Tariq Ali

Dilemele lui Lenin

terorism, război, imperiu, dragoste, revoluție

(fragment)

Traducere din limba engleză de Vladimir Borțun

SECȚIUNEA A PATRA

Chestiunea femeilor

12

Primul Val

           Socialismul a fost primul curent politic care a înțeles opresiunea femeilor și care a discutat despre ea la modul serios în cadrul mișcării. Cele două texte-cheie scrise de Friedrich Engels și August Bebel și impactul lor inițial nu trebuie subestimate. Într-una dintre digresiunile sale, Engels regreta că nu a acordat suficient de multă atenție operei lui Charles Fourier. Textul francezului, „Înjosirea femeilor în cadrul civilizației”, scris în 1808, a anticipat mult din ceea ce avea să fie scris mai târziu. Fourier credea cu tărie că natura progresivă sau regresivă a unei societăți putea fi judecată după un singur criteriu: modul în care trata femeile.[1] Lenin asimilase toate aceste texte, iar în discursurile sale aducea adeseori în discuție testul hârtiei de turnesol al lui Fourier pentru evaluarea societății.

           În Originea familiei, a proprietății private și a statului (1884), Engels a schițat o istorie generică a societății umane timpurii, în mare parte bazată pe studiul antropologic al lui Henry Lewis Morgan despre obiceiurile și practicile triburilor Iroquois din zona New Yorkului. La aceasta, Engels a adăugat propria sa analiză a apariției proprietății private și a legăturilor dintre aceasta și practicile de gen. Și-a șocat contemporanii referindu-se la căsătorie ca „prostituție legalizată” și a fost necruțător în criticile la adresa Bisericii și a societății burgheze în genere, ambele propagând ideea că monogamia e dată de la Dumnezeu și eternă. În Originea familiei, a proprietății private și a statului, Engels a răspuns prin trimitere la regnul animal, afirmând că:

dacă o monogamie riguroasă este culmea tuturor virtuților, laurii se cuvin teniei, care posedă în fiecare dintre cele 50-200 de inele sau segmente ale trupului său câte un organ sexual feminin și masculin complet și care își petrece toată viața împerechindu-se cu sine însăși în fiecare dintre aceste segmente. Dacă ne limităm însă la mamifere, găsim aici toate formele vieții sexuale: relații nereglementate, forme care aduc cu căsătoria pe grupe, cu poligamia, cu monogamia; nu lipsește decât poliandria, la care numai oamenii au putut ajunge.[2]

           Engels a scris foarte puțin despre formele specifice ale opresiunii de gen de sub capitalism. Studiul lui August Bebel Femeile sub socialism (1879) a încercat să remedieze acest defect. Avea un caracter mai sociologic, cartografiind realitățile de atunci și oferind dovezi statistice ale discriminării de gen la fiecare nivel. Cartea era menită să împingă social-democrația să încorporeze nevoile și revendicările femeilor în programele sale politice. Bebel a fost în special înfuriat de negarea dreptului la educație pentru jumătate din populație în Anglia, Germania și aiurea. Într-un capitol detaliat și mișcător despre prostituție („un supliment la monogamie”), despre cauzele și consecințele acesteia și despre de ce era necesar pentru a dispărea în mod voluntar, el condamnă cu tărie prostul tratament și persecuția împotriva prostituatelor, considerând instituția la fel de legitimă ca „poliția, armata regulată, Biserica și capitalismul”.

           Nici Bebel, nici Engels nu au avut multe de zis despre homosexualitate. Engels a ignorat-o. Prietenul său Bebel o vedea ca pe o „aberație”, chiar și în Grecia Antică, lăsându-și cititorii cu asumpții deformate și ridicole, lipsite de vreo valoare reală. A spune că „populația masculină a Greciei, devenind dependentă de pederastie, populația feminină a căzut în extrema opusă: a început să iubească membri ai propriului sex”, denotă o lipsă totală de înțelegere. Homosexualitatea a rămas un punct slab pentru cam toate facțiunile stângii europene până la jumătatea secolului XX. Nu e ca și cum gay-ii erau invizibili pentru stat. Erau supuși codului penal, unul deosebit de brutal în Prusia, extins apoi și în Germania unificată a lui Bismarck.[3] Revendicarea ori implementarea decriminalizării, o revendicare democratică clară, a trebuit să aștepte până la Revoluția Rusă.

           Condiția femeilor în Rusia țaristă, ca orice altceva, era stabilită de autocrație. Reformele limitate ale lui Petru cel Mare din secolul al XVIII-lea erau menite pentru o minoritate redusă de femei din nobilitate și clasele negustorești. Acestea erau în principal concentrate pe dreptul femeilor de a deține proprietăți, un pas înainte care a slăbit dominația patriarhală. Dubla exploatare a țărăncilor sub iobăgie și după a rămas necontestată. Noile reforme din secolul al XIX-lea au slăbit chingile în privința educației și a meseriilor. La 1900, erau mai multe profesoare, doctorițe și avocate în Rusia țaristă decât în Europa de Vest și America de Nord: dacă definiția societății a lui Fourier ar fi strict aplicată, Rusia țaristă ar trebui clasificată ca mult mai progresistă, la cumpăna dinte veacuri, decât Germania, Marea Britanie, Franța sau Statele Unite, ceea ce clar nu era cazul.

           Același lucru se aplica politicii. Femeile ruse erau mult mai implicate în politică decât o recunosc istoricii actuali. Poeziile lui Pușkin și Nekrasov în onoarea femeilor Decembriste care și-au însoțit bărbații exilați în Siberia au popularizat acea experiență în rândul multor ruși. Memoriile, jurnalele și scrisorile scrise de femeile însele au făcut restul. Au fost citite de generațiile sau citite generațiilor care au urmat.

           Revoluțiile franceze care s-au încheiat cu Comuna din 1871 au avut un impact uriaș asupra diferitelor secțiuni ale intelighenției ruse, începând cu Decembriștii și terminând cu cele două facțiuni majore ale PSDMR. Când era acuzat de menșevici că e un Robespierre, Lenin obișnuia să insiste că nu avea vreo simpatie deosebită pentru iacobini. Îl preocupa însă felul în care fuseseră înlăturați de la putere. Și adăuga, cu justețe, că Paul Axelrod (liderul menșevic) era cel care se identifica complet cu Robespierre, așa cum Martov o făcea cu iacobinii.

           Evenimentele din Franța, în special, le-au lăsat femeilor ruse un gust plăcut. Citiseră despre femeile care jucaseră un rol activ la mai multe niveluri. Manifestele feministe ale lui Olympe de Gouges erau traduse în rusă. Fiică de măcelar și dramaturgă, de Gouges pleda pentru drepturi egale și a produs un text care să contracareze ori să completeze „Declarația Drepturilor Omului”. Intitulându-l „Declarația Drepturilor Femeii”, ea a cerut aceleași drepturi pentru toate femeile, și anume „libertate, proprietate, securitate și în special rezistență la opresiune”. Națiunea nu putea fi suverană decât dacă îi „reunea” pe bărbați și femei. Dintre cele 17 puncte ale cartei sale feministe, câteva merită scoase în evidență. Ea subliniază că există o singură barieră în calea avansării femeilor și că, „astfel, exercitarea drepturilor naturale ale femeii nu are nicio altă limită decât cele impuse de tirania perpetuă a bărbaților”. Ea susține taxarea egală pentru femei și munca forțată egală, însă, în schimb, femeile „trebuie să aibă, prin urmare, aceeași proporție în distribuirea de locuri, angajări, posturi, demnități și în industrie”. De vreme ce femeile au deja dreptul „de-a urca pe eșafod”, susține ea, trebuie să li se dea și dreptul de a urca la tribună ca să poată spune ce vor. Faptul că și-a dedicat „Declarația” Mariei Antoaneta i-a limitat cumva impactul. Girondină monarhistă din punct de vedere politic, ea era disprețuită de iacobini, dar nu numai de ei. Pe 3 noiembrie 1793, în toiul Terorii, a fost judecată și condamnată la moarte. Ghilotina a fost instalată în Place de la Concorde.

           Gânditorii și poeții venerați de bărbații tineri în a doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezentau și principala influență intelectuală asupra femeilor educate din straturile superioare și mijlocii ale societății rusești. Pușkin, Lermontov și Gogol erau marii favoriți, însă, pentru cei mai mulți studenți, narodnici și teroriști, aceștia nu puteau concura cu ficțiunea pedagogică a lui Cernîșevski, cu recenziile critice ale lui Dobroliubov ori cu polemicile lui Pisarev. După cum am arătat în Capitolul 1, romanul lui Cernîșevski Ce-i de făcut? a definit politica a cel puțin două generații de ruși. Perioadele lungi petrecute în închisorile țariste de doi dintre acești scriitori le-au dat o aură specială, o atractivitate în plus pentru segmentele radicale ale societății. Cernîșevski era disprețuit de criticii conservatori și liberali mai tradiționali. Ultimul roman în rusă al lui Nabokov, Darul, e extrem de batjocoritor, făcându-ne să ne întrebăm de ce, dacă romanul [lui Cernîșevski] e atât de slab, a trebuit să-i ridiculizeze pe autor și pe colegii lui pe cincizeci de pagini? Totuși, chiar și Nabokov admite că era, „cu oarecare certitudine, o miasmă de aroganță de clasă în atitudinile scriitorilor contemporani, născuți bine, față de plebeul Cernîșevski” și că, atunci când se aflau acasă printre prieteni care gândeau la fel, „Tolstoi și Turgheniev îl numeau «domnul care pute a ploșnițe» […] și râdeau de el în toate modurile posibile”. În mod limpede, criticile nu se limitau la calitățile ori defectele literare ale operei.

           Femeilor, romanul le oferea, prin personajul Verei Pavlovna, o eroină cu care se puteau identifica ușor. Era independentă, radicală, trăia într-o comună locativă și organizase o cooperativă de legare de cărți. Bolșevica feministă Alexandra Kollontai a găsit romanul hipnotic când l-a citit prima oară la vârsta de 16 ani. A rugat-o pe mama ei să aducă un legător de cărți care s-o învețe cum se face, fiind oarecum dezamăgită când un bărbat de vârstă mijlocie, nu foarte atrăgător și neîngrijit îmbrăcat, și-a făcut apariția. A fost la fel pentru multe alte femei literate, care au descoperit în roman ideile de emancipare, egalitate a femeilor, trăire comunală și liberă comuniune. Aceste idei i-au îndepărtat și pe bărbați de vederile patriarhale dominante în Rusia și în alte părți. Perspectiva lui Lenin însuși asupra femeilor a fost formată nu doar de Engels și Bebel, ci și de literatura rusă radicală. Cernîșevski vorbea adeseori despre egalitatea de gen, însă nu credea prea tare într-un drum non-monogam către eliberarea femeilor. Chiar și comuniunile civile, credea el, puteau și trebuiau să fie monogame, iar coabitarea castă era un test important de disciplină revoluționară, o manifestare a egalității veritabile.

           Femeile din intelighenția rusă erau mult mai avansate politic decât contemporanele lor europene. Numărul femeilor care s-au alăturat narodnicilor și au participat în mutarea la țară pentru a lucra cu țăranii a fost surprinzător de mare. Asta era cu câteva decenii înainte de nașterea mișcării sufragetelor în Marea Britanie și Statele Unite, care s-a limitat, în mare, la o singură problemă: dreptul femeilor la vot. În multe alte părți, societățile europene se aflau în urmă în privința chestiunii femeilor.

           În Rusia, nimeni nu avea drept vot și, ca urmare, femeile și bărbații luptau împreună împotriva autocrației. Când vechiul partid narodnic „Pământ și Libertate” s-a scindat pe tema terorismului și a violenței, iar una dintre tabere a continuat tradiția terorii, unele dintre cele mai înzestrate intelectuale s-au alăturat acestei noi organizații, Voința Poporului, al cărei principal țel era să-l asasineze pe Alexandru al II-lea. Decizia unanimă a celor 28 de membri ai comitetului executiv de a duce la bun sfârșit această sarcină a fost călduros aplaudată în mai multe locuri din țară. Zece dintre acești membri, puțin peste o treime din total, erau femei, o proporție mult mai mare decât cea atinsă mai târziu de comitetele de conducere ale oricăreia dintre cele două facțiuni ale PSDMR.

           Femeile erau Vera Figner, Sofia Ivanova, Anna Korba, Tatiana Lebedeva, Olga Liubatovici, surorile Natalia Olennikova și Maria Oșanina, Sofia Perovskaia, Elisabeta Sergheieva și Anna Yakimova. Ultima menționată era fiica unui călugăr. Toate celelalte proveneau din mica nobilime latifundiară ori din familii militare. Și, în afară de trei, toate au ajuns la închisoare sau pe eșafod.

