Aron Nor

O ontologie către toți și toate

Împletirea filosofiei orientate pe obiect cu politicile non-antropocentrice

Vom ști că am părăsit filosofia modernă odată pentru totdeauna de îndată ce

vom avea niște filosofii mult mai bune despre animale decât avem în prezent.

Graham Harman

            „Planeitatea ontologică” descrie atât gândirea pentru care nicio entitate nu poate fi privilegiată în detrimentul alteia, cât și o realitate în care entitățile care o compun există într-un mod similar una față de cealaltă. Ontologia orientată pe obiect (OOO) este o astfel de gândire pentru care obiectele – înțelese ca ființe-entități – există într-un mod similar. În acest realism indirect, numit adesea și magic sau straniu, nu există ființe-entități cu un statut ontologic superior pe motivul că ar fi compuse diferit. Chiar dacă vorbim despre ființe-entități identificate și compuse (de, cât și) într-un câmp social, economic, digital ș.a.m.d., ele nu sunt niște simple proiecții ale unei fizicalități inerent mai reale. Și, în niciun caz, nu limbajul este sursa primordială a realului. Dimpotrivă, după cum vom vedea, nicio entitate nu poate fi redusă în întregime la alta.

            Acest statut ontologic plan nu înseamnă că toți actorii care formează lumea sunt la fel de puternici, în sensul strict material sau politic. Deşi poate deschide noi direcții, în etică sau în teoria valorii, dar și altele, OOO nu ne dictează cum să tratăm lucrurile și ce ar trebui să facem. Să revin: o reprezentare plană în ontologie nu urmărește să reducă părțile necesare în alcătuirea și menținerea entităților, nici efectele acestora, la o aplatizare a faptelor prezente în starea materială. Prin afirmația că ele [în egală măsură] există, adică [în egală măsură] sunt ființe-entități, înțelegem că aceste ființe-entități depistate prin compoziția lor fizică, socială, digitală, hibridă, ș.a.m.d., împărtășesc un statut ontologic comun, acela de a fi printre alte ființe, și că rezistă la a fi înghițite pe deplin de poziția lor în fața altor entități.

            Unul dintre aspectele centrale în versiunea lui Graham Harman a filosofiei orientate pe obiect (FOO), dar care se regăsește și în diversele forme de OOO, este tocmai acest principiu că „obiectele” se retrag sau se rețin din a fi complet accesate, un termen preluat de la Heidegger, de unde înțelegem că există un surplus în fața oricărei relații. Ceea ce înseamnă că suntem puși în fața acestor ființe-entități care există în sine într-o formă care nu poate să fie accesată fără un cost, fără o traducere sau fără o reducție, de un fel sau altul, de aici și asemănarea cu principiul „ireducției” al lui Bruno Latour. Am evitat până acum termenul de „ obiecte” pentru a nu nu ne gândi la obiect ca opus subiectului sau la un proces de obiectificare, de aceea am ales în schimb să le numesc ființe-entități în acest articol, pentru a păstra și mai bine acea deschidere și independență față de ceea ce nu sunt. Ce avem de fapt este o teorie care refuză reducționismul ontologic de orice fel. Lucrurile nu sunt doar ceea ce ne este nouă [prezent] cunoscut. De asemenea, nu putem spune că OOO antropomorfizează entitățile, pentru că ea nu vorbește dintr-un punct de vedere ontic. OOO nu atacă consensul ştiinţific despre conştiinţa electrocasnicelor, să zicem, pentru că nu vorbește despre conținut, despre diferențele pe care le observăm empiric sau despre ce sunt aceste ființe-entități pentru noi și din ce sunt compuse, ci despre cum sunt și ce înseamnă să fie.

