Terry Eagleton
Subiectul Literaturii
Traducere din limba engleză de Vasile Mihalache
Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „The Subject of Literature”, în Cultural Critique, nr. 2, iarna 1985-1986, pp. 95-104.
© 1986 by Terry Eagleton. Published by permission of the author.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română.
Probabil că e nevoie de câteva cuvinte pentru a le explica cititorilor americani (și români – n. t.) în ce context a apărut acest eseu. Inițial a fost o prelegere pe care am susținut-o la conferința anuală a British National Association of (School) Teachers of English – „school” în sensul britanic de instituție educativă pentru copii, școală. În ultimii ani, mai mulți profesori tineri din școlile multirasiale, destinate clasei muncitoare, din Marea Britanie au încercat să pună în practică la clasă viziunile contemporane din teoria culturală, ei fiind prima generație de absolvenți influențați considerabil de aceste idei cu care au intrat în contact în timpul educației lor universitare sau politehnice. Am lucrat cu asemenea grupuri de profesori, atât direct, cât și prin rolul de consilier teoretic pe care l-am avut în cadrul emisiunii English de la Thames Television, care se adresează, în special, elevilor între 11 și 15 ani. Emisiunea încearcă să transpună ideile criticii moderne în termeni inteligibili pentru copii și să le facă atractive pentru televiziune. Ceea ce, după cum vă puteți imagina, nu e deloc ușor și necesită o îmbinare atentă a competenței în televiziune cu experiența pedagogică și plumpes Denken[1]. Pe de altă parte, ar trebui subliniat că publicul acestor emisiuni nu a încăput încă pe mâna ideologiei Literaturii și, astfel, e mai probabil să accepte idei mai radicale despre interpretare decât elevii care termină al doilea ciclu liceal [Sixth Form] și sunt deja formați de înțelepciunea criticii convenționale.
Echipa de producție a emisiunii English este alcătuită dintr-un producător, el însuși fost profesor în învățământul preuniversitar, doi specialiști în predarea limbii și literaturii engleze în școală și eu însumi. Episoadele, care sunt înregistrate de profesori și folosite așa cum cred ei de cuviință, sunt însoțite și de un material scris. Culoarea politică a grupului l-a determinat pe un distins pedagog [educationalist, de fapt pedagog teoretician – n. t.] britanic să spună că „Emisiunea English este în mod cert în mâinile KGB-ului”. Același pedagog remarca în legătură cu coperta ultimei noastre broșuri, care prezenta fotografii ale unor copii negri și albi laolaltă, tinere punkiste etc., că: „se vede dintr-o privire la această copertă că emisiunea English nu este interesată de relațiile umane.”
În acest climat ideologic, lupta pentru predarea limbii și literaturii engleze după metode progresive politic este, în mod evident, vitală. The National Association of Teachers of English cuprinde mulți tineri radicali, dar și destui liberali umaniști de modă veche, care nu le împărtășesc țelurile. Scopul politic al acestui articol va fi, prin urmare, acela de a acorda sprijin polemic primei categorii în fața celei de-a doua și, prin aceasta, de a încuraja distincțiile deja existente în cadrul organizației.
Dintre diferitele moduri de producție existente în orice societate, producția de subiecți umani este una dintre cele mai importante. Ca orice alt mod de producție, și acesta are propriile practici, tehnici și instituții: familia, sexualitatea, biserica, media și, bineînțeles, școala. Putem să spunem că rezultatul acestui mod de producție este subiectul uman, așa cum tocmai am făcut eu, dar putem la fel de bine să vedem, într-un mod mai abstract, că rezultatul este o anumită formă de subiectivitate considerată potrivită de societatea respectivă. În mod firesc, diferite societăți umane vor avea nevoie de diferite forme de subiectivitate pentru a-și atinge scopurile, iar, din acest punct de vedere, producția subiecților/subiectivităților este la fel de datată istoric și de schimbătoare ca producția de bunuri economice. Există o istorie a tehnicilor de producere și de reproducere a subiecților umani, la fel cum există o istorie a tehnicilor medicale sau arhitecturale. Subiecții umani nu se produc singuri; după cum voi încerca să arăt puțin mai târziu, tipul de subiectivitate propriu tipului nostru de societate este de natură să îi facă să creadă că așa stau lucrurile.
Dintre diferitele „tehnologii” care lucrează la alcătuirea [make up] oricărei societăți, una, în mod special, a fost mult ignorată, și anume aceea pe care o putem numi „tehnologia morală”. O tehnologie morală constă într-un set de tehnici și practici folosite pentru insuflarea anumitor tipuri de valori, disciplină, comportament și reacție subiecților umani: iar una dintre cele mai importante tehnologii morale din zilele noastre este cunoscută sub numele de „Literatură”. Există multe feluri de tehnologie în societățile moderne, al căror rol este de a cartografia, măsura și evalua subiecții umani ca, să zicem, ființe capabile să se reproducă sexual sau ființe distribuite demografic sau ca indivizi diferiți din punct de vedere rasial; dar funcția specifică unei tehnologii morale este aceea de a cartografia, măsura, evalua și atesta aspectele emoționale și experiențiale ale subiectivității, care, în tipul nostru de societate, poartă simplu numele „om”. Tehnologiile morale, țin să subliniez, nu fac aceste cartografieri și nu operează toate aceste calcule complet dezinteresat; ele au scopuri precise care țin de controlul social. Dacă ne gândim la alte tipuri de tehnologie – să zicem, la cea demografică sau socio-biologică –, atunci devine evident că acea cunoaștere pe care o produc ele răspunde necesităților puterii. Este imperativ ca statele-națiune moderne să aibă o cunoaștere detaliată a propriilor subiecți, pentru că această cunoaștere este vitală pentru scopul ordinii sociale. Același lucru poate fi spus și despre diversele tehnologii morale, cea religioasă, educațională, literară etc. Aceste tehnologii cartografiază și produc, în același timp, în scopul cunoașterii și ordinii sociale, anumite feluri de valoare și reacție. Acordarea diplomei în Literatură engleză – adică oferirea, să zicem, a unei licențe – înseamnă a certifica, a trece în registrele statului, că respectiva persoană s-a dovedit competentă în folosirea anumitor tehnici specifice istoric ale sensibilității. Această diplomă este adăugată la tezaurul de cunoaștere înregistrată al statului, astfel încât acesta să poată include individul într-o categorie, să-l declare competent sau incompetent în direcțiile pe care le consideră adecvate.
Nu mă refer doar la faptul că un asemenea individ va fi recunoscut de stat ca fiind capabil, să zicem, de a preda literatura, chiar dacă tehnologia funcționează și în felul acesta. Mă refer la ceva mai general și mai profund, la faptul că cei care au fost confirmați ca posedând o anumită formă de sensibilitate morală – aceia care, pe scurt, au fost produși ca subiecți într-un anume fel – pot fi acum considerați, în anumite sensuri, creditabili din punctul de vedere al ordinii politice și sociale (al menținerii și reproducerii sale). De ce trebuie să se întâmple asta? Pur și simplu pentru că, după cum am spus, orice societate va produce acele feluri de subiectivitate pe care le consideră potrivite pentru atingerea propriilor scopuri. Nu ne învățăm copiii să venereze spiritele apelor [water-sprites] sau să considere că autoritatea este rea, pentru că aceste reacții ar putea distruge în mod natural ordinea socială proprie lumii noastre. Ar fi la fel de absurd să facem asta pe cât ar fi să-i învățăm pe copii meșteșugurile medievale pentru a-i pregăti pentru societatea industrială. Modul de producție a subiecților/subiectivităților este la fel de dependent de context, în general, ca modul de producție economică.
Modurile în care operează tehnologia morală distinctă pe care o cunoaștem ca Literatură sunt, totuși, mult mai subtile și mai greu de identificat decât simpla comunicare a unui set de valori morale particulare, cum ar fi dacă autoritatea este bună sau rea. Dacă vom considera că tehnologia literară este orientată spre producerea unui set particular de valori definibile – cum ar fi, spre exemplu, evanghelismul secolului al XIX-lea –, nu vom înțelege prea bine forța pe care o are. Trebuie spus, de altfel, că tehnologia morală nu ne învață pur și simplu anumite valori morale (deși bineînțeles că face și asta): principalul ei scop este simplu, ca să zicem așa, acela de a ne învăța să fim morali. Dar cum poate fi învățat cineva să fie moral fără să fie învățat să fie moral într-un mod anume, definibil? Permiteți-mi să fac o mică digresiune aici, cu riscul de a deveni plictisitor, și să vorbesc despre filosofia lui Immanuel Kant. E bine cunoscut faptul că filosofia morală a lui Kant nu are, de fapt, un conținut. Celebrul sistem kantian nu pune accentul pe un model de comportament istoric, databil, care ar putea avea sens în termenii necesităților și ai structurilor de putere dintr-o anumită societate, ci, să spunem așa, pe o atitudine formală – tratează-i pe ceilalți ca scopuri, nu ca mijloace, universalizează-ți acțiunile – căreia i se pot atribui numeroase conținuturi istorice particulare. La Kant, „morala” devine formală și transcendentală; iar moștenitoarea istorică a acestei grandioase vacuități este Literatura. Literatura nu ne învață atât o anumită valoare morală sau o alta; de altfel, este perfect legitim ca un copil să-l admire pe Piggy[2], iar un altul să-l antipatizeze. Ea ne învață să fim – lăsați-mă să repet acei termeni atât de prețuiți – sensibili, imaginativi, impresionabili, simpatetici, creativi, receptivi, reflexivi. Observați, vă rog, intranzitivitatea răsunătoare a tuturor acestor sloganuri atât de familiare. Scopul tehnologiei morale a Literaturii este să producă un fel de subiect uman istoric care să fie sensibil, receptiv, imaginativ și așa mai departe… în legătură cu nimic în mod special. Această idee ar fi fost de neînțeles pentru cineva ca Aristotel, Sfântul Pavel, Toma d’Aquino sau Samuel Johnson. „În legătură cu nimic în mod special” înseamnă, desigur, „la orice vrei tu să te referi”. Literatura este acel proces în care calitatea răspunsului contează mai mult decât calitatea obiectului, iar acesta este, prin el însuși, un semn al formalismului moral. Nu doar că există, după cum știm, anumite tipuri de formalism literar; Literatura însăși este un formalism. În cadrul acestei ideologii a Literaturii, nu obiectul care trebuie înțeles este important, acesta poate fi orice obiect îți place, ci experiența vie a înțelegerii lui, cea a individului. Contează doar producerea unui anumit fel de subiectivitate, despre care să putem spune, cu o intranzitivitate totală, că este sensibilă, creativă, imaginativă și așa mai departe.
Din acest punct de vedere, câștigurile politice pentru ordinea socială dată sunt considerabile. Asta din cauză că subiectivitatea este depolitizată radical, ceea ce este întotdeauna în avantajul ordinii care guvernează. În anumite societăți – cum ar fi și fazele anterioare ale societății noastre, spre exemplu – era în beneficiul ordinii dominante să producă forme de subiectivitate caracterizate de credința în anumite tipuri de valori riguroase. În Evul Mediu, spre exemplu, ar fi fost de neconceput să gândești subiectivitatea în afara acestor termeni bine definiți. Dar într-o fază mai târzie a societății patriarhale și de clasă, devine crucială o formă de subiectivitate care pare să fie un scop, o finalitate în sine, care funcționează, aparent, complet de la sine, și care își este sieși propria justificare. La asta ne referim când spunem că suntem „liberi” în societatea capitalistă liberală – liberi de lanțurile oricărui set particular, ineluctabil de credințe sociale care să ne formeze ca subiecți. Prin urmare, subiectivitatea există prin ea însăși și pentru ea însăși, ca valoare în sine, fără funcții sau scopuri riguros definibile. Această formă de subiectivitate este spațiul libertății și al creativității noastre – cu alte cuvinte, ea este locul în care suntem cel mai strâns legați de ordinea socială capitalistă. Și suntem atât de dependenți tocmai din cauză că ni se pare că nu suntem deloc dependenți. Spațiul subiectivității noastre moderne este un lagăr de concentrare care se prezintă pe sine ca un orizont deschis și fără sfârșit.
