fața mea – fără expresie, fără centru – apare în oglindă: părul meu scurt și negru, lentilele de contact ale căror margini creează o aură subțire în jurul irisului, pielea pătată, foarte albă pe alocuri și roz strălucitor în altele. Eram etichetat ca femeie, dar acest lucru părea imperceptibil în imaginea parțială reflectată în oglindă. Încep să îmi rad capul din față și continui spre spate, apoi din mijloc spre stânga, apoi spre dreapta. Mă aplec în față pentru a lăsa șuvițele să cadă pe masă. Deschid punga de plastic și bag părul în ea. Opresc mașina și mut lamele la zero. Așez o foaie albă de hârtie pe masă, apoi pornesc iar aparatul și îl trec peste întreg capul. Fire de păr scurte și foarte subțiri cad pe foaie. Când capul devine perfect neted, scot mașina din priză. Împăturesc foaia de hârtie în două, pentru a aduna firele la mijloc, formând o linie uniformă. O linie de cocaină neagră. Bag o liniuță de păr. E aproape aceeași senzație de high. Deschid borcanul cu lipici și îmi pun puțin deasupra buzei de sus cu ajutorul periei umezite, apoi iau un pic de păr între degete și îl așez peste lipici până când se lipește perfect de pielea mea. O mustață de poponar. Mă privesc în oglindă. Ochii mei au aceeași aură în jurul irisului. Aceeași față, aceeași piele. Identică, dar de nerecunoscut. Mă uit la cameră, îmi întorc buza pentru a-mi arăta dinții, așa cum faci tu. Este gestul tău.
Ambalajul argintiu care conține doza de 50 de miligrame de testosteron gel are aceeași dimensiune ca un pachețel de zahăr. Rup hârtia căptușită cu aluminiu; iese un gel subțire, rece și transparent care dispare imediat în pielea de pe umărul meu stâng. Rămâne un abur rece, ca amintirea unei respirații înghețate, sărutul unei femei de zăpadă.
Agit recipientul cu cremă de ras, îmi pun o minge de spumă albă în palmă, apoi îmi acopăr firele de păr pubian, buzele vulvei și pielea din jurul anusului cu ea. Scufund lama în apă și încep să mă rad. Firele de păr și spuma plutesc la suprafața apei. Câteva picături cad pe canapea sau pe podea. De data aceasta, nu mă tai. Când toată pielea din zona mea genitală a fost rasă, mă clătesc și mă usuc. Îmi pun hamul și închid cataramele de pe fiecare șold. În fața mea, dildoul este super erect și formează un unghi drept cu linia coloanei vertebrale. Centura dildoului este suficient de sus pentru a-mi permite să văd, când mă aplec, două orificii distincte.
Îmi pun din plin gel transparent pe mâini și apuc cele două dildouri. Le frec, le lubrifiez, le încălzesc, câte unul în fiecare mână, apoi unul de altul, ca două pule gigantice care se învârt una în jurul celeilalte într-un film porno gay. Știu că aparatul filmează pentru că văd lumina roșie care pâlpâie. Atârn pula mea de silicon deasupra paragrafelor tatuate pe paginile din Dans ma chambre.[4] E gestul tău. Dildoul ascunde o parte din pagină, creează o barieră care face ca anumite cuvinte să poată fi citite, în timp ce altele sunt ascunse: „Am râs. El a mers cu mine în mașină. M-am uitat la el. Mâna lui mi-a făcut semn înainte / s-a lăsat noaptea. Știu că ar fi trebuit să / N-o să mă îndrăgostesc niciodată de el. Dar cât de minunat era că el mă iubea pe mine. Era bine.”[5]
Apoi, îmi introduc dildourile în deschizăturile din partea inferioară a corpului. Mai întâi, pe cel care arată realist, apoi pe cel ergonomic, care ajunge în anus. Întotdeauna îmi este mai ușor să-mi bag ceva în anus, care este un spațiu multidimensional fără margini osoase. Și de data asta e la fel. În genunchi, mă întorc cu spatele la cameră, cu vârfurile degetelor și capul atingând podeaua, și îmi întorc brațele la spate pentru a putea lucra cu cele două dildouri din orificiile mele.
