Lise Vogel
Marxismul și asuprirea femeilor: către o teorie unitară (fragment)
Traducere din limba engleză de Oana Uiorean
Acest fragment face parte din Lise Vogel, Marxismul și asuprirea femeilor: către o teorie unitară, traducere din limba engleză de Oana Uiorean, frACTalia, București, 2021.
O reconsiderare a muncii domestice[1]
Începând cu sfârșitul anilor ’60 și continuând în anii ’70, feministele socialiste au încercat să analizeze munca familială neplătită a femeilor în cadrul economiei politice marxiste.[2] O astfel de analiză, considerau ele, ar duce la înțelegerea poziției discriminatorii a femeilor ca mame, membre de familie și muncitoare, producând astfel o analiză materialistă a subordonării femeilor. În acel moment, interesul față de relevanța teoriei marxiste pentru emanciparea femeilor părea perfect normală, și nu doar pentru feministele socialiste. Feministele radicale au adoptat și transformat de asemenea ceea ce ele înțelegeau ca fiind concepte marxiste.[3]
Din aceste eforturi a rezultat o literatură voluminoasă. Militantele pentru emanciparea femeilor au studiat textele marxiste, s-au luptat cu conceptele marxiste și au produs o serie de formulări originale care combină, sau cel puțin amestecă, marxismul și feminismul. Entuziasmul lor pentru această muncă este greu de recuperat în ziua de azi.[4] În plus, el s-a dovedit a fi relativ de scurtă durată. Către sfârșitul anilor ‘70, interesul pentru teoretizarea muncii domestice scăzuse semnificativ. Îndepărtarea de așa-zisa dezbatere cu privire la munca domestică a fost deosebit de pronunțată în Statele Unite. În acest eseu trec din nou în revistă dificultatea teoretizării muncii domestice nesalariate, precum și a gestației, și creșterii copiilor. Susțin că literatura timpurie pe tema muncii domestice urmărea obiective intelectuale care nu au fost bine înțelese. Tot aici îmi examinez critic și propriile lucrări. Apoi analizez felul în care acest tip de eforturi au fost primite de publicul căruia i se adresau. La final, sugerez că merită să i se acorde din nou atenție proiectului neterminat al primelor teoreticiene ale muncii domestice.
Teorii și teoretizare
Ideea că ceva numit „muncă domestică” are nevoie de teoretizare a apărut spre sfârșitul anilor ’60 ca parte a unei critici lansate de militantele pentru emanciparea femeilor din America de Nord și a fost curând preluată și în alte părți, mai ales în Marea Britanie. Cu toate că erau esențiale în contextul experienței femeilor, munca și responsabilitățile neplătite ale vieții de familie erau arareori amintite în gândirea radicală și în practica socialistă. Militantele pentru emanciparea femeilor, dorind să-și ancoreze propriul activism pe un teren teoretic mai adecvat, au început să își pună întrebări cu privire la statutul teoretic al muncii domestice și a îngrijirii copiilor, care au loc în gospodăriile familiale și sunt îndeplinite de obicei de femei. În anii care au urmat, nenumărate studii, cunoscute sub numele colectiv de „dezbaterea cu privire la munca domestică”, au analizat această enigmă.[5]
Literatura despre munca domestică a identificat gospodăriile familiale ca spații ale producției. Reconceptualizate ca muncă domestică, munca casnică și creșterea copiilor au putut astfel fi analizate ca procese ale muncii. De aici a rezultat o serie de întrebări. Dacă munca domestică este un proces al muncii, atunci care este produsul său? Oamenii? Mărfurile? Forța de muncă? Are produsul său valoare? Dacă da, cum e stabilită această valoare? Cum și ce sau cine consumă produsul? Care sunt împrejurările, condițiile și limitările muncii domestice? Care este relația muncii domestice cu reproducerea forței de muncă? Dar cu reproducerea socială în general? Dar cu acumularea capitalistă? Poate fi postulat un mod de reproducere a oamenilor, comparabil dar separat de modul de producție? Ar putea răspunsurile la aceste întrebări să explice originile asupririi femeilor?
Literatura înfloritoare despre munca domestică părea inițial să confirme, chiar să legitimeze, dublul angajament al feministelor socialiste față de emanciparea femeilor și socialism. Însă, după scurt timp, au început să apară o serie de probleme. Concepte și categorii care inițial păruseră evidente și-au pierdut din trăinicie. De exemplu, noțiunea de reproducere a forței de muncă a devenit surprinzător de elastică, întinzându-se de la procreare biologică la orice fel de muncă care contribuie la întreținerea zilnică a oamenilor – plătită sau neplătită, în gospodării particulare, pe piață sau la locul de muncă. Tot așa, înțelesul categoriei muncii domestice a fluctuat. Se referea doar la munca casnică? Sau includea de asemenea gestația și creșterea copiilor? Argumentele circulare erau frecvente. De exemplu, munca domestică era adeseori identificată cu munca femeilor și vice-versa, presupunând astfel a priori diviziunea muncii pe criterii de sex pe care militantele pentru emanciparea femeilor încercau să o explice. În plus, faptul că această dezbatere era aproape exclusiv preocupată de munca neplătită din gospodărie reducea importanța muncii plătite a femeilor, fie ca ajutoare domestice, fie ca salariate. Iar faptul că se concentra pe aspectul economic părea să ignore probleme politice, ideologice, psihologice și sexuale urgente.
Militantele pentru emanciparea femeilor găseau la rândul lor frustrantă natura abstractă a literaturii despre munca domestică. Dezbaterea a evoluat în moduri care erau nu numai greu de urmărit, ci și departe de preocupările activistelor. Conceptele păreau să interacționeze fără vreo legătură cu lumea empirică. Discursul era nu numai abstract, ci părea și anistoric. Probabil cel mai nociv aspect a fost faptul că cea mai mare parte a literaturii despre munca domestică a adoptat un cadru explicativ funcționalist. Se presupunea, de exemplu, că nevoia de muncă domestică a unui sistem social însemna implicit că această nevoie era satisfăcută fără excepție. Multă lume se întreba unde intervenea în această dezbatere capacitatea omului de a acționa? Între timp, prioritățile feministe erau dedicate altor probleme, atât teoretice, cât și practice. La începutul anilor ‘80, majoritatea feministelor socialiste au hotărât să „depășească dezbaterea despre munca domestică”. Acestea au lăsat în urmă ambiguitatea, neclaritatea conceptuală, circularitatea și aspectele nerezolvate ale unui proiect neterminat.[6]
Renunțarea la efortul de a teoretiza munca domestică în cadrul economiei politice marxiste părea o mișcare cu sens. Multe dintre militantele pentru emanciparea femeilor considerau că teoria are o relevanță directă pentru activitățile de zi cu zi și credeau că o teorie anume are implicații politice și strategice precise. Prin contrast, evidențele empirice ale istoriei și circumstanțele în curs erau un mod de a constitui un fundament adecvat pentru teorie.[7] Respingând abstractizările din literatura timpurie despre munca domestică, ele urmăreau să dezvolte un aparat conceptual care putea fi folosit pentru a organiza și interpreta cunoștințele cu privire la viețile femeilor.