Acest lagăr de concentrare este păzit și patrulat de umaniștii liberali care cred, în timp ce fac asta, că acest lagăr este una dintre – probabil singura – enclavele libertății. Din cauză că subiectivitatea a devenit o categorie pur formală, definită de orice altceva decât un set specific de credințe, umanismul liberal se poate iluziona pe sine că aici, și probabil că nicăieri în altă parte, sălășluiesc cercetarea creativă, bogăția reacției personale și toate celelalte noțiuni ale jargonului binecunoscut. Ei nu observă că capitalismul are nevoie tocmai de această subiectivitate pur formală, la fel cum are nevoie de individualitatea burgheză pur formală, de individualitatea abstractă a economiei de piață și de cea a democrației parlamentare. Subiectul formal al tehnologiei literare este doar o versiune a acestei ultime individualități burgheze, dar una îmbogățită, sporită, intensificată și care, astfel, își ascunde goliciunea de ea însăși. Captivitatea indivizilor nu constă în determinările politice, ci în faptul că ei rămân orbi la aceste determinări, pe care le înțeleg ca fiind „libertatea” lor.
Permiteți-mi să mă întorc la noțiunea de Literatură ca formalism moral, cu un exemplu literar concret. Umanismul liberal nu funcționează atât de bine ca ideologie literară doar pentru simplu motiv că ar găsi propriile lui valori morale reflectate în textele pe care le citește și le interpretează. Bineînțeles că nu: un astfel de umanism liberal ar fi o țintă ușoară, un om de paie. Umanismul liberal este perfect capabil să identifice în literatură valori politice și morale ale căror implicații sunt capabile să-i submineze ideologia. Aș putea spune, spre exemplu, că asta se întâmplă adeseori în cazul interpretărilor Regelui Lear, un text care, printre altele, îndeamnă la solidaritatea cu oprimații și exploatații, ceea ce, gândit în termeni politici contemporani, are capacitatea de a perturba individualismul miop al ideologiei umaniste liberale. Dar nu aici vreau să ajung. Ideea este că a spune deschis că „Regele Lear îndeamnă la solidaritatea cu oprimații” nu contează, nu are relevanță pentru felul de a înțelege al criticii literare. Ceea ce are relevanță ca reacție critică la text este îmbrățișarea acestei noțiuni, în mod personal și ca experiență, absorbirea ei în bogata interioritate subiectivă, adâncirea și îmbogățirea acestei naturi interiore și, astfel, în mod natural, imposibilitatea de a ajunge la solidaritatea cu oprimații. Pentru că suntem învățați, în exact acest proces al aproprierii interioare, să lărgim, să susținem și să reproducem o formă de subiectivitate istorică proprie unei ordini sociale ostile oricărei astfel de solidarități cu cei oprimați. Putem spune că forma a ceea ce este relevant ca reacție „literară” se află în contradicție cu conținutul moral și politic despre care vorbeam. Să punem problema altfel: pentru ca o astfel de solidaritate să fie obținută, ar fi nevoie de o formă de subiectivitate radical diferită. Dar umanismul liberal și tehnologia Literaturii sunt aici, printre altele, pentru a anticipa și a zădărnici astfel de lucruri.
Umanismul liberal este falimentar din punct de vedere ideologic – chiar dacă extrem de puternic încă la nivel instituțional, în școli și în alte locuri – pentru că pur și simplu nu poate supraviețui în mod real scandaloasei descoperiri moderne – comune lui Marx, Nietzsche și Freud – că subiectivitatea nu este doar locul creativității și al eliberării, ci și al subjugării și al încarcerării. Bineînțeles că umanismul liberal este perfect obișnuit să-și imagineze un subiect liber sau potențial liber a cărui experiență creativă este abia apoi sugrumată și încătușată de puteri exterioare. Dar el nu este capabil să se confrunte cu scandalul că încătușarea subiectului își are originea înăuntru – și că această încătușare nu este, în sine, nimic altceva decât însăși forma noastră de subiectivitate. El nu reușește să vadă că „natura interioară creativă” este parte din problemă, nu parte din soluție. El apără și păstrează cu mare grijă această enclavă interioară ca și cum ar apăra-o de forțele externe deformante; nu poate accepta să recunoască faptul că inamicul este dintotdeauna înăuntru. Nu mă refer aici la banalitatea că există anumite forțe distructive care lucrează în toți indivizii, umanismul liberal este și el capabil s-o recunoască. Într-un mod mai categoric, mă refer la faptul că a fi subiect, în tipul nostru de societate, înseamnă a fi de partea anumitor forme de opresiune, chiar dacă subiectul este, de asemenea, singura sursă posibilă de emancipare. După cum spuneam, a fi subiect înseamnă a fi construit ca o sensibilitate liberă, autonomă, universală, indiferentă la orice conținuturi morale sau politice. Forma însăși a subiectivării [subjection] constă în încrederea pe care o avem într-o subiectivitate care transcende orice determinări. Prin urmare, nu e vorba că ar exista un spațiu prestabilit al unei subiectivități interioare care apoi, într-o mișcare secundară, este colonizat, desfigurat, manipulat, spălat pe creier de anumite puteri externe sinistre. Mai degrabă, această subiectivitate interioară este produsă de aceste puteri, într-un mod care le ajută să-și atingă scopurile. Dar nu produsă, după cum spuneam, în termenii unui set riguros de valori care să prescrie în mod direct scopurile societății, ci produsă tocmai ca „liberă”, liberă de orice finalități anume, adică depolitizată drastic și, prin urmare, în slujba [in thrall] ordinii sociale dominante.
Umanismul liberal este incapabil să se confrunte cu acest sumbru adevăr pentru că, dacă ar face-o, nu ar mai avea încotro să se îndrepte. Fiindcă unde altundeva în societatea modernă poți găsi libertatea, creativitatea și individualitatea fecundă dacă nu în acest cerc fermecat. Majoritatea societăților, poate că toate, împărtășesc nevoia de a construi pentru ele însele un spațiu discursiv anume care va fi, să spunem așa, discursul umanului celui mai pur. Alte forme de discurs vor avea o anumită sarcină funcțională, dar aici, în cel mai sacru dintre spații, se poate reflecta la înțelesul vieții, se poate medita la bogata viață spirituală a ființei sau la ceea ce trece dincolo de orice scop practic. Acesta, pe scurt, este spațiul transcendental; societăți diferite îi dau nume diferite. Poți să-i spui mit, religie, filosofie de un anume fel sau – în spațiul și în timpul nostru – Literatură. Nu e de mirare, atunci, că încercările de a submina sau de a deconstrui acest spațiu provoacă o ofensivă atât de virulentă – o ofensivă care va caricaturiza și va pune bețe în roate oricărei dezbateri academice despre metode, teorii, programe școlare și tehnici de predare. Nu putem înțelege care este stadiul actual ar disputelor cu privire la Literatură dacă le privim în felul acesta. Ar fi ca și cum ne-am gândi la panica, anxietatea și insecuritatea generate de, să spunem, ateismul Epocii victoriene. Fiindcă, dacă nici măcar acest loc sacru nu este la fel de sfânt pe cât pare, atunci ce ne mai rămâne de fapt? Sigur nu ceva legat de societatea politică, în care, știm prea bine, nu există nicio posibilitate de creativitate sau de autenticitate. Pentru că, să nu uităm, tehnologia Literaturii a definit deja aceste lucruri ca pur contemplative. Forma subiectivității autentice, creative despre care vorbim are ca efect acel subiect-interpret solitar aflat într-o întâlnire existențială cu un text izolat. Această întâlnire poate fi descrisă ca un fel de finețe: o sensibilitate la nuanță și ambiguitate, un discernământ echilibrat, o capacitate de a păstra simultan – la nivelul imaginației – o multitudine de puncte de vedere. Sunt active și alte tehnici ale sensibilității: „identificarea simpatetică”, un sens al ordinii și al modelului, un anumit scepticism legat de ceea ce este unilateral.
Se poate vedea fără dificultate cât de părtinitoare politic este această formă specifică de sensibilitate – cea prezentată de umanismul liberal ca fiind nimic altceva decât, bineînțeles, „sensibilitate”, „experiență” și „subiectivitate” ca atare. Foarte recent, în Marea Britanie am fost martorii unei forme de creativitate bogate în experiență concretă, plină de finețe, cu o sensibilitate a nuanțelor și a particularului. Mă refer, bineînțeles, la încercarea Uniunii Naționale a Minerilor de a demite guvernul Thatcher. În multe sensuri, această încercare este absolut exemplară cu privire la tot ceea ce afirmă umanismul liberal. De altfel, unde poți găsi un tip de experiență mai creativ și mai autentic, o mai mare corectitudine spontană a reacției (după cum a spus chiar și Leavis însuși), un sens mai bogat al valorii și al semnificației decât în luptele dure dintre greviști și poliție de la intrările în mină, sau în munca grupurilor de sprijin al femeilor? Și, totuși, umaniștii liberali nu par să se refere deloc la asta. Am citit foarte puține analize apreciative la adresa acestui tip special de text din partea celor care formează cercul umaniștilor liberali. Oare de ce? La urma urmei, el a fost mult mai bogat în experiență creativă și mult mai marcat de analizarea liberă a vieții decât, să zicem, Șarpele cu pene de D. H. Lawrence. Poate fi cumva din cauză că definiția sensibilității dată de umaniștii liberali nu este atât de universală și de atotcuprinzătoare cum suntem făcuți să credem? Poate fi vorba, spre exemplu, de faptul că acel discernământ subtil e una, iar acțiunea politică e altceva? Iar dacă e așa, din ce tip de dezinteres liberal apare această prejudecată oarbă?
Permiteți-mi să mă opresc puțin la ideea acțiunii politice creative. Înțeleg că toți umaniștii liberali buni își doresc o societate schimbată, una marcată de pace, justiție și bună-voință. Dar apoi observ problemele implicate în atingerea acestui țel. Pe de o parte, lupta necesară pentru apariția acestei societăți poate aduce conflict, ruptură, contradicție; dar umanismul liberal vorbește doar despre creștere, gradualism, continuitate evolutivă. Țelul acesta poate implica o anumită lipsă de sensibilitate: acea lipsă de sensibilitate pe care feminismul, spre exemplu, trebuie să o arate față de acel bărbat care încearcă să-l păcălească să rămână pasiv, folosindu-se de sensibilitatea lui rănită. Dar umanismul liberal vorbește doar despre simpatie și sensibilitate în sensul lor dogmatic, univoc. Atingerea scopului ar implica o așa-numită dez-identificare: trebuie să înveți să refuzi momeala de a te identifica imaginar cu opresorii. Dar unde poate fi găsit un astfel de termen în vocabularul umanismului liberal? Cu alte cuvinte, vreau să arăt că orice umanist liberal care dorește pace, justiție și dragoste se găsește într-o autocontradicție totală. Fie nu își dorește cu adevărat aceste virtuți, fie nu s-a gândit suficient la urmările lor.
Umanismul liberal, după cum știm, pune un mare preț pe imediatețe, concretețe, unicitate și particularitate. Acestea sunt calitățile pe care le descoperă el în literatură; de altfel, această aserțiune este o tautologie, pentru că o scriere care nu arată astfel de calități este, prin definiție, neliterară. Dar dacă așa stau lucrurile, e dificil de înțeles de ce umanismul liberal este, de fapt, atât de abstract. De ce insistă într-un mod atât de dogmatic asupra abstractizării unor valori și calități personale cum sunt cele regăsibile în contextul finalmente concret – societatea politică – în care sunt încorporate? De ce continuă să ne ofere o abstractizare cerebrală a ceva numit „relații interpersonale” sau „dezvoltare personală” sau „experiență imediată”, când gândirea momentului este suficientă pentru a arăta că asemenea noțiuni obțin un înțeles complet doar în cadrul contextului istoric, politic care le modelează? Ce poate fi mai ridicol abstractizat decât noțiunea de „experiență imediată”? Orice experiență este atât de concretă cât este doar din cauză că este produsul unor multe medieri. Abstractul, după cum zicea Marx odată, este simplu și imediat; concretul este cel bogat în determinări istorice. Și totuși umanismul liberat continuă să vorbească despre o atenție rafinată îndreptată asupra cuvintelor de pe pagină; dar nici măcar nu am fi în stare să recunoaștem că urmele negre de pe foaie sunt cuvinte dacă nu am fi acele ființe condiționate istoric și social care suntem. Haideți să renunțăm la ambiguități. „Dezvoltare” sau „creștere” în sine nu înseamnă nimic; „experiență” în sine nu înseamnă nimic; „simpatie imaginativă” în sine nu înseamnă nimic. Toate acestea sunt expresii formale, goale, de tipul moralității kantiene. Doar atunci când sunt încărcate de un conținut social și istoric specific putem ști despre ce vorbim. Într-un lagăr poate exista o ditamai creșterea, iar florile de primăvară se pot ridica până la nivelul sârmei ghimpate. În lagăr, sensibilitatea nuanțată, rafinată se află în plin avânt. Dar „creșterea” nu va tăia sârma aceea, doar acțiunea și conflictul o vor putea face. Fără îndoială că acțiunea și conflictul necesită o creștere preliminară, chiar și o dezvoltare evolutivă; dar atunci când apar, el formează o breșă și o ruptură pe care conceptul liberal de creștere, direct vorbind, nu le poate cuprinde. Există un mod prin care – și o spun cu toată seriozitatea – bărbații și femeile din societatea noastră au suferit transformări creative: modul care se găsește la capătul bastonului polițienesc. „Experiența” în sine este oarbă și nu te va învăța nimic; existența capătă sens doar prin interpretarea politică a experienței. „Simpatie imaginativă” pentru ce sau cu cine anume? Pentru cei care au ajuns la putere, de-a lungul secolelor, pe spatele celor deposedați, și care încă îi călăresc fără milă? Finețe a discernământului cu toate mijloacele: dar să fii conștient că prin discernerea modului tău de a acționa nu ieși din existență. Judecată echilibrată, desigur: dar amintește-ți că adevărul nu se află întotdeauna la mijloc. „Să-i facem pe copii noștri să se înțeleagă – lumea complet și profund – ca ființe individuale și morale”: probabil că în felul acesta vede umanismul liberal finalitatea actului de predare a Englezei. Dar, după cum ne amintește George Eliot, nu există viață personală care să nu fie determinată de o viață publică, iar felul în care ne comportăm unii cu alții în micile noastre întâlniri interpersonale nu poate fi separat în mod definitiv de destinul națiunilor. „Să ne încurajăm copiii să exploreze bogăția creativă a limbajului”: aici, presupun, avem o altă formulare umanistă liberală. Dar amintește-ți că limbajul este putere, conflict și luptă – armă la fel de mult ca mediu, otravă la fel de mult ca leac, gratiile închisorii la fel de mult ca o posibilă cale de scăpare.
Ar trebui să ne amintim că, probabil, limbajul care ne va elibera cu adevărat nu este cel pe care îl avem acum, la fel cum astăzi nu putem face mai mult decât să intuim formele de subiectivitate care ne-ar putea folosi într-o zi la formarea unei societăți diferite și mai bune. Vorbește și caută cu toate mijloacele; dar, după cum știa și Cordelia, există și un timp al tăcerii, unul în care sunt pe cale să cad și eu, unul în ale cărui adâncimi putem începe să auzim murmurul unui nou discurs care prinde formă.
Note
[1] Concept al lui Bertolt Brecht care, literal, s-ar traduce cu „gândire neîndemânatică”, dar și „crudă” (n. t.).
[2] Personajul din Împăratul muștelor de William Golding (n.t.).