Tu ești singurul care ar putea citi această carte. În fața acestei camere, „pentru prima dată, sunt tentat să-mi fac un autoportret pentru tine”[6]. Să construiesc o imagine a mea ca și cum ai fi tu. Să fiu tu în drag. Să mă travestesc în tine. Să te aduc înapoi la viață cu această imagine.
De acum încolo, sunteți morți cu toții. Amelia, Hervé, Michel, Karen, Jackie, Teo și Tu. Mă regăsesc eu mai mult în lumea voastră decât în lumea celor vii? Nu este politica mea și a voastră? Casa mea, corpul meu nu sunt și ale voastre? Reîncarnați-vă în mine, preluați-mi corpul așa cum extratereștrii i-au preluat pe americani și i-au transformat în carcase vii. Reîncarnați-vă în mine; posedați-mi limba, brațele, organele sexuale, dildourile, sângele, moleculele, posedați-mi prietena, câinele, locuiți în mine, trăiți în mine. Veniți. Ven. Please, don’t leave. Vuelve a la vida. Reveniți la viață. Țineți-vă de sexul meu. Low, down, dirty. Stay with me.
Această carte nu există din niciun alt motiv în afară de zona de incertitudine care se află între mine și organele mele sexuale, toate imaginare, între cele trei limbi care nu îmi aparțin, între tine cel viu și tine cel mort, între dorința mea de a-ți duce mai departe moștenirea și imposibilitatea de a-ți restaura sperma, între cărțile tale eterne și tăcute și șuvoiul de cuvinte care se grăbește să țâșnească din degetele mele, între testosteron și corpul meu, între V. și iubirea mea pentru V. Privesc iar spre cameră: „Acest testosteron este pentru tine, această plăcere este pentru tine.”
Nu mă uit la mini-DV-ul pe care l-am filmat. Nici măcar nu îl numerotez. Îl pun în cutia lui roșie transparentă și scriu pe etichetă: „3 octombrie 2005. ZIUA MORȚII TALE.”
Zilele trecute și cele ulterioare sunt marcate de ritualul meu de administrare a testosteronului. Un protocol domestic; ar fi putut fi chiar privat și secret dacă toate aceste administrări nu ar fi fost filmate și trimise în mod anonim către o pagină de internet pe care sute de transgenderi, corpuri mutante de pe toată planeta, fac schimb de tehnici și cunoștințe. Pe această rețea audiovizuală, fața mea este imaterială, numele meu nu are nicio semnificație. Obiect-cult, obiect al supravegherii este numai relația strictă dintre corpul meu și substanță. Îmi pun gelul pe umeri. Din primul moment, senzația unei atingeri ușoare pe piele. Senzația se schimbă într-una de răceală înainte de a dispărea. Apoi, nimic, pentru o zi sau două. Nimic. Aștept. Apoi, o extraordinară luciditate se așterne treptat, însoțită de o explozie a dorinței de a fute, de a merge, de a ieși oriunde în acest oraș. Acesta este punctul culminant în care forța spirituală a testosteronului amestecat cu sângele meu ajunge în prim-plan. Absolut toate senzațiile neplăcute dispar. Spre deosebire de amfetamine, mișcarea are loc în interior, și nu are nimic de-a face cu agitația, cu zgomotul. Este doar senzația de a fi în perfectă armonie cu ritmul orașului. Spre deosebire de coca, nu există nicio distorsiune a percepției de sine, nu există logoree sau senzație de superioritate. Nimic altceva în afară de sentimentul de putere care se reflectă în capacitatea crescută a mușchilor mei, a creierului meu. Corpul meu este prezent pentru el însuși. Spre deosebire și de amfetamine și de coca, nu apare o cădere bruscă. După câteva zile, mișcarea interioară se calmează, dar sentimentul de forță, ca o piramidă dezvăluită de furtunile de nisip, rămâne.
Cum aș putea explica ceea ce mi se întâmplă? Ce pot face cu privire la dorința mea de transformare? Ce pot face cu toți anii în care m-am definit ca feministă? Ce fel de feministă sunt astăzi: o feministă dependentă de testosteron sau un corp transgender dependent de feminism? Nu am altă soluție decât să-i revăd pe clasicii mei, să supun teoriile lor la șocul provocat în mine de practica de a lua testosteron. Să accept faptul că schimbarea petrecută în mine este metamorfoza unei epoci.