Această abordare reflecta o orientare epistemologică anume, care punea teoria și empiricul într-o relație de unu-la-unu. Se presupunea că teoria era izomorfă cu ceea ce era perceput ca fiind realitate. Astfel, ea putea produce generalizări empirice, afirma regularități și genera modele. Explicațiile și predicțiile ar depinde așadar prin extrapolare de aceste reprezentări presupuse ca fiind corecte. Din această perspectivă familiară în literatura științelor sociale, teoria este o activitate intelectuală cuprinzătoare, ancorată în empiric și capabilă să furnizeze descrieri, explicații și predicții – și astfel, capabilă să ghideze politicile sau strategia.
Însă acesta nu e singurul mod în care putem gândi teoria. O mare parte din literatura timpurie despre munca domestică a adoptat implicit o perspectivă diferită, cu rădăcini în anumite interpretări ale teoriei marxiste curente în anii ‘60 și ‘70. Asociată în principal cu filosoful francez Louis Althusser, această perspectivă alternativă acordă teoriei o specificitate epistemologică și o amploare limitată. Din acest punct de vedere, teoria este un proiect viguros, dar foarte abstract, profund diferit de istorie.[8] În cuvintele lui Althusser, cu trimitere la Capitalul lui Marx:
În pofida aparențelor, Marx nu analizează o „societate concretă”, nici măcar Anglia, pe care însă o menționează constant în Volumul Unu, ci modul de producție capitalist și nimic altceva. Acest obiect este abstract: ceea ce înseamnă că este foarte real și că nu există niciodată în stare pură, pentru că există doar în societățile capitaliste. Mai simplu spus: pentru a putea analiza aceste societăți capitaliste concrete (Anglia, Franța, Rusia etc.), este esențial să știm că ele sunt dominate de acea realitate teribil de concretă, anume modul de producție capitalist, care este invizibil (cu ochiul liber). „Invizibil”, adică abstract.[9]
Din această perspectivă, teoria este în mod necesar abstractă și cu implicații foarte limitate. Ea poate indica elemente cheie și tendințe, dar nu poate furniza relatări bogat nuanțate cu privire la viața socială. Cu atât mai puțin să descrie evenimente, să sugereze strategii sau să evalueze perspectivele acțiunii politice. Acestea sunt teme pentru un tip de investigație care diferă calitativ – unul care examinează specificul unor conjuncturi istorice particulare în formațiunile sociale existente.
Cu alte cuvinte, această abordare alternativă conceptualizează teoria ca pe un fel de prismă. De una singură, prisma nu ne spune multe despre specificul unei societăți anume într-un moment anume. Doar folosindu-se de prismă, observatorii pot evalua acest specific și elabora strategii pentru viitor. Comparate cu teoretizarea – care produce prisma – investigația empirică și analiza politică constituie o muncă intelectuală diferită și, în opinia mea, mai dificilă.
Un alt punct de plecare
Mă voi apleca acum asupra propriei mele cercetări despre munca domestică. Scopul meu este să ofer un exemplu de teoretizare produsă de mișcarea pentru emanciparea femeilor în interiorul cadrului intenționat abstract pe care tocmai l-am descris. Din această perspectivă, dezbaterea despre munca domestică a reprezentat un proiect teoretic, mai degrabă decât unul istoric sau sociologic. Ne-am putea aștepta ca rezultatul să ia forma unor grupuri de concepte abstracte și a identificării unor posibile mecanisme și tendințe. Însă acestea nu pot „explica” cu adevărat de unele singure nimic concret – nici caracterul nuanțat, particular și construit al experienței, nici natura și direcția specifică a mobilizării populare sau a transformării sociale. Cu atât mai puțin pot sugera strategii politice. Astfel de chestiuni ar fi subiectul unor investigații empirice și al analizei politice făcute de către părțile implicate.
Provocarea era, așadar, să descoperim sau să creăm categorii care să teoretizeze munca neplătită a femeilor din interiorul familiei ca pe un proces material. Militantele pentru emanciparea femeilor, printre care mă includ și pe mine, au analizat textele clasice ale lui Marx, Engels, Bebel și alții, descoperind în cel mai bun caz doar o moștenire teoretică precară. În cazul meu, această descoperire a dus la o lectură critică prelungită a lui Marx. În cadrul acestei lecturi am urmat ceea ce înțelegeam ca fiind sfatul lui Althusser:
Nu căuta în Capital o carte de istorie „concretă” sau o carte de economie politică „empirică” în sensul în care istoricii și economiștii înțeleg acești termeni. În loc de asta, vei găsi o carte de teorie care analizează modul de producție capitalist.Istoria (cea concretă) și economia (cea empirică) au alte obiecte.[10]
Abordând astfel teoria, speram să pot contribui la elaborarea unei prisme teoretice mai satisfăcătoare, cu ajutorul căreia să analizez subordonarea femeilor.
Ca punct de plecare conceptual am folosit două noțiuni de bază ale operei lui Marx: forța de muncă și reproducerea forței de muncă. Pentru Marx, forța de muncă este o capacitate a ființei umane, distinctă de existența fizică și socială a celui care o deține. Potențialul forței de muncă este realizat atunci când purtătorul ei produce ceva util – o valoare de întrebuințare – care devine parte dintr-un schimb sau nu. Purtătorii forței de muncă sunt însă muritori și suferă de uzură. Până la urmă, orice persoană moare. Așadar, un proces care să îndeplinească nevoile personale ale purtătorilor de forță de muncă este o condiție a reproducerii sociale, așa cum este și un proces care îi înlocuiește în timp. Aceste procese de întreținere zilnică și înlocuire pe termen lung sunt încorporate în termenul de reproducere a forței de muncă.
În societățile împărțite în clase, clasele dominante reușesc să utilizeze pentru propriul profit capacitatea forței de muncă de a produce valori de întrebuințare. Pentru a menține claritatea, am restricționat așadar conceptul de reproducere a forței de muncă la procesele care întrețin și înlocuiesc forța de muncă capabilă să producă surplus pentru o clasă apropriatoare.[11] În ceea ce rămâne din această secțiune, trec în revistă foarte pe scurt mai multe caracteristici ale reproducerii unei astfel de forțe de muncă: procesele pe care le implică, rolul procreării biologice, precum și anumite contradicții inerente. Astfel pregătesc analiza din secțiunea următoare, unde mă ocup de reproducerea forței de muncă în societățile capitaliste.
Marx considera că reproducerea forței de muncă era un aspect central al reproducerii sociale, dar nu a făcut niciodată o expunere detaliată a ceea ce implica asta. Uneori se concentra pe reînnoirea muncitorului individual. Altundeva, sublinia importanța întreținerii și înlocuirii membrilor care nu muncesc ai clasei muncitoare. Din nou pentru a păstra claritatea, am făcut așadar distincția între trei procese care constituie reproducerea forței de muncă în societățile împărțite în clase. În primul rând, o serie de activități zilnice restabilesc energia unor producători nemijlociți și le permit să se întoarcă la muncă. În al doilea rând, activități similare întrețin pe membrii care nu muncesc ai claselor subordonate – cei care sunt prea tineri, bătrâni sau bolnavi, sau care la rândul lor sunt implicați în activități de întreținere sau au ieșit din rândul celor care muncesc din alte motive. Și, în al treilea rând, procesele de înlocuire înnoiesc forța de muncă prin înlocuirea membrilor claselor subordonate care au murit sau nu mai muncesc.
Prin descâlcirea acestor trei tipuri de procese, conceptul de reproducere a forței de muncă poate fi eliberat de premisele normative cu privire la procrearea biologică în contextul familiei heterosexuale. Cu toate că reproducerea forței de muncă în societăți existente a presupus de obicei creșterea copiilor în configurații bazate pe rudenie numite familii, aceasta poate fi organizată, în principiu, în alte feluri, cel puțin pentru o perioadă de timp. Grupul actual de muncitori ar putea fi cazat în cămine, întreținut colectiv, muncit până la moarte și apoi înlocuit cu noi muncitori, aduși din afară. Acest regim dur a fost de fapt atins de multe ori de-a lungul istoriei. Minele de aur din Egiptul-provincie a Imperiului Roman, plantațiile de cauciuc din Indochina Franceză și Arbeitslager naziste sunt toate exemple potrivite. În mod obișnuit, o forță de muncă existentă este regenerată în două feluri. În primul rând, prin intermediul unor procese pe care eu le numesc „înlocuire generațională”, prin care muncitorii fac copii care crescând vor deveni muncitori la rândul lor. Și, în al doilea rând, prin includerea de noi muncitori în forța de muncă. De exemplu, cei care înainte nu participaseră deloc pot începe munca salariată, ca de exemplu atunci când soțiile au intrat pe piața de muncă americană în anii ‘50. Unii oameni ar putea să intre pe piața muncii, de exemplu, odată cu recolta sau în timpul crizelor economice. Imigranții pot trece granițele naționale pentru a intra pe piața muncii unei anumite societăți. Unii pot fi de asemenea răpiți, transportați departe de casă și obligați să intre în forța de muncă de la destinație, așa cum s-a făcut în cazul plantațiilor cu sclavi din Lumea Nouă.
Din punct de vedere teoretic, cu alte cuvinte, reproducerea forței de muncă nu este asociată invariabil cu gospodăriile particulare bazate pe rudenie, așa cum presupunea în mod obișnuit dezbaterea despre munca domestică. Mai ales, ea nu implică în mod necesar niciunul dintre următoarele lucruri: heterosexualitate, procreare biologică, forme ale familiei sau înlocuire generațională. Cu toate acestea, majoritatea societăților împărțite în clase au instituționalizat procesele întreținerii de zi cu zi și ale înlocuirii generaționale într-un sistem de forme familiale heterosexuale. Faptul că asemenea aranjamente sunt atât de comune în sfera empirică reflectă probabil avantajele pe care le prezintă – contestate și renegociate fără întrerupere – în fața celorlalte alternative.
Societățile împărțite în clase care se bazează pe procrearea biologică pentru reproducerea forței de muncă se confruntă cu mai multe contradicții. În timpul sarcinii, și pentru o scurtă perioadă după naștere, femeile din clasa subordonată trec prin cel puțin un interval scurt în care capacitatea lor de a munci și/sau de a depune activități de întreținere zilnică este relativ redusă. În timpul unor astfel de perioade de activitate redusă, femeile trebuie întreținute ele însele. Astfel, nașterea copiilor poate diminua contribuția pe care femeile din clasa subordonată o au ca producătoare nemijlocite și participante la activități de întreținere.[12] Din punctul de vedere al claselor dominante, nașterea copiilor este așadar potențial costisitoare, pentru că munca femeilor însărcinate și cea pentru întreținerea lor ar fi putut fi parte din supramuncă. În același timp, nașterea de copii în clasa subordonată regenerează forța de muncă și astfel este în avantajul claselor dominante. Așadar, este vorba de o contradicție latentă între nevoia claselor dominante de a apropria supramunca și nevoia lor de forță de muncă care să performeze această muncă.
Din punctul de vedere al claselor subordonate s-ar putea să apară alte contradicții. Organizarea pentru reproducerea forței de muncă de obicei are de câștigat de pe urma relațiilor dintre femei și bărbați, bazate pe sexualitate și rudenie. Alte persoane, adeseori tatăl biologic și rudele sale sau rudele femeii care a născut copilul, poartă responsabilitatea pentru îngrijirea femeii în perioadele de activitate redusă care sunt asociate cu nașterea copiilor. Cu toate că, în principiu, rolurile diferențiate ale femeilor și bărbaților nu ar avea de ce să depășească lunile din preajma nașterii copiilor, majoritatea societăților atribuie aceste roluri diferitelor forme de structuri sociale, cunoscute ca familii, care devin spațiul unde e îndeplinită întreținerea de zi cu zi, precum și activitățile de înlocuire generațională. Configurațiile sunt de obicei legitimate de dominația masculină și susținute de structuri instituționalizate de asuprire a femeilor.
