Perry Anderson
Politica externă americană și gânditorii ei
Traducere din limba engleză de Alex Cistelecan
Acest fragment face parte din Perry Anderson, Politica externă americană și gânditorii ei, traducere din limba engleză de Alex Cistelecan, frACTalia, București, 2021.
Imperium
Începând cu al Doilea Război Mondial, ordinea externă a puterii americane a fost în mare parte izolată de sistemul politic intern. În timp ce competiția dintre partidele din arena domestică s-a bazat pe blocuri electorale rivale, combinând o fluiditate semnificativă a contururilor cu o ascuțire treptată a conflictelor, în arena globală asemenea diferențe sunt mult mai mici. Similaritatea perspectivelor [commonality of outlook] și continuitatea obiectivelor disting administrarea imperiului de guvernarea patriei.[1] Într-o anumită măsură, contrastul dintre cele două este o funcție a diferenței mai generale dintre orizonturile cancelariilor și corporațiilor, și cele ale cetățenilor din mai toate democrațiile capitaliste – ceea ce se întâmplă peste hotare este mult mai important pentru bancheri și diplomați, ofițeri și industriași decât pentru alegători, ceea ce conduce, în mod corespunzător, la rezultate mai concrete și mai coerente.
În cazul Statelor Unite, contrastul rezultă și din alte două caracteristici particulare locale: provincialismul unui electorat ce are cunoștințe minime despre lumea din exterior și un sistem politic care – în contradicție stridentă cu intențiile Părinților Fondatori – a oferit tot mai mult o putere aproape nelimitată executivului în desfășurarea afacerilor externe, dând mână liberă președințiilor, adesea blocați în obiectivele lor domestice de camerele legislative refractare, să acționeze peste granițe fără aceste presiuni și constrângeri. În sfera creată de aceste condiții obiective de formulare a politicilor, s-a dezvoltat, în jurul președinției, începând cu jumătatea secolului trecut, o elită restrânsă de politică externă și un vocabular ideologic distinctiv care nu are echivalent în politica internă: concepția despre „marea strategie” care trebuie urmată de statul american în relațiile cu lumea.[2] Parametrii acesteia au fost stabiliți pe măsură ce câștigarea celui de-al Doilea Război Mondial părea iminentă și, odată cu aceasta, perspectiva puterii planetare.
1. Prodromuri
Imperiul american care a luat ființă după 1945 are o lungă preistorie. În America de Nord, în mod excepțional, coordonatele originare ale imperiului au fost contemporane cu națiunea. Acestea constau în combinația dintre o economie de coloniști, liberă de orice reziduu feudal sau de impedimentele Vechii Lumi, și un teritoriu continental protejat de două oceane, ceea ce a produs cea mai pură formă de capitalism emergent, în cel mai mare stat-națiune, din câte s-au văzut pe pământ. Această matrice materială care a rămas neschimbată a însoțit ascensiunea țării în secolul de după câștigarea independenței. Privilegiilor obiective ale unei economii și geografii fără pereche li s-au adăugat două puternice moșteniri subiective, culturale și politice: ideea – derivată din coloniile puritane inițiale – unei națiuni care se bucură de favoarea divinității, fiind pătrunsă de o sfântă chemare; și credința – derivată din Războiul de Independență – că o republică înzestrată pentru totdeauna cu o constituție a libertății a apărut în Lumea Nouă. Din aceste patru ingrediente s-a născut, foarte devreme, repertoriul ideologic al unui naționalism american care va permite o trecere lină spre un imperialism american, caracterizat de o complexio oppositorum de excepționalism și universalism. SUA erau unice între națiuni, dar în același timp și o stea călăuzitoare pentru lume: o ordine fără pereche istorică, dar totodată și în cele din urmă, un exemplu irezistibil pentru toți.
Acestea erau convingerile Părinților Fondatori. Radierea națiunii va avea loc, în primă instanță, la nivel teritorial, în interiorul Emisferei Occidentale. După cum îi spunea Jefferson lui Monroe în 1801: „Oricât ne-ar restrânge interesele actuale în interiorul granițelor noastre, e imposibil să nu privim cu speranță la timpuri îndepărtate, când multiplicarea noastră le va extinde dincolo de aceste limite și vor acoperi întregul continent nordic, dacă nu și pe cel sudic, cu oameni vorbind toți aceeași limbă, guvernați în aceeași formă și prin aceleași legi.” Dar, în ultimă instanță, această radiere avea să fie mai mult decât teritorială: avea să fie morală și politică. În cuvintele lui Adams, așa cum în spunea lui Jefferson în 1813: „Republica noastră pură, virtuoasă, cu spirit public, federativă va dăinui pentru totdeauna, va guverna globul și va realiza perfecțiunea omului.”[3] Către mijlocul secolului, cele două registre vor fuziona în celebrul slogan al unui asociat de-al lui Jackson: „dreptul destinului nostru manifest de a se răspândi și de a poseda întregul continent pe care providența ni l-a dat pentru marele experiment al libertății și autoguvernării federaliste.” Căci o țară „viguroasă și proaspătă primită din mâna lui Dumnezeu” are o „misiune binecuvântată asupra națiunilor din lume”. Cine s-ar putea îndoi că „viitorul de mare răsunet, nemărginit, va fi era măreției americane”?[4] Anexarea a jumătate din suprafața Mexicului a urmat la scurt timp.
Odată ce frontierele actuale ale Statelor Unite au fost în mare parte fixate, aceeași viziune asupra viitorului a luat o formă mai mult comercială decât teritorială, și și-a îndreptat privirile spre vest, mai degrabă decât spre sud. Secretarul de stat al lui Lincoln își îndemna compatrioții astfel: „Voi sunteți deja marea putere continentală a Americii. Dar asta vă mulțumește oare? Sunt convins că nu. Vă doriți comerțul cu lumea. Acesta trebuie căutat în Pacific. Națiunea care scoate cel mai mult din pământ și fabrică cel mai mult, și care vinde cel mai mult celorlalte națiuni trebuie să fie și va fi marea putere de pe Pământ.”[5] Destinul Manifest și cucerirea Mexicului fuseseră pe uscat ceea ce Comodorul Perry și Politica Porților Deschise aveau să fie pe mare – orizontul unei supremații maritime și mercantile a Americii în Orient, care aducea comerțul liber și creștinismul pe malurile acestuia. Odată cu izbucnirea Războiului cu Spania, conflictul interimperialist clasic a adus colonii în Pacific și în Caraibe, și intrarea cu drepturi depline în rândurile marilor puteri. Sub primul Roosevelt, Panama a fost decupată din Columbia ca o anexă a SUA, cu scopul de a lega cele două oceane, iar rasa – fermentul și solidaritatea anglo-saxone – s-a adăugat la religie, democrație și comerț în retorica chemării naționale.
Niciunul dintre aceste lucruri nu a rămas necontestat. La fiecare etapă, voci americane elocvente au denunțat megalomania Destinului Manifest, jefuirea Mexicului, capturarea insulelor Hawaii, măcelul din Filipine, atacând orice fel de rasism și imperialism ca o trădare a principiilor anticoloniale ale republicii. Respingerea aventurilor de peste hotare – anexări sau intervenții – nu reprezenta o ruptură față de valorile naționale, ci doar o posibilă versiune a acestora. De la bun început, excepționalismul și universalismul au alcătuit un amestec potențial instabil. Încrederea în cel dintâi a dat naștere credinței că Statele Unite și-ar putea prezerva virtuțile unice doar rămânând o societate separată de lumea decăzută. Angajamentul față de cel de-al doilea a autorizat un activism mesianic prin care Statele Unite aveau menirea să mântuiască lumea. Între acești doi poli – „separare” sau „intervenție regeneratoare”, după cum i-a descris Anders Stephanson – va oscila abrupt opinia publică în repetate rânduri.[6]
Pe măsură ce SUA intrau în noul secol, aceste schimbări de dispoziție ale opiniei publice vor deveni mai puțin importante decât impresionanta creștere economică și demografică a țării. În 1910, capitalismul american era deja într-o ligă doar a lui, cu o capacitate industrială mai mare decât cea a Germaniei și Marii Britanii luate laolaltă. Într-o epocă pătrunsă de convingeri social-darwiniste în supraviețuirea celui mai adaptat, asemenea indicatori de producție nu puteau decât să anunțe, în ochii contemporanilor ambițioși, atingerea unei puteri pe măsura lor. Când Războiul Civil îi răpunea jumătate de milion de compatrioți, Whitman exclama că „în Statele Unite avem fără doar și poate cea mai mare putere militară din lume”[7]. Cu toate acestea, după Reconstrucție, dimensiunile armatei în vreme de pace au rămas modeste după standardele internaționale. Marina [navy] – marinarii trimiși regulat în intervenții în Caraibe și America Centrală – avea mai mult viitor. În mod simptomatic, intrarea Statelor Unite în arena intelectuală a Weltpolitik a venit odată cu impactul lucrării lui Mahan, Influence of Sea Power upon History [Influența puterii maritime în istorie], atent studiată în Berlin, Londra, Paris și Tokio, și o piatră de temelie pentru ambii Roosevelt, care argumenta că „tot ce mișcă pe ape” – spre deosebire de pământ – se bucură de „prerogativa apărării ofensive”.[8] Un deceniu mai târziu, Brooks Adams a exprimat logica globală a preeminenței industriale a Statelor Unite în America’s Economic Supremacy [Supremația economică a Americii]. În 1900, el scria: „Pentru prima dată în istoria omenirii, o singură națiune conduce în acest an la producția de metale prețioase, cupru, fier și cărbune; tot în acest an, și tot pentru prima dată, lumea și-a desfășurat afacerile bancare în Vestul, nu în Estul Atlanticului.” În lupta pentru supraviețuire între națiuni, imperiul era „premiul cel mai orbitor pentru care poate concura un popor”. Dacă statul american avea să dobândească forma organizațională necesară, el putea depăși în viitor bogăția și puterea imperiale ale Angliei și Romei.[9] Dar la izbucnirea războiului în 1914, exista încă o prăpastie adâncă între aceste premoniții și orice fel de consens în favoarea implicării Americii în certurile Europei.
II
Cu toate acestea, odată cu sosirea lui Woodrow Wilson la Casa Albă, va avea loc o turnură abruptă în traiectoria politicii externe americane. Ca niciun alt președinte înainte sau după el, Wilson a dat glas fiecărei coarde de infatuare din repertoriul imperial, la tonalități mesianice. Religia, capitalismul, democrația, pacea și puterea Statelor Unite erau unul și același lucru. „Ridicați-vă privirea spre orizonturile lumii afacerilor”, le-a spus el comercianților americani, „și cu inspirația pe care v-o dă gândul că sunteți americani și că sunteți meniți să purtați libertatea și dreptatea și principiile umanității oriunde sunteți, mergeți și vindeți mărfuri care vor face lumea mai confortabilă și mai fericită, și convertiți-o la principiile Americii”[10]. Într-o cuvântare din timpul campaniei din 1912, a declarat: „Dacă n-aș crede în Providență aș fi ca un om care umblă legat la ochi printr-o lume haotică. Dar eu cred în Providență. Cred că Dumnezeu a vegheat asupra nașterii acestei națiuni. Cred că el a plantat în noi viziunea libertății.” Mai mult, un „destin divin” aștepta America: „Suntem aleși, mai mult decât oricine, pentru a arăta celorlalte națiuni din lume calea libertății.”[11] Calea poate fi dificilă, dar ținta e clară. „Urcând încet panta abruptă care ne duce la culmea finală, vom avea viziunea ultimă a îndatoririlor omenirii. Am străbătut deja o bună parte din acest urcuș și acum, fie și într-o generație sau două, vom ajunge pe acele mărețe culmi pe care strălucește nestingherit lumina dreptății lui Dumnezeu.”[12] După ce a trimis trupe americane în mai multe state din Caraibe și America Centrală decât oricare predecesor – Mexic, Cuba, Haiti, Republica Dominicană, Nicaragua –, în 1917, Wilson va arunca țara în Primul Război Mondial, un conflict în care America avea „privilegiul nemărginit de a-și împlini destinul și de a salva lumea”[13].
Dacă intrarea SUA în război a făcut ca victoria Antantei să fie un rezultat inevitabil, impunerea unei păci americane s-a dovedit a fi mai dificilă. Cele 14 Puncte ale lui Wilson, o încercare pripită de a contracara denunțarea, din partea lui Lenin, a tratatelor secrete și a dominației imperialiste, s-au distins mai ales prin chemarea lor la o Politică globală a Porților Deschise – „îndepărtarea, atât cât este posibil, a tuturor barierelor economice” – și la „reglarea imparțială”, dar nu și la abolirea, „tuturor pretențiilor coloniale”. În ciuda legendei, autodeterminarea nu apare nicăieri pe această listă. Proclamațiile de izbăvire democratică ale lui Wilson au fost tratate cu dispreț de partenerii săi la Versailles. Acasă, Liga pe care el a propus-o pentru a evita viitoarele conflicte nu a avut viață mai ușoară. „Scena este pregătită, destinul a fost dezvăluit”, a anunțat el, prezentându-și planurile de pace perpetuă în 1919, „mâna lui Dumnezeu ne-a condus pe acest drum”.[14] Senatul nu a fost neimpresionat. America se putea lipsi de ambițiile lui Wilson. Țara nu era pregătită pentru o extensie pe termen nedefinit a intervențiilor regenerative în treburile lumii largi. Sub următorii trei președinți, Statele Unite s-au concentrat pe recuperarea împrumuturilor acordate Europei, în rest limitându-și operațiunile din afara emisferei la încercări nereușite de a repune Germania înapoi pe picioare șara nu era pregătită pentru o extensie pe termen nedefinit a intervențiilor regenerative în treburile lumii largi. Sub următorii trei președinți, Statele Unite s-au concentrat pe recupă.