*
4. Istoria tehnosexualității
Discontinuitatea dintre istorie, corp, putere: Foucault descrie transformarea societății europene în secolul al XVIII-lea din ceea ce el numește „societatea suveranității” în „societatea disciplinară”, o trecere de la o formă de putere care determina și ritualiza moartea, la o nouă formă de putere, care planifică tehnic viața bazându-se pe populație, sănătate și interesul național. Biopouvoir (bioputerea) este modul său de a se referi la această nouă formă de putere productivă, difuză, diseminată. Împrăștiindu-se dincolo de granițele domeniului juridic și ale sferei punitive, ea devine o forță de „somato-putere” care penetrează și compune corpul individului modern. Această putere nu se mai comportă ca o lege coercitivă prin mandat negativ, ci este mai versatilă și mai binevoitoare, luând forma unei „arte de a guverna viața”, o tehnologie politică totală transformată în arhitecturi disciplinare (închisori, cazărmi, școli, spitale etc.), texte științifice, tabeluri statistice, calcule demografice, manuale de utilizare, ghiduri de folosire, planificări pentru regularizarea reproducerii și proiecte de sănătate publică. Foucault a subliniat rolul central al sexului și al sexualității în această artă modernă a guvernării. Procesele bioputerii precum isterizarea corpului feminin, pedagogia sexuală a copilului, regularizarea comportamentului procreativ și psihiatrizarea plăcerii perversului vor fi, pentru Foucault, axele acestui proiect pe care el l-a caracterizat, nu fără ironie, ca proces de modernizare sexuală.[1]
În continuarea ideilor lui Michel Foucault, Monique Wittig și Judith Butler, eu voi numi una dintre formele dominante ale acestei acțiuni biopolitice, cea care a apărut odată cu capitalismul disciplinar, sexopolitică.[2] Sexul – adevărul său, vizibilitatea lui și formele sale de externalizare –, sexualitatea – și formele de plăcere normale și patologice – și rasa – în puritatea sau degenerarea ei – sunt trei ficțiuni somatice influente care au obsedat lumea occidentală încă din secolul al XVIII-lea, în cele din urmă ajungând să definească posibilitățile oricărei acțiuni teoretice, științifice și politice contemporane. Aceste ficțiuni sunt somatice nu pentru că le-ar lipsi realitatea materială, ci pentru că existența lor depinde de ceea ce Judith Butler numea repetarea performativă a proceselor de construcție politică.[3]
Sexul a devenit parte din planurile puterii în asemenea măsură încât discursul despre masculinitate și feminitate, dar și tehnicile de normalizare a identității sexuale s-au transformat în agenți guvernamentali ai controlului și standardizării vieții. Identitățile hetero- și homosexuale au fost inventate în 1868, în interiorul unei sfere a empirismului, clasificării taxonomice și psihopatologiei. Krafft-Ebing a creat o enciclopedie a sexualităților normale și perverse în care identitățile sexuale au devenit obiecte ale cunoașterii, supravegherii și represiunii judiciare.[4] La finalul secolului al XIX-lea, legile care criminalizau sodomia s-au împrăștiat în toată Europa. „Diferența sexuală” a fost codificată vizual ca un adevăr anatomic. Trompele uterine, glanda Bartholin și clitorisul au fost definite ca entități anatomice. Una dintre diferențele politice esențiale ale Occidentului (a fi bărbat sau a fi femeie) a putut fi rezumată la o ecuație banală: dacă cineva avea sau nu avea la naștere un penis de un centimetru și jumătate lungime. Primele experimente cu inseminarea artificială au fost reușite pe animale. Cu ajutorul instrumentelor mecanice, au fost făcute intervenții în domeniul producției plăcerii feminine; pe de-o parte, masturbarea a fost controlată și interzisă, pe de alta, orgasmul feminin a fost medicalizat și perceput drept criză de isterie.[5] Orgasmul masculin a fost mecanizat și domesticit printr-o codificare pornografică în devenire… Mașinăria era pe cale de apariție. Corpul, fie docil, fie turbat, era pregătit.
Putem numi „imperiu sexual” (dacă ni se permite să sexualizăm termenul mai degrabă cast al lui Hardt și Negri[6]) acel regim biopolitic care folosește sexul, sexualitatea și identitatea sexuală drept centre somato-politice pentru producerea și guvernarea subiectivității. Sexopolitica disciplinară occidentală de la finalul secolului al XIX-lea și dintr-o bună parte a secolului XX se reduce la regularizarea condițiilor reproducerii sau la acele procese biologice care „privesc populația”. Pentru sexopolitica secolului al XIX-lea, heterosexualul este artefactul care va aduce cel mai mare succes pentru guvern. Mintea straight – pentru a împrumuta o expresie dezvoltată de Monique Witting în anii 1980 pentru a denumi heterosexualitatea, înțeleasă nu ca practică sexuală, ci ca regim politic[7] – este garantul relației structurale dintre producția identității sexuale și producția anumitor părți ale corpului (în detrimentul altora) ca organe reproductive. Unul dintre scopurile importante ale acestei munci disciplinare va consta în excluderea anusului din circuitul producției și al plăcerii. Cu cuvintele lui Deleuze și Guattari, „primul organ care a fost privatizat, scos în afara câmpului social, a fost anusul. El a fost cel care a impus modelul privatizării, în același timp ce banul exprima noua stare de abstractizare a fluxurilor.”[8] Anusul ca centru al producției de plăcere (și, în acest sens, legat îndeaproape de mână sau gură, care sunt și ele organe puternic controlate de campania sexopolitică împotriva masturbării și homosexualității din secolul al XIX-lea) nu are gen. Nici masculin, nici feminin, acesta creează un scurtcircuit în diviziunea sexelor. Ca centru al pasivității primordiale și loc perfect pentru abject, aflat în apropierea dejecțiilor și a căcatului, servește ca gaură neagră universală în care sunt băgate genurile, sexele, identitățile și capitalul. Occidentul a conceput un tub cu două orificii: gura, care emite semnale publice, și un anus impenetrabil în jurul căruia se învârte o subiectivitate masculină heterosexuală care obține statutul de corp social privilegiat.
Până în secolul al XVII-lea, epistemologia sexuală a regimului suveranității a fost dominată de ceea ce istoricul Thomas Laqueur numea „sistemul de similarități”; anatomia sexuală feminină era prezentată ca varianta slabă, internalizată, degenerată a singurului sex care poseda o existență ontologică, cel masculin.[9] Ovarele au fost considerate testicule interne, iar vaginul, un penis întors care servește ca receptacul pentru organele sexuale masculine. Avortul și infanticidul, practici ale vremii, nu erau reglementate de aparatul juridic al statului, ci de acele microputeri economico-politice (tribul, casa feudală, pater familias etc.) cărora le-au fost anexate corpurile însărcinate. Spațiul modelului „monosexual” a fost împărțit în două expresii sociale și politice diferențiate ierarhic: „bărbatul”, modelul perfect de om, și „femeia”, un receptacul reproductiv. În regimul suveranității, masculinitatea este singura ficțiune somatică cu putere politică. Masculinitatea (încorporată în figura regelui și în cea a tatălui) este definită prin tehnici necropolitice: regele și tatăl sunt cei care au dreptul de a aduce moartea. Atribuirea sexului depindea nu doar de morfologia externă a organelor, ci, mai presus de orice, de capacitatea reproductivă și de rolul social. O femeie cu barbă capabilă să rămână însărcinată, să aducă pe lume un copil și să-l alăpteze era considerată femeie, indiferent de forma și dimensiunile vulvei. În această configurație somato-politică, sexul și sexualitatea (să observăm că termenul de sexualitate nu a fost inventat până în 1880) nu sunt deocamdată categorii ale cunoașterii sau tehnici de subiectivare susceptibile de a depăși segmentarea politică care îl separă pe sclav de omul liber, pe cetățean de metec sau pe nobil de servitor. Diferențele dintre masculinitate și feminitate se păstrează, la fel ca diferențele dintre modurile de producție a plăcerii sexuale, dar acestea nu conduc încă la cristalizarea subiectivității sexopolitice.
Începând cu secolul al XVIII-lea, va lua naștere un nou regim sexopolitic vizual, care va depinde de un „sistem de opoziții”, nu de „similarități”. Acesta trasează o nouă anatomie sexuală, în care sexul feminin încetează să mai fie o inversiune sau o interiorizare a sexului masculin, devenind un sex cu totul diferit, ale cărui forme și funcții provin din propria lor logică anatomică. Potrivit lui Thomas Laqueur, inventarea așa-numitei estetici a diferenței sexuale (sau rasiale) a fost necesară pentru stabilirea unei ierarhii anatomo-politice între sexe (masculin, feminin) și rase (alb, non-alb) în urma revoltelor care au succedat mișcărilor revoluționare și de eliberare care au cerut lărgirea granițelor sferei publice pentru a-i include pe străini și pe femei. În felul acesta, noul adevăr anatomic va funcționa ca modalitate de legitimare a unei noi organizări politice a câmpului social.[10]
Schimbarea care va da naștere regimului disciplinar începe cu managementul politic al sifilisului, ascensiunea diferenței sexuale, represiunea tehnică a masturbării și inventarea identităților sexuale.[11] Punctul culminant al acestor tehnologii rigide și greoaie de producție a identității sexuale va fi atins în 1868, odată cu patologizarea homosexualității și cu normalizarea burgheză a heterosexualității. Începând cu această dată, avortul și infanticidul postpartum vor deveni subiectele supravegherii și vor fi pedepsite prin lege. Corpul și produsele sale vor deveni proprietatea masculului/soțului/tatălui și, prin extensie, a statului și a lui Dumnezeu.
Înăuntrul acestui sistem de recunoaștere, orice divergență corporală de la normă (cum ar fi mărimea și forma organelor sexuale, pilozitatea facială, forma și mărimea sânilor) va fi considerată o monstruozitate, o violare a legilor naturii sau o perversiune, o violare a legii morale. Pe măsură ce diferența sexuală este ridicată la nivelul unei categorii nu doar naturale, ci și transcendentale (dincolo de contextele istorice și culturale), diferențele dintre homosexualitate și heterosexualitate sunt considerate a fi atât anatomice, cât și psihologice, la fel ca diferențele dintre sadism, masochism și pedofilie; dintre normalitate și perversiune. Considerate, până în acel moment, simple practici sexuale, acestea devin identități și tulburări care trebuie studiate, înregistrate, vânate, pedepsite, vindecate. Fiecare corp, după cum spune Foucault, devine un „individ care trebuie corectat”[12]. Tot acum sunt inventați copilul masturbator și monstrul sexual. Sub această nouă privire epistemologică, femeia cu barbă devine obiectul observației științifice sau o atracție de bâlci în noile aglomerări urbane. Această dublă trecere către supravegherea medico-legală și spectacularizarea mediatică, intensificată de tehnicile digitale, de procesare a datelor și de rețelele de comunicare, va deveni una dintre caracteristicile regimului farmacopornografic a cărui expansiune începe la mijlocul secolului XX.
Dispozitivele sexopolitice care dezvoltă estetica diferenței sexuale și a identităților sexuale din secolul al XIX-lea sunt tehnici mecanice, semiotice și arhitectonice de naturalizare a sexului. Și aici putem face o listă a fenomenelor care au rezultat: atlasul de anatomie sexuală, tratatele despre optimizarea resurselor naturale pe măsura creșterii populației, textele juridice de criminalizare a travestiului și a sodomiei, legarea mâinilor masturbatorii ale fetițelor de paturi, fiare pentru deschiderea forțată a picioarelor tinerelor isterice, fotografiile cu nitrat de argint care redau imagini ale anusului dilatat al homosexualilor pasivi, cămășile de forță pentru imobilizarea corpurilor incontrolabile ale femeilor masculine etc. Aceste dispozitive pentru producerea subiectivității sexuale iau forma unei arhitecturi politice exterioare corpului. Sistemele lor au comanda fermă a politicii ortopedice și a exoscheletelor disciplinare. Pentru Foucault, arhitectura lui Jeremy Bentham pentru închisoarea-fabrică (în special, panopticul), azilul sau cazarma militară sunt modelul acestor tehnici de subiectivare. Dacă ne referim la dispozitivele sexopolitice de subiectivare, atunci trebuie să vorbim și despre expansiunea rețelei de „arhitectură domestică”. Aceste forme arhitecturale extensive, intensive și, mai presus de toate, intime presupun redefinirea spațiilor public și privat, un management al comerțului sexual, dar și dispozitive ginecologice și invenții ortopedice sexuale (corsetul, vibratorul medical, speculul), precum și tehnici ale noilor medii de control și reprezentare (fotografia, filmul, pornografia incipientă) și masiva dezvoltare a tehnicilor psihologice de introspecție și confesiune.
Până în acest punct, analiza lui Foucault (bazată și pe documentele lui Laqueur), chiar dacă nu întotdeauna cronologic exactă, se bucură de o mare acuitate critică, dar pe măsură ce se apropie de societatea contemporană își pierde din relevanță. Foucault a neglijat apariția unui grup de transformări profunde ale tehnologiilor de producere a corpului și a subiectivității care au apărut treptat începând cu al Doilea Război Mondial. Acestea ne forțează să conceptualizăm un al treilea regim al subiectivării, un al treilea sistem de cunoaștere-putere, care nu este nici suveran, nici disciplinar, nici premodern, nici modern. În postfața la Mii de platouri, Deleuze și Guattari, inspirați de William S. Burroughs, folosesc termenul „societate a controlului”[13] pentru a numi acest „nou monstru” al organizării sociale, un produs secundar al controlului biopolitic. Folosind noțiuni inspirate din Burroughs și Bukowski, eu îl voi numi „societate farmacopornografică”. Ejacularea programată politic este moneda acestui nou control molecular-informatic.
După al Doilea Război Mondial, contextul somato-politic al producției tehnopolitice a corpului pare dominat de o serie de noi tehnologii ale corpului (biotehnologie, chirurgie, endocrinologie, inginerie genetică etc.) și reprezentării (fotografie, cinema, televiziune, internet, jocuri video etc.) care se infiltrează și penetrează viața cotidiană mai mult ca niciodată. Acestea sunt tehnologii biomoleculare, digitale și de transmisie de date în bandă largă. Aceasta este epoca tehnologiilor soft, ușoare ca fulgul, vâscoase, gelatinoase, care pot fi injectate, inhalate – „încorporate”. Testosteronul pe care îl folosesc eu face parte din aceste noi tehnologii gelatinoase. Ne confruntăm cu ceea ce Zygmunt Bauman numea o formă sofisticată de control „lichid”.[14]
Aceste trei regimuri de producție a corpurilor sexuale și a subiectivităților nu ar trebui înțelese doar ca perioade istorice. Regimul disciplinar nu a înlăturat tehnicile necropolitice ale suveranității. La fel, regimul farmacopornografic nu a șters cu totul tehnicile disciplinare biopolitice. Trei tehnici diferite și conflictuale ale regimului de putere se intersectează și acționează asupra corpului, producând subiectul contemporan și ficțiunea somatică.
În societatea disciplinară, tehnologiile de subiectivare controlau corpul din exterior, ca aparate ortoarhitecturale, în timp ce, în societatea farmacopornografică, tehnologiile devin parte a corpului: se dizolvă în el, devin somatehnică.[15] Prin urmare, relația corp – putere devine tautologică: tehnopolitica ia forma corpului și este încorporată. Unul dintre primele semne ale transformării regimului de somato-putere la mijlocul secolului XX a fost electrificarea, digitalizarea și molecularizarea acestor dispozitive pentru controlul și producția diferenței sexuale și a identității sexuale. Încetul cu încetul, mecanismele disciplinare ortopedic-sexuale și arhitecturale au fost absorbite de microcalculatoarele ușoare și rapide, dar și de tehnicile farmacologice și audiovizuale. Dacă, în societatea disciplinară, arhitectura și ortopedia serveau ca modele pentru înțelegerea relației corpului cu puterea, în societatea farmacopornografică modelele pentru controlul corpului sunt microprotetice: acum, puterea lucrează prin molecule care se încorporează singure în sistemul nostru imunitar; siliconul ia forma sânilor noștri; neurotransmițătorii ne modifică percepțiile și comportamentul; hormonii își produc efectele sistemice asupra foamei, somnului, excitației sexuale, agresivității și asupra decodării sociale a feminității și masculinității noastre.
Suntem martori la miniaturizarea, internalizarea și introversiunea reflexivă (o răsucire interioară către ceea ce este considerat spațiu intim, privat) treptate a mecanismelor de supraveghere și de control ale regimului disciplinar sexopolitic. Aceste noi tehnologii soft de microcontrol iau forma corpului pe care îl controlează și devin parte a lui până acolo încât ajung să fie inseparabile și indistincte, sfârșind ca tehno-soma-subiectivități. Corpul nu mai locuiește în spații disciplinare, ci este locuit de ele. Structura organică și biomoleculară a corpului este ultimul ascunziș al acestor sisteme biopolitice de control. Acest moment în care ne aflăm conține întreaga oroare și întreaga exaltare a potențialului politic al corpului.
Note
Capitolul 1
[1] Guillaume Dustan, Nicolas Pages, Paris, Editions Balland, 1999, p. 17.
[2] Michel Houellebecq, Rester vivant et autres textes, Paris, Librio, 1997, p. 19.
[3] „Mai bine orbesc decât să văd că pleci.”
[4] Primul roman al scriitorului francez Guillaume Dustan (n. tr.).
[5] Guillaume Dustan, Nicolas Pages, p. 155.
[6] Hervé Gulbert, L`Image fantôme, Paris, Editions de Minuit, 1981, p. 5.
Capitolul 4
[1] Michel Foucault, Istoria sexualității, vol. 1: Voința de a ști, traducere de Cătălina Vasile, București, Univers, 2004; vezi şi Michel Foucault, Nașterea biopoliticii, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj-Napoca, IDEA Desing & Print, 2007.
[2] Beatriz Preciado, „Multitudes Queer”, Multitudes, vol. 12, primăvara 2003, pp. 17-25.
[3] Judith Butler, Genul – un măr al discordiei. Feminismul și subversiunea identității, traducere de Bogdan Ciubuc, postfață de Andreea Deciu, București, Univers, 2000.
[4] Richard von Krafft-Ebing, Psychopatia Sexualis: The Classic Study of Deviant Sex, New York, Arcade, 1998.
[5] Pentru o istorie vizuală a isteriei, vezi Georges Didi-Huberman, Invention of Hysteria: Charcot and the Photographic Iconography of the Salpetriere, Cambridge, MIT Press, 2004; pentru o istorie a corpului isteric, vezi Rachel P. Maines, The Technology of Orgasm: „Hysteria”, Vibrators and Women’s Sexual Satisfaction, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 2001.
[6] Antonio Negri şi Michael Hardt, Empire, Paris, Exils, 2000.
[7] Monique Wittig, La Pensée straight, Paris, Balland, 2001, pp. 65-76.
[8] Gilles Deleuze şi Félix Guattari, Capitalism și schizofrenie (1). Anti-Oedip, traducere de Bogdan Ghiu, Pitești, Paralela 45, 2008, pp. 194-195.
[9] Thomas Laqueur, Making Sex: Body and Gender from the Greeks to Freud, Cambridge, Harvard University Press, 1992, pp. 6-108.
[10] Ibidem, pp. 149-192.
[11] Vezi Thomas Laqueur, Solitary Sex: A Cultural History of Masturbation, New York, Zone Books, 2003.
[12] Michel Foucault, Anormalii, traducere de Dan Radu Stănescu, postfață de Bogdan Ghiu, București, Univers, 2001, p. 63.
[13] Gilles Deleuze, „Post-scriptum despre societățile de control”, în Tratative 1972-1990, traducere de Ovidiu Țichindeleanu și Bogdan Ghiu, IDEA Design & Print, Cluj-Napoca, 2005.
[14] Zygmunt Bauman, Modernitatea lichidă, traducere de Diana Grad, București, Antet, 2000.
[15] La începutul anilor 2000, un grup de cercetători de la Macquarie University, printre care şi Susan Stryker, au inventat termenul de „somatehnică” pentru a evidenţia relaţia complexă dintre corp şi tehnologie. Tehnologia nu se adaugă unui corp dat, ci este mijlocul prin care corporalitatea este construită.