Din existența lor la acest nivel foarte general nu putem deduce direct cum se manifestă și cum sunt confruntate aceste diverse contradicții în societăți împărțite în clase existente. Această analiză arată doar că capacitatea de a naște copii a femeilor din clasa subordonată le poziționează diferit față de bărbați cu privire la procesul de apropriere a supramuncii și de reproducere a forței de muncă. Chiar dacă sunt și muncitoare, rolul discriminatoriu al femeilor din clasele subordonate în întreținerea și înlocuirea forței de muncă le marchează situația specifică.[13]
Capitalismul și munca domestică
Secțiunea precedentă a analizat elemente ale reproducerii forței de muncă în cazul societăților împărțite în clase. În această secțiune analizez reproducerea forței de muncă în acea societate particulară, împărțită în clase, cunoscută sub numele de capitalism. Marx a avut destul de multe de spus pe această temă, dar, așa cum a arătat literatura despre munca domestică, nu a fost de ajuns.[14]
În societățile capitaliste, spune Marx, forța de muncă ia forma specifică a unei mărfi, adică ceva care are nu doar valoare de întrebuințare ci și valoare de schimb. Fiind purtată de ființe umane, această marfă are anumite particularități. Valoarea sa de întrebuințare este capacitatea pe care o are ca, atunci când este folosită într-un proces de producție capitalist, să genereze mai multă valoare decât valorează ea însăși. Valoarea sa de schimb – cât costă să cumperi forța de muncă pe piață – este „valoarea mijloacelor de subzistență necesare” pentru întreținerea posesorului ei,[15] o sumă care este stabilită istoric și social într-o societate anume la moment anume.
Pentru a explora relația dintre valoarea forței de muncă și interesul capitalului de a apropria surplusul, Marx s-a folosit de o abstractizare: ziua de lucru a unui singur muncitor, exprimată în ore. (Pentru Marx, muncitorul a fost mereu de sex masculin, bineînțeles.) El a definit „munca necesară” ca acea parte din munca unei zile care permite muncitorului să își cumpere mijloacele de subzistență. Și a definit „supramunca” ca restul muncii din ziua respectivă, pe care capitalistul o apropriază.[16] Cu alte cuvinte, muncitorul muncește o parte din timp pentru el însuși și restul timpului pentru șef. Prima parte, munca necesară a muncitorului, corespunde salariului său. A doua, supramunca, constituie plusvaloarea la dispoziția șefului.
Pentru Marx, acumularea capitalistă creează un sistem mânat de profit care este în continuă schimbare. Dacă capitaliștii sunt nevoiți să obțină tot mai mult și mai mult profit, este în interesul lor să urmărească reducerea muncii necesare. Marx a discutat metodele (altele decât înșelăciunea) pe care aceștia le pot folosi pentru a obține o astfel de reducere. Pe de o parte, pot prelungi orele de muncă sau intensifica ritmul muncii fără a modifica valoarea forței de muncă. Mai multe ore sau muncă mai intensă înseamnă că muncitorul cheltuie mai multă forță de muncă pentru același salariu. Cu alte cuvinte, forța lui de muncă este ieftinită. Marx a numit acest tip de reducere a muncii necesare „plusvaloare absolută”. Pe de altă parte, capitaliștii pot reduce munca necesară mărind productivitatea procesului de producție. O mai mare productivitate înseamnă că muncitorul are nevoie de mai puține ore de muncă pentru a îndeplini munca necesară, iar șeful obține mai multă plusvaloare. În anumite limite, ar putea fi acordată chiar și o creștere a salariului. Marx a numit acest tip de reducere a muncii necesare „plusvaloare relativă”.
Analiza pe care o face Marx relației dintre munca necesară și supramuncă în cadrul unei zile de lucru este minunat de limpede. În același timp, faptul că se concentrează pe un singur muncitor individual exclude inevitabil analiza muncii adiționale care asigură nu doar întreținerea și înlocuirea muncitorului, ci și pe cea a rudelor sale și a comunității, precum și a mâinii de lucru în general.[17] Faptul că toate aceste procese diferite pot fi omise din relatarea lui Marx, cel puțin în acest punct, este un efect al organizării sociale specifice a capitalismului. Spre deosebire de orice alt mod de producție, întreținerea zilnică și înlocuirea generațională sunt izolate spațial, temporal și instituțional de sfera de producție. Prin conceptul său de „consum individual”, Marx a arătat cum capitalismul dă vieții în afara locului de muncă un caracter distinct de cel al muncii salariate. Consumul individual are loc atunci când „muncitorul cheltuieşte pentru procurarea mijloacelor de subzistență banii ce i-au fost plătiţi atunci cînd i-a fost cumpărată forţa de muncă.”[18] Interesul principal al lui Marx este, în acest caz, să compare consumul individual al mijloacelor de subzistență de către muncitor cu „consumul productiv” al acestuia al mijloacelor de producție în timpul orelor de muncă. Dar nu a avut mai nimic de spus despre munca pe care o presupune consumul individual. Acesta era o zonă a activității economice esențială pentru producția capitalistă, dar absentă din expunerea lui Marx.
Literatura despre munca domestică a încercat, în diferite feluri, să facă vizibile mecanismele de reproducere a forței de muncă în societățile capitaliste. Din punctul meu de vedere, asta a însemnat reconceptualizarea muncii necesare pentru a încorpora procesele de reproducere a forței de muncă. Munca necesară, am afirmat eu, are două componente. Prima, cea pe care o analizează Marx, este munca necesară care produce valoare echivalentă cu salariul. Această componentă, pe care am numit-o componenta socială a muncii necesare, este legată indisolubil de supramuncă în procesul de producție capitalist. A doua componentă a muncii necesare, foarte bine ascunsă în relatarea lui Marx, este munca neplătită care contribuie la înnoirea zilnică pe termen lung a purtătorilor mărfii numite forță de muncă și a clasei muncitoare în general.[19] Acesteia i-am dat numele de componentă domestică a muncii necesare sau muncă domestică.
Definită astfel, munca domestică a devenit un concept specific capitalismului și fără o atribuire de gen fixă. Astfel, am renunțat la mai multe prezumții aparent rezonabile care au bântuit dezbaterea despre munca domestică, mai ales ideea că munca domestică este universală și că este neapărat muncă femeiască.
Componentele sociale și domestice ale muncii necesare nu sunt direct comparabile, pentru că aceasta din urmă nu are valoare.[20] Cu alte cuvinte, componenta socială foarte vizibilă și foarte valoroasă a muncii necesare este însoțită de o componentă a muncii domestice neclară, necuantificabilă și (strict spus) lipsită de valoare. Cu toate că doar una dintre componente apare pe piață și poate fi văzută limpede, reproducerea forței de muncă le presupune pe ambele. Salariile permit muncitorilor să cumpere mărfuri, dar munca adițională – munca domestică – trebuie în general îndeplinită de asemenea. Mărfurile în formă de hrană trebuie preparate iar hainele trebuie întreținute și curățate. Copiii sunt nu numai îngrijiți, dar și învățați ce trebuie să știe pentru a deveni adulți competenți, parte din clasa muncitoare. Membrii clasei muncitoare care sunt bolnavi, slăbiți sau suferă de o dizabilitate sunt îngrijiți. Diferitele sarcini sunt îndeplinite cel puțin parțial prin munca domestică.
Cu alte cuvinte, am afirmat că munca necesară este o categorie conceptuală mai complicată decât se credea înainte. Aceasta are două componente, una care are valoare și una care nu are. Munca domestică, cea de-a doua componentă, care înainte lipsea, este foarte diferită de componenta socială, dar la fel de indispensabilă pentru reproducerea socială. Ea nu are valoare, dar joacă un rol cheie în procesul de apropriere a plusvalorii. Legate una de alta în cadrul muncii necesare, munca socială și noua ei tovarășe, munca domestică, formează o pereche ciudată, nemaiîntâlnită în teoria marxistă.[21]
Interesul capitaliștilor de a reduce munca necesară se poate extinde la componenta sa domestică, precum și la cea socială. Dacă unii oameni își dedică o mare parte din energie muncii domestice – aducând apă de la izvor, gătind pe vatră, spălând hainele prin fierbere, învățându-și copiii bazele citirii, scrierii și aritmeticii etc. – atunci aceștia sunt mai puțin disponibili pentru a munci în producție. Prin contrast, când munca domestică este redusă, o forță de muncă adițională poate fi eliberată pe piața muncii. Reducerea muncii domestice a fost un proces continuu în secolele XIX și XX. La începutul secolului XX, prepararea hranei dura mai puțin, spălatul rufelor era în anumite sensuri o povară mai mică, iar școlile preluaseră majoritatea sarcinilor de predare a diferitelor cunoștințe. Mai recent, alimentele congelate, cuptoarele cu microunde, spălătoriile și disponibilitatea crescută a creșelor, grădinițelor și programelor de după școală au redus și mai mult munca domestică.[22] Reducerea muncii domestice prin mijloace tehnologice și netehnologice nu duce inevitabil la intrarea membrilor unei gospodării în rândurile forței de muncă. Însă crește posibilitatea ca ei să o facă.
Pe scurt, clasa capitaliștilor este prinsă între un număr de presiuni contradictorii, care includ: nevoia de forță de muncă pe termen lung, nevoia de diferite categorii de muncitori și consumatori pe termen scurt, necesitățile legate de profit, precum și dorința de a-și menține hegemonia asupra unei clase muncitoare divizate. Făcând abstracție de construcția teoretică propusă de mine, aceste presiuni contradictorii generează bineînțeles tendințe, nu inevitabilități prestabilite. Astfel de tendințe nu au în mod necesar urmări favorabile pentru clasele dominante, așa cum pretind interpretările funcționaliste. Mai degrabă, procesele de reproducere a forței de muncă constituie un teren de luptă. În societățile existente, capitaliștii adoptă diferite strategii. Unele dintre ele implică manipularea muncii domestice în feluri care pot fi analizate ca surse de plusvaloare absolută sau relativă. În același timp, muncitorii se străduie să obțină cele mai bune condiții posibile pentru propria regenerare, ceea ce ar putea include un anumit nivel și tip de muncă domestică. Dat fiind că atât clasa capitalistă, cât și clasa muncitoare sunt de obicei fragmentate în sectoare distincte, rezultatele nu sunt uniforme la toate nivelurile.
O dinamică contradictorie tendențională dă direcția luptelor istorice pentru condițiile în care este reprodusă marfa numită forță de muncă. Consecințele specifice ale acestor lupte au inclus salariul familial pentru anumite grupuri, legislația care proteja copiii și femeile care lucrau în industrie, segregarea pieței muncii pe criterii de sex sau rasă, forța de muncă migratoare cazată în barăci și așa mai departe.[23]
Până în acest punct, am analizat reproducerea mărfii numită forță de muncă ca pe un fenomen economic.[24] Însă există un fenomen politic cheie care e de asemenea relevant, și anume o tendință spre egalitate. Marx susține că trăsătura politică fundamentală a societăților capitaliste se bazează pe felul în care sunt configurate producția și circulația.[25] În producție, o gamă largă de muncă utilă concretă este echivalată ca muncă umană abstractă sau ca valoare. În circulație, mărfurile pot fi schimbate pe piață atunci când reprezintă cantități comparabile ale acelei valori. Desigur, forța de muncă este și ea o marfă, cumpărată și vândută pe piață. Muncitorii și capitaliștii se întâlnesc așadar pe piață ca proprietari și încearcă să facă schimb de mărfuri. Pentru ca tranzacțiile să poată avea loc, capitaliștii trebuie să ofere salarii echivalente cu valoarea forței de muncă a muncitorilor. Prin contrast cu înțelegerea capitalismului ca fiind un sistem bazat pe înșelăciune, acesta este un schimb de pe poziții egale. Egalitatea de pe piață merge mână în mână cu exploatarea din producție.
Așadar, egalitatea între oameni nu este un principiu abstract sau o ideologie falsă, ci o tendință complexă cu rădăcini în felul în care sunt configurate sferele producției și circulației. Lipsa egalității, susțin eu, reprezintă o trăsătură specifică a asupririi femeilor (și a altor grupuri) în societățile capitaliste. Doar femeile din clasa subordonată depun muncă domestică, așa cum am discutat mai sus, dar toate femeile suferă de pe urma lipsei de egalitate în societățile capitaliste.