Adevărul este că intrarea Americii în Primul Război Mondial nu a răspuns vreunui interes național determinat. O decizie gratuită a președintelui țării, impusă în interior printr-o persecuție etnică generalizată și prin represiune politică, aceasta a fost produsul unui exces masiv al puterii americane față de orice fel de ținte materiale care ar fi putut fi procurate cu ajutorul ei. Retorica expansionismului american a proiectat, în general, piețele de peste mări de parcă acestea ar fi fost o graniță externă, cu pretenția că mărfurile și investițiile Statelor Unite aveau acum nevoie de puncte de desfacere în străinătate pe care numai Politica Ușilor Deschide le putea asigura. Cu toate acestea, economia americană, cu abundentele ei resurse naturale și vasta sa piață internă, a continuat să rămână preponderent autarhică. Până la Primul Război Mondial, comerțul exterior nu reprezenta mai mult de 10 procente din produsul național brut (PNB), cele mai multe exporturi americane constând încă în materii prime și alimente procesate. Și nici nu exista, desigur, vreo Politică a Porților Deschise pentru piața americană însăși, care era în mod tradițional protejată prin tarife ridicate, fără să se sinchisească de principiile comerțului liber. Cu atât mai puțin exista chiar și cea mai mică amenințare a unui atac sau a unei invazii din Europa. Această disjuncție dintre ideologie și realitate este cea care a dus la sfârșitul abrupt al globalismul milenarist al lui Wilson. Statele Unite își puteau permite să dicteze rezultatul militar al războiului din Europa. Dar dacă costurile intervenției erau mici, câștigurile erau nule. Nici la nivelul popular, nici la nivelul elitelor nu se făcea simțită vreo nevoie presantă de a continua acest proiect pe cale instituțională. America își putea purta singură de grijă, fără să se preocupe inutil de Europa. Sub stindardul revenirii la normalitate, în 1920, Harding și-a îngropat contracandidatul democrat în cea mai zdrobitoare victorie electorală din timpurile moderne.
Dar, într-un singur deceniu, izbucnirea Depresiei a fost semnalul că preistoria imperiului american se apropia de sfârșit. Dacă crahul inițiat de pe Wall Street din 1929 a reprezentat explozia unei bule de creditare endogene, fitilul falimentelor bancare care au aruncat cu adevărat economia SUA în prăpastie a fost aprins de colapsul Creditanstalt din Austria, în 1931, și de efectele sale de domino de-a lungul Europei. Criza a arătat că, oricât de relativ izolate ar fi fost fabricile americane – fermele cu atât mai puțin – de comerțul mondial, depozitele bancare americane nu erau deloc izolate de piețele financiare internaționale, semnalând astfel că, odată cu sfârșitul rolului Londrei de pivot al sistemului și cu falimentul New Yorkului în rolul de succesor, ordinea capitalului ca atare era expusă riscului în absența unui centru cu rol de stabilizare. Preocupările imediate ale primului mandat al lui Roosevelt au constat în măsuri interne de depășire a crizei, ceea ce a condus la abandonarea fără jenă a etalonului aur și la respingerea brutală a oricărei încercări internaționale de reglare a ratelor de schimb. Dar, după standardele politicilor de dinaintea sa, New Deal-ul nu era protecționist. Legea Smoot-Hawley a fost abolită, tarifele au fost scăzute în mod selectiv, iar un apărător înflăcărat al comerțului liber – conform specificațiilor americane – a fost pus să conducă politica externă: Cordell Hull, „Cobden din Tennessee”, care a devenit secretarul de stat cu cel mai lung mandat din istoria Statelor Unite.
Spre sfârșitul celui de-al doilea mandat al lui Roosevelt, când războiul se dezlănțuia în Asia de Est și amenința să irumpă în Europa, reînarmarea a început să compenseze slăbiciunile (evidențiate de recesiunea din 1937) redresării domestice, dând New Deal-ului un nou suflu. Prosperitatea internă a economiei americane și poziționarea externă a statului american au fost de aici înainte mai strânse ca nicicând. Dar, deși Casa Albă era alertată din ce în ce mai mult de evoluțiile din afara țării, iar pregătirea militară a fost întețită, opinia publică a rămas adversara oricărei perspective de revenire la atitudinea din 1917-1920, iar în interiorul administrației încă nu exista – sau nu în mare măsură – o viziune asupra rolului și a priorităților americane în cazul în care aceste perspective s-ar fi materializat. Roosevelt a devenit tot mai alarmat de atitudinea beligerantă a Germaniei și, într-o măsură mai mică, a Japoniei. Hull era preocupat mai mult de retragerea economiilor naționale în spatele unor ziduri de tarife și de apariția unor blocuri de schimburi economice. La Departamentul de Război, Woodring s-a opus oricărei sugestii de implicare într-o nouă rundă de conflicte specifice marilor puteri. Dincolo de temerile și de viziunile lor negative aflate în dezacord, nu prea exista încă vreun sens pozitiv pentru locul puterii americane în lumea ce sta să vină.
2. Cristalizare
Absența reflecțiilor pe termen lung de la Washington avea să fie scoasă în evidență de apariția unei lucrări remarcabile, scrise înainte de Pearl Harbour, dar publicată imediat după aceea, America’s Strategy in World Politics [Strategia Americii în Politica Mondială].Autorul ei, Nicholas Spykman – un olandez format în Egipt și Java, care avea la acel timp o catedră la Yale – a murit un an mai târziu.[15] În ceea ce rămâne poate cea mai uimitoare realizare individuală în literatura geopolitică de orice fel, Spykman a realizat o grilă conceptuală de bază pentru înțelegerea relațiilor actuale între state și o hartă cuprinzătoare a pozițiilor și a perspectivelor americane din sânul acestora. Într-un sistem internațional lipsit de o autoritate centrală, obiectivul primar al politicii externe a oricărui stat era în mod obligatoriu prezervarea și creșterea puterii sale, într-o luptă menită a bloca puterea celorlalte state. Echilibrul politic – un echilibru al puterilor – constituia un ideal nobil, dar „adevărul este că statele sunt interesate numai de echilibru care este în favoarea lor. Nu echilibrul, ci o marjă generoasă de manevră este obiectivul lor.” Mijloacele aflate la dispoziția puterii sunt în număr de patru: persuasiunea, cumpărarea, schimbul și constrângerea. Dacă puterea militară era prima necesitate a oricărui stat suveran, acestea reprezentau împreună instrumentele unei politici externe eficiente. Combinându-le, hegemonia era o „poziție de putere care permite dominația tuturor statelor aflate în raza ei de acțiune”.[16]
Statele Unite s-au bucurat mult timp de o asemenea hegemonie în cea mai mare parte din emisfera Occidentală. Dar era o greșeală periculoasă să creadă că se puteau baza pe protecția oferită de cele două oceane și pe resursele masei teritoriale cuprinse între ele pentru a-și păstra poziția de putere vizavi de Germania și Japonia. Un inventar detaliat al materialelor strategice de care era nevoie pentru succesul în războiul modern arăta că America Latină, cu toată bogăția ei de materii prime, nu putea furniza toate elementele cruciale care lipseau din America de Nord.[17] Iar susținerea necondiționată a Statelor Unite din partea Sudului nu era nici ea realistă. Reputația Washingtonului în regiune, unde „așa-zisul nostru imperialism inofensiv a părut inofensiv numai pentru noi”, împiedica acest lucru. În societățile preponderent feudale din America Latină nu exista încă nimic de genul „economiei moderne, capitaliste, pe credit” a Statelor Unite, cu sistemul său industrial extrem de dezvoltat, corporațiile sale gigantice, luptele militante sindicale și echipele de spărgători de grevă, în timp ce țările ABC [Argentina, Brazilia, Chile] din partea sudică a continentului erau „prea îndepărtate de centrul puterii noastre pentru a putea fi ușor intimidate de orice fel de măsuri, mai puțin de război”[18]. Orice apărare exclusiv emisferică era o iluzie; cu atât mai mult, o apărare axată doar pe sfertul nordic de sferă, limitată la America de Nord, asta dacă SUA dorea să evite să devină un simplu stat tampon între imperiile german și japonez. Strategia americană trebuia să fie ofensivă, lovind peste mări în cele două țări aflate acum în război – la vremea la care a apărut cartea – împotriva SUA de cealaltă parte a Atlanticului și a Pacificului.
Argumentul împotriva izolaționismului al lui Spykman a devenit un comun odată ce SUA au intrat în război. Dar nu și viziunea lui mai largă, care, prin demontarea la rece a adevărurilor americane oficiale care aveau să fie reciclate de administrație ca obiective de război, a rămas incompatibilă cu toate doctrinele care au ajuns să fie formulate la Washington pe durata conflictului. America’s Strategy in World Politics argumenta că democrația liberală a devenit un mit perimat; politica laissez-faire a condus la apariția monopolurilor și la concentrarea puterii economice; piața liberă este o ficțiune luată în râs de subvențiile statale; acasă, lupta de clasă, declarată inexistentă, era decisă prin gaze lacrimogene și violență; în exterior, baionetele americane le predau țărilor înapoiate [lesser breeds] principiile contabilității moderne.[19] Refuzând să ia de bună retorica standard a conflictului, Spykman a ajuns la concluzii care nu puteau fi decât iritante pentru decidenții politici ai vremii. SUA trebuiau să mizeze pe o răsturnare a alianțelor odată ce războiul avea să fie câștigat. În Europa, Marea Britanie nu va dori să vadă Rusia, mai mult decât Germania, stabilindu-se pe malurile Mării Nordului, iar SUA putea conta pe ea să reconstruiască Germania ca stăvilar împotriva Rusiei; iar în Asia, America va trebui să reconstruiască Japonia, ca stăvilar împotriva Chinei, a cărei putere potențială era infinit mai mare și, odată „ce va fi modernizată, vitalizată și militarizată”, avea să devină principala amenințare pentru pozițiile puterilor occidentale din Pacific.[20] Atât timp cât Armata Roșie se lupta cu Wehrmachtul la porțile Moscovei, iar portavioanele japoneze se apropiau de Midway, asemenea predicții păreau de ordinul fantasticului. Dar vremea lor avea să vină.
II
Cadrul mental al oficialilor însărcinați cu politica externă americană era departe de a fi uniform. Dar presupozițiile sale centrale erau larg împărtășite. Când războiul european a izbucnit, în 1939, practic toate deznodămintele posibile i-au umplut de groază pe strategii de la Washington. Groaznică, cu siguranță, ar fi fost o victorie a Germaniei: puțini mai întrețineau iluzii în privința lui Hitler. Dar o victorie britanică obținută prin mobilizarea de stat, și care ar fi întărit și mai mult blocul lirei sterline, nu ar fi fost mult mai bună. Cea mai proastă variantă, probabil, ar fi fost o distrugere reciprocă de o asemenea amploare încât, în haosul care ar fi urmat, să se fi înstăpânit asupra continentului o forma sau alta de socialism.[21] Odată ce Washingtonul a intrat în război, iar alianța cu Londra și Moscova a devenit esențială pentru câștigarea acestuia, prioritățile frontului au prevalat asupra calculelor capitalului. Dar acestea din urmă au rămas, pe toată perioada războiului, fundalul strategic al conflictului global. Pentru consilierii lui Roosevelt, prioritățile pe termen lung erau duble.[22] Lumea largă trebuia să devină un teren sigur pentru capitalism; iar în interiorul acestei lumi capitaliste, Statele Unite trebuiau să domnească fără rival. Ce presupunea însă acest dublu obiectiv pentru scena postbelică?
În primul rând, în ordinea priorităților conceptuale, cel mai important era stabilirea unui cadru internațional pentru capital care să pună capăt dinamicilor de diviziune autarhică și control etatist care au condus la război, dinamici dintre care al Treilea Reich al lui Hitler și Sfera de Coprosperitate japoneză au fost exemplele cele mai distructive, dar printre care se numără și politica de Preferințe Imperiale a Marii Britanii. Sistemul liberei inițiative din America însăși se afla în pericol odată lipsit de accesul la piețele externe.[23] După război era necesară o generalizare a politicii Porților Deschise pe care Washingtonul a impus-o rivalilor săi în cursa pentru obținerea controlului piețelor din China: o liberalizare completă a schimburilor comerciale, dar de acum înainte – ceea ce era crucial – înglobată ferm în noi instituții internaționale. O asemenea ordine economică ar reprezenta nu doar o garanție pentru relațiile pașnice între state, ci ar permite SUA să-și asume locul lor natural de lider. Încă din vremea lui Jefferson și Adams, cele mai pronunțate tradiții naționale au fost în general expansioniste, iar acum, odată ce SUA a devenit de departe cea mai mare și mai avansată putere industrială din lume, putea fi liniștită că piața liberă îi va asigura hegemonia în lumea largă, la fel cum i-a asigurat-o Marii Britanii cu un secol mai devreme. Complementul politic al acestei ordini economice avea să fie întemeiat pe principiile democrației liberale, așa cum au fost ele stabilite în Carta Atlantică.
Începând cu 1943, pe măsură ce victoria se apropia, această viziune s-a dovedit tot mai necesară din punct de vedere politic. Trei seturi de probleme se bucurau de maxima prioritate.[24] Primul era amenințarea, la adresa oricărei ordini postbelice mulțumitoare, reprezentată de menținerea preferinței imperiale de către Marea Britanie. Washingtonul nu ar tolera nici un obstacol în calea exporturilor americane. De la bun început, SUA au insistat că una dintre condițiile de acordare a împrumuturilor de război [lend-lease], de care depindea supraviețuirea Marii Britanii după 1940, trebuia să fie abandonarea preferinței imperiale, odată ce ostilitățile vor fi luat sfârșit. Churchill, furios de impunerea Articolului VII, nu a putut decât să încerce slăbirea dictatului american printr-o clauză temporară de non-aplicare vag formulată. Cea de-a doua preocupare, care se intensifica pe măsură ce se apropia sfârșitul războiului, și era pe deplin împărtășită de Marea Britanie, era răspândirea în Europa – Franța, Belgia, Italia, Iugoslavia, Grecia – a acelor mișcări de rezistență în care forțele conducătoare erau diverse curente de stânga, exact așa cum se temuseră inițial strategii de la Washington. Cea de-a treia grijă era legată de înaintarea, din primăvara lui 1944, a Armatei Roșii în Europa de Est, care va deveni curând o preocupare acută. Dacă perspectiva la care se gândeau cei mai mulți din strategii americani la începutul războiului era pericolul unei reveniri la condițiile care au produs Germania nazistă și Japonia militaristă, pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, o amenințare încă și mai mare se profila la orizont sub chipul celui mai important aliat american din războiul împotriva acestora, și anume Uniunea Sovietică.
În cazul acesta nu mai era vorba de o formă alternativă de capitalism, ci de negarea lui, dorindu-se nici mai mult, nici mai puțin decât răsturnarea capitalismului pe toată planeta. Comunismul era un dușman mult mai radical decât fusese fascismul: nu un membru aberant al familiei de politici care respectă proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, ci o forță străină, dedicată distrugerii sale. Liderii americani au fost, desigur, conștienți întotdeauna de pericolele bolșevismului, pe care Wilson a încercat să le înăbușe în fașă, trimițând o expediție în ajutorul Albilor în 1919. Chiar dacă intervenția străină nu a reușit stârpirea bolșevismului, URSS-ul anilor dintre războaie a rămas izolat și părea o putere slăbită. Victoriile sovietice asupra Wehrmachtului, cu mult înainte ca anglo-americanii să pună piciorul pe continentul european, au schimbat radical poziția URSS-ului în calculele postbelice. Atât timp cât luptele continuau, Moscova rămânea un aliat care trebuia ajutat cu prudență și căruia trebuia să-i fie făcut pe plac atunci când era necesar. Dar odată cu încheierea războiului, avea să urmeze și reglarea conturilor.
III
Aflat la cârmă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Roosevelt a manevrat intrarea SUA în conflict nu din vreo convingere antifascistă de principiu – deși era ostil față de Hitler, l-a admirat pe Mussolini, l-a ajutat pe Franco să ajungă la putere și a rămas în termeni buni cu Pétain[25] –, ci din teamă de expansiunea japoneză și germană. Și nici nu era, dacă ținem cont de clasa lui, deosebit de anticomunist: în largul lui cu URSS ca aliat, nu era mai realist în ceea ce-l privește pe Stalin decât fusese Stalin însuși în ceea ce-l privea pe Hitler. Deși era atașat de Churchill, era lipsit de orice sentimentalism în legătură cu imperiul pe care-l conducea acesta, și nu avea răbdare cu de Gaulle. Gândirea strategică de profunzime îi era străină. Niciodată un actor prea bine informat sau măcar coerent pe scena mondială, cu o încredere în sine care ținea loc de capacitate de analiză, avea niște capricii care i-au consternat adeseori pe subordonații.[26] Cu toate acestea, avea o serie statornică de idei de bază. Cu cuvintele celui mai desăvârșit apologet al politicii sale externe, coerența acțiunilor sale rezida în faptul că „Roosevelt era un naționalist, un american a cărui viziune asupra lumii se baza pe etnocentrism”: un conducător stăpânit de „convingerea calmă, liniștită că americanismul”, gândit ca o „combinație între libera inițiativă și valorile individuale”, va fi adoptat pe nerăsuflate de restul lumii odată ce puterea americană va înlătura obstacolele care au mai rămas în calea răspândirii sale. Deși era mândru de efectele pe care New Deal-ul le-a avut în salvarea capitalismului american, nu se simțea în largul lui în problemele economice. Dar, „ca cei mai mulți americani, Roosevelt credea fără urmă de îndoială în obiectivele expansioniste ale programului economic al lui Hull”. În această privință, „el nu a condus, ci a urmat calea altcuiva.”[27]
Viziunea președintelui asupra lumii postbelice, articulată când URSS-ul se lupta încă pe viață și pe moarte cu cel de-al Treilea Reich, în timp ce Statele Unite se lăfăiau în cea mai mare creștere economică a secolului, acorda întâietate construcției unei ordini internaționale liberale de comerț și securitate reciprocă pe care Statele Unite erau convinse că aveau s-o domine. Un produs al războiului, aceasta a marcat o ruptură epocală în politica externă americană. Până atunci, existase întotdeauna o tensiune în interiorul expansionismului american, între adepții unui separatism emisferic și cei care apelau la intervenționismul mesianic, fiecare tabără producând propriile sale teme ideologice și presiuni politice, care se intersectau sau se ciocneau în funcție de conjunctură, dar care niciodată nu se contopiseră într-o viziune stabilă asupra lumii din exterior. Odată cu valul de indignare patriotică și prosperitate care a urmat atacului japonez de la Pearl Harbour, conflictele din trecut au fost date la o parte. În mod tradițional, bastionul naționalismului izolaționist era reprezentat de micii întreprinzători și fermierii din Vestul Mijlociu, iar bastionul naționalismului mai intervenționist – în exprimarea locală, „internaționalism” – de elitele bancare și corporatiste de pe Coasta de Est. Războiul a unit aceste două tabere. Cea dintâi s-a raportat întotdeauna mai pozitiv la Pacific, văzându-l ca o prelungire naturală a granițelor și a cerut o răzbunare fără scrupule pentru atacul asupra Hawaii. Cea din urmă, orientată spre piețele și investițiile de peste Atlantic și amenințată de Noua Ordine a lui Hitler, avea orizonturi mai largi. Înviorate de ascensiunea noilor firme cu o compoziție organică ridicată a capitalului [capital-intensive] și a băncilor de investiții angajate în comerțul liber, ambele componente cruciale ale blocului politic care-l susținea pe Roosevelt, aceste grupuri de interese au furnizat managerii economiei de război. Aceștia așteptau cu nerăbdare, dincolo de profiturile domestice uriașe obținute în timpul conflictului, să domine piețele europene după încheierea lui.[28]
În aceste condiții, cele două naționalisme – izolaționist și intervenționist – au putut în sfârșit să înceapă să fuzioneze într-o sinteză durabilă. Pentru Franz Schurmann, a cărui Logic of World Power [Logica puterii mondiale]e la același nivel de originalitate în literatura despre politica externă americană cu American Strategy a lui Spykman și Politics of War a lui Kolko, aceasta a fost adevărata naștere a imperialismului american, înțeles în mod adecvat – nu un efect firesc al expansionismului gradual de jos în sus, din trecut, ci o cristalizare subită a unui proiect de sus în jos care avea rolul de a reface lumea după chipul Americii.[29] Acest imperialism, considera el, a fost posibil doar pentru că s-a bazat pe fundamentul democratic al New Deal-ului și pe conducătorul de geniu care a încercat să-l extindă peste mări într-o ordine globală de bunăstare populară comparabilă, care să asigure SUA o hegemonie consensuală asupra întregii omeniri. „Ceea ce a simțit și exprimat în mod vizionar Roosevelt a fost faptul că lumea e pregătită pentru unul dintre cele mai radicale experimente din istorie: unificarea întregii lumi sub o dominație cu centrul în America.”[30] Prin această acțiune, impulsurile contrarii ale izolaționismului și intervenționismului, a mândriei naționaliste și a ambiției internaționaliste, aveau să fie reunite și sublimate în misiunea reorganizării lumi întregii după modelul american, în beneficiul Americii și al lumii întregi.
Modul în care Schurmann surprinde în mod inventiv mutațiile iminente ale imperiumului american rămâne neegalat.[31] Dar, în idealizarea lui Roosevelt, oricât ar fi fost el de ambivalent, a exagerat cu mult și timpurile, și persoana. Casa Albă nu avea încă decât niște rudimente de idei în legătură cu ordinea pe care și-ar fi dorit-o odată ce pacea avea să fie restabilită, iar printre aceste idei nu se număra impunerea unui New Deal asupra întregii omeniri. Ea era preocupată în primul rând de putere, nu de bunăstare. Sistemul postbelic gândit de F.D.R. le-ar fi lăsat Rusiei și Marii Britanii un loc la conducerea lumii – și, pro forma, chiar și Chinei, din moment ce SUA se putea baza pe Chiang Kai-shek să-i execute ordinele. Dar nu exista vreo îndoială care dintre cei „patru polițiști”, cum îi plăcea să-i numească, ar fi fost șef de post. Cu teritoriul neatins de război, Statele Unite aveau în 1945 o economie de trei ori mai mare decât a URSS-ului și de cinci ori mai mare decât cea britanică, stăpânind jumătate din producția industrială a lumii și trei sferturi din rezervele ei de aur. Bazele instituționale ale unei păci stabile trebuiau să reflecte această predominanță.[32] Înainte de a muri, Roosevelt a pus bazele a două dintre ele. La Bretton Woods, locul de naștere a Băncii Mondiale și a FMI, Marea Britanie a fost obligată să abandoneze politica de Preferințe Imperiale, iar dolarul a fost instalat că stăpân al sistemului monetar internațional, moneda de referință de care aveau să fie ancorate toate celelalte monede.[33] La Dumbarton Oaks, a fost stabilită structura Consiliului de Securitate al viitoarei Organizații a Națiunilor Unite – celor patru jandarmi în devenire acordându-li-se statutul de membri permanenți și dreptul de veto –, care se suprapunea peste Adunarea Generală, în care două cincimi dintre delegați aveau să fie furnizate de clienții Washingtonului din America Latină, reuniți în grabă cu scopul de a declara în ultima clipă război Germaniei. Disputele cu Marea Britanie și cu Rusia au fost ținute la un nivel minim.[34] Hull, câștigător – primul dintr-o lungă serie de astfel de câștigători – al Premiului Nobel pentru Pace pentru rolul său în nașterea noii organizații, avea motive să o considere un triumf. La data la care lua ființă la San Francisco, în 1945, ONU era atât mult sub controlul SUA încât traficul diplomatic al delegaților la conferința de întemeiere a fost interceptat non-stop de rețelele de supraveghere militară din învecinatul Presidio.[35]
Roosevelt era deja în mormânt când Germania s-a predat. Sistemul ale cărui fundații au fost așezate de administrația lui era incomplet în momentul morții, cu multe aspecte nerezolvate încă. Nici Marea Britanie, nici Franța nu acceptaseră să renunțe la coloniile lor din Asia și Africa, pe care Roosevelt le considera un anacronism. Rusia, cu armatele ei apropiindu-se de Berlin, avea planuri în legătură cu Europa de Est. Era posibil ca acestea să nu se potrivească atât de bine cu noua arhitectură. Dar URSS, cu populația decimată și industria ruinată pe măsură ce Wehrmachtul se retrăgea, nu avea să reprezinte o amenințare pentru ordinea ce avea să vină și, în timp, poate că ar fi putut fi convinsă să se împace cu ea. Rolul mai exact al Moscovei după victorie reprezenta o preocupare secundară.
Note
[1] În ceea ce-l privește pe cel dintâi: „Homeland”, New Left Review, nr. 81, mai – iunie 2013. În competițiile prezidențiale, retorica de campanie îi va asalta de obicei pe președinții în funcție pentru slăbiciunea sau proasta conducere a politicii externe. Câștigătorul va continua însă în aceeași direcție.
[2] Pentru compoziția generală a grupurilor de decidenți în politică externă, vezi cel mai bun studiu succint al secvenței de politică externă americană din secolul XX, Thomas J. McCormick, America’s Half-Century, Baltimore, 1995, ediția a II-a, pp. 13-15: o treime este alcătuită din birocrați de carieră și două treimi din persoane care „vin și pleacă” – de obicei mai influente – recrutate, 40 % din băncile de investiții și corporații, 40 % din firmele de avocatură, iar restul, în cea mai mare parte, din departamentele de științe politice.
[3] Vezi pătrunzătoarea lucrare a lui Robert Kagan, Dangerous Nation: America in the World 1600-1900, Londra, 2006, pp. 80, 156; pentru o evaluare, vezi mai jos, cap. „Consilium”.
[4] John O’Sullivan, autorul sloganului și al acestor declarații, juca rolul de ideolog pentru Jackson și Van Buren. Vezi Anders Stephanson, Manifest Destiny: American Expansionism and the Empire of Right, New York, 1995, pp. 39-42, lucrare neegalată în domeniul său.
[5] Seward nu a neglijat expansiunea teritorială, dobândind Alaska și insulele Midway, și punând presiune pentru Hawaii, dar a considerat că toate acestea sunt un mijloc, nu un scop, în construcția puterii americane.
[6] Stephanson, Manifest Destiny, pp. xii-xiii; unul dintre meritele acestui studiu, care adună un buchet din cele mai extravagante declarații de șovinism american, este că oferă totodată și perspectiva opusă (și adesea pasională) a oponenților săi.
[7] Victor Kiernan, America: The New Imperialism: From White Settlement to World Hegemony, Londra, 1978, p. 57, oferă o descriere grafică a imaginarului imperial din „decadele de mijloc” ale secolului al XIX-lea.
[8] Captain A. T. Mahan, The Influence of Sea Power upon History, 1660-1783, Londra, 1890, p. 87. Comentator prolific al afacerilor internaționale, consilierul lui Hay în Politica Porților Deschise și apropiat al primului Roosevelt, Mahan a fost un susținător viguros al spiritului marțial și al unui navalism robust: pacea era doar „zeița tutelară a bursei de valori”.
[9] „În decursul a două generații”, le spunea Adams cititorilor săi, „interesele mărețe ale Americii vor acoperi Pacificul, pe care-l va deține ca pe o mare interioară” și, prezidând peste „dezvoltarea Asiei de Est, o va reduce la o parte din sistemul nostru”. În acest scop, „America trebuie să se extindă și să se concentreze până ce limita posibilului va fi atinsă; căci guvernele nu sunt decât corporații uriașe aflate în competiție, în care cel mai economicos – raportat la energia sa – va fi cel care supraviețuiește, și în care cei risipitori și înceți sunt retrogradați și eliminați”. Dat fiind că „aceste mari lupte presupun adesea un recurs la arme, securitatea constă în a fi înarmat și pregătit pentru orice urgență”. Vezi America’s Economic Supremacy, New York, 1990, pp. 194, 50-51, 85, 222. Adams și Mahan erau prieteni și făceau parte din cercul de la Casa Albă din jurul lui Theodor Roosevelt.
[10] Address to the World’s Salesmanship Congress in Detroit [Cuvântare la Congresul Mondial al Comercianților din Detroit], 10 iulie 1916, The Papers of Woodrow Wilson, vol. 37, Princeton 1981, p. 387.
[11] Discurs de campanie în Jersey City, 26 mai 1912, Papers of Woodrow Wilson, vol. 24, Princeton 1977, p. 443.
[12] Cuvântare la Congresul Comercial al Sudului din Mobile, 27 octombrie 1913, Papers of Woodrow Wilson, vol. 28, Princeton 1978, p. 52.
[13] Cuvântare la Teatrul Princess din Cheyenne, 24 septembrie 1919, Papers of Woodrow Wilson,vol. 63, Princeton 1990, p. 469.
[14] Papers of Woodrow Wilson, vol. 61, Princeton, 1981, p. 436. După ce a ațâțat isteria împotriva persoanelor de origine germană în timpul războiului, Wilson nu a avut scrupule în a declara că „singurele forțe organizate din țara asta” care sunt împotriva Tratatului de la Versailles, pe care l-a prezentat Senatului, erau „forțele americanilor cu liniuță” [hyphenated Americans] – „liniuța fiind pumnalul care e împlântat în document” (sic), vol. 63, pp. 469, 493. [Expresia se referă la acei americani care au o origine străină, aceasta fiind redată în engleza americană printr-un cuvânt compus cu cratimă: Afro-American, Irish-American etc. (nota trad.).]
[15] Spykman a avut o carieră remarcabilă, ai cărei primi ani nu au trezit vreo curiozitate în țara sa adoptivă, iar anii din urmă au fost ignorați în țara sa de naștere, unde el pare să fie în continuare practic necunoscut. Școlit la Delft, Spykman a plecat în Orientul Mijlociu în 1913 la vârsta de 20 de ani și în Batavia în 1916 ca jurnalist și – cel puțin în Java, și poate și în Egipt – ca agent sub acoperire al statului olandez, responsabil cu opinia publică, după cum ne dezvăluire referințele din Kees van Dijk, The Netherlands Indies and the Great War 1914-1918, Leiden, 2007, pp. 229, 252, 477. În timpul șederii sale în Java, a publicat o carte bilingvă – în limba olandeză și malaieză – intitulată Hindia Zelfbestuur [Autoguvernare pentru Indii], Batavia, 1918, în care sfătuia mișcarea națională să se gândească mai serios la economia independenței și să dezvolte cooperative și sindicate, în loc să denunțe doar investițiile străine. În 1920 a apărut în California, a terminat un doctorat despre Simmel la Berkeley în 1923, care a fost publicat sub formă de carte la Chicago în 1925, când a fost angajat la Yale ca profesor de relații internaționale. Rămân destule mistere de elucidat în această traiectorie, dar e limpede că Spykman a fost de la bun început o minte lucidă și originală, care, spre deosebire de Morgenthau sau Kelsen, ceilalți doi intelectuali europeni din SUA cu care ar putea fi altfel comparat, a sosit în America nu ca refugiat, ci ca un esprit fort din Indii și care, după naturalizare, nu a simțit nicio inhibiție în a rosti judecăți critice despre societatea care l-a adoptat.
[16] Spykman, America’s Strategy in World Politics: The United States and the Balance of Power, New York, 1942, pp. 7, 21, 19.
[17] Șase decenii mai târziu, în singura discuție serioasă a cărții lui Spykman de la apariția ei încoace, Robert Art a argumentat că „lucrarea lui magistrală” a greșit atunci când a considerat că America de Nord este de necucerit prin invazie militară, dar că e vulnerabilă la strangularea economică de către puterile Axei dacă acestea ar deveni victorioase în Europa. Sfertul de sferă, a arătat Art, avea suficiente materii prime cât să reziste oricărei blocade: SUA puteau să rămână în afara celui de-al Doilea Război Mondial fără să riște ceva. Dar intrarea lor în război a fost totuși rațională, în vederea Războiului Rece. „Luptând în al Doilea Război Mondial și ajutând la înfrângerea Germaniei și a Japoniei, Statele Unite au stabilit astfel baze operaționale îndepărtate împotriva Uniunii Sovietice, sub forma Europei Occidentale și a Japoniei. Cu aceste zone economico-industriale, împreună cu Golful Persic, de partea Americii, s-a ajuns la încercuirea Uniunii Sovietice, în locul încercuirii Americii, care s-ar fi produs dacă ea nu ar fi intrat în război.” Vezi „The United States, the Balance of Power and World War II: Was Spykman Right?”, în Security Studies, primăvara 2005, pp. 365-406, acum inclusă în Robert Art, America’s Grand Strategy and World Politics, New York, 2009, pp. 69-106.
[18] Spykman, America’s Strategy in World Politics, pp. 64, 213, 62.
[19] „Întregul mit al democrației liberale și-a pierdut cea mai mare parte a forței revoluționare deja de la jumătatea secolului al XIX-lea, iar în forma sa actuală de abia mai este capabil să susțină practicile democratice din țările în care s-a născut, departe de a putea inspira noi loialități la alte popoare și în alte teritorii.” Cât privește convingerile economice, „afaceriștii americani încă cred că o mână invizibilă conduce procesele economice și că un egoism inteligent cuplat cu un sistem de prețuri lăsat liber vor produce cea mai bună lume posibilă pentru cei mai mulți.” Per ansamblu, „ideologia nord-americană, așa cum e de așteptat, este în esența ei o ideologie a întreprinzătorilor din clasa de mijloc” – deși ea include, desigur, și „anumite elemente religioase.” Vezi American Strategy in World Politics, pp. 215-217, 258, 257. Pentru comentariile sardonice ale lui Spykman despre Doctrina Monroe, corolarul lui Roosevelt și politica Bunului Vecin în „Mediterana americană”, vezi pp. 60-64.
[20] Spykman, American Strategy in World Politics, pp. 460, 466-470.
[21] Pentru astfel de temeri, vezi documentația abundentă în Patrick Hearden, Architects of Globalism: Building a New World Order during World War II, Lafayetteville, 2002, pp. 12-17 și urm., de departe cel mai bun și mai detaliat studiu al strategiilor politice americane din timpul războiului.
[22] Grupul-cheie din timpul războiului îi includea pe Hull, Welles, Acheson, Berle, Bowman, Davis și Taylor de la Departamentul de Stat. Hopkins era mai degrabă un rândaș decât un strateg.
[23] „Avem nevoie de aceste piețe de desfacere pentru SUA”, declara Acheson în fața Congresului în noiembrie 1944. „Teza mea este că nu putem avea o ocupare deplină a forței de muncă și nici prosperitate în Statele Unite fără piețe externe.” În cazul în care acestea ar fi refuzate, America ar fi obligată și ea la etatism, o temere reafirmată în repetate rânduri în acei ani. În 1940, participanții la o masă rotundă Fortune s-au declarat îngrijorați că „există pericolul real ca, drept rezultat al războiului îndelungat, toate puterile beligerante să accepte o formă permanentă de sistem economic coordonat de stat”, ceea ce ar ridica „problema pe termen lung dacă sistemul capitalist american ar mai putea funcționa, odată ce cea mai mare parte din Europa și Asia ar aboli libera inițiativă în favoarea economiilor totalitare”. Vezi Hearden, Architects of Globalism, pp. 41, 14. Îngrijorarea că Statele Unite ar putea fi împinse în această direcție fusese deja exprimată de Brooks Adams la începutul secolului, susținând că dacă o coaliție europeană ar domina comerțul cu China, „ar avea șanse mari să arunce asupra noastră un surplus considerabil pe care să-l digerăm cum putem”, ceea ce ar reduce America la condiția „semistaționară” a Franței, impunând o bătălie cu rivalii care „ar putea fi câștigată doar dacă am bate dușmanul la propriul lui joc”. Rezultatul: „Continentul Estic și Vestic ar concura pentru condiția de cel mai perfect socialism de stat.” Vezi Adams, America’s Economic Supremacy, pp. 52-53. În 1947, cartea lui Adams a fost republicată cu o introducere de Marquis Childs, ca o viziune profetică a confruntării dintre Rusia și America din perioada Războiului Rece.
[24] Acestea sunt subiectul lucrării excelente a lui Gabriel Kolko, The Politics of War: The World and United States Foreign Policy, 1943-1945, New York, 1968, a cărei magistrală abordare vastă rămâne neegalată în literatura de specialitate, dând seama în același timp de obiectivele economice generale ale SUA, redimensionarea pozițiilor imperiale britanice, controlarea stângii în Italia, Grecia, Franța și Belgia, cooperarea cu Uniunea Sovietică în Europa de Est, punerea bazelor Organizației Națiunilor Unite, planificarea viitorului Germaniei, susținerea mișcării naționaliste GMD în China și bombardarea nucleară a Japoniei.
[25] Italia: imediat după instalarea în funcție din 1932, F.D.R. îi mărturisea unui prieten că „sunt în relații destul de apropiate cu acest admirabil domn italian”. Întrebat, cinci ani mai târziu, de ambasadorul său la Roma dacă „are ceva împotriva dictaturilor”, a răspuns: „Sigur că nu, cu condiția să nu treacă granițele lor și să încerce să provoace tulburări în alte țări.” Spania: la o lună după declanșarea insurecției lui Franco, a impus un embargo fără precedent pe vânzarea de arme Republicii – „un gest pe care noi, naționaliștii, nu-l vom uita vreodată”, a declarat Generalissimo: „Președintele Roosevelt s-a comportat ca un adevărat gentleman.” Franța: simțea „o veche și profundă afecțiune” pentru Pétain, cu al cărui regim de la Vichy SUA a păstrat legături diplomatice până în 1944, precum și o ură pe măsură pentru de Gaulle – o „primadona”, un „încrezut” și „fanatic”. Vezi David Schmitz, The United States and Fascist Italy, 1922-1940, Chapel Hill, 1988, pp. 139, 184; Douglas Little, Malevolent Neutrality: The United States, Great Britain, and the Origins of the Spanish Civil War, Durham, 2007, pp. 39, 45-47; Mario Rossi, Roosevelt and the French, Westport, 1993, pp. 71-72 și John Lamberton Harper, American Visions of Europe: Franklin D. Roosevelt, George F. Kennan and Dean G. Acheson, Cambridge, 1994, p. 113.
[26] Pentru unele judecăți similare asupra eșecurilor lui F.D.R. ca lider pe timpul războiului, dar dintr-o perspectivă antitetică, vezi Kennan: „Cu tot șarmul și talentul său de lider politic, când venea vorba de politică externă, Roosevelt era un tip foarte superficial, ignorant, diletant și cu un orizont intelectual extrem de limitat”, și Kolko: „Ca lider, Roosevelt a fost un element constant destabilizant în desfășurarea politicii americane de-a lungul crizelor din timpul războiului, crize extrem de complicate și care cereau o înțelegere profundă a faptelor ca bază pentru orice judecată serioasă.” Vezi Harper, American Visions of Europe, p. 174 și Kolko, Politics of War, pp. 348-350. Lejeritatea sau ignoranța l-au făcut pe F.D.R. să promită angajamente și să ia decizii – în privința acordului de Lend-Lease, a Planului Morgenthau, a Palestinei și a Imperiului Francez – care i-au lăsat adesea perplecși pe partenerii săi și care au trebuit să fie radical schimbate.
[27] Warren Kimball, The Juggler: Franklin Roosevelt as Wartime Statesman, Princeton, 1991, pp. 185, 186, 10, 59. Din punct de vedere cultural, naționalismul lui Roosevelt avea o doză constantă pe antipatie față de Bătrânul Continent. Perspectiva dominantă a administrației sale de dinainte de război este numită de Harper „emisferism eurofobic”. Vezi American Visions of Europe, pp. 60 și urm.: „documentele sunt pline de expresii prezidențiale ale neliniștii, suspiciunii și dezgustului care însuflețeau această atitudine”. În același timp, închipuindu-și că restul lumii se va călca în picioare grăbindu-se să adopte the American Way of Life, odată ce va avea șansa, naționalismul lui Roosevelt – Kimball surprinde foarte bine acest aspect – era destul de lejer în ton, tocmai pentru că era de-un hybris atât de naiv.
[28] Vezi celebra taxonomie a grupurilor de interese în Thomas Ferguson, „From Normalcy to New Deal: Industrial Structure, Party Competition, and American Public Policy in the Great Depression”, în International Organization, Winter 1984, pp. 41-94. În 1936, F.D.R. se putea baza pe susținerea din partea Chase Manhattan, Goldman Sachs, Manufacturers Trust and Dillon, Read, Standard Oil, General Electric, International Harvester, Zenith, IBM, ITT, Sears, United Fruit și Pan Am.
[29] „Există o importantă diferență calitativă între expansionism și imperialism.” Expansionismul consta în adăugarea, pas cu pas, de noi teritorii, puncte de producție, baze strategice și așa mai departe, așa cum au procedat întotdeauna vechile imperii și cum a continuat să procedeze SUA de la război încoace, printr-o rețea tot mai extinsă de investiții, state subordonate și garnizoane pe fiecare continent. Dimpotrivă, „imperialismul ca viziune și ca strategie are o calitate totală, de dimensiunile lumii. El urmărește organizarea unor mari părți din lume de sus în jos, în contrast cu expansionismul, care presupune o construcție de jos în sus.” Vezi Schurmann, The Logic of World Power, New York 1974, p. 6.
[30] „Imperialismul american nu era prelungirea naturală a expansionismului care a început odată cu originile Americii. Și nici nu era produsul firesc al unei piețe capitaliste mondiale la a cărei reînsuflețire a contribuit și America după 1945. Imperialismul american, prin care America urmărea să domine, să organizeze și să conducă lumea liberă, era un produs al paradigmei New Deal a lui Roosevelt.” Vezi Schurmann, The Logic of World Power, pp. 5, 114.
[31] Formația lui Schurmann îl distingea de ambele curente principale, radical și liberal, din literatura despre politica externă americană. Schumpeter, Polanyi, Schmitt, împreună cu Marx și Mao, și-au lăsat cu toții amprenta pe gândirea sa: vezi auto-descrierea lui, The Logic of World Power, pp. 561-5. A avut o influență considerabilă asupra lui Giovanni Arrighi.
[32] „Ideea celor «patru polițiști» a lui Roosevelt avea aparența egalității internaționale când, de fapt, ea presupunea o Chină slăbită și o neutralizare reciprocă anglo-sovietică în Europa.” Vezi Kimball, The Juggler, p. 191.
[33] În mod ironic, arhitectul impunerii voinței americane la Bretton Woods, Harry Dexter White, un simpatizant în secret al Rusiei, era în privat un critic al „imperialismului năvalnic” care le cerea „Statelor Unite să scoată maximul posibil din dominația noastră financiară și puterea militară și să devină cea mai puternică țară din lume”. Vezi Benn Steil, The Battle of Bretton Woods: John Maynard Keynes, Harry Dexter White and the Making of a New World Order, Princeton, 2013, pp. 40-41. Relatarea lui Stein elucidează nu doar modul în care Keynes a fost cu totul scos din joc de White în încercarea disperată de a apăra interesele britanice în 1944, dar și cât de mult s-a autoamăgit convingându-se că rezultatele conferinței reflectau cea mai generoasă bunăvoință a Statelor Unite față de Marea Britanie.
[34] Pentru a neutraliza intrarea în Consiliul de Securitate a acestei bête noire care era Franța gaullistă, Roosevelt a pus presiune, dar fără succes, pentru includerea Braziliei, un alt subordonat al Washingtonului și, în ciuda opoziției britanice, a încercat să creeze „mandate” [trusteeships] pentru a masca planurile americane postbelice în ceea ce privește insulele-cheie din Pacific. Dreptul de veto a ajuns să devină necondiționat la insistențele sovieticilor. Pentru toate aceste manevre, vezi studiul competent al lui Robert Hilderbrand, Dumbarton Oaks: The Origins of the United Nations and the Search for Postwar Security, Chapel Hill 1990, pp. 123-127, 170-174, 192-228.
[35] Pentru punerea în scenă opulentă și plasarea aparatelor de urmărire și înregistrare a participanților la Conferință, vezi relatarea entuziastă a lui Stephen Schlesinger, Act of Creation: The Founding of the United Nations, Boulder, 2003, passim, și reconstrucția distrugătoare a lui Peter Gowan, „US: UN”, în New Left Review, nr. 24, noiembrie – decembrie 2003.