            Teama exagerată de a antropomorfiza lucrurile este, până la urmă, și o frică de independența altor lumi, care scoate la suprafață lucrurile din fundalul antropocentric. OOO aduce în prim plan existența mai multor puncte de acces [indirecte] între ființe-entități, modificând înțelesul corelației dintre om și lume. Chiar dacă putem trasa diferite caracteristici ontice între ființe-entități, nu putem privilegia ontologic corelația om-lume, pentru că, asemenea nouă, și alte ființe-entități sunt un ansamblu cu un punct de acces asupra realității. Oamenii accesează realitatea ca oameni, iar alte ființe-entități nu se abțin din a avea relații în afara corelației om-lume. Aria, pisica care locuiește cu mine, are relații și cu alte pisici când se satură de mine, ea are relații cu alți oameni, cu lucrurile din casă, și cu ea însăși, pentru că nu este o doar o pisică văzută, gândită și simțită de mine, ci o ființă reală, adică o ființă care e mai mult decât modul în care apare în relațiile pe care și le face și care o fac pe ea. Amândoi accesăm lucrurile prin ceea ce ele sunt pentru noi, cât și prin ceea ce suntem noi pentru lucrurile care ne leagă ca întreg. Sigur, aceste filosofii, teorii și metodologii care împart eticheta de ontologie plană au caracteristici diferite, eu am vorbit doar despre una dintre ele. Cu toate acestea, ele au ceva în comun. Începând cu o singură unitate de referință, adică actori sau obiecte, ființe, entități sau lucruri, aceste forme de rezistență depășesc principalele binarități din filosofia modernă, precum diviziunea natură/cultură, subiect/obiect, material/imaterial, animat/inanimat sau dualitatea minte/corp, de exemplu. Când ne referim la existența lucrurilor individuale precum o carte, un virus, un podcast, o pasăre, o celulă sau chiar eu, și aici mă refer la mine ca ansamblu, ca totalitate, ca întreg a ceea ce sunt, vorbim despre ființe-entități care nu sunt complet determinate de economie, biologie, istorie sau de discursul uman, ceea ce nu înseamnă că aceste aspecte sunt de ignorat, dimpotrivă, ele trebuie parcurse cu mai multă atenție. În sensul [speculativ] realist, aceste ființe-entități rezistă la a fi pe deplin cuprinse de o altă entitate. Ele alcătuiesc atât lumile vizibile, cât și pe cele mai puțin prezente, prin împletirile lor în rețele și în câmpuri de legătură, unde se formează, perturbându-se unele pe altele într-o manieră indirectă.

            Am urmărit până acum să atrag atenția asupra unor problematici care apar adesea din interpretările critice, care nu au o intenție greșită, dar care poate sar un pic prea repede în a problematiza lucrurile într-un sens politic din cauza terminologiei, nu a filosofiei în sine. Nu susțin nicidecum o separare completă între ontologic și politic, trebuie să revenim la politic iar și iar, dar cred că e nevoie de o oarecare distanță pentru a nu sacrifica unele lupte politice în detrimentul altora de dragul unei filosofii, sau pentru a pica în determinisme clișeice în cazul întrebărilor greu de gândit și poziționat. Trebuie să păstrăm o sensibilitate asupra problematicilor care apar printr-un schimb de practici și cunoștințe, care lucrează și se corectează împreună. E important de menționat că aceste ontologii nu sunt singurele care încearcă să se îndepărteze de dualismele care populează aproape orice fel de discurs. Cu intenții ușor diferite și într-o manieră ceva mai puțin speculativă, dar mai asumată politic, avem scriitoare și activiști indigeni, precum și diferite gânditoare din studiile postumaniste și studiile critice despre animale (SCA) care sunt pe acest drum comun. Ele au știut cu mult timp în urmă că dualismele și categoriile folosite pentru a descrie actorii în timp și spațiu au luat parte la practicile de dominație, ceea ce a dus la constituirea „unei-celelalte” și a „unui-celălalt” în afară. Aceste diviziuni bine stabilite, care formează identități esențializate și idealizate, sunt criticate și demontate iar și iar.

            O varietate largă de persoane care se îngrijesc luptându-se pentru viețile femeilor, pentru persoanele de culoare, pentru persoanele indigene, queer sau cu dizabilități, cât și pentru viețile și interesele animalelor non-umane, iau poziție față de aceste opresiuni inerente diferitelor dihotomii. Aceste diviziuni problematice conduc adesea la o împărțire care ne definește, ne delimitează și care dictează cine ajunge să fie actor social, cu preferințe și particularități demne de atenție. O astfel de separare, extrem de violentă, între Om și Animal, este întărită de discursul umanist, și este îmbrățișată până și de stânga care, deși tinde spre o analiză intersecțională, încă favorizează uneori lupta împotriva anumitor opresiuni în detrimentul altora. Violența umană asupra altor animale non-umane a fost și rămâne adesea ignorată, fie printr-o conceptualizare despre progresul uman, fie printr-un apel mai legitim la imperialism cultural și prejudecăți rasiale. Sigur, susținerea drepturilor animalelor poate să fie instrumentalizată în scopuri greșite, dar acest pericol nu este inerent politicilor pentru animalele non-umane, de aceea trebuie să fim critici, nu să ne detașăm de angajamentul nostru de a adresa opresiunile. După cum afirmă Will Kymlicka și Sue Donaldson,

Stânga se teme că angajarea în drepturile animalelor va conduce la o complicitate cu prejudecățile rasiale, și așa rămâne tăcută cu privire la opresiunea animalelor. În realitate, este invers: rămânând tăcută, stânga ajută la perpetuarea unui cadru juridic și politic care este în mod inerent părtinitor împotriva minorităților.

            Nu există niciun motiv bun pentru indiferenţa persistentă a stângii asupra violenței zilnice cu care au de-a face animale non-umane. E important să nu uităm că aceste sisteme sociale bazate pe dominație și înstrăinarea a ceea ce este clasificat ca deviant, și care au la bază instituționalizarea opresiunii și a anumitor privilegii în baza diferențelor ontice asupra identității, interacționează cu și se extind unele pe celelalte într-un proces mai larg de obiectificare care poate fi identificat sau interpretat prin ceea ce teoria feministă a lui Elisabeth Schüssler Fiorenza numește kyriarchy. Acest concept a fost preluat ulterior de Agnes Trzak, care susține că un astfel de sistem, care are la bază falogocentrismul ca ordine a semnificaților, se bazează pe crearea unor dihotomii ierarhice și a unui subiect normativ ideal. Trzak propune ca acest sistem să fie considerat ceva mai mult decât o simplă extensie a patriarhatului, ca un sistem care include diferite forme de sexism, ableism, clasism, naționalism, rasism, ageism, speciism ș.a.m.d.

            Nu putem avansa fără să ne scuturăm de acest subiect ideal adânc înrădăcinat în umanismul bărbatului alb și rațional care a sărit peste animale (și nu numai) crezând că face salturi ontologice, așa-zisa umanizare, care a venit mereu la pachet cu o formă de dezumanizare. Și, aici, apare întrebarea oare cine-ce va fi, pentru că suntem puși în fața faptului împlinit, acela de a lucra la legăturile care ne țin în viață pe noi toți. Deși viitorul pare să fie mai aproape când e pe jumătate aranjat, trebuie să găsim limbile comune care să ne ocrotească și să ne îngrijească pe noi, colectivul de actori umani și non-umani, de noi, clubul exclusivist. Violenta negare care conduce la exclusivitate și supremație în limbajul uman nu-și găsește locul nici în OOO, nici în multe alte forme de noi materialisme și/sau postumanisme.

            Orientările pe ființe-entități pot să rămână o investigație deschisă care să se opună atât exclusivității limbajului uman, cât și falogocentrismului, deoarece, asemenea feminismului orientat pe obiecte și a teoriei queer, ele nu se lasă mobilizate în întregime, după cum a spus Levi Bryant: „O ontologie fără falus este o ontologie în care nu există nici un interpret fundamental, nici o bază pentru toate celelalte, nici un termen explicativ final.”

            Omul ca arhitect pe deplin realizat al așa-numitei Naturi trebuie să înceteze acest demers colonizator dacă mai vrea să rămână pe scenă. Omul nu-și mai poate continua drumul pe care era fără să-și compromită propria existență materială. Valorile umanismul dominant ca ideologie identitară definită prin negare se destramă. Și așa aflăm că suntem și persoane, și animale în multe feluri, nu doar unul. Sigur, este limpede că putem locui împreună și fără un umanism violent, dar la fel de urgent este să schimbăm modul în care ne implicăm în relațiile cu actorii non-umani.

            Pentru a scăpa de antropocentrism la nivel politic, trebuie să reevaluăm ce înseamnă să fii o persoană, ce înseamnă să ai agentivitate și să ai un limbaj. Portretizarea limbajului ca intrinsec uman nu face altceva decât să controleze granițele politicului și să revină la acele stereotipuri negative care descriu animalele non-umane ca fiind incapabile să comunice, să-și schimbe mediul și să ia decizii. Și apoi desigur revine și problema constituirii umanului și așa mai departe. Filosofia modernă a luat parte la crearea acestei imagini în care animalele non-umane sunt lipsite de orice sens și de orice direcție, precum și de o lume interioară, fără de care rămân niște simple corpuri determinate exclusiv biologic, care aparțin Naturii și pe care le putem trata cum vrem noi.

            Bineînțeles, putem identifica diferențe ontice între caracteristicile indivizilor din grupuri diferite, despre care să putem presupune că influențează modul în care percepem și interacționăm, dar apartenența la o anumită specie nu garantează menținerea intactă a semnificației și nici înțelegerea între indivizi. În același timp, aceste diferențe nu sunt un obstacol în a ne înțelege unele pe altele și unii pe alții, sensul apărând tocmai prin interacțiunea dintre diferențele de perspectivă (Meijer, 2019) și prin medieri. Trebuie să fim extrem de atenți să nu reproducem înclinațiile falogocentrice. Caracteristicile indivizilor nu străpung în mod direct semnificația unei relații, ci mai degrabă realizează o muncă de traducere asemenea altor actori. Dacă corelația om – lume este doar una dintre posibilele moduri de acces, atunci cu siguranță ne putem imagina și altele și alți co-creatori care să dea sens lucrurilor. Atât timp cât tratam relațiile de putere cu o foarte mare grijă, aceste caracteristici distincte între indivizi nu sunt un obstacol, ci o oportunitate să învățăm cum să ne exprimăm diferit pentru a dezvolta relații de coexistență atente la viețile actorilor implicați.

            E nevoie, atât la nivel politic, cât și filosofic, de o deschidere înspre lumile altor ființe-entități pentru a proteja mai bine legăturile dintre lumile pe care le împărțim, cât și pentru a lua în calcul finitudinea limbajului uman și alte moduri în care suntem în lumile altora, dar și modul în care alții/altele sunt în lumile noastre. Accesul mediat între ființe-entități este esențial pentru a înțelege că nu există o diferență ontologică între modul în care umanii și non-umanii există. Ceea ce înseamnă că atât umanii, cât și non-umanii se traduc și fac schimburi fără a avea acces complet la realitatea celuilalt. Formarea unor noi legături cu actorii non-umani în afara antropocentrismului rămâne o sarcină atât politică, cât și filosofică, fără de care posibilitatea unui viitor mai blând va rămâne neatinsă.

Bibliografie

            Harman, Graham, The Quadruple Object, Zero Books, 2011.

            Harman, Graham, Object-Oriented Ontology a New Theory of Everything, Pelican, an Imprint of Penguin Books, 2018.

            Haraway, Donna, Cyborg Manifesto, Camas Books, 2018.

            Latour, Bruno, The Pasteurization of France, Harvard University Press, 1988.

            Latour, Bruno, et al., The Prince and the Wolf: Latour and Harman at the LSE, Zero Books, 2011.

            Meijer, Eva, When Animals Speak: toward an Interspecies Democracy, New York University Press, 2019.

            Snaza, Nathan, Animate Literacies: Literature, Affect, and the Politics of Humanism, Duke University Press, 2019.

            Morton, Timothy, Humankind: Solidarity with Non-Human People. Verso, 2019.

            O’Rourke, Michael,„«Girls Welcome!!!»: Speculative Realism, Object Oriented Ontology, and Queer Theory”, în Speculations, vol. II, pp. 275-312, 2011.

            Trzak, Agnes, Anti-speciesist theory and action: Dismantling the (hu)man, Anglia Ruskin University, 2015, arro.anglia.ac.uk/700991/1/Trzak_2015.pdf.

            Tarafından, Baykusfelsefe, „Tecrit Ve Tehdit [Lockdown and the Sense of Threat] – Graham Harman”, 11 mai 2020, baykusfelsefe.com/2020/05/06/tecrit-ve-tehdit-lockdown-and-the-sense-of-threat-graham-harman.

            Kymlicka, Will & Sue Donaldson, „Animal rights, multiculturalism, and the left”, în Journal of Social Philosophy, vol. 45, nr. 1, 2014, pp. 116-135.