Eforturile de a extinde egalitatea reprezintă provocări serioase pe cel puțin două fronturi. În primul rând, ele tind să reducă diviziunile din și dintre straturile și sectoarele subordonate, împingând pe toată lumea mai aproape de poziții de egalitate. În al doilea rând, ele pot dezvălui caracterul fundamental exploatator al capitalismului, pentru că, cu cât se extind mai mult drepturile, cu atât mai mult este expus caracterul economic și social al capitalismului. Departe de a fi exerciții de reformism steril sau politici identitare presupus dezbinătoare, luptele pentru egalitate pot contribui la construirea unor alianțe strategice și pot chiar deschide calea către depășirea capitalismului.
Pentru a face un rezumat al scenariului teoretic pe care l-am propus, cu tot caracterul său abstract: În modul de producție capitalist, logica acumulării și legătura dintre sfera producției și cea a circulației marchează de două ori poziția femeilor. Pe de o parte, femeile și bărbații din clasa subordonată sunt plasați diferențiat cu privire la aspecte economice importante ale reproducerii sociale. Pe de alta, tuturor femeilor li se refuză drepturi egale. În societățile existente, dinamica subordonării femeilor răspunde la această dublă poziționare, printre alți factori.
Public și paradigme
Eforturile de a teoretiza munca domestică se adresau către două tipuri distincte de public în anii ‘70: feministelor, mai ales feministelor socialiste, și Stângii. În cele din urmă, majoritatea feministelor au respins literatura despre munca domestică ca pe un efort prost gândit de a aplica categorii marxiste nepotrivite. Majoritatea marxiștilor au ignorat pur și simplu dezbaterea, fără să o urmărească sau să participe la ea. Niciunul dintre cele două tipuri de public potențial nu a înțeles pe deplin felurile în care feministele socialiste sugerau, implicit sau explicit, că ar putea fi revizuită teoria marxistă.
Un factor care a restrâns până la urmă publicul feminist a fost felul în care dezbaterea despre munca domestică aborda teoria. Așa cum am discutat mai sus, multe feministe aveau dificultăți cu perspectiva epistemologică care stătea la baza celei mai mari părți a literaturii despre munca domestică. Obiectivul teoriei nu era doar extrem de abstract, ci și deosebit de limitat. Mai precis, chestiunea subiectivității și a capacității de acțiune independentă rămâneau în afara unei astfel de teorii. Aceste chestiuni aparțineau mai degrabă zonei dificile și complicate a investigațiilor și analizei istorice concrete. Majoritatea feministelor au respins până la urmă această înțelegere a teoriei și au încercat în loc să bazeze teoria pe descrieri empirice detaliate. O diferență importantă, dar în general nedeclarată, de paradigmă teoretică, separa așadar cele două perspective. Îmi dau seama mult mai bine acum decât o făceam acum mulți ani că cele care o susțineau pe una nu puteau comunica eficient cu cele care o preferau pe cealaltă. Chiar și încercarea de a-și citi reciproc analizele se izbea de obstacolul incompatibilității paradigmelor, de posibilitatea unor critici utile nici nu mai poate fi vorba.[26]
Pe tot parcursul anilor ‘70, Stânga a rămas în general ostilă ideii de a dezvolta un socialism feminist și era cu atât mai puțin dispusă să revizuiască teoria marxistă. În multe cercuri, feminismul era considerat ca fiind prin natura sa burghez și o amenințare la adresa unității de clasă. Teoreticienii marxiști din Statele Unite, majoritatea bărbați, ignorau în general literatura despre munca domestică. Problema și în acest caz era, parțial, o incompatibilitate a paradigmelor, de data aceasta de un alt tip. Dintr-o perspectivă marxistă tradițională, dinamica capitalismului avea în primul rând de-a face cu exploatarea de clasă. Alte aspecte, ca de exemplu genul, rasa sau asuprirea națională, puteau reprezenta preocupări importante pentru socialiști, dar se aflau în afara a ceea ce era înțeles ca fiind domeniul teoriei marxiste.
Publicul interesat de teoretizarea muncii domesticii s-a redus semnificativ în anii ‘80. Un rol în acest declin l-au jucat cu siguranță climatul politic tot mai conservator, precum și declinul sau distrugerea multor mișcări sociale radicale. Munca intelectuală feministă a reușit să înflorească, dar avea mult mai puține legături cu activismul mișcării femeilor decât o făcuse în trecut. Supraviețuind în campusuri universitare, aceasta s-a confruntat cu un număr de constrângeri disciplinare și presiuni profesionale. Generațiile mai tinere de cercetătoare feministe nu avuseseră, de asemenea, ocazia de a participa la mișcarea radicală de emancipare a femeilor care își avea originile în revoltele anilor ‘60. Nu e nicio surpriză că încrederea în relevanța gândirii socialiste pentru teoria feministă a scăzut.
Anii ’80 și ’90 nu au dus la dispariția teoretizării muncii domestice, spre surprinderea unora. Dimpotrivă, s-a păstrat un anumit nivel de interes. Acolo unde, dintr-un motiv sau altul, există tradiții relativ solide ale teoriei marxiste, ca de exemplu în Anglia sau Canada, mici comunități de economiști, sociologi și istorici, atât bărbați cât și femei, continuă să investigheze chestiuni care se trag din cele formulate de literatura timpurie despre munca domestică.[27]
Însă, în această perioadă, în Statele Unite sunt relativ vorbind mai puțini cercetători care investighează chestiunile propuse de dezbaterea despre munca domestică. Feministele care continuă să folosească această terminologie o fac, adeseori, mai degrabă metaforic decât analitic. Munca domestică, de exemplu, este în continuare definită ca ceva care are loc într-un spațiu indiscutabil și e îndeplinită de muncitoare care sunt evidente (gospodăria particulară, femeile) și al cărei conținut este neîndoielnic (de obicei, munca casnică sau munca casnică și îngrijirea copiilor). Reproducerea, un termen folosit de tradiții intelectuale distincte, cu înțelesuri care la început au fost subiectul multor discuții, are de asemenea un înțeles generic.[28] Împreună cu noua expresie „muncă reproductivă”, aceasta acoperă acum o gamă largă de activități care contribuie la regenerarea oamenilor, inclusiv munca emoțională și intelectuală, precum și cea manuală, la fel ca munca salariată și nesalariată. Trecând în revistă literatura existentă, Evelyn Nakano Glenn[29] remarcă:
Termenul de reproducere socială a ajuns să însemne, în sens mai larg… crearea și recrearea oamenilor ca ființe culturale și sociale, precum și fizice. Așadar, ea implică muncă mentală, emoțională și manuală. Această muncă poate fi organizată în multiple feluri – în interiorul sau exteriorul gospodăriei, ca muncă plătită sau neplătită, creând valoare de schimb sau doar valoare de întrebuințare… [De exemplu, producția de hrană] poate fi îndeplinită de o membră a familiei, ca muncă nesalariată în interiorul gospodăriei, de o servitoare, ca muncă salariată în interiorul gospodăriei, sau de o bucătăreasă într-un restaurant fast-food, ca muncă salariată care generează profit.
În anii ’80 și ’90, teoreticienii marxiști din Statele Unite au continuat să fie în principal bărbați și în general neatenți la cele câteva decenii de cercetare și comentarii socialist-feministe. Mulți consideră feminismul ca fiind o formă de așa-zisă politică identitară care nu poate decât să divizeze Stânga. Sunt de asemenea îngrijorați de menținerea omogenității teoriei marxiste. În același timp, nu par conștienți de gama largă de dezbateri și discuții actuale care analizează tocmai aceste probleme. Însă câțiva au început totuși să se angajeze într-un dialog. Unii o iau pe căi deja bine bătătorite de dezbaterea despre munca domestică, mergând până la a reinventa analize care au fost propuse pentru prima oară de feministe în anii ‘70. Alții interpretează problemele din jurul asupririi femeilor ca fiind chestiuni de limbaj, psihologie sau sexualitate. Astfel, aceștia interpretează subordonarea femeilor ca fiind complet externă proceselor de apropriere a surplusului și de reproducere socială capitalistă și ca urmare nefăcând obiectul economiei politice marxiste.
Teoreticienele timpurii ale muncii domestice au încercat să plaseze viețile femeilor în miezul mecanismelor capitaliste. Ele au fost printre primele care au intuit criza viitoare a marxismului și care au început să exploreze limitele teoriei marxiste. Provocarea pe care o formulau pentru teoria feministă și tradiția economiei politice marxiste rămâne în opinia mea un proiect neterminat.
Munca domestică în secolul XXI
Literatura despre munca domestică insista pe faptul că asuprirea femeilor este esențială pentru reproducerea socială în general. În pofida tuturor neajunsurilor pe care le are, această revelație rămâne validă. Capitalul continuă să revendice surse sigure de forță de muncă exploatabilă și consumatori de mărfuri configurați adecvat – revendicări care fac mereu obiectul luptelor care se duc și nu sunt întotdeauna îndeplinite. Odată cu restructurarea globală, procesele prin care forța de muncă este întreținută și înlocuită suferă transformări radicale, și munca domestică rămâne esențială pentru aceste schimbări. Formele pe care le ia munca domestică se înmulțesc, îndepărtându-se și mai tare de standardul familiei nucleare, cu bărbatul cap de familie și femeia dependentă. Multe gospodării petrec tot mai mult timp îndeplinind muncă salariată, reducând în general cantitatea și calitatea muncii domestice pe care o fac membrii lor. Alte gospodării sunt captive ale șomajului persistent, ceea ce le accentuează marginalitatea, precum și ale unui nivel și tip de muncă domestică tot mai sărăcit. Aici se poate spune că este pusă în pericol reproducerea unui sector al forței de muncă.[30] Procesele de regenerare a forței de muncă sunt de asemenea răspândite geografic, traversând adeseori granițele statelor. Migrația devine mai răspândită, separând familiile și producând noi tipuri de spații ale muncii domestice care sunt sau nu sunt bazate pe rudenie. Între timp, egalitatea bazată pe drepturi, tot mai disponibilă și grupurilor tradițional marginalizate și benefică din multe puncte de vedere, creează pericole neașteptate.[31]
La începutul secolului XXI, femeilor le revin sarcini grele, dar în același timp au loc schimbări care accentuează fără doar și poate puterea pe care o au la dispoziție. Aceste sarcini includ, printre altele, dubla povară, profesională și domestică, din fiecare zi, soții absenți, izolarea de rude, precum și maternitatea pe cont propriu, fără susținere socială adecvată. Pe scurt, traiul femeilor are în continuare nevoie de teoretizarea muncii domestice și a rolului acesteia în reproducerea socială capitalistă.
Note
[1] Acest text a apărut pentru prima oară în Vogel, 2000. Inițial a fost o prezentare făcută la întâlnirile din iulie 1994 ale Conferinței Economiștilor Socialiști din Leeds, Anglia. Îi mulțumesc lui Filio Diamante pentru invitație și celorlalți membri ai grupului de discuții, precum și publicului pentru o dezbatere dinamică. Când pregăteam acest text pentru publicare, am beneficiat de comentariile extrem de utile ale lui Christine Di Stefano și ale unor referenți anonimi de ambele părți ale Atlanticului. Îi datorez mulțumiri speciale colegului meu, James Dickinson, ale cărui observații și întrebări detaliate au fost, ca întotdeauna, neprețuite.
[2] Este imposibil să separăm feminismul socialist de cel marxist, așa cum acestea erau practicate în anii ‘70; ca urmare, folosesc termenul feminism socialist incluzându-le pe amândouă. În această lucrare, folosesc noțiuni conform înțelesului pe care îl au în America zilelor noastre. Începând cu sfârșitul anilor ‘60 până la mijlocul anilor ‘70, termenul de emancipare a femeilor era unul curent, care delimita aripile mai tinere și presupus mai radicale ale mișcării femeilor, de așa-zisul feminism burghez al Organizației Naționale a Femeilor. În interiorul mișcării pentru emanciparea femeilor, feministele socialiste reprezentau o tendință distinctă. Spre sfârșitul anilor ‘70, termenul de emancipare a femeilor începea să fie înlocuit cu termenul feminism. Feminismul era acum un termen mai amplu decât fusese în trecut, probabil o reflecție a faptului că diferențierea între aripile mișcării femeilor își pierdea din importanță.
[3] De exemplu, Firestone, 1970, și Millett, 1970.
[4] Pentru descrieri ale entuziasmului cu care feministele au abordat teoria marxistă în anii ‘60 și ‘70, vezi Echols, 1989; Vogel, 1998; precum și relatările personale din Duplessis și Snitow (ed.), 1998.
[5] Pentru rezumate bune (și foarte scurte) ale dezbaterii cu privire la munca domestică, vezi Himmelweit, 1983a și 1983c. Pentru o trecere în revistă a literaturii, vezi Vogel, 1986. Vezi, de asemenea, eseurile din Sargent (ed.), 1981, și din Hansen și Philipson, 1990.
[6] Molyneux, 1979.
[7] Vezi, de exemplu, Brenner și Holmstrom, 1983; Molyneux, 1979; sau, în felul său, Nicholson, 1986.
[8] Vezi, printre alții, Althusser, 1971a; Hindess și Hirst, 1975; Willer și Willer, 1973.
[9] Althusser, 1971a, p. 77.
[10] Althusser, 1971a, p. 78.
[11] Conceptul de reproducere a forței de muncă devine astfel pertinent, în sens strict, doar pentru clasele subordonate. Asta nu înseamnă că femeile din clasele dominante nu trec prin subordonarea de gen. Mai degrabă, situația lor este asociată cu rolul pe care îl au în întreținerea și înlocuirea claselor împroprietărite și necesită o analiză proprie.
[12] Paddy Quick (Quick, 1977) afirmă că baza materială principală a subordonării femeilor în societățile împărțite în clase nu este diviziunea muncii pe criterii de sex sau diferențele de gen în sine, ci nevoia de a întreține femeile din clasa subordonată în timpul nașterii copiilor.
[13] Tot așa, femeile din clasa dominantă au un rol special, dar foarte diferit, în întreținerea și înlocuirea propriei clase.
[14] Cele trei paragrafe care urmează comprimă într-un mod radical analiza pe care o face Marx unor aspecte ale reproducerii forței de muncă. Marx a discutat îndelung materialul și cu ilustrații empirice ample.
[15] Marx și Engels, Opere, Vol. 23, p. 524.
[16] Strict spus, o parte a valorii create de munca muncitorului înlocuiește capitalul constant.
[17] Altundeva, Marx a realizat că o astfel de muncă este o condiție pentru reproducerea socială în general.
[18] Marx și Engels, Opere, Vol. 23, p. 581.
[19] La acest nivel de abstracție, folosesc termenul clasă muncitoare pentru a include pe toți cei fără proprietate în sensul că nu sunt proprietari ai mijloacelor de producție. Majoritatea populației actuale din Statele Unite, la fel ca în alte locuri, este în acest sens clasă muncitoare, altfel că, în contexte mai puțin abstracte, devine necesară analiza stratificării gospodăriilor în funcție de ocupație, nivelul educației, venit etc.
[20] Întrebarea dacă munca domestică are sau nu are valoare în sens marxist a dat naștere la propria mică dezbatere în cadrul literaturii despre emanciparea femeilor. În opinia mea, răspunsul este că nu are. Pentru a înțelege de ce, vezi Smith, 1978.
[21] Această expunere, care clarifică, dar nu modifică argumentul meu precedent (Vogel, 1983), pare acum mai puțin convingătoare. Însă, fie că conceptualizăm munca domestică ca fiind o componentă a muncii necesare, fie că nu, ceea ce contează este să găsim un mod de a o teoretiza în interiorul economiei politice marxiste.
[22] Nona Glazer (Glazer, 1987) discută „transferul muncii” ca pe o contratendință importantă a secolului XX la reducerea muncii domestice. Transferul muncii are loc atunci când munca îndeplinită înainte de casieri e transferată cumpărătorilor via autoservire, crescând astfel volumul de muncă domestică. Martha Gimenez (Gimenez, 1990) încorporează transferul muncii descris de Glazer în expunerea ei despre cele patru tipuri distincte de muncă domestică. Cu toate că diferitele mecanisme ale transferului muncii sunt importante, mă îndoiesc că acestea contrazic tendința pe termen lung a gospodăriilor de a reduce cantitatea totală de muncă domestică îndeplinită.
[23] Această analiză a muncii domestice ca fiind o componentă cheie a reproducerii forței de muncă are un echivalent empiric în felul în care studierea clasei muncitoare s-a modificat în ultimele trei decenii. În loc să se concentreze doar pe muncitori și sindicatele lor, numeroși cercetători analizează mai amplu gospodăriile și comunitățile clasei muncitoare ca spații în care forța de muncă este constituită, întreținută și înlocuită. Vezi Sacks, 1989; Glucksmann, 1990.
[24] Sunt de acord cu Nancy Fraser (Fraser, 2012) că cea mai mare parte a ceea ce poate fi numit cu aproximare relații de gen nu se situează în sfera economică. Ceea ce susțin aici este că, cu toate acestea, o parte este totuși economică, adică joacă un rol în dinamica acumulării capitaliste, iar teoretizarea sa aparține economiei politice. Acest aspect economic important, dar limitat al asupririi femeilor în capitalism este cu siguranță unul dintre factorii care îi marchează specificitatea spre deosebire de, de exemplu, subordonarea de clasă sau rasială.
[25] Și în acest caz comprim radical o expunere mai lungă făcută de Marx.
[26] Thomas Kuhn (Kuhn, 2008) descrie multiplele feluri în care paradigmele teoretice rămân invizibile în timp ce influențează puternic gândirea celor care le utilizează. Cu privire la cadrul teoretic în discuție, Althusser (Althusser, 1993, pp. 185-6) comentează de asemenea fenomenul: „De la bun început, am insistat pe o distincție structurală între un combinator (abstract) și o combinație (concret), ceea ce a creat principala problemă. Dar a luat-o cineva în considerare? Nimeni nu a băgat în seamă distincția… Pe nimeni nu a interesat [felul în care abordam eu] teoria. Doar câțiva indivizi mi-au înțeles motivele și obiectivele.”
[27] Pentru Anglia, vezi bibliografia din Gardiner, 1997, și publicația Capital & Class.Pentru Canada, vezi Hamilton și Barrett, 1990, și publicația Studies in Political Economy.
[28] Pentru înțelesurile conceptului de reproducere în anii ‘70, vezi Edholm, Harris, și Young, 1977; și Beechey, 1979. Vezi, de asemenea, Himmelweit, 1983b.
[29] Glenn, 1992.
[30] Gimenez (Gimenez, 1990, p. 37) sugerează că astfel de gospodării „pur și simplu reproduc oameni, iar [forța de muncă a] oamenilor… fără competențe vandabile nu are valoare în condiții capitaliste.” Pentru o interpretare alternativă, vezi Sassen, 1998.
[31] Vezi, de exemplu, Vogel, 1995.