           Vera Figner a lăsat în memoriile ei o descriere plină de viață a celor vremuri. Ca multe altele, inclusiv Vera Zasulici (prima femeie care acea să tragă cu pistolul în cineva, mai târziu membră a redacției Iskra și ulterior menșevică), a fost sfâșiată de decizia de a scinda partidul și, pentru o vreme, a luptat cu tărie să-l țină unit. Petrecuse mai mulți ani la țară. Faptul că era doctoriță a ajutat-o să stabilească legături cu multe țărănci care nu mai avuseseră niciodată parte de asistență medicală de vreun fel și care, așa cum Gorki a descris în mod memorabil, erau obișnuite să nască în câmpuri și șanțuri, mușcând singure cordonul ombilical. Figner era frustrată de inabilitatea propagandei grupului ei de a penetra aceste zone rurale. S-a întors la Sankt Petersburg și, în cele din urmă, s-a alăturat facțiunii teroriste, devenind una dintre principalele ei organizatoare și ajutând la pregătirea lichidării celor mai detestate figuri ale autocrației. După asasinarea lui Alexandru al II-lea, nu s-a panicat, ci s-a dedicat protejării membrilor de partid în fața împresurării din partea agenților de poliție și a informatorilor care roiau prin țară. Au prins-o într-un final în 1883. Noul țar era ușurat: „Slavă lui Dumnezeu, femeia aceea depravată a fost arestată.” Condamnată la închisoare pe viață, a petrecut 22 de ani la izolare în Fortăreața Schlüsselburg. A fost eliberată în 1905, când Rusia se pregătea de o revoluție. În închisoare, Figner va realiza că propaganda faptei era la fel de inutilă ca cealaltă, a vorbelor goale. Nu a creat niciodată răscoale de masă. În memoriile ei emoționante, s-a dezis complet de violență, afirmând că atât partidul, cât și autocrația, angrenându-se într-o „luptă parte-n parte”, au pervertit totul în jurul lor. „De partea sa”, scria ea, „partidul proclama că toate metodele erau permisibile în lupta împotriva dușmanului și că scopurile justificau mijloacele”. A denunțat „cultul bombei și al revolverului și sanctificarea teroristului”. Friptă ea însăși cu această experiență, înțelegea prea bine că „crima și spânzurătoarea au captivat atenția tinerilor noștri; și, cu cât mai slabi erau nervii lor și mai opresive împrejurările, cu atât mai mare era sentimentul lor de exaltare la gândul terorii revoluționare”.

           Sofia Perovskaia a fost principala organizatoare a planului de asasinare a lui Alexandru al II-lea. Fiecare detaliu în parte – plasarea iscoadelor și a celor care să arunce bombele, semnalul final pe care l-a dat – a fost responsabilitatea ei. Arestată curând după și interogată de von Plehve, notoriul șef al poliției, și-a recunoscut rolul fără nicio rezervă.

           Mai târziu, în timpul procesului, a ridicat vocea o singură dată: când procurorul-șef (M. N. Muraviev), unul dintre prietenii ei din copilărie, a acuzat-o pe ea și pe alții că erau niște ucigași brutali și imorali. A răspuns mustrându-l tăios. Își recunoscuse fapta în legătură cu țarul din proprie voință. Nu era nevoie de calomnii, căci

atunci când vine vorba de acuzațiile, împotriva mea și a altora, de imoralitate, brutalitate și desconsiderare a opiniei publice, aș dori să obiectez și să remarc faptul că oricine e familiarizat cu viața noastră și cu condițiile în care a trebuit să muncim nu ar arunca cu acuzații de imoralitate și brutalitate înspre noi.

           Perovskaia a luptat până la ultima suflare. Zâmbetul ei triumfător de pe eșafod a fost însoțit de un ultim act de sfidare: s-a ținut strâns cu picioarele de o protuberanță a platformei și a fost nevoie de doi oameni să o smulgă ca să o poată spânzura.[4] Ea a fost prima revoluționară spânzurată. Țarul a respins un număr imens de scrisori care cereau cruțarea ei, căci, dincolo de orice altceva, tatăl ei era guvernatorul general al Sankt Petersburgului.

           Perovskaia se gândise mult și bine înainte să intre în Voința Poporului. Curajul și abilitățile ei tactice au propulsat-o rapid la conducere. Era de neclintit într-o singură privință. Acțiunile lor nu aveau nimic de-a face cu răzbunarea. „Răzbunarea”, insista ea, „e o chestiune personală, ceva ce, ca să fim îngăduitori, ar putea explica acele acte de teroare întreprinse din voința și inițiativa personală a unor indivizi – însă nu pe cele ale unui partid organizat”. În plus, era ridicol de imaginat că un partid politic putea „fi format sub stindardul răzbunării, mai ales dacă atrage simpatia oamenilor, de care al nostru fără îndoială că se bucură. Primul foc – al lui Zasulici – a fost tras nu din răzbunare, ci ca retribuție pentru o ofensă la adresa demnității umane.”[5]

           În august 1918, Lenin a scris și a semnat un decret privitor la lista de figuri publice și de revoluționari care meritau onorați prin monumente individuale. Lista eclectică de revoluționari era compusă din următoarele nume:

1. Spartacus
2. Tiberius Gracchus
3. Brutus
4. Babeuf
5. Marx
6. Engels
7. Bebel
8. Lassalle
9. Jaures
10. Lafargue
11. Vaillant
12. Marat
13. Robespierre
14. Danton
15. Garibaldi
16. Stepan Razin
17. Pestel
18. Rileev
19. Herzen
20. Bakunin
21. Lavrov
22. Khalturin
23. Plehanov
24. Kaliaiev
25. Volodarski
26. Fourier
27. Saint-Simon
28. Robert Owen
29. Jeliabov
30. Sofia Perovskaia
31. Kibalcici[6]

           În 1918, sculptorul sovietic Vladimir Tatlin a dezvelit un monument închinat lui Perovskaia și sculptat de Rakmanov. Majoritatea criticilor l-au considerat inacceptabil; sculptura lui Rakmanov a fost înlocuită de o nouă portretizare, a futuristului italian Orlando Grizelli. Potrivit zvonurilor de la acea vreme, lui Lenin i-a displăcut imens noua sculptură. O a treia a fost comandată, mai tradițională și serioasă, dar cu războiului civil în toi, nu a fost finalizată niciodată. Însă mai multe străzi au fost numite după ea în Leningrad și alte orașe.[7]

           Ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea au fost ani de înfrângeri și de disperare pentru femei. O timidă scrisoare trimisă de o feministă ultrareacționarului țar Alexandru al III-lea, prin care cerea mai multe reforme care să ușureze suferințele femeilor, a fost pedepsită cu exilul. Societatea rusă era în descompunere. Țarul și miniștrii săi erau convinși că starea permanentă de represiune era singura cale de a prezerva ordinea. Autocrația se baza pe patru stâlpi fundamentali – proprietatea privată, monarhia, biserica și armata –, sprijiniți de segmentele birocratice ale aparatului de stat. Alexandru al III-lea întărise biserica și îi oferise o aripă înarmată neoficială sub forma Sutelor Negre, care organizau în mod regulat pogromuri antievreiești. Curtea a apelat la reforme abia când aparatul de stat a fost zguduit. Eșecul din Războiul Crimeii a pus bazele pentru abolirea legală a iobăgiei. Înfrângerea în fața Japoniei a fost fundalul pentru 1905, iar „Marele Război” va accelera evenimentele din 1917. Țarul va fi dat jos cu totul, împreună cu regimul său.

           Însă puțini puteau prevedea aceasta în deceniul dintre 1880 și 1890. Triumfurile reacționare le provoacă adesea celor învinși o acalmie și o pasivitate politică temporare. Topografia politică seamănă cu un deșert; apar miraje, dar nu și oaza. Cu grupurile anarho-narodnice decimate, în lipsa oricărui semn că exista o altă opoziție politică și în absența oricăror reforme serioase la vârf, țara vegeta în tăcere. Țarul și țeapăna sa consoartă daneză, Prințesa Maria Dagmar, erau alergici la orice formă de emancipare a femeilor.       

           Irina din Trei surori (1900) de Cehov rezumă atmosfera prevalentă din cercurile clasei de mijloc de la acea vreme:

Ce nenorocită sunt! Nu pot să muncesc, n-o să mai muncesc. […] Am fost telegrafistă, acum sunt la zemstvă […] urăsc și disprețuiesc tot ce mi se dă să lucrez… Am douăzeci și patru de ani. Muncesc de mult. Parcă mi s-a uscat mintea […]. Deznădejdea mă sugrumă. Cum de mai trăiesc? Cum de nu m-am sinucis până acum?[8]

           Piesele lui Cehov se concentrau pe mediul lui social. Condițiile de viață ale femeilor de la țară și ale celor care atunci intrau în industrie pentru prima dată erau de nedescris. Văzute ca o povară de propriile familii, fetele tinere de la țară erau trimise la măritat încă de la pubertate sau imediat după. Dacă nu erau foarte norocoase, mutarea de la părinți la socri era pur și simplu un transfer dintr-un cerc al infernului până în adâncurile lui. În unele zone, exista obiceiul nupțial ca mireasa să aducă nu doar patul, ci și un bici, ca dar pentru mirele ei; în familiile extinse, nu era nimic ieșit din comun ca socrul mare să insiste să aibă raporturi sexuale cu nora atunci când fiul era plecat la muncă sau era pe drumuri. Munca grea, sarcina continuă, soacrele brutale duceau la îmbătrânirea și moartea premature. Spre deosebire de Irina a lui Cehov, aceste tinere țărănci erau condamnate la o moarte timpurie din clipa în care erau măritate. Cât de mult aveau să supraviețuiască depindea de voința lor de a trăi. Unele erau fataliste și mureau din cauza asta.

           Însă altele rezistau și supraviețuiau, dând dovadă atât de curaj, cât și de aptitudini antreprenoriale care le lipseau soților. Adeseori, aceste femei cereau o gospodărie separată, în care socrii să nu aibă ce căuta. Altele evitau cu totul capcana măritișului, căutând refugiu într-o mănăstire. Un exemplu senzaționalist în acest sens este cel al surorii țarinei, Ella, care a devenit călugăriță după uciderea soțului ei, Marele Duce Serghei. Evadarea în mânăstiri nu a devenit însă niciodată un fenomen de masă. Numărul de călugărițe a crescut de la 7.000 în 1855 la 47.000 în 1911, însă asta era nimic pe lângă femeile și copiii care se buluceau în fabrici. Poate că poveștile trimise de la mânăstire înapoi în sat nu erau atât de încurajatoare până la urmă. Viețile acestor femei ajunse muncitoare în fabrică amintesc de cele mai negre zile ale Revoluției Industriale din Marea Britanie.

           După înfrângerea Comunei din Paris, femeile radicale ale Rusiei au rămas cele mai avansate social și politic. Au luptat nu doar pentru ele, ci pentru emanciparea întregii țări, un fenomen excepțional în istoria socială a lumii la acea vreme. În 1918, evocându-l pe Fourier, Lenin se gândea mai ales la țara sa când a scris: „Din experiența tuturor mișcărilor de eliberare, se poate observa că succesul unei revoluții poate fi măsurat după gradul de implicare a femeilor.”

           După spânzurarea lui Perovskaia, autocrația a renunțat la orice reținere. Multe alte femei au fost spânzurate sau împușcate. Câteva sute au lâncezit prin închisori, unde au fost adesea violate, bătute și împinse la sinucidere. Flacăra a pâlpâit, dar nu s-a stins niciodată. Cel mai important, a fost stabilit un precedent pentru acele femei care vor veni după. Terorismul ca ideologie dispăruse, mai mult sau mai puțin, ca păpădia în vânt, însă intrarea femeilor în politica radicală nu mai putea fi inversată, după cum avea să se vadă în revoluțiile din 1905 și 1917 care se așterneau la orizont.

           De-a lungul secolului al XIX-lea, egalitatea sexuală a fost limitată la mișcarea revoluționară din Rusia. Dar sexualitatea ca atare? Monogamia și amorul liber erau discutate febril, însă femeile și bărbații narodnici erau destul de reținuți în privința acestor chestiuni. De obicei, discuțiile lor se axau pe revoluție. Orice distrăgea de la acel drum era o diversiune. Nicio stigmă morală nu era atașată coabitării caste, sexului dezinhibat ori cuplurilor monogame câtă vreme nu exista o încălcare a disciplinei revoluționare. Engels scrisese că amorul liber este un corolar al tuturor mișcărilor revoluționare.

           Evul Mediu a produs secte eretice mari și mici, atât în creștinism, cât și în islam, care au acordat multă atenție iubirii și sexualității, uneori într-o formă mai mascată în cadrul societății. Călugărița carmelită mistică din secolul al XVI-lea Sf. Teresa de Avila n-a lăsat prea mult spațiu de interpretare în cazul unei transe „spirituale”, pe care a descris-o în scrierile ei după cum urmează:

Am văzut în mâna sa o suliță lungă de aur, iar în vârful de fier părea să fie un foc mic. Mi s-a părut că în unele momente mă împungea cu ea în inimă, perforându-mi măruntaiele; când a scos-o, părea să le scoată și pe ele și să mă lase în focuri, cu o mare dragoste de Dumnezeu. Durerea a fost atât de mare, că m-a făcut să gem; și, totuși, atât de neîntrecută a fost dulceața acestei dureri excesive, că nu-mi puteam dori să scap de ea.

           Bernini a reprezentat sclipitor acest orgasm spiritual în sculptura sa Extazul Sfintei Teresa, realizată pentru capela Cornaro din Santa Maria della Vittoria din Roma. Diverse secte presufiste și sufiste din lumea islamică propovăduiau bucuriile extazului și ale comuniunii, de obicei – dar nu mereu – cu creatorul. Conform unui hadit memorabil, Profetul insista ca credincioșii să se dedea la preludiu cu femeile înainte să treacă la actul final. Principiul plăcerii era important pentru el. La rândul său, iudaismul a dat lumii delicioasa Cântare a cântărilor.

           Biserica Catolică s-a aflat mai mereu pe urmele sectelor libertine. Frații Spiritului Liber au fost niște utopiști din secolul al XII-lea care credeau că, pe măsură ce istoria lumii se apropie de sfârșit, Dumnezeu însuși avea să vină ca să-i învețe și să-i delecteze personal. Trei secole mai târziu, „ereticul” radical sexual și gay Martin Huska a fost ars pe rug pentru că-și începea rugăciunile cu „Tatăl nostru care ești în noi”. Discipolii săi, adamiții[9], au fost pedepsiți pentru cultivarea unei inocențe edenice: mergeau peste tot în pielea goală, predicând lipsa de păcat și angrenându-se deschis în relații sexuale unii cu alții. Nu există statistici cu privire la numărul lor sau la câți adepți aveau, însă e interesant că majoritatea acestor secte libertine tindeau către un comunism primitiv, exprimându-și public disprețul față de Biserică, demnitarii ei și averea pe care aceștia o acumulaseră. Karl Kautsky spunea despre ei să sunt precursori ai socialismului, dar în aceste privințe și altele, el a rămas mult mai conservator decât ei

           În ceea ce privește revoluțiile, chiar și cele mai puritane dintre aceste secte au produs o explozie de gândire liberă și de disidenți care s-au rupt de orice ortodoxie. Cel mai radical curent din punct de vedere politic din timpul Revoluției Engleze a fost reprezentat de Nivelatori [Levellers] și de urmașii lor, Groparii [Diggers]; cei mai avansați din punct de vedere social și sexual erau Predicatorii [Ranters]. Aceștia din urmă erau ostili religiei organizate și bisericilor, nu credeau în diavol sau iad, insistau că viața omului se încheia pe pământ și respingeau furibund orice noțiune de păcat originar. Intelectualii Predicatori, ca Abiezer Coppe din Oxford, erau în favoarea amorului liber și a alegerii libere, făceau agitație public pentru abolirea familiei și în favoarea „relațiilor sexuale cu o varietate de parteneri”, pentru bărbați și femei deopotrivă. Totul era la dispoziția oricui. Deloc surprinzător, au atras mari audiențe publice. Sloganul englez „Hurrah, hurrah, the First of May, outdoor sex begins today” [„Ura, ura, e unu mai, sexul în aer liber începe iar”] își are originile în cercurile de Predicatori din secolul al XVII-lea. Probabil clima era mai de încredere în acele vremuri.

           Christopher Hill, una dintre principalele autorități pentru această perioadă, a scris că Predicatorii erau un grup larg, care îi includea și pe preotul lui Cromwell, Peter Sterry, precum și pe fiul primarului Londrei, Isaac Pennington. Hill susține că aceștia erau rareori anchetați, deoarece majoritatea, necrezând în viața de apoi, în sanctitatea Bibliei ori, de altfel, în cea a lui Dumnezeu, nu aveau nicio dorință de a deveni martiri și retractau totul bucuroși atunci când autoritățile le-o cereau. Cât privește revoluția puritană, aceasta a încurajat „mariajul camaraderesc”, prin care soția nu era chiar egală, ci mai degrabă o „tovarășă de viață” liberă să divorțeze. Din 1653 până în 1660, mariajele civile au fost de asemenea permise, extinzând Reforma până la concluzia ei logică.

           Teroriștii narodnici din Rusia nu erau atât de liberi și relaxați cu plăcerile carnale precum Predicatorii ori adamiții.[10] Biblia lor, mult cititul roman al lui Cernîșevski, era un atac sălbatic împotriva familiei tradiționale și a folosirii femeilor ca sclave, sprijinind dreptul femeilor de a-și alege propriii parteneri. Cu toate acestea, nu era un tom îndeosebi de aventuros când venea vorba de plăcerea sexuală; chiar și în radicalismul lui, era ceva călugăresc la Cernîșevski. Cartea a oferit generației din anii 1860 o moralitate alternativă – un spirit de autodisciplină și sacrificiu care a captat etosul acelei vremi.[11] Vera Figner, în memoriile ei remarcabile și emoționante, descrie propria sa nevoie, în închisoare, de anumite aspecte ale creștinismului și, mai târziu, de un vis utopic al vieții țărănești care venea direct de la Cernîșevski. Activiștii citeau romanul în paralel cu eseurile, în care Cernîșevski s-a dovedit un revoluționar intransigent și dedicat. În jurnalele sale, s-a descris ca „montagnard”, „iacobin” și „suporter al socialiștilor și comuniștilor”, scriind că avea o „năzuință irepresibilă pentru revoluția iminentă”. Într-o scrisoare adresată sub pseudonim ziarului din Londra al lui Herzen, Kolokol (Clopotul), Cernîșevski cerea cea mai extremă soluție pentru a vindeca bolile Rusiei țariste: „Numai și numai toporul ne poate salva! Schimbați placa și faceți-vă Clopotul să nu mai cheme la rugăciune, ci să sune tocsinul! Chemați Rusia să apuce toporul!” Herzen nu a făcut asta, însă narodnicii radicali ruși au răspuns apelului, acuzându-i pe iacobini de inconsistență pentru a nu fi terminat munca pe care o începuseră atât de bine în 1792. Unii afirmau că de-aia pieriseră Robespierre și Saint-Just.

           În vremurile noastre, pentru mulți e dificil să accepte că violența și terorismul dezlănțuite de Voința Poporului în Rusia țaristă au fost motivate de idei și soluții liberale. Nu degeaba s-a referit Lenin la ei ca la niște „liberali cu bombe”. El pur și simplu rezuma propria lor autodescriere. Atunci când președintele SUA James Garfield a fost împușcat de un deranjat mintal, Charles Guiteau, în 1881, conducerea Voinței Poporului a emis o declarație publică, făcând limpede

empatia sa profundă față de poporul american. […] Comitetul Executiv consideră că e de datoria sa să-și declare protestul, în numele revoluționarilor ruși, împotriva unor astfel acte de violență. […] Într-un tărâm unde libertatea personală oferă oportunitatea unei duel onest de idei, unde libera voință a poporului determină nu doar legile, ci și personalitatea conducătorului, într-un astfel de tărâm, crima politică ca mijloc de luptă reprezintă o manifestare a acelui spirit despotic pe care ne propunem să-l distrugem în Rusia. […] Violența poate fi justificată numai când este direcționată împotriva violenței.

           Vera Figner, Vera Zasulici, Sofia Perovskaia și multe alte femei teroriste fugiseră de familiile lor aristocrate și burgheze, adesea mimând mariaje fictive cu tovarășii lor bărbați, erau mult mai preocupate de distrugerea stâlpilor autocrației și de reformarea societății decât de înființarea de comune utopice ori de creșe la locul de muncă și alte asemenea. Au fost, fără îndoială, pionierele egalității de gen, însă articularea unui feminism eliberat sexual ori realizarea unei transformări revoluționare a condițiilor femeilor care erau recrutate pe scară largă ca să muncească în fabrici nu le interesa prea mult. Pentru toate acestea, va trebui să ne îndreptăm atenția către succesoarele lor octombriste, căci ele (și unii dintre tovarășii lor bărbați) au fost cele care aveau să reînnoiască ideile Predicatorilor, ale disidenților care au fugit de tirania Bisericii, și ale femeilor Comunei din Paris.

13

Femeile octombriste

           Femeile au jucat un rol mai important în ambele revoluții din 1917 decât o făcuseră în 1905. De fapt, Rebeliunea din Februarie a fost declanșată de greva femeilor din industria textilă, în dubla loc calitate de muncitoare și, în multe cazuri, de soții ale soldaților de pe front. Le-au trimis apeluri muncitorilor metalurgiști să li se alăture și, până la sfârșitul zilei, peste 50.000 de muncitori mărșăluiau pe străzile capitalei. Li s-au alăturat casnicele care mărșăluiau spre Duma cerând pâine. Era Ziua Internațională a Femeii (8 Martie, după calendarul gregorian), pe care activista bolșevică Konkordia Samoilova o introdusese în Rusia în 1913 și care fusese sărbătorită, păstrată și marcată începând cu acel an. Era de obicei un eveniment public destul de restrâns, în doar câteva orașe. Sărbătorirea sa printr-o grevă de masă condusă de muncitoare a fost fără precedent. Era o deosebită ironie la mijloc: capitaliștii Rusiei presupuseseră că, de vreme ce erau grupul cel mai oprimat, docil și, din punct de vedere social, înapoiat din societatea rusă (în sensul că, spre deosebire de femeile teroriste din deceniile anterioare, marea majoritate erau analfabete), femeile aveau să fie, conform logicii capitaliste, cei mai obedienți și cuminți membri ai forței de muncă. Era un calcul greșit. Pe măsură ce Primul Război Mondial continua, era o nevoie din ce în ce mai mare de mână de lucru. Procentajul de femei din fabrici s-a dublat și triplat. Industria de armament Putilov producea și cei mai militanți muncitori și organizatori bolșevici, femei și bărbați.

           Și la Moscova se radicalizau muncitoarele. Una dintre ele, Ana Litveiko, în vârstă de 18 ani în 1917, a descris ulterior procesul într-o scurtă însemnare. Ea și două prietene cam de aceeași vârstă lucrau la fabrica Elektrolampa din centura industrială a Moscovei. Își amintea că tatăl ei s-a întors acasă în 1905, de la ultima baricadă rămasă în oraș, „bătut tot, cu hainele rupte și buzunarele pline de cartușe”. De data asta era altceva. Mulți soldați și cazaci erau de partea lor. În Octombrie, trebuia să faci o alegere. De ce parte se află? Menșevică sau bolșevică? Ana îi admira pe cei doi organizatori bolșevici care lucrau cu ea. În această fabrică, menșevicii au trimis intelectuali care să li se adreseze de-afară, „însă pe de altă parte mi se spunea că adesea era invers – menșevicii erau muncitorii, iar bolșevicii, intelectualii. Cum puteam să-mi dau seama?”

           Într-o zi, l-a așteptat pe unul dintre bolșevici și l-a întrebat, „Care e diferența dintre bolșevici și menșevici?” Acesta i-a răspuns:

Vezi tu, țarul a fost dat la o parte, însă burjuii au rămas și au pus mâna pe toată puterea. Bolșevicii sunt cei care vor să lupte cu burjuii până la capăt. Menșevicii nu sunt nici una, nici cealaltă.

           Ana s-a hotărât că, „dacă era până la capăt, atunci aveam să mă înscriu la bolșevici”. Cele două prietene au urmat-o la puțin timp după.[12]

           Niciunul dintre participanți ori liderii partidelor politice clandestine presărate prin capitală nu a avut idee că era prima zi a unei revoluții, cu excepția funcționarelor la care Sukhanov a tras cu urechea la puțin timp după ce a ajuns la muncă în dimineața aceea. Femeile au ieșit și ziua următoare, iar de data aceasta au făcut-o și bărbații. Iar partidele stângii erau acum cu ochii larg deschiși, scriind, tipărind și distribuind broșuri, multe similare ca ton, cu excepția celor bolșevice, care cereau, în plus, pace și încetarea imediată a războiului imperialist. Până la venirea weekendului, briza ușoară se transformase deja într-o furtună. Sukhanov, acum pe străzi luând notițe și savurând situația, a auzit doi trecători care nu rezonau cu situația: „Ce vor?”, a zis un tip cu înfățișare aspră. Vine replica de la celălalt, care arăta cam la fel: „Vor pâine, pace cu germanii și egalitate pentru jidani.” La țanc, și-a zis viitorul istoric, declarându-se încântat de această „formulare sclipitoare a programului unei mari revoluții”.

           Doar două femei erau în Comitetul Central bolșevic în 1917: Alexandra Kollontai și Elena Stasova. Varvara Iakovleva a intrat un an mai târziu, devenind ministră a educației în 1922 și mai târziu ministră de finanțe. Menșevicii nu stăteau nici ei mult mai bine. Diferența numerică față de teroriștii din Voința Poporului nu putea fi mai izbitoare, dar până și în cazul succesorului acestora, Partidul Revoluționarilor Socialiști (eserii), se vedea că multe se schimbaseră în noul veac. Proporția de femei în structurile lor de conducere înregistrase și ea un declin puternic, deși într-o măsură ceva mai mică în aripa teroristă secretă, organizația Combat.[13]        

           Motivele pentru asta erau variate. Muncitoarele erau recrutate în număr mare în combinatele industriale. Comparația politică este și ea la fel de revelatoare. Acei bărbați și femei din vechile grupuri care voiau să rămână loiali s-ar fi alăturat eserilor în alte vremuri. Acum, majoritatea apăreau în public fără masca terorismului.[14]

           Alexandra Kollontai nu a fost singura femeie care a avut un rol important în perioada timpurie a Uniunii Sovietice, însă a fost, fără îndoială, una dintre cele mai înzestrate, cu o minte și un spirit deosebit de independente. În opera sa putem vedea sinteza feminismului revoluționar (socialist, nu radical). A înțeles mai bine decât majoritatea nevoile sociale, politice și sexuale ale eliberării femeilor. Putea fi dură uneori în evaluarea femeilor de o proveniență de clasă diferită, însă aceste vederi nu erau împărtășite de mulți dintre tovarășii ei, bărbați sau femei. A fost în mod voit răstălmăcită și portretizată ca apărătoare a libertinajului continuu; la țară, micii moșieri îi pomeneau numele ca să-i avertizeze pe țăranii săraci că dacă aveau să fie de acord cu fermele colective, atunci vor fi nevoiți să împartă femeile mai tinere din familiile lor cu toți ceilalți bărbați, în vreme ce femeile mai în vârstă aveau să fie făcute săpun.

           Kollontai era cât se poate de conștientă de natura absurdă a majorității propagandei, fiind deosebit de iritată când a fost acuzată că punea pe primul loc sexul în dauna iubirii. În scurtul ei eseu autobiografic, „Autobiografia unei femei comuniste emancipate sexual”, a explicat că iubirea jucase mereu un rol important în viața ei, însă că aceasta era o experiență trecătoare. Mai importantă era nevoia de a „înțelege că nu iubirea este scopul principal al vieții noastre și să ne dăm seama cum să punem munca în centrul acesteia”. Ar fi putut adăuga „…așa cum fac bărbații”. Ea voia ca iubirea să fie îmbinată armonios cu munca, însă, „din nou și din nou, lucrurile s-au întâmplat altfel, deoarece bărbatul a încercat mereu să-și impună egoul asupra noastră și să ne modeleze în funcție de scopurile lui”. Alegerea era fie acceptarea acestei situații de dragul iubirii, fie curmarea ei. A explicat că, din moment ce „iubirea a devenit o piedică”, singura cale de scăpare era o „rebeliune lăuntrică inevitabilă […]. Ne simțeam înrobite și încercam să slăbim lațul iubirii.” Nu nega existența unor contradicții în goana „către libertate”, dimpotrivă: „Eram din nou singure, nefericite, izolate, dar libere – libere să urmăm munca ideală pe care o alesesem și pe care o iubeam”. A fost una dintre primele declarații de bază ale valorilor feministe moderne, și una față de care secolul XXI a făcut pași înapoi, în ciuda nesfârșitelor osanale care celebrează „căsătoriile gay”.

           Lenin scria în 1918 că, „din experiența tuturor mișcărilor de eliberare, se poate observa că succesul unei revoluții poate fi măsurat după gradul de implicare a femeilor”. Aproape toți revoluționarii ruși, indiferent de facțiune sau de partid, au căzut mereu de acord în această privință. După cum am arătat în Capitolul 12, începând cu anii 1860, femeile ruse au avut un rol exemplar, mult mai avansat decât surorile lor din restul Europei și de pe celelalte continente.

           Dezbaterile cu privire la rolul familiei nucleare la oraș și la țară, dar și cele despre funcția căsătoriei erau mai avansate și mai concrete în Rusia decât oriunde altundeva la finele secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Revoluțiile din 1917 au accelerat acest proces, de vreme ce chestiunile acestea nu mai erau abstracte. Era nevoie de măsuri concrete. Marx, Engels și Bebel insistaseră că sistemul capitalist nega scopurile și nevoile tradiționale ale familiei. În societățile țărănești, familia acționa ca o unitate colectivă de producție. Toată lumea muncea, chiar dacă femeile o făceau mai mult. Clara Zetkin, lideră a SPD german, folosind ca punct de pornire opera celor trei înaintași, a analizat diferențele dintre o familie țărănească și una proletară. Ultima, arăta ea, era o unitate de consum, nu de producție. Această idee a fost dusă mai departe de teoreticienii sovietici după revoluție. Pentru Nikolai Buharin, dezvoltarea capitalismului plantase toate semințele necesare pentru dezintegrarea familiei: mutarea unității de producție în fabrică, munca salariată pentru femei și bărbați deopotrivă și, desigur, natura peripatetică a vieții și a muncii la oraș. Kollontai era și ea de acord că familia se află în pragul extincției. Era crucial ca guvernul bolșevic să facă tranziția la formele noi [de familie] cât mai puțin dureroasă posibil, iar statul să pună la dispoziție grădinițe, școli și cantine comunale de bună calitate, care să ajute cu munca casnică. Lenin a susținut cu tărie acest punct de vedere. Criticile sale la adresa familiei erau, caracteristic lui, acerbe. Denunța „decăderea, putrefacția și mizeria căsătoriei burgheze, cu desfacerea ei dificilă, cu girul dat bărbatului și servitutea femeii, cu moralitatea și relațiile sale sexuale dezgustător de false”.

           Inamicul a fost mereu partenerul masculin, care evita cu totul munca casnică și îngrijirea copiilor. „Munca casnică măruntă”, vuia Lenin în 1919, „strivește, sugrumă, ridiculizează și degradează, o ține legată în bucătărie și în odaia copiilor, irosindu-i munca pe corvezi barbar de neproductive, mărunte, enervante, derizorii și istovitoare”. Soluțiile lui erau aceleași ca ale altor lideri revoluționari de la acea vreme: cantine colective, spălătorii, ateliere de reparat, creșe, grădinițe și așa mai departe. Însă, pentru Lenin, abolirea sclaviei domestice nu însemna dispariția gospodăriilor individuale sau a familiilor.

           Aceste vederi erau reflectate în arhitectura constructiviștilor. Clădirile de apartamente ale lui Moisei Ginzburg, atât cele mari, cât și cele mici, exprimau noua epocă. Spălătoriile și sălile de mese comunale erau considerate un imens succes. Terenul de joacă pentru copii era vizibil de la bucătăria fiecărui apartament, iar dimensiunea spațiului putea fi modificată mutând pereții din lemn de esență tare pe rotile. După cum explică el însuși în capodopera sa Stil și epocă, viziunea lui Ginzburg era inspirată foarte mult de cei cinci ani ai săi în Crimeea, unde a avut timp, în ciuda războiului civil, să viziteze vechi moschei și alte clădiri de la care a învățat mult mai mult decât ar fi făcut-o la academia clasică din Milano. A descris arhitectura spontană, impulsivă a tătarilor ca „gonind de-a lungul unui curs natural, urmându-i sinuozitățile și iregularitățile, adăugând un motiv altuia printr-o spontaneitate pitorească ce maschează o ordine creativă distinctă”. Clădirea Pravda din Leningrad, construită în 1924, la care a muncit bucuros împreună cu alți doi arhitecți, i-a consacrat reputația de unul dintre cei mai valoroși exponenți ai noii culturi.[15] Opera sa a fost curând pusă în umbră de conformiștii epocii Stalin, dar Ginzburg a fost lăsat în pace, din fericire. A murit liniștit în patul lui în 1946.

           Bolșevicii au fost extrem de mândri de primele lor decrete, cele mai multe redactate de Lenin. Ca să marcheze prima aniversare a revoluției, în octombrie 1918, Comitetul Executiv Central a votat unanim pentru noul Cod al Căsătoriei, Familiei și Tutelei. A fost redactat de juristul radical Alexander Goikhbarg, în vârstă de 34 de ani la acea vreme, care a explicat că scopul acestuia era stimularea „disoluției” familiei tradiționale. „Puterea proletară”, scria el într-o vreme când o astfel de năzuință era destul de comună, „își construiește codurile și toate legile în mod dialectic, astfel încât fiecare zi de existență a lor să submineze nevoia existenței lor”. Scopul era o lege care să „facă legea superfluă”. Goikhbarg, fost menșevic, își baza ideile pe filosofia politică susținută de Stat și revoluție a lui Lenin. O serie de istorici au remarcat că, în primul an al revoluției, părea ca are loc o reluare a Comunei din Paris.

           Noua lege a familiei a fost fără precedent în istorie.[16] Legile țariste ale familiei fuseseră întocmite după nevoile Bisericii Ortodoxe și, când era necesar, ale altor religii. O comparație cu Arabia Saudită contemporană și prescripțiile wahhabiste este potrivită aici. Brutalitatea patriarhală era impusă de Biserică cu aceeași vigoare. Femeile aveau nevoie de permisiunea bărbaților pentru aproape orice, inclusiv pașaport. Era impusă o obediență totală, iar femeile nu aveau drepturi decât cu privire la proprietate. Legile familiei din Europa de Vest, care își aveau originea în feudalism, instituiseră proprietatea „comună”, care de fapt însemna posesiunea și dominația bărbatului. Biserica rusă permitea drepturi de proprietate separate în privința zestrei, a moștenirii, a darului și a pământului. Așa stau lucrurile și în Arabia Saudită. Femeile sunt private de drepturi și egalitate politică, însă pot avea proprietăți; femeile de afaceri se descurcă cât se poate de bine.

           La câteva luni după Octombrie 1917, un decret a abolit toate legile țariste privitoare la familie și la criminalizarea sodomiei. Femeile nu mai erau inferioare din punct de vedere juridic, ci aveau drepturi egale cu bărbații; cununia religioasă era invalidă și numai cununiile civile erau recunoscute de lege; divorțul putea fi acordat la cererea oricărui partener și nu mai era nevoie de niciun motiv. La fel și cu pensia alimentară: aceleași garanții pentru ambii parteneri. Legile proprietății care fuseseră valabile timp de secole au fost abolite, punând capăt privilegiilor masculine și înlăturând stigmatul ilegitimității. Toți copiii erau îndreptățiți la drepturi egale, indiferent de statutul marital al părinților. Această prevedere a reprezentat o restructurare radicală a dreptului european, separând obligațiile familiale de contractul ori certificatul de căsătorie. Interesant este că adopțiile private au fost interzise pe motiv că noul stat avea să fie un părinte mai bun decât familiile individuale. Dată fiind preponderența țărănimii, exista temerea că adopțiile aveau să faciliteze folosirea copiilor pentru munca la țară. Educatorii mai utopici argumentau că abolirea adopției private reprezenta o etapă de tranziție către un stat care să se ocupe de îngrijirea tuturor copiilor.

           Criticii noului cod au denunțat măsurile ca pe o capitulare în fața normelor burgheze. Goikhbarg scria că „Au țipat la noi: «Înregistrarea căsătoriei, căsătorie formală, ce fel de socialism e ăsta?»”. De asemenea, N. A. Roslavets, o delegată ucraineană la Comitetul Executiv Central al Sovietului din 1918, unde noul cod era discutat, era furioasă că statul avea orice de-a face cu căsătoria. Era o decizie individuală și trebuia lăsată așa. A denunțat codul ca pe „o rămășiță burgheză”: „interferența statului în problema căsătoriei, chiar și sub forma înregistrării sugerate de Cod, e complet de neconceput, nu doar într-un sistem socialist, ci și în tranziție”, conchizând furibund că „nu înțeleg de ce acest Cod instituie monogamia obligatorie”. În replică, Goikhbarg a stăruit că ea și alții ar trebui să înțeleagă că principalul motiv de-a avea un cod desacralizat era cel de a le oferi oamenilor care doreau să-și înregistreze căsătoria o alternativă la Biserică. Dacă statul nu făcea asta, mulți oameni, în special la țară, urmau să aibă cununii clandestine la biserică. A câștigat disputa, însă după o dezbatere considerabilă.[17]

           Între timp, în 1919, guvernul revoluționar a înființat Zhenotdel (Departamentul de Muncă în rândurile Muncitoarelor și Țărăncilor), al cărui scop era emanciparea femeilor. Conducerea era asigurată de femei care fuseseră active în acest domeniu în timpul crucialilor ani prerevoluționari – Inessa Armand, Alexandra Kollontai, Sofia Smidovici, Konkordia Samoilova și Klavdia Nikolaeva – și înțelegea nevoile specifice femeilor. Eliberarea femeilor nu era însă un țel pentru majoritatea femeilor. Social-democrații, la fel ca Vera Zasulici și Rosa Luxemburg o considerau o diversiune într-o vreme când umanitatea ca întreg avea de înfățișat sarcini gigantice. Femeile Zhenotdel nu se considerau utopice. Pur și simplu credeau că emanciparea femeilor era una dintre sarcinile revoluției. Niciuna dintre ele nu credea că putea fi realizată rapid sau măcar în timpul vieții lor, însă startul trebuia dar acum sau problema avea pur și simplu să se stingă pe fundal. Era nevoie de o acțiune imediată pentru transferul corvezilor casnice și ale îngrijirii copiilor către instituțiile statului. Prin asta nu înțelegeau falanstere uriașe, așa cum își imaginaseră Fourier, Cernîșevski și Buharin. Femeile voiau ca administrațiile municipale să ofere instituții locale, precum centre de zi gratuite, săli de mese publice și spălătorii. Acest subiect se va transforma într-o dezbatere aprinsă. Luând cuvântul la o conferință a femeilor din septembrie acel an, Lenin afirma că revendicările și munca Zhenotdel „nu puteau aduce un rezultat rapid […] și nu vor produce un efect efervescent”. Troțki spunea același lucru în mai multe articole de ziar, citând multe exemple din viața clasei muncitoare ce indicau că era nevoie de prudență, apărând totodată ideea că propaganda abstractă nu era de ajuns pentru transformarea relațiilor de gen. Trebuia să existe fapte, niște experimente care să arate avantajele pentru toți cei implicați.

           În realitate, vechii bolșevici (bărbați și femei) au fost cei care, vai, s-au dovedit utopici. Abolirea proprietății private nu era de ajuns. Victoria conservatorismului în Uniunea Sovietică după 1930 a dus la un „Termidor sexual” și la reafirmarea rolurilor „tradiționale” ale femeilor, chiar dacă legile nu au fost schimbate, cu excepția recriminalizării homosexualității în 1934. La polul opus, ideile practice înaintate de Zhenotdel au fost implementate după sfârșitul războiului civil de către arhitecții care proiectau noi cartiere pentru muncitori, după cum am arătat mai sus.                          

           La nivel național, membrii Zhenotdel erau extrem de activi în garantarea faptului că femeile nu erau trecute cu vederea când venea vorba de prezența în comitetele revoluționare militare, aparatele locale de partid și de sindicat și în departamentul politic ale Armatei Roșii. Încă o dată, implicarea femeilor ruse în războaiele partizane și terorismul clandestin a servit ca exemplu. În 1812, țărăncile îi lichidaseră adesea pe soldații francezi desprinși din armata lui Napoleon folosind coase și furci sau pur și simplu arzându-i de vii.

           În timpul războiului civil, multe femei au îndeplinit funcțiile de comisară politică și de asistentă medicală în spitalele de campanie. Viața partizană era dură, însă femeilor le plăcea egalitatea de care se bucurau cu bărbații, o tradiție care avea să fie din nou reliefată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Richard Stites arată că „asistentele medicale capturate erau adesea tratate cu o brutalitate aparte de către Albi. În 1919, lângă Petrograd, trei asistente au fost spânzurate cu bandaje de grinzile spitalului lor de campanie, cu insignele lor Comsomol [Tineretul Comunist] agățate de limbi”. Mii de femei au servit în Armata Roșie și „au luptat pe fiecare front și cu fiecare armă, servind ca pușcașe, comandante de trenuri blindate, tunare”.[18] Au devenit și spioane. Lenin era extrem de impresionat de rapoartele de la Odesa și Baku care spuneau că femeile mai educate din Armata Roșie îi înfruntaseră cu succes pe soldații francezi și britanici care luptau alături de Albi și pledaseră în limbajul propriu soldatului împotriva intervenționismului străin. A ordonat crearea unei școli speciale de spionaj și sabotaj. Aceasta a fost plasată într-o casă mare din Moscova sub comanda legendarului revoluționar georgian Kamo, ale cărui isprăvi în clandestinitatea antițaristă erau bine-cunoscute. Cei care au trecut prin acea școală (multe femei, inclusiv talentata Larissa Reisner) au format Primul Detașament Partizan cu Scop Special.[19]  

           Feministele bolșevice au întâmpinat însă o rezistență serioasă pe alte fronturi de emancipare. Au fost mari probleme când au înființat modeste sedii în Caucaz și Asia Centrală sau, de ce nu, în Ucraina. Femeile locului erau înspăimântate și timide. Bărbații le amenințau pe feministe cu violența, chiar dacă nu făceau altceva decât să le învețe soțiile să citească într-unul dintre „cabinetele de lectură” ale Zhenotdel.

           După o vizită în Caucaz în 1920, Clara Zetkin a raportat la sediul principal al Zhenotdel că, după ce petrecuse săptămâni întregi convingând femeile să vorbească, acestea i-au spus:

Eram niște sclave tăcute. Trebuia să ne ascundem în camerele noastre și să ne gudurăm pe lângă soți, care erau stăpânii noștri.

Tații noștri ne vindeau la vârsta de zece ani, chiar și mai devreme. Soțul ne bătea cu un băț și ne biciuia când avea el chef. Dacă voia să ne înghețe, ne îngheța. Pe fiicele noastre, o bucurie pentru noi și de ajutor pe lângă casă, le vindeau, așa cum și noi fuseserăm vândute.

           Munca depusă pe tot cuprinsul țării de femeile din eșaloanele inferioare ale Zhenotdel a dat fără îndoială roade. A pus piatra de temelie pentru impunerea unui sistem strict de egalitate de gen chiar și în cele mai înapoiate regiuni din punct de vedere social din tânăra Uniune Sovietică.[20] Aceste femei curajoase și încrezătoare în sine i-au înfruntat pe bărbați față în față, fără arme sau gărzi. Trei cadre ale Zhenotdel au fost ucise „de bandiți”. În inima unui oraș musulman, au proiectat un film cu o eroină musulmană care refuza să se mărite cu un bărbat în vârstă care o cumpărase. La Baku, femei care ieșeau dintr-un club al Zhenotdel au fost atacate de bărbați cu câini sălbatici (nu era o mare diferență între unii și alții) și desfigurate cu apă clocotindă. O femeie musulmană de 20 de ani, mândră că se eliberase, a mers să se îmbăieze în costum de baie. A fost tăiată în bucățele de tatăl și frații ei pentru că le-ar fi „insultat demnitatea”. Au fost 300 de crime similare („infracțiuni contrarevoluționare”, din punctul de vedere al statului) numai pe parcursul a trei luni din 1929. Însă, în ciuda terorii patriarhale, femeile au câștigat într-un final. Sute de femei musulmane, și nu numai, din aceste regiuni au început să facă voluntariat ca traducătoare și funcționare în birourile Zhenotdel. Există relatări extrem de emoționante despre cum, de fiecare Întâi Mai și Zi Internațională a Femeii, mii de femei își dădeau jos vălurile în mod voluntar și insolent. Nici că s-au uitat vreodată înapoi. Modelul propus de Zhenotdel era emanciparea de sine, nu cea impusă de stat. Și așa s-a întâmplat.

           O serie de lideri bolșevici se opuseseră Zhenotdel. Rîkov, profund angrenat în sindicatele predominant masculine, a cerut ca Zhenotdel să fie desființat deoarece era dezbinător. Zinoviev s-a opus chiar și întrunirii Congresului Femeilor din 1919. Alții voiau să folosească Zhenotdel ca o modalitate de-a le marginaliza pe femeile bolșevice și a lăsa partidul „real” bărbaților, ceea ce oricum s-a întâmplat, mai mult sau mai puțin. Elena Stasova, secretar de partid în Octombrie 1917, a fost înlăturată din poziție odată cu mutarea capitalei la Moscova. S-a înfuriat (chiar dacă succesorul ei, Sverdlov Iakov, era cel mai talentat organizator disponibil) și a refuzat să fie mutată la Zhenotdel, devenind în schimb una dintre secretarele politice din biroul lui Lenin. Lenin însuși a apărat Zhenotdel cu vigoare împotriva tuturor formelor de reducționism. În ceea ce probabil a fost ultimul său interviu pe acest subiect (interlocutoarea era Clara Zetkin), a răspuns furibund când a fost informat că mulți „tovarăși buni” erau ostili ideii ca partidul să creeze organisme speciale pentru „munca sistematică în rândurile femeilor”. Aceștia susțineau că toată lumea trebuia emancipată, nu doar femeile, și că Lenin capitulase în fața oportunismului pe această chestiune. Zetkin scrie:

„Asta nu e nici nou, nici probat”, a zis Lenin. „Nu trebuie să te lași păcălită de asta. De ce nu am avut niciodată la fel de multe femei ca bărbați în partid, în niciun moment, în Rusia sovietică? De ce numărul de femei organizate în sindicate e atât de mic? Faptele ne dau de gândit. […] De aceea e corect să înaintăm revendicări favorabile femeilor. […] Revendicările noastre sunt concluzii practice pe care le-am tras din nevoile arzătoare, din umilirea rușinoasă a femeilor în societatea burgheză, unde au fost lipsite de apărare și de drepturi. […] Recunoaștem aceste nevoi și suntem sensibili față de umilirea femeilor, privilegiile bărbatului. Și detestăm, da, detestăm și vom aboli tot ceea ce o chinuie și o oprimă pe muncitoare, pe casnică, pe țărancă, pe soția micului comerciant, da, și, în multe cazuri, pe femeile din clasele avute.”[21]

           Sexualitatea era un alt câmp de luptă. Însă această dezbatere nu era nouă. Începând cu anii 1860, existaseră diferențe clare de opinie între liberali, narodnici, teroriști și socialiști. Cernîșevski, cunoscut pentru comunele lui fictive abstracte și utopice, afișa o abordare mai practică. Înștiințat, în închisoare fiind, că soția sa încerca câțiva iubiți în absența lui, a apărat-o cu tărie pe temeiul că dacă el a putut și o și făcuse, ea de ce să nu? Tolstoi tindea să definească sexul non-procreativ ca „desfrâu” și predica virtuțile celibatului, în special în Sonata Kreutzer. În cadrul social-democrației ruse, Alexandra Kollontai era una dintre principalele campioane ale eliberării sociale, politice și sexuale a femeilor. A devenit un simbol al „amorului liber”. Pentru toate acestea, a fost ponegrită și acasă, și peste hotare. Cele mai abjecte jigniri au fost azvârlite înspre ea, iar cei mai vinovați au fost adesea cărturarii occidentali, altminteri destul de reținuți. Pitirim Sorokin, observator al țării după 1917, a acuzat-o de „sadism sexual”, scriind în jurnalul lui că „entuziasmul ei revoluționar nu e nimic altceva decât o satisfacere a satiriazisului ei sexual”. Pentru Robert Daniels, ea era „amanta lui Șliapnikov (printre alții, căci ea practica ceea ce predica)”. Lui E. H. Carr i-a venit greu să-și mascheze ostilitatea, informându-și cititorii că aceasta „predica satisfacerea dezinhibată a impulsului sexual, sprijinită pe asumpția că era treaba statului să aibă de-a face cu consecințele”.[22]      

           Sexualitatea nu era un subiect tabu, însă Marx, Engels și Bebel credeau că eliberarea veritabilă în acest domeniu avea să vină odată cu înființarea unei societăți comuniste. Potrivit unora, victoria unei revoluții făcute de marxiști comprimase procesul și începuse tranziția către eliberarea heterosexuală. În 1922-1923, Kollontai scrisese eseuri și ficțiune care scoteau în evidență noua turnură morală. Intimitatea sexuală avea să fie reglementată numai de nevoile individuale. Nu era treaba statului ori a oricărei alte autorități. A fost acuzată că predica un feminism utopic imposibil de atins, iar pentru unii, pur și simplu greșit. Date fiind condițiile haotice din țară, liderii de vârsta doua ai partidului (printre alții) susțineau că era de datoria guvernului să disciplineze ori să canalizeze energiile tinerești pentru a preveni exploatarea femeilor tinere. Alarmată de ferocitatea atacurilor, Kollontai s-a retras și a acceptat postul de ambasadoare sovietică în Norvegia, devenind prima femeie încredințată vreodată cu un post diplomatic atât de înalt. De asemenea, Zhenotdel a dat înapoi în fața atacurilor și a acceptat să se concentreze pe munca mai practică și politică, lăsând deoparte pentru moment teoria. Cu toate acestea, au refuzat să accepte vederile lui Buharin cu privire la capacitățile transformative ale instituțiilor centralizate ale noului stat. Pentru ele, calea înainte era acțiunea de sine și emanciparea de sine prin dezbatere democratică și acțiune colectivă. În 1927, cu trei ani înainte ca Stalin să-l desființeze, un text al Sofiei Smidovici (ea însăși o veterană a revoluției) care comemora a zecea aniversare a Revoluției din Octombrie a clarificat esența scopurilor Zhenotdel într-un singur paragraf:

Satisfacerea tuturor nevoilor; posibilitatea ca orice persoană să-și poată dezvolta tendința ei naturală către participarea la un domeniu sau altul, gusturile și înclinațiile aferente; libertatea deplină față de orice opresiune a omului de către om și noua cucerire a tuturor noilor posibilități în lupta cu forțele naturii și noile victorii în acest sens; și dezvoltarea potențialităților multilaterale ale personalității umane – acestea sunt, aproximativ, caracteristicile de bază ale acelui viitor strălucit, real și încă distant. […] E posibil acest lucru în condițiile oprimării femeilor?[23]

           Nu a fost să fie. Conform unora din Politburo, experimentele Comsomolului și ale studenților cu „iubirea liberă” degeneraseră în preacurvie frenetică, la grămadă și dominată de bărbați[24], deși e încă un subiect de discuție dacă aceasta era o opinie echilibrată. Liderii troicii – Stalin, Zinoviev și Kamenev – fuseseră înspăimântați de numărul de celule comuniste din universități care adoptaseră rezoluții prin care erau de acord cu critica lui Troțki din Pravda față de birocratizarea crescândă a partidului și a statului. Politburo a început să vorbească de tendințe mic-burgheze, la care Troțki a replicat că până mai deunăzi se referiseră la crucialul „barometru al tineretului” ca la un ghid necesar pentru evaluarea progresului revoluției. E greu de știut în ce măsură acest aspect a afectat și linia [partidului] privitoare la sexualitate.

           De necontestat însă este că multor femei tinere le displăcea atitudinea mai mult decât lejeră față de sex importată în campusuri de soldații demobilizați la sfârșitul războiului civil. Această atitudine era prezentă și printre vinovații mai boemi, membri ai Proletkult și ai cultului lui Maiakovski, care adoptaseră paltoanele din piele neagră ale poetului, aerul său semeț și aroganța de tip „du-te naiba” care au făcut ca el și poezia lui să fie atât de populari în rândurile tinerilor. Lui Lenin îi displăcea cu ardoare poezia lui Maiakovski, preferându-l pe Pușkin, însă poetul era nu era tulburat deloc. Obișnuia să întrebe în public, și pe bună dreptate, cum ar putea să rămână formele literare și artistice neschimbate în toiul unei revoluții. Dar asta n-a fost singura incoerență a lui Lenin.

           Nimic din toate astea nu le-a folosit, la niciun nivel, femeilor tinere. Contracepția era fie de negăsit, fie primitivă; o femeie a propus ca mottoul masculin să fie „Libertate, Egalitate, Maternitate”. „Erosul înaripat” al lui Kollontai a fost, în mod convenabil, interpretat greșit. Ea pledase pentru relații libere bazate pe iubire. Însă un lider al Comsomol, portretizat mult mai târziu într-o povestire, a sunat mai evocator pentru perioada respectivă: „Jos cu tirania capitalistă a părinților! Pupați-vă și îmbrățișați-vă! […] Iubirea liberă e la liber.” Așa să fi fost?

           Istorica Sheila Fitzpatrick a scris, în mod convingător, că nu exista un tipar fix de sexualitate în viața reală, de zi cu zi, din anii 1920, deși oamenii se simțeau mult mai liberi și mai puțin inhibați. Mulți studenți care intrau la universitate, în special cei din clasa proletară ori din Armata Roșie, tindeau să fie mai în vârstă și adesea căsătoriți. Separarea maritală era considerată adeseori cauza „adulterului”. Sondajele efectuate la Moscova, Omsk și Odesa au dezvăluit numeroase „infidelități” și, cu toate că bărbații care le recunoșteau erau mai mulți decât femeile, cele din urmă erau uneori revigorant de deschise. O tânără femeie din Odesa, care era „tehnic vorbind fidelă”, s-a destăinuit că „în afară că am un soț, sunt atrasă de alți bărbați care mă interesează”. Activitățile ei sexuale erau limitate la sărutat, de vreme ce „actul sexual ca atare nu prezintă niciun interes pentru mine. Relațiile mele de familie nu suferă din cauza asta.” Iar soțul ei?

Aici nu pot garanta pentru soțul meu, căci toți sunt mari susținători ai proprietății private [i.e. soțiile/partenerele ca proprietate], chiar și comuniștii, și nu vor trage niciodată concluziile. Nu vor să înțeleagă și să accepte. Bărbații înșiși pot să-și facă de cap, însă nevestele, ferească Allah, nu pot. Răspund cu aceeași monedă; mă port așa cum o fac și bărbații.[25]

           Iubirea de același sex nu a intrat deloc în discuție. Legile țariste fuseseră revocate, iar homosexualii au fost lăsați în pace, deși dezbaterea publică le-ar fi putut fi de folos celor care vedeau această orientare ca pe o boală, inclusiv lui Gyorgy Cicerin, comisarul pentru afaceri externe, o autoritate în muzica clasică, fluent în toate limbile europene majore și unul dintre cei mai cultivați membri ai conducerii bolșevice. În timpul anilor prerevoluționari de exil, acest bărbat inteligent a petrecut multe ceasuri cu doctorii germani pentru a găsi un „leac” la homosexualitatea sa, în cele din urmă dându-se, disperat, bătut. Kollontai, o prietenă apropiată, l-a descris cum își sublima dorințele muncind ore lungi, grele și, fără îndoială, chinuitoare la ministerul de externe și, mai târziu, la Comintern.

           Homosexualitatea a fost interzisă în Rusia de Petru cel Mare, care imita modernitatea europeană la fiecare nivel. I se spusese că disciplina „revoluțiilor militare și navale” din Marea Britanie cerea criminalizarea sodomiei. Așa a făcut. Biserica l-a presat pe Nicolae I să extindă legea la populația masculină ca întreg și să nu mai restrângă interdicția la serviciile armate. A făcut ce i-a cerut Biserica. În mod firesc, nimic din toate acestea nu au avut niciun impact serios asupra activităților de același sex din marină, armată, Biserică ori restul societății. Existau numeroase locuri pentru aceste plăceri în majoritatea orașelor, iar trăsurile erau un vehicul mult apreciat în acest sens, de bărbați și femei deopotrivă.   

           Ce avea să facă revoluția în această privință? În afară de decriminalizare (care n-a avut loc în Europa de Vest și America de Nord până în anii 1960), nu mare lucru. Au fost dezbateri, iar unii psihiatri au fost de părere că, deși era o „condiție patologică”, nu trebuia aspru stigmatizată așa cum fusese până atunci. Era o perversiune, dar nu o perversitate. Și, în orice caz, avansurile medicinii aveau să rezolve totul. Asta era doar una dintre opinii. Decriminalizarea s-a aplicat începând cu 1918. La trei ani după desființarea Zhenotdel, homosexualitatea a devenit din nou o infracțiune. Faptul că homosexualitatea exista în Partidul Nazist German era folosit în retorica homofobă sovietică, ce includea perle precum sugestia că gay-ii erau mai vulnerabili la a deveni spioni străini, ceea ce nu lua în calcul faptul că criminalizarea era mult mai probabil de a-i face pe oameni susceptibili de șantaj. Însă eșaloanele superioare ale Partidului Nazist nu erau înțesate de homosexuali, așa cum pretindeau anumiți propagandiști sovietici. Numai în SA exista un număr semnificativ de bărbați gay în poziții de conducere, parțial din cauza influentei culturi Männerbund, care data din vremea războiului, și parțial din cauza promovării de către Rӧhm a colegilor aflați pe aceeași lungime de undă. În 1934, lăudata Carte maro despre procesul incendierii Reichstagului a alimentat mitul „nazistului gay” (Van der Lubbe a fost eronat caracterizat ca homosexual și, „prin urmare”, asociat naziștilor), așa cum a făcut-o, în mod ironic, și explicit antihomosexuala „Noapte a Cuțitelor Lungi”. Deși toate acestea au servit ca justificare pentru retorica homofobă sovietică, noul accent pus de regimul Stalin pe cultura masculină „soldățească” (inclusiv, de exemplu, abolirea învățământului mixt) a fost la fel de responsabil pentru generarea ei.

           Homofobia oficială și-a atins culmea toxică prin următoarea izbucnire a Comisarului pentru Justiție N. V. Krîlenko, din martie 1936, în fața Comitetului Executiv Central:

În mediul nostru, în mediul muncitorilor care adoptă punctul de vedere al relațiilor normale dintre sexe, care își construiesc societatea pe principii sănătoase, nu avem nevoie de mici domni [gospodchiki] de-acest fel. Cine sunt atunci, în mare parte, mușteriii noștri în astfel de treburi? Muncitorii? Nu! Drojdia declasată [animație veselă în sală, râsete]. Drojdie declasată, fie din scursurile societății, fie din rămășițele claselor exploatatoare. [Aplauze.] Nu știu încotro să se orienteze. [Râsete.] Așa că se orientează spre […] pederastie. [Râsete.][26]

           În 1936, statul sovietic a interzis avorturile pentru a promova „responsabilitatea familiei”. Au fost oferite stimulente pentru nașterea copiilor; divorțul a devenit mai dificil; femeilor lucrătoare li s-a oferit concediu de maternitate extins; mai multe centre de zi pentru copii au fost construite și au fost instituite urmăriri penale pentru bărbații care refuzau să plătească pensie alimentară. O glumă care circula pe scară largă în acea perioadă la Moscova era cu un judecător care cerea plata unei pensii alimentare mai mari:

– Trebuie să plătești „o treime” a doua oară, a zis judecătorul.

– Nu pot, deja o plătesc și pe-asta, a răspuns bărbatul.

– Ei bine, atunci trebuie să plătești „o treime” a treia oară.

– Nu pot. Și pe-asta o plătesc.

– Cum adică?, a întrebat judecătorul. Dai tot salariul fostelor tale soții? Atunci din ce trăiești?

– Trăiesc din pensia alimentară pe care soția mea o primește de la cinci alți bărbați, a răspuns bărbatul.

           Era o glumă stalinistă care reflecta faptul incontestabil că roata se întorsese complet. Primii ani ai revoluției păreau acum utopici multora dintre criticii acelei perioade, care au început să tânjească după incertitudinile și dezbaterile sale. Zilele când caricaturiștii puteau afișa o Fecioară Maria foarte gravidă stând nerăbdătoare la coadă pentru un avort sovietic erau de mult apuse.

           O filiație homofobă persistentă în cultura rusă (fie ea sau nu o „denegație” a practicilor homosexuale răspândite printre bărbații ruși) rămâne și în ziua de azi. Recrudescența ortodoxiei în era postsovietică i-a dat o voce politică. Duma și legislaturile regionale au adoptat diverse măsuri antigay. Însă apelurile pentru interzicerea homosexualității au fost respinse de Putin, care a spus public în mai multe ocazii că nu are nimic împotriva persoanelor gay și că, în ciuda hărțuirii, există o lume gay destul de înfloritoare în marile orașe rusești.

14

Lumina soarelui și lumina lunii

           În timpul dezbaterii de la mijlocul secolului al XIX-lea despre nevoia de educație a femeilor și de reformare a sistemului existent, una dintre participantele feministe, Nadejda Stasova, a caracterizat noua generație de femei ruse ca pe cele care „doreau nu lumina lunii, ci lumina soarelui”. Nepoata ei, Elena Stasova, care a intrat în Partidul Bolșevic și a servit temporar ca secretarul acestuia în 1917, simțea la fel, și încă mai intens. O altă Nadejda – Nadia Krupskaia – le predase muncitorilor, împreună cu Elena, la o școală de duminică radicală din Sankt Petersburg înainte ca ambele femei să intre în Grupul pentru Emanciparea Muncii, în PSDMR și, apoi, în facțiunea bolșevică. Krupskaia a acceptat să devină logodnica lui Lenin, pe care l-a însoțit în exilul siberian, însă a insistat ca și mama ei să vină. Asta chiar că a fost o premieră în istoria revoluționară rusă. Exilul era ceva obișnuit, iar soțiile aristocrate care își însoțeau soții, cu care împărțeau o cămăruță într-un deșert de zăpadă, au devenit subiect de poezii, proză și piese de teatru, în special în ceea ce-i privea pe Decembriști. Mai târziu, „căsătoriile” fictive care să le permită tinerelor narodnice radicale să plece de acasă și, adesea, să-și însoțească „soții” în exil nu erau ieșite din comun. Multe dintre aceste femei au rămas celibatare. Erau măritate cu cauza, revoluția și principiile etice cernîșevskiene. Dar o viitoare mamă-soacră care să însoțească un cuplu revoluționar? Asta nu se mai întâmplase. I-a mirat atât pe Lenin, cât și pe familia acestuia. Mama lui era destul de nemulțumită de întreaga afacere, însă a acceptat că fiul ei avea nevoie de companie și, din moment ce nu exista alternativă, a fost, îmbufnată, de acord cu aranjamentul.[27]

           Dar tânărul Lenin? Întrebându-se ce avea să rezerve viitorul în această privință, a reținut o cameră în plus pentru mamă și fiică. O știa, desigur, pe Nadia Krupskaia, însă ca tovarășă. Fusese mai atras de trei dintre prietenele ei. Nina Gerd nu arătase niciun interes față de el și se măritase, în schimb, cu Petru Struve, Lidia Davidova îl preferase pe Mihail Tugan-Baranovski, iar Elena Stasova, potrivit unora, a avut un episod scurt cu Lenin, care n-a mers, deși au rămas tovarăși apropiați până la moartea lui. Krupskaia nu a lăsat nicio relatare a acestei perioade timpurii a iubirii, curtării ori a orice altceva s-o fi întâmplat. Prima dată când ea și Lenin s-au întâlnit a fost în 1894 la o întâlnire politică clandestină în Sankt Petersburg, ca să discute rolul piețelor și fondul economic al narodnicismului. Nu era genul de subiect care să ducă la ținutul de mână pe sub masă. Evenimentul era organizat ca o petrecere de clătite. Un participant liberal i-a rugat pe ceilalți să distribuie broșuri ale Comitetului pentru Eliminarea Analfabetismului. Krupskaia însăși era foarte tolstoiană în această privință și credea în munca de misionariat. A fost luată prin surprindere de răspunsul sarcastic al lui Lenin la cererea liberalului: „Ceva diabolic și arid răsuna în râsetul lui – nu l-am mai auzit râzând așa niciodată.” Alții l-au auzit. Și nici nu au uitat vreodată. Sarcasmul lui Lenin era comentat pe larg atât de tovarăși, cât și de dușmani. În memoriile despre Lenin, Krupskaia scrie că, „până în iarna dintre 1894 și 1895, ajunsesem deja să-l cunosc pe Vladimir Ilici destul de îndeaproape”. Ce voia să spună e că îi învățau pe aceiași muncitori în cercuri de studiu diferite. Intimitatea crescândă era cu ideile și cu metodele lui politice. Nu există niciun indiciu că era altceva. Dacă ar fi fost, una dintre surorile lui Lenin ar fi informat-o pe mama Krupskaiei și pe câțiva prieteni. Din motive neelucidate, și spre deosebire de frații lui mai mici, Maria și Dimitri, sora mai mare a lui Lenin, Ana, n-a fost niciodată apropiată de Krupskaia. Cât privește pasiunea, nu era nici urmă de ea din partea lui Lenin. La insistența lui, Krupskaia a ars toate scrisorile care aveau de-a face cu chestiuni mai personale.

           Pentru tânărul cuplu, exilul siberian a fost de succes. Ficțiunea a devenit realitate, atât din punct de vedere atât sexual, cât și legal. Autoritățile amenințaseră să pună capăt aranjamentului dacă nu exista o căsătorie ca lumea, fiind stabilit un termen-limită. Au făcut rost de inele ieftine de cupru făcute de un țăran meșteșugar local, precum și de un călugăr care să oficieze ceremonia. Membrii cuplului erau, fără îndoială, atașați unul de celălalt. Un motiv pentru asta era eficiența ei monumentală și aptitudinile sale organizaționale. Fluxul de cărți de care a depins scrierea Dezvoltării capitalismului în Rusia a lui Lenin rar s-a oprit.

           După ce el a fost eliberat, Krupskaia mai avea timp de servit. Așa că s-au întors la Ufa cu mama ei. Organizația a propus exilul străin pentru Lenin, astfel încât munca sa politică pentru partid și propria sa muncă intelectuală să poată continua fără opreliști. Scoaterea unui ziar social-democrat era principala prioritate. Krupskaia i s-a alăturat după ce a fost eliberată, iar mama ei i-a urmat la puțin timp după. Exilul a durat 17 ani. München, Zürich, Bruxelles, Londra, Varșovia și Tampere le-au făcut cu ochiul. La fel și Parisul.

           Aici a întâlnit-o prima oară, în 1909, pe Inessa Armand. Lumina lunii l-a atras. Ea era o feministă bolșevică care abia își pierduse partenerul la fel de radical, Vladimir Armand. Plecat s-o viziteze la Cercul Polar, unde era exilată, căpătase tuberculoză, murind mai târziu în sudul Franței, în ciuda speranțelor sale că un sejur acolo l-ar fi putut ajuta să se recupereze. Inessa Armand a decis să rămână la Paris o vreme și a restabilit contactul cu o veche prietenă, Elena Vlasova, care trăia acolo. Armand citise articolele și cărțile lui Lenin, iar Ce-i de făcut?, în special, o impresionase foarte mult. Aproape că-și putea imagina caracterul bărbatului care scrisese acele cuvinte. S-a dus să-l asculte vorbind la cafeneaua bolșevică de pe Avenue d’Orléans. Era luna mai, iar Parisul era cât se poate de atrăgător. Dar înainte de a merge mai departe, să facem o scurtă digresiune literară.

           Cu câțiva ani înainte de această întâlnire fortuită de la Paris, pe când Krupskaia și Lenin se aflau la Geneva, o mână de tineri bolșevici – Vorovski, Gusev și Volski (Valentinov) – erau și ei în oraș pentru muncă politică, ceea ce de fapt însemna că veniseră să-l asculte pe Lenin, să facă pe curierii de documente și articole ilegale și așa mai departe. Lenin era într-o dispoziție relaxată și deschisă în timpul discuțiilor; când a fost pomenită opera lui Turgheniev, toți au căzut de acord că era un scriitor de calitate, deși era liberal. Ziua următoare, Lenin lipsea; Krupskaia le-a spus celor adunați că ea și Lenin își îmbunătățiseră germana în Siberia traducând Turgheniev. A povestit:

La insistența lui Ilici, am tradus cu o grijă deosebită câteva pagini din Andrei Kolosov. Fusese îndeosebi atras de această povestire încă de pe vremea anilor de școală și îi plăcea foarte mult. Simțea că Turgheniev arăta aici, în câteva rânduri și întru-totul corect, cum să faci să înțelegi cum trebuie ceea ce e numit destul de pompos „sanctitatea” iubirii. Îmi spunea adeseori că vederile lui în această privință erau exact aceleași cu ale lui Turgheniev.

           Această informație i-a uimit pe tinerii bărbați. Volski a relatat că „a pus mâna pe Andrei Kolosov și a recitit-o”. Verdictul îi va confirma acuratețea primei reacții. Era „o poveste slabă și insipidă, desconsiderată în genere de toată lumea”. Era efectiv nedumerit ce anume putea Lenin să fi găsit la ea ca să-l atingă atât de profund. Firul narativ era aproape banal. Kolosov e un bărbat „neobișnuit”. De ce? Pentru că s-a îndrăgostit de o fată, apoi s-a dezîndrăgostit și a părăsit-o. „Neobișnuit” se dovedește a fi faptul că a făcut-o curajos și sincer, ceea ce îl impresionează pe Turgheniev, genul de om slab de înger. Pasajul de mai jos este cel care i-a plăcut atât de mult lui Lenin și pe care l-a descris ca „revoluționar”, foarte diferit de „viziunea burgheză vulgară asupra relațiilor dintre bărbați și femei”:

Câți dintre noi au reușit să se rupă de trecut la timpul potrivit? Cui, spuneți-mi, nu-i e frică de reproșuri – nu mă refer la reproșurile femeii, ci la reproșurile primului fraier care se uită? Care dintre noi nu a cedat dorinței de a părea mărinimos ori nu s-a jucat egoist cu inima devotată a altuia? În sfârșit, câți dintre noi au tăria de a nu ceda meschinului amour propre și unor sentimente meschine ca mila și remușcarea? […] O persoană care se desparte de o femeie pe care cândva a iubit-o, în acel moment amarnic, uriaș, când își dă seama fără să vrea că inima sa nu mai e complet plină de ea, acea persoană, crede-mă, înțelege mai profund sanctitatea iubirii decât cei slabi de înger care, din plictiseală sau slăbiciune, continuă să cânte la corzile pe jumătate rupte ale inimilor lor călduțe și sentimentale. […] La o anumită vârstă, a fi natural înseamnă a fi neobișnuit.[28]

           Lenin și Krupskaia deveniseră iubiți de puțin timp la vremea când traduceau aceste rânduri în germană. Era acesta felul lui de a-i spune că atunci când totul avea să se termine, el urma să fie la fel de „neobișnuit” precum Kolosov? E greu de zis, pentru că ea a distrus toate indiciile, însă oare cum l-au făcut aceste rânduri să se simtă la Paris, atunci când a realizat că se îndrăgostise de Armand? Canonizarea lui Lenin i-a ținut pe majoritatea biografilor la distanță de astfel de chestiuni. Nu s-a scris niciodată despre aventurile lui din școală, deși la puțin timp după 1917 ar fi fost relativ ușor să-i fie intervievați prietenii și cunoștințele, atât bărbați cât și femei, și să li se consemneze amintirile. Lenin, care disprețuia cu adevărat fleacurile de orice fel, ar fi vuit și răcnit dacă ar fi aflat, însă avea alte lucruri pe cap și, în orice caz, sarcina unui biograf bun e să încerce să descopere totul. Ce anume se și publică e, desigur, o chestiune de judecată. Însemnările despre familie ale surorii sale Ana au fost publicate în rusă, dar nu au fost traduse niciodată și, cu toate că ea a oferit niște material interesant, s-a ținut departe de subiectele despre care știa că îl enervează.

           Cele mai detaliate conversații, bazate pe două întâlniri lungi cu el, despre sexualitate, amor liber, monogamie și subiecte corelate, inclusiv mult discutata teorie a sexului ca fiind la fel de simplu și neînsemnat ca băutul unui pahar de apă, au fost publicate după moartea lui de Clara Zetkin în cele 78 de pagini ale Reminiscences of Lenin. Pe tema sexualității și a transformării acesteia în societățile postcapitaliste, Lenin rămânea pe pozițiile tradiționale Bebel/Engels, cu un strop de Marx. Pudibonderia nu era neobișnuită în acele vremuri. În ciuda relativei lor autonomii față de lupta de clasă, susținea el, era important ca noile lupte pentru drepturile și eliberarea sexuală a femeilor să fie privite în cadrul general al transformării sociale totale. Altminteri, dezbaterea avea să fie dezechilibrată. L-a uimit vestea că tovarășii germani din Hamburg plănuiau un ziar special pentru prostituate pentru a le încorpora în mișcarea revoluționară. Se întreba cu voce tare dacă aceasta ar trebui să fie prioritatea la momentul respectiv. Zetkin era de acord că nu ar trebui, însă a insistat că problema prostituției nu putea fi pur și simplu vârâtă sub preș – erau lucruri importante la mijloc. Răspunsul lui Lenin nu a fost lipsit de chibzuință:

Rosa a simțit și s-a purtat ca o comunistă atunci când a apărat, într-un articol, cauza prostituatelor închise pentru orice încălcare a regulilor poliției în desfășurarea jalnicei lor întreprinderi. Din nefericire, sunt de două ori sacrificate de societatea burgheză: mai întâi, de afurisitul său sistem de proprietate, iar apoi de afurisita sa ipocrizie morală. Asta-i evident. Numai cine e sălbatic și obtuz poate uita asta. Însă chiar și așa, asta nu e totuna cu a le considera pe prostituate drept – cum să mă exprim? – o secțiune revoluționară militantă aparte, cu a le organiza și publica un ziar de fabrică pentru ele. Chiar nu există alte femei lucrătoare în Germania care să fie organizate?[29]

           În același interviu, Lenin a afirmat că a te purta fie ca Don Juan, fie ca un călugăr, ori a urma „calea de mijloc adoptată de filistinii germani” era inacceptabil. Putem presupune că prin calea de mijloc se referea la ipocrizia și minciunile din partea liderilor SPD german. Poziția lui Lenin era cea a unei monogamii reciproc consimțită, fără vreo inhibiție juridică. Dezbaterea „paharului cu apă” a vuit în urma revoluției însă nimeni – nici Kollontai, nici Zetkin sau Armand – nu a recunoscut vreodată să se fi aflat la originea expresiei. Ar fi putut fi folosită verbal de oricine în febra dezbaterii. Indiferent de originile sale, Lenin o folosea cu regularitate în propriile sale dezbateri cu partizanii amorului liber. Cu Zetkin a sugerat că, după revoluție, e mare nevoie de o discuție despre „inovarea veritabilă a căsătoriei și a relațiilor sexuale”, însă ar trebui amânată puțin, din moment ce „alte probleme erau mai urgente decât formele de căsătorie ale maorilor sau incestul din vremurile de demult. Chestiunea sovietelor încă e pe agenda proletariatului german”, iar efectul Tratatului de la Versailles impus asupra Germaniei înfrânte fusese dezastruos pentru femeile lucrătoare.

           Pe măsură ce conversația lor s-a mutat spre condițiile prevalente din Uniunea Sovietică postrevoluționară, Lenin s-a descurajat un pic. Bineînțeles că împărtășea ideea ipocriziei repugnante a căsătoriei burgheze, i-a zis el lui Zetkin, însă unii dintre „tinerii noștri cei mai promițători” regândesc „relațiile dintre bărbat și bărbat, dintre bărbat și femeie”. „Sentimentele și gândurile sunt revoluționate”, însă „chestiunea încă se află într-o stare de ferment haotic”. Știa toate acestea, i-a zis ei, însă tot era deranjat de faptul că obsesia sexuală subjuga atâția tineri. Parțial, aceasta era o reacție generațională, însă erau unele motive de îngrijorare (după cum am discutat mai sus).          

           Lenin a adus apoi în discuție, încă o dată, veșnicul subiect pe care Zetkin trebuie să-l fi știut deja:

Faimoasa teorie că în societatea comunistă satisfacerea dorințelor sexuale, a dragostei , va fi la fel de simplă și de neînsemnată ca băutul unui pahar cu apă – această teorie a paharului cu apă le-a luat mințile tinerilor noștri, destul de mult. S-a dovedit fatală pentru mulți băieți și fete tinere. Adepții săi persistă că e marxistă.

           Ultima afirmație i-a stârnit câteva remarci sarcastice tipice, precum: „Dar noroc cu așa marxism, care atribuie în mod direct și imediat bazei economice toate fenomenele și schimbările din suprastructura ideologică.” După care a venit verdictul: „Cred că teoria paharului cu apă e complet nemarxistă, ba mai mult, antisocială”. Băutul apei este o alegere individuală, „însă în dragoste sunt vizate două vieți, și o a treia, dacă apare o viață nouă. Asta e ceea ce îi conferă un interes social, care dă naștere unei datorii față de comunitate.”

           Soluția parțială a lui Lenin – „sport sănătos, înotat, curse, mers pe jos, exerciții fizice de orice fel și interese intelectuale multilaterale” – avea un caracter victorian, încă folosit în majoritatea școlilor private englezești. Așa cum au arătat mulți, avea un efect represiv; alunga sexul în subteran, tratându-l ca sordid ori legat de procreație și restricționându-l înaintea căsătoriei la bordeluri „aflate dincolo de orice limită”. Evident, nu aceasta era concepția lui Lenin, însă, în consonanță cu această atitudine, a blamat un tânăr tovarăș al cărui nume Zetkin l-a omis cu discreție. Băiatul era, potrivit lui Lenin, „un băiat splendid și foarte talentat”, însă părea să se afle într-o stare autodistructivă în care „se clatină și se mișcă de la o idilă la alta”. Asta „nu se potrivește cu lupta politică, cu revoluția”.[30] Apoi, în privința egalității de gen, el „nu ar paria pe seriozitatea, pe anduranța în luptă a femeilor care confundă idila personală cu politica”. În acest punct, ne informează Zetkin, „s-a ridicat brusc, a dat cu mâna în masă și s-a plimbat prin cameră pentru o vreme”.

           La cine se gândea? Doar la cei tineri? Chiar și în timpul acestui interviu, când discutau funcția femeilor în cadrul partidului, s-a destăinuit lui Zetkin că și-ar fi dorit ca tovarășa Inessa să fie de față, însă din păcate se odihnea în Crimeea. N-a adăugat „…la instrucțiunile mele”.

           Ce s-a întâmplat, așadar, la bolșevica Café des Manilleurs, de pe Avenue d’Orléans din Paris, în acea zi de vară din 1909, când Armand l-a auzit prima oară pe Lenin vorbind, după aceea făcându-li-se cunoștință? Nimic, potrivit celor doi biografi ai săi, și fără îndoială că așa a fost. Unul dintre ei, însă, insistă că nimic nu s-a întâmplat între Armand și Lenin, ceea ce ne face să ne întrebăm de ce i-a mai scris biografia atunci. Celălalt adună la un loc toate dovezile circumstanțiale și afirmă contrariul. El are avantajul de a-i fi întâlnit pe urmașii direcți ai lui Armand și a aflat că, în sânul familiei, idila ei cu Lenin nu era un secret; nu a fost nici pentru cercul restrâns de tovarăși ai lui Lenin din exil. De fapt, singurele cauze ale acestui mister sunt secretomania lui Lenin față de toate chestiunile personale și hagiografii care, după moarte, l-au transformat într-un sfânt bizantin, sacru, infailibil, pur și bun doar să fie adulat. Aceasta e tragedia cultului global al lui Lenin.

           Povestea lui Armand e remarcabilă. S-a născut la Paris într-un apartament de pe Rue de la Chapelle în mai 1874. În apropiere, la câțiva metri, erau niște căi ferate, așa că a crescut cu zgomotul trenurilor și cleveteala muncitorilor. Părinții ei erau cântăreți de operă, deși în niciun caz niște vedete. Uneori, tatăl ei făcea o tură și la circ. Părinții repetau mult, iar muzica se auzea mai mereu în fundalul micului apartament. După moartea acestora, o mătușă care lucra ca guvernantă și îngrijitoare pentru o familie franco-rusă din Pușkino, nu departe de Moscova, a aranjat ca Inessa, în vârstă de nouă ani, să vină să locuiască cu ea. Armanzii erau industriași bogați cu înclinații democratice și au insistat ca tânăra fată să devină parte a familiei. Era o lingvistă înnăscută, așa că a învățat rusa repede și a primit cea mai bună educație posibilă. I-a picat cu tronc fratele Armand mai mare, Alexandru. S-au căsătorit și au avut doi copii, Inessa („Ina”) și Varvara. Fetele și mama lor au citit romanul lui Cernîșevski și au început s-o vadă pe ea ca pe Vera Pavlovna. Un tânăr student la medicină angajat să le predea copiilor, așa cum se obișnuia în acele vremuri, s-a dovedit a fi un radical. A incitat tânărul cuplu cu povești de vitejie și despre condițiile insuportabile la care erau supuși muncitorii. Armanzii bătrâni îi tratau bine pe muncitorii lor și le spuneau copiilor să facă la fel, însă semințele fuseseră plantate. Curând, profesorul a adus o mică tiparniță pentru a publica propagandă social-democrată. A adus și cărți interzise ca daruri. Poliția a percheziționat locul. Profesorul și-a asumat întreaga responsabilitate. Armanzii i-au plătit cauțiunea, iar el a fugit în străinătate. Decenii mai târziu, Inessa Armand avea să-i susțină cererea de intrare în Partidul Bolșevic.

           De-acum era disperată să joace un rol în politica radicală. Să facă fapte bune la nivel local în numele familiei devenise anost și iritant. Disprețuia pasajele mai reacționare din Război și pace, în special faptul că Tolstoi o descrisese pe Natașa ca devenind femeie completă abia după ce s-a măritat.

           Între timp, Alexandru Armand începea să-și joace rolul de tânăr capitalist. Era membru al Dumei și al mai multor organizații comerciale, precum și al Clubului Englez din Moscova. Fratele mai mic, Vladimir („Volodea”) Armand, devenise bolșevic. Practic, întreaga familie Armand, mai puțin părinții, se considera marxistă, de un soi sau altul. Doi erau membri ai eserilor. Ceilalți erau social-democrați. Inessa se afla tot mai mult în compania lui Volodea. A dezvoltat pentru el o pasiune foarte diferită de afecțiunea caldă pe care o păstra pentru soțul ei. Au început o aventură. Familia a aflat. La început, au fost tulburați, însă Alexandru a acceptat noua situație și a insistat că nici nu se pune problema ca Volodea și Inessa să se mute. Așa că au trăit cu toții împreună, ca personajele unui roman utopic burghez, și aici nu e vorba de omniprezentul Cernîșevski. Armand avea acum trei copii cu Alexandru și a rămas însărcinată iar cu copilul lui Volodea. Au mers toți în vacanță peste hotare. Un nou bebeluș s-a născut, iar casa s-a veselit.

           La fel ca majoritatea oamenilor, Armand avea simpatiile, antipatiile și slăbiciunile ei, dar și calități, calități pe care n-a știut că le avea până când istoria nu și-a grăbit ritmul – calități pe care acum le lua de bune, dar care îi nelinișteau pe cei care o iubeau. Lenin avea s-o avertizeze să aibă grijă să nu le supraestimeze.

           Aproape sigur, Armand și Lenin s-au îndrăgostit la Paris. În afara orașului, la Longjumeau, se afla o școală de educație bolșevică pentru membrii și simpatizanții partidului. Uneori dispăreau pentru o zi, mergând cu bicicletele prin peisajul rural și plăcându-se tot mai mult unul pe celălalt. Lenin i-a spus odată lui Maxim Gorki, la Capri, că, pentru a deveni revoluționar, a trebuit să renunțe la trei vicii: șahul, latina și muzica. Celebra sa remarcă, legată de faptul că nu putea asculta Pathétique a lui Beethoven fiindcă îl „înmuia”, e de obicei distorsionată prin decontextualizare, iar uneori a fost luată chiar la propriu de filistinii burghezi. De fapt, Lenin nu a încetat niciodată să asculte muzică, după cum se știa în tot cercul lui. Armand însăși era o pianistă talentată și a cântat adesea pentru el. Lenin putea cânta bine cu vocea și l-a surprins pe Volski la Geneva când, urcând pe munte, au dat peste o panoramă atât de minunată că s-au oprit s-o privească în tăcere. Deodată, Lenin a început să cânte un poem de Nekrasov care preamărea natura, ceea ce a surprins grupul și mai mult. Au rămas în tăcere o vreme, cu priveliștea și sunetul continuând să le reverbereze în minte.

           Timpul idilic petrecut de Lenin și Armand împreună nu a trecut neobservat. Soacra îl scruta cu ochi de vultur, făcându-și clară dezaprobarea. El i-a spus soției. Aceasta își dăduse seama deja și i-a propus să se separe pentru ca el și Armand să poată trăi împreună. A fost tentat? Nu știm. S-a gândit la Turgheniev și Andrei Kolosov? Ar fi fost greu să nu, date fiind circumstanțele. Putea fi această dilemă rezolvată vreodată? Avea 39 de ani, iar ea 35 atunci când s-au cunoscut. Ce era de făcut? Cred că soluția pentru care a optat a fost una conservatoare, însă motivată de politică. Orice schimbare în decorul facțiunii bolșevice avea să fie exploatată de oponenții facțiunii. Tovarășii săi și rețelele clandestine din Rusia ar fi fost derutați. Krupskaia era cea care coresponda cu ele, care avea grijă de nevoile lor atunci când veneau să participe la conferințele clandestine din străinătate. Toate acestea puteau fi puse în pericol, într-o vreme extrem de dificilă pentru el și facțiunea bolșevică. Acestea trebuie să fi fost considerațiile.

           Odată, ca s-o testeze pe Krupskaia, a întrebat-o: „Cine ți-e mai drag: eu sau partidul?” După o pauză lungă, ea a mers pe „amândoi îmi sunteți dragi”, picând testul. Dacă Armand i-ar fi pus aceeași întrebare, el nu ar fi ezitat nicio secundă. Pentru el, partidul însemna mai mult decât orice, era instrumentul necesar pentru a face revoluția. Da, revoluția. Acesta devenise cel mai important lucru din viață la scurt timp după ce fratele său fusese spânzurat la porunca țarului. Trauma îl oțelise. Adolescența lui s-a încheiat în ziua în care a aflat vestea. Flirturile de la școală, goana după fete, toate acestea au încetat, după cum i s-a confesat mai târziu lui Gusev, un alt bolșevic exilat în Elveția. Nu putea lăsa o idilă, oricât de pasională, oricât de profundă, să le stea acum în cale și să-i perturbe pe toți. E ceea ce, fără îndoială, i-a explicat lui Armand atunci când au mers într-o lungă plimbare de despărțire, în 1911, la Cracovia. Faptul că Armand și Krupskaia au vorbit pe tema asta e evident. Biografii filistini care scriu că nu a existat nicio aventură, fiindcă ea și Krupskaia au rămas prietene, o fac atribuindu-le bolșevicilor propriile lor valori. Krupskaia, Kollontai, Zetkin, Balabanova și probabil Luxemburg știau de „îndrăgosteala” lui Lenin. Armand și Krupskaia trebuie să fi avut o discuție destul de deschisă. Singura parte din arhiva lui Lenin care rămâne închisă este o scrisoare de la el către Armand, care, dacă ar fi publică, ar face probabil imposibilă negarea faptului că s-au iubit pasional. El i-a cerut să se întâlnească față-n față ca ea să-i poată returna scrisorile, fiindcă nu avea încredere în poștă, în această instanță nici măcar în poșta recomandată. Este foarte posibil ca Lenin să fi ars acele scrisori. Fragmentele care au supraviețuit nu lasă loc de îndoială cu privire la profunzimea iubirii lor. Pe 12 ianuarie 1917, ea a primit o misivă care includea următorul paragraf:

Ultimele tale scrisori au fost atât de pline de tristețe și au deşteptat în mine gânduri atât de melancolice, stârnindu-mi spasme ale conștiinței, că pur și simplu nu-mi pot veni în fire. Aș vrea să spun măcar ceva prietenos și să te implor urgent să nu rămâi practic în solitudine într-un orășel unde nu există nicio viață socială, ci să te duci undeva unde să poți găsi prieteni vechi și noi și să-ți revii în fire.

           Din moment ce o scrisoare de la ea reușise să-i zdruncine voința imbatabilă, cât de ușor putea fi pentru Armand să „își revină în fire”? Trebuie că a fost înfuriată, căci a refuzat să răspundă chiar și scrisorilor sale „de afaceri” care priveau numai activitățile ei ca militantă – deși, chiar și într-una dintre acestea, datată 19 ianuarie 1917, el a inclus câteva rânduri pe teme personale:

Te îndemn ca, atunci când îți vei alege locul de rezidență, să nu iei în calcul dacă eu voi veni acolo sau nu. Ar fi destul de absurd, necugetat și ridicol dacă te-aș restricționa în alegerea orașului în ideea că s-ar „putea”, pe viitor, ca și eu să vin acolo!!!

           De înțeles, ea n-a răspuns. A pus prea multe întrebări fără să priceapă impactul lor asupra ei. Pe 22 ianuarie 1917, i-a scris din nou:

După câte se pare, faptul că nu mi-ai răspuns la mai multe dintre ultimele mele scrisori dezvăluie, în ceea ce te privește – în legătură cu alte chestiuni –, o dispoziție, decizie ori stare de lucruri oarecum schimbată. Ultima ta scrisoare conținea un cuvânt repetat de două ori la sfârșit – am înțeles și am rezolvat. Nu-i nimic. Nu știu ce să cred, dacă te-a jignit ceva sau erai prea preocupată de mutare ori altceva. […] Mi-e teamă să întreb, deoarece presupun că astfel de întrebări sunt neplăcute pentru tine, astfel că îți voi interpreta tăcerea în această privință exact în acest sens, că întrebările sunt neplăcute pentru tine, punct. Prin urmare, îți cer iertare pentru toate [întrebările] și, desigur, nu [le] voi repeta.

           Știm că au rămas prieteni apropiați până la moartea ei. Dacă au fost sau nu intimi după despărțire ține de domeniul speculației. Bănuiala mea e că da, iar nuvela lui Kollontai, O mare iubire, bazată pe această idilă (și ea știa totul), tinde să-mi confirme instinctul. Această scenă e după ce se despărțiseră oficial:

– Natalia Alexandrovna! Natalia Alexandrovna!

Natașa se întoarse imediat.

– Aici sunt, în sfârșit.

Simion Simionovici stătea în fața ei, gâfâind din greu, cu o licărire stranie de triumf în ochi.

– M-am desprins, în sfârșit. […] Am fost chiar crud. […] Îmi pare rău pentru Aniuta, dar […]. A luat-o familiar de braț, în timp ce Natașa se uita cu uimire la expresia ciudată de exaltare șireată ce persista pe fața lui. Compartimentul de tren era deja supraaglomerat și au fost nevoiți să stea foarte aproape unul de celălalt. Simion Simionovici a continuat să se holbeze la Natașa cu niște ochi care, pentru prima oară, l-au trădat pe bărbatul din spatele ochelarilor cu rame aurii.

Natașa era tulburată, iar confuzia ei a sporit când a văzut că mâna lui tremura atunci când o atingea. Agitația lui îi infectase deja calmul cu intensitatea ei. Ochii, căutând și evitându-se precipitat unii pe alții, vorbeau pe limba lor pe măsură ce curentul dulce, frenetic, chinuitor și ademenitor deopotrivă, o legