Michel Serres
Teoria cvasiobiectului
Traducere din limba franceză de Sînziana Cotoară
Acest text a fost publicat iniţial în limba franceză, cu titlul „Théorie du quasi-objet”, în Michel Serres, Le parasite, Bernard Grasset, 1980, pp. 301-314.
© 1980 by Éditions Grasset et Fasquelle. All rights reserved. Republished by permission of the copyright holder.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română.
Hoc memorabile est; ego tu sum, tu es ego; uni animi sumus.
Plautus, Stichus
Ce înseamnă să trăim împreună. Ce înseamnă colectiv? O întrebare care astăzi ne fascinează.
Problema meditațiilor anterioare este că nu spun prea clar dacă sunt o filosofie a ființei sau a relației. A fi relație sau a fi în relație, asta e întrebarea. Nu e, firește, o întrebare cu un singur răspuns posibil. Nu întotdeauna decid eu dacă parazitul este relațional sau real, dacă e operator sau monadă.
Mi-aș dori să cred că zgomotul ăsta pe care îl aud la ușă întruna e o ființă pe care mi-ar plăcea s-o cunosc. Aș putea să cred la fel de bine că cel pe care îl ospătez sau care mănâncă cu mine pâinea și bea vinul pe care i le pun pe masă este doar o figură la îndemână de care mă folosesc pentru a mă gândi la vârsta adultă, la oboseala de la sfârșitul zilei, la răbufniri, la pierderi, la lucrurile pe care mi le ascunde puterea, la mesajele, mai slabe sau mai puternice, care circulă prin rețele. Acest Hermes și bun, și rău e un zeu, zeul care mi-a pregătit bătrânețea, fără să-l înlocuiască pe cel care mi-a dăruit bucuria tinereții, un zeu ca iubirea, fiu al sorții și al pasivității, un zeu, da, cu alte cuvinte: o ființă sau o relație? În teologia clasică, Dumnezeu adevărat este Cel întru care relația dă naștere ființei, iubirea dă naștere trupului și cuvântul, logosul, raportul se întrupează.
N-am spus prea clar dacă parazitul e ființă sau relație. El este, în primul rând, relația elementară.
Din nou, ce înseamnă să trăim împreună? Ce înseamnă colectiv? Nu știu, mă îndoiesc că știe cineva. N-am citit niciodată nimic care să mă-nvețe. Am trăit, de câteva ori în viață, evenimente care făceau lumină în obscuritatea asta. Și uneori la masă, alături de cel pe care îl ospătam sau de un altul. O fi categoria obscură a colectivului, a grupului, a clasei, a castei etc. și ea o ființă, sau o serie de relații?
Dihorul pute puțin, pute ca un sconcs, cu care e încrucișat de multe ori. În felul acesta, el ocupă spațiul. Apropo de proprietate. Pentru iepure, e un vampir, îl urmărește în vizuină, se repede la el, îl mușcă de nas sau de gât, îi suge sângele. Noi am domesticit dihorul și nu mai știm cum e în sălbăticie. Îl punem să lucreze pentru noi, ca pe acvile, ca pe șoimi, îl parazităm. Îi punem botniță înainte să-l băgăm în sistemul vizuinii, iepurele, îngrozit, iese pe partea cealaltă, unde lațul se strânge dup-aia în jurul lui. Încă o deturnare de flux în rețea.
O sfoară lungă pe care-o ții în mână, toți ne-am jucat dihorul… dihorul din pădure, domnițelor, fuge, fuge dihorul, dihorul din pădurea maiestuoasă.[1] Cine e prins cu inelul în mână e sancționat. Dihorul îl desemnează. Unul dintre jucători poartă semnul dihorului. Condamnat, se duce în mijlocul celorlalți, vede, urmărește.
Ce e acest obiect, dihorul?
Acest cvasiobiect nu e obiect, și totuși este, pentru că nu e subiect, pentru că există în lume; este, în același timp, cvasisubiect pentru că marchează sau desemnează un subiect care, fără el, n-ar fi subiect. Cine nu e prins cu dihorul în mână se pierde, anonim, într-un lanț monoton, în care nu se face remarcat în niciun fel. Nu e individ, nu e recunoscut, descoperit, pus în valoare, este parte din lanț și în interiorul lanțului. Aleargă, la fel ca dihorul, în cadrul colectivului. Sfoara pe care o ținem în mâini este relația obișnuită dintre noi, absența dihorului; parcursul acestuia ne face indivizi. Cine suntem noi? Cei care dau dihorul mai departe, cei care nu-l au. Acest cvasiobiect, în goana lui de la unul la altul, determină colectivul; dacă se oprește, determină individul. Dacă e prins, individul e mort. Cine este subiect, cine este eu, sau cine sunt eu? Dihorul, în mișcare, îl construiește pe noi, colectivul; dacă se oprește, îl determină pe eu.
Mingea nu e un obiect oarecare, pentru că nu e minge decât dacă se află în mâna unui subiect. Lăsată jos, e un nimic, un obiect tâmp, nu are semnificație, nici funcție sau valoare. Cu mingea nu ne jucăm singuri. Cei care fac asta, cei care o țin numai pentru sine sau, cum se spune, o monopolizează sunt jucători slabi, eliminați repede din joc. Îi numim individualiști. Jocul de echipă nu are nevoie de indivizi. Să ne gândim la cel la care se află mingea. Dacă o ține pe lângă el, e un jucător lipsit de îndemânare, un actor fără talent. Mingea nu se află acolo pentru corp, dimpotrivă: corpul e obiectul mingii, subiectul e cel care se învârte în jurul soarelui care e mingea. Recunoaștem îndemânarea la jocul cu mingea după un semn care nu înșală niciodată: jucătorul o urmărește și o servește, în loc să o facă pe ea să-l urmărească și să se servească de ea. Ea e subiect al corpului, subiectul corpurilor și, astfel, un fel de subiect al subiecților. Să joci nu înseamnă decât să devii atributul balonului ca substanță. Regulile au fost scrise pentru el, sunt definite în relație cu el, iar noi ne conformăm. Îndemânarea la jocul cu mingea presupune o revoluție ptolemeică de care puțini teoreticieni sunt în stare, obișnuiți să fie subiecți într-o lume copernicană, în care obiectele sunt sclave.
La fel ca dihorul, balonul circulă. O echipă este cu atât mai bună cu cât pasele sunt mai dinamice. Se spune uneori că balonul e un cărbune încins care te frige atât de tare, încât trebuie să scapi de el cât mai repede. Să ne gândim în treacăt la metafora lui Rudyard Kipling: floarea roșie sperie tigrii, iar creanga de aur nu e deloc departe. Balonul e subiectul propriei deplasări, jucătorii nu sunt pentru el decât popasuri și cei care dau ștafeta mai departe. Mingea poate deveni martor al ștafetei. În greacă, „martor” se spune „martir”.
La majoritatea sporturilor, jucătorul care are balonul se află într-o poziție de atac, iar apărarea se va organiza în funcție de felul în care acționează și locul în care se află el. Balonul este centrul de referință atunci când jocul e în desfășurare. Cu câteva excepții – la fotbal american, de pildă –, apărarea se mobilizează doar împotriva celui care îl are. Acest cvasiobiect, pe care intenționat îl numesc și la masculin, și la feminin[2], este cel care îl desemnează. Respectivul poartă semnul balonului. Pe el!
Atacantul, la care se află mingea, e însemnat ca victimă. El are martorul și el este martirul. În acest loc, în acest moment, lui, mai ales, i se întâmplă ce e mai important, din ce în ce mai repede. Cerul cade pe el. Vitezele, forțele, unghiurile, loviturile și gândurile strategice se întrepătrund aici și acum. Dar dintr-odată nu mai e așa, ce trebuia să se decidă nu mai există, balonul zboară, nodul se desface, prin dislocare. Povestea și atenția se despart. Martorul nu mai e acolo, dihorul aleargă, cu botniță dintr-odată, va mai hăitui un iepure în rețeaua de galerii, mingea n-a intrat încă în poartă, sacrificiul nu are loc, se amână, martirul nu mai e același, este un altul, și apoi altul, și, de ce nu, din nou altul. Toată lumea. Jocul este acest vicariat. Graficul substituirilor. Preoți, victime, în veșminte albastre, roșii, verzi? Nu. Doar niște vicari. Vicari datorită mobilității locțiitorilor, a vitezei substituirilor. Sacrificator acum și apoi, foarte repede, victimă, repede neutralizată, schimbată cu repeziciune din cauza poziției balonului în acest teren, delimitat cum ar fi fost odinioară un templu. Cel sacrificat are timp berechet, datorită ingeniozității sau îndemânării sale, să trimită la osândă pe dată un seamăn în locul lui, iar seamănul său poate face același lucru. Astfel, prin intermediul mingii, suntem cu toții victime potențiale, ne expunem și scăpăm de primejdie, și mingea fuge, iar cu cât vicarii se schimbă mai repede, cu atât emoțiile sunt mai mari. Mingea se deplasează de la unul la altul, ca dihorul, construiește colectivul, condamnând potențial la moarte fiecare individ. Motivul pentru care victima reușește să treacă prin această situație de criză e convingerea fermă pe care o avem cu toții, prin vocea care spune „eu”, că în locul ei ar putea să fie, la fel de bine, eu, în orice clipă. Mingea este acest cvasiobiect, cvasisubiect prin care eu devin subiect, adică supus. Decăzut, înjosit, călcat în picioare, doborât, aruncat de la înălțime, subjugat, expus, apoi înlocuit dintr-odată, în virtutea acestui vicariat. Pe listă sunt toate sensurile lui subjicere, subjectus. Filosofia nu se află întotdeauna în locurile în care ne-am aștepta. Învăț mai multe despre subiect bătând mingea decât în giulgiul cartezian. În care planează totuși ideea condamnării la moarte.
În timp ce Nausicaa le aruncă mingea pe plajă slujnicelor sale, Ulise, azvârlit pe țărm de valuri și curenți, scăpat din naufragiu, își face apariția gol, subiect, supus. Copil al sabiei, copil al jocului cu mingea.
Acest cvasiobiect care însemnează subiectul, ca pe un miel de jertfă sau de carne înainte de tăiere, e un constructor extraordinar de intersubiectivitate. Prin intermediul lui, știm de ce și când suntem subiecți, când și de ce nu mai suntem. Noi, oare ce înseamnă? Noi suntem, mai precis, această pâlpâire fugară a lui eu dintr-un loc în altul. Pe teren, eu e o monedă pe care o dăm la schimb. Iar acest parcurs, rețeaua de pase, vicariatul subiecților construiesc colectivul. Acum sunt eu, subiect, adică în pericol să fiu doborât la pământ, să cad, să ajung sub masa compactă a celorlalți, după care preiei tu ștafeta, te substitui lui eu și devii eu, iar mai târziu el e cel care ți-o predă ție, după ce și-a încheiat misiunea, și-a asumat riscurile, și-a construit poziția în colectiv. Acest noi ia naștere prin aprinderea și stingerea lui eu. Noi ia naștere prin pasarea lui eu. Prin schimbul lui eu. Și prin substituirea, vicariatul lui eu.
Ceea ce pare imediat ușor de înțeles. Fiecare-și așază cărămida și zidul se înalță. Fiecare își aduce eul și noiul se clădește. Asta e o observație tâmpită, luată parcă dintr-un discurs politic. Nu. Totul se întâmplă ca și cum, într-un grup dat, eu și noi ar fi inseparabili. El are mingea și noi n-o mai avem. Lucrul la care trebuie să ne gândim, pentru a-l deduce pe noi, este tocmai pasa. Dar ea e renunțarea la eu. Îl putem oare dărui pe eu? Există obiecte cu care-o putem face, cvasiobiecte, cvasisubiecți, despre care nu știm dacă sunt ființe sau relații, frânturi de ființe sau capete de relație. Cu ajutorul lor, principiul individuației se poate transmite și șterge cu buretele. Există aici un lucru și un gest care seamănă cu renunțarea la suveranitate. Noi nu e o sumă de eu, ci ceva nou, produs prin delegări ale lui eu, prin concesii, retrageri, cedări ale lui eu. Noi nu este atât o înșiruire de eu, cât înșiruirea șirurilor de transmiteri ale sale. El apare cu brutalitate la beție și în extaz, ambele anihilări ale principiului individuației. Acest extaz este produs cu ușurință de cvasiobiect, al cărui trup este transformat în slujitor sau obiect. Ne amintim cum se învârte în jurul lui, cum corpul urmărește mingea și o ia în stăpânire. Ne amintim de revoluția ptolemeică. Ea demonstrează că suntem capabili de extaz, să renunțăm la echilibru, să ne plasăm centrul în afara noastră. Cvasiobiectul are misiunea acestei descentrări. Prin urmare, cine se află în posesia lui se află în posesia centrului și în stăpânirea extazului. Viteza cu care se pasează îl accelerează și îi conferă existență. Asta înseamnă participarea și nu are de-a face cu separarea, cel puțin nu concepută ca o diviziune a părților. Participarea e transferarea lui eu prin intermediul pasei. Este exact abandonarea individualității sau a ființei mele în slujba unui cvasiobiect care nu are decât menirea de a circula. E strict transsubstanțierea ființei în relație. Ființa e abolită în numele relației. Extazul colectiv e abandonarea eurilor în țesătura relațiilor. Este un moment extrem de periculos. Fiecare se află în pragul propriei inexistențe. Dar eu, ca atare, nu este suprimat. El circulă în continuare, în și prin cvasiobiect. Putem să nici nu ne mai gândim la lucrul respectiv. El zace pe jos, iar cine îl ridică și îl ia în posesie devine singurul subiect, stăpânul, tiranul, zeul.
Asupra războiului, luptei, confruntării și opoziției din nou. Asasinarea este un principiu. Crima este un principiu. Războiul tuturor împotriva tuturor n-a avut loc niciodată, nu are loc, nu va avea niciodată. Confruntarea unu la unu, câmpul de bătălie, lupta trei la trei, Horații și Curiații sunt de fațadă și spectacol, tragedie, comedie, teatru. Toți contra unu a fost întotdeauna lege. Trei Curiați împotriva unui Horațiu, când fațada este dezmembrată ca un decor și trebuie să revenim la realitate. Deznodământul e întotdeauna cunoscut și războiul este asimetric. Paraziții dau năvală și nu-și asumă niciun risc. Se întâmplă, firește, și ca situația să se răstoarne în mod miraculos și Horațiu să iasă învingător. Vorbim despre asta, așadar, scriem istorie, ceea ce ne face să credem în fenomenologia războiului și mai mult. Horațiu a fost mai puternic decât fiecare dintre ceilalți trei, uciși în luptă. Legea nu se schimbă.
Aici, procesul e și mai rafinat. Jocul este atât de complex, încât trebuie să revenim la el fără încetare. Lupta toți contra unu e amânată de zborul balonului, vicariatul și substituirea deturnează necontenit inevitabilul deznodământ. Ele distrag atenția și o îndreaptă spre frumusețea confruntării ca spectacol, în care domnește o superbă incertitudine, morala e intactă și se vorbește despre noblețe. Și toată lumea se înghesuie să vadă spectacolul și pariază pe cine pierde și cine câștigă. S-ar putea spune că e hazard, pentru că e un joc. Așadar, că nu există decât necesitate înlănțuită. Declinul sportului de astăzi din cauza meciurilor aranjate arată, dacă mai e nevoie, care este principalul atractor și despre ce este vorba, de fapt. Totul tinde întotdeauna spre un război fără riscuri, spre crimă fără sancțiuni, spre manevrarea oamenilor și a lucrurilor. Uzul derivă mereu din abuz și ia din nou forma abuzului atunci când deriva, când derivarea dispare și nu mai determină schimbarea permanentă a rivalului.
Orice teorie a derivării constă în îndreptarea atenției spre rivalitate, cuvântul însuși o spune.
În joc, dihorul și mingea sunt jetoane, pot fi chiar și jokeri. Colectivul se construiește cu ajutorul jokerilor, un bricolaj extraordinar. Facem te miri ce din te miri ce. E o logică extrem de nedeterminată, cel mai greu de observat.
Să ne gândim la alt joker, așa nedeterminat cum e el, cum îl știm, un echivalent general. El circulă ca o minge, ca banii, ca un cvasiobiect. El însemnează subiectul, îl însemnează efectiv: în societățile noastre, meditațiile carteziene se scriu neîntârziat, sunt bogat, deci exist. Banii sunt ființa mea cu totul. Adevărata îndoială e sărăcia. Îndoiala radicală, extremă este mizeria. Descartes a trișat, ar fi trebuit să iasă din casă, ca un nou Francisc din Assisi, și să se lepede de avuția lui. Descartes a trișat, nu și-a aruncat ducații în râu. N-a pierdut niciodată lumea, pentru că și-a păstrat banii. Adevăratul cartezian, radical, este cinicul. Descartes n-a riscat niciodată să-și piardă eul, pentru că nu și-a pus niciodată banii în joc. N-a jucat niciodată împotriva geniului rău punându-și gaj cămașa și norocul. N-a stat niciodată în butoi, în noroi, în ploaie ca să-i ceară împăratului care trecea pe-acolo să se dea din soare. Am pus întotdeauna la îndoială îndoiala care nu merge până la abandonarea totală a posesiunilor. Un prost bogat e un bogat, un prost sărac e un prost. Un eu bogat e un bogat, un eu sărac este un eu. Rămâne doar să vedem cine-o mai fi și domnul acesta.
Construcția colectivului se face cu te miri cine și prin intermediul a te miri ce. Dihorul n-are nicio valoare, e o verigă, un inel, un lucru oarecare, balonul este o bucată de piele sau o bulă de aer, le pasez sau le arunc cui îmi iese în cale, cui nu primește nimic sau cvasinimic, n-are prea mare importanță.
Și totuși rămâne întrebarea: ce lucruri se află între cine? Nu contează cine, tu, eu, ăla, altul. Și între ele, între aceste cvasiobiecte, jokeri poate. Stațiile sunt noi[3], circulația se face prin asta[4], și n-am descris decât o singură logică.
La fel, banii nu sunt mare lucru, pentru că sunt totul, îi dăm la schimb primului venit, și așa îi furăm de la toată lumea, și așa îi îngropăm pentru nimeni.
Aceste cvasiobiecte sunt albe și acești subiecți sunt transparenți.
Dar interesul crește întotdeauna cu negrul și opacul.
Poziția parazitului e între. De-asta trebuie să-i spunem ființă sau relație. Însă atributul lui, trecut sub tăcere până acum, e propria specificitate.
Nu orice bruiază un mesaj transmis. Nu oricine apare neinvitat la masa oricui. O asemenea larvă nu se dezvoltă decât într-un anumit organism și nu este transmisă decât de un anumit vector.
Orgon trebuie să fie evlavios pentru ca Laurent și Tartuffe să-l poată parazita. Evlavios și încă-ntr-un fel pentru ca adaptarea să fie perfectă. Trebuie ca bruiajul să se potrivească cu canalul, să fie pe aceeași lungime de undă și să se suprapună ușor peste emisie. Jean-François, nepotul lui Rameau, n-ar fi avut nicio șansă la fiul doamnei Pernelle, eu pot să fac câtă gălăgie am chef, tot nu-l pot împiedica pe vecinul meu să vadă răsăritul. Pe pietre, puricii mor.
Cum se face că te iubesc tocmai pe tine din milioane de oameni sau că tocmai eu te iubesc, e același lucru! Să fie oare o iluzie, să fie oare mai înțelepte socotelile pe care și le face Don Juan?
Am ajuns la limită. Reproducerea mamiferelor e un ciclu endoparazitar, are toate caracteristicile. Ne parazităm unii pe ceilalți ca să vorbim, să mâncăm, să plănuim atacuri și acte de violență legitimă, când vine vorba de aceste proiecte, toată lumea e bună. Ne parazităm unii pe ceilalți ca să ne reproducem și să ne înmulțim, dar pentru asta trebuie ca acești ceilalți să fie aceiași și totodată alții și să se privească goi. Nu oricine, nu orice poate face acest lucru. O jumătate de sămânță, introdusă într-o cutie care îi e străină, dar la care este adaptată, se dezvoltă și se hrănește din ea, încep să apară caracterele. Fătul e un parazit protelian, și rămâne așa o vreme după naștere. Cât anume? Părerile sunt împărțite. La urma urmei, mai bine-am spune toată viața. Înțărcarea e doar locală. Puiul de om, pe de altă parte, nu se hrănește doar cu pâine, lapte, aer și căldură, are nevoie și de vorbire, de informații și de cultură, care sunt un habitat, un mediu fără de care ar muri. Acest habitat este uman, specific uman, creat de grupul restrâns, de părinți, familie, trib, clan sau alte asemenea. Dacă în parazitism, în general, gazda este mediul, sau ceea ce produce ea reprezintă condițiile de viață, nișa necesară supraviețuirii celui care se fixează sau se mișcă în ea, suntem cu toții paraziți ai limbii noastre. Abia astăzi îmi înțeleg limba maternă, de ce limba mea e mama mea logicială [logicielle]. Uneori, cei care n-au avut mamă se abandonează limbii cu toată forța. Poate că ar trebui să ne închipuim întâmplarea de Rusalii ca pe niște nou-născuți care sug cu lăcomie limbile de foc ca pe niște sâni. Vorbirea mea e racordată la limba mea maternă. Pare că emit și transmit peste tot în jur, îmi primesc cuvintele de la această nișă, să vorbești înseamnă să te hrănești. Să vorbești înseamnă să sugi sânul maternității logiciale comune. Cuvântul se naște din această mamă, feciorelnică întotdeauna, pentru că întotdeauna o parte rămâne neatinsă, limba e mult mai complexă decât vorbirea mea. Aici, parazitul zgomot e identic cu cel care se ospătează la masa gazdei. Mă hrănesc necontenit la bufetul limbii mele, n-aș putea să-i dau înapoi niciodată ce mi-a dăruit ea mie. Sunt zgomotul din armonia sa complexă sau țipătul din murmurarea ei. Aș muri dacă n-aș scrie, aș muri dacă nu m-aș așeza la masă să-mi iau porția de vorbire cu câțiva prieteni, de la care am și primit-o, într-un fel. Limba nu mă va înțărca niciodată.
Nu orice limbă, în general, ci a mea. Anume a mea, care face lumină în întunericul zgomotos al limbilor străine. Îmi place melodicitatea sa de muzică de cameră, pudoarea aproape surdă, mută a accentelor ei tonice, distincția un pic nobiliară, elenitatea tainică și pământurile ei rare. În clipa morții, mama mea e din nou fecioară, nimeni nu îi mai folosește regionalismele, e întrebuințată într-o mulțime de feluri în viața de zi cu zi, toți o folosesc de parc-ar fi un preș, o târfă. Încearcă să-și violeze mama aflată în agonie. Eu mi-aș dori-o frumoasă și plină de viață ca pe vremea lui Bougainville. Ca pe vremea în care cine tânjea după frumusețe pe pământ o vorbea pe mama mea și se hrănea din pudoarea ei. Reușea să facă minunea asta de a rămâne castă, într-un mod universal.
În vremea foametei și a vacilor slabe, între Egipt și țara Canaanului circulă grânele cu caravane de măgari, și în sacii cu grâne, banii pe care Iosif i-a primit de la frații săi, pe care Iosif i-a înapoiat, care circulă în ambele sensuri, care, astfel, n-au niciun sens, și mai circulă paharul în sacul lui Beniamin, paharul lui Iosif care îl însemnează pe Beniamin, paharul celui mai mic dintre frați care îl marchează pe cel mai mic dintre frați. Iosif a fost victimă și Beniamin, după ce-a făcut Iosif, poate fi victimă din nou. Este însemnat cu semnul paharului. Cămașa cu mâneci lungi a fost pătată de sângele țapului, iar în tot acest timp, în pahar nu mai era strop de vin. Însemnați amândoi de absența sângelui și a vinului lor.
Nu voi reuși niciodată să mă hrănesc cu o limbă a banilor, limbă plată și fără gust ca o bancnotă mare. Fără miros, fără savoare, lucioasă, vâscoasă, există cu duiumul. Atunci când se pune în slujba banilor, limba își monotonizează curgerea, tinde spre cel mai sec, plat dintre cvasiobiecte. Ea își extinde imperiul simultan cu moneda. Construiește colectivități temporare și șubrede, fără principii. A căror putere e paralelă cu vâscozitatea lor.
Cuvintele limbii nu le mâncăm doar, le și savurăm. Celor care mănâncă doar așa, pentru a se alimenta, cum își suflă nasul, dorm și se spală, acest lucru li se pare puțin dezgustător, respingător. Și mai există gurmanzii. Vorbim așa cum mâncăm, stilul și bucătăria merg mână-n mână, amândouă pot fi vulgare ca o conservă sau pline de rafinament ca un cor. Trecem de la un cuvânt la altul ca de la o farfurie la alta, fie rapid, ca la împinge tava, grăbindu-ne să vorbim despre lucruri mai importante, cum ar fi munca, de pildă, fie pe-ndelete, într-o atmosferă plăcută de extaz. Depinde de noi ca anumite cvasiobiecte să devină subiecți. Sau mai mult: noi alegem dacă această transformare are loc sau nu.
Cuvintele, pâinea, vinul se află între noi, ființe sau relații. Pare că le schimbăm între noi dacă ne leagă masa la care ne aflăm sau limba pe care o vorbim. Ele sug de la aceeași mamă. Schimbul parazit, prins între logicial și material, se poate explica în acest fel. De Rusalii, apostolii nou-născuți sug limbile de foc, desprinși cu toții din același soclu, la Cina cea de Taină, toți paraziți la masa învățătorului, beau vinul, mănâncă pâinea, o frâng, o-mpart. Misterul transsubstanțierii e acolo, clar, limpede. Oare nu trupul cuvântului îl mâncăm atunci când suntem împreună?
Cvasiobiectele noastre sunt de o specificitate profundă. Mâncăm pâinea credințelor noastre, bem vinul culturii noastre, vorbim numai cuvintele limbii noastre, și aici mă refer, firește, la cei incompetenți ca mine. Și cum rămâne cu iubirea, vă întreb, cum rămâne cu iubirea aceea unică în viață? Iată de unde vine specificitatea.
Nu suntem indivizi. Am fost deja separați, și trăim permanent sub amenințarea de a fi din nou. Nemulțumit de aroganța noastră, Zeus ne-a dezlipit și ne-a împărțit în două, dovadă buricul, unde pielea e strânsă ca un săculeț. Mai demult aveam patru mâini și patru picioare, gâtul rotund, două chipuri, patru ochi, ageri și puternici, și atunci când alergam, ne întorceam cu capul în jos și făceam roata cu cele opt membre ale noastre, cu o viteză extraordinară. Dar Zeus ne-a scindat, și o poate face din nou, și atunci nu ne-ar mai rămâne decât un picior. Câte picioare are adevăratul individ, unul, două sau patru? Spre deosebire de Oedip, eu nu știu câte picioare are omul. Sau poate eram de trei feluri, masculini, feminini și androgini, în funcție de dotările noastre: două organe asemenea sau două diferite. De când pedeapsa lui Zeus s-a abătut asupra noastră, jumătățile, înțărcate, dureroase, aleargă unele spre altele pentru a se contopi din nou, pentru a se uni și a se împlini. Iubirea este o himeră, regăsirea părților care au fost scindate. Așa spunea comicul Aristofan la masa tragediei.
Așa vorbea comedia, parazitul tragediei. Astăzi, toată lumea este invitata lui Agathon, Binele, învingător încoronat al competiției tragice, toată lumea, inclusiv filosofia. Fiecare bea vinul tragediei. Fiecare este oaspetele Binelui, ne încadrăm cu toții în ospitalitatea tragică sau în ostilitatea acestei morale. Vorbim cu toții despre iubire pentru a ne plăti partea la banchet. Iubirea e discursul acestei restituiri. Vinul și pâinea se transsubstanțiază în acest limbaj, tributar întru totul tragediei. Vorbesc despre iubire pentru a-i achita tragicului bucatele cu care m-a ospătat. Dacă există vreo balanță undeva, iubirea se află pe unul dintre talere, ea cântărește tragicul, încearcă să-l echilibreze.
Cine suntem noi, din perspectiva comediei? Suntem niște tesere*, niște tesere de ospitalitate. Un cvasiobiect sau, mai degrabă, un semicvasiobiect. O tabletă, un cub sau un arșic pe care prietenii, pentru un pat, tovarășii, pentru o masă, gazda și, pe scurt, parazitul ei îl împart frângându-l. Ei rup tesera și așa câștigă o amintire. E un lucru memorabil, zice Plaut, o să faceți asta în amintirea mea. Ruperea teserei nu e clară, e cvasifractală, complicată, în orice caz, atât de aleatorie, încât este individuală, cu margini atât de neregulate, încât este unică. Tesera e individ, e hazard, e complexă, e memorie. Cine sunt eu, mai exact? Sunt unic, plin de informație până la refuz, complicat, imprevizibil, aruncat în vâltoarea hazardului, corpul meu e memorie din cap până-n picioare. Gazdele și oaspeții și-au luat rămas-bun și păstrează tesera, fiecare cu jumătatea lui neregulată. Și unii, și alții călătoresc, mor, iubesc, poate nici n-o să se mai vadă vreodată. Le lasă tesera copiilor lor, prietenilor, nepoțeilor, cui vor ei, celor pe care-i iubesc. Cu trecerea timpului și în alte locuri, cine o va avea își va putea recunoaște exact celălaltul după acest semn, după această apropiere, după această potrivire adaptată, specifică. E singura cheie care se potrivește în încuietoare, prin stereospecificitate.
Suntem cu toții tesere, încuietori. Ființe de recunoaștere, ca niște indicatoare. Jetoane, autentice sau false. Cel fals se adaptează și se mulează după toată lumea, târfă ca un pantof vechi. Corpul meu e amintirea ta, cu totul. Dacă te iubesc, îmi revii în minte.
Εκαστος οΰν ήμών έστιν ἀνθρώπου σύμβολον… Cuvântul „teseră” vine din latină, care n-a rămas niciodată cu adevărat în memoria limbii mele, eu am cuvântul grec, fiecare dintre noi e un simbol al omului. Din nou, cine sunt eu? Un simbol, dar mai ales simbolul celuilalt.
Simbolicul e acolo, se deplasează cu repeziciune de când ne jucăm dihorul, se împarte și nu se împarte. Ce e un simbol? O stereospecificitate?
Și el e cvasiobiect. Subiectul poate fi un cvasiobiect.
Noi, uneori, e pasarea lui eu.
Pe drumul din Compiègne, trei cerșetori amărâți și orbi strigă după trecători. Preotul din poveste dă un bezant; nu le dă lor bezantul. Ei îl au, orbi, ei nu îl au. Chefuiesc toată noaptea, mănâncă și beau, cântă. Cvasiobiectul tinde spre zero, spre absență, într-un colectiv al întunericului. Ceea ce schimbă între ei cei trei orbi ar putea fi, foarte simplu, cuvinte fără referent. Reciproca: fără referent, suntem cu toții orbi. Nu trăim decât relații.
Nebună, cvasinebună, considerată nebună, gazda e răsplătită din plin cu o exorcizare.
Note
[1] Le furet, „dihorul” – unul dintre cele mai vechi jocuri pentru copii din Franța, în care participanții trebuie să treacă din mână în mână un inel, „dihorul”, care a fost băgat pe o sfoară înnodată la capete. Jucătorii se așază în cerc și dau repede inelul de la unul la altul, fără ca jucătorul desemnat din mijloc să îl vadă, cântând „Il court, il court, le furet, / Le furet du bois, mesdames, / Il court, il court le furet, / Le furet du bois joli. // Il a passé par ici,/Il repassera par là./Qu’est-ce qui l’a?” („Fuge, fuge dihorul, / Dihorul din pădure, domnițelor, / Fuge, fuge dihorul, / Dihorul din pădurea maiestuoasă. // A trecut pe-aici, / Va trece pe-acolo. / La cine-o fi oare?”), după care jocul se oprește și jucătorul desemnat trebuie să ghicească la cine este inelul (n.tr.).
[2] Referire la alternanța substantivelor balle/ballon (feminin/masculin în franceză), în traducerea de față, „balon”/„minge” (n. tr).
[3] Des on în original, pronume nehotărât cu sensul de „el”, „noi” sau „se” (n. tr.).
[4] Des ça în original, pronume demonstrativ neutru (n. tr.).
* Fr. tessère, lat. tessera, este o fisă de metal sau de fildeș, folosită în Antichitate ca bilet de intrare la spectacole, ca buletin de vot, ca jeton etc. (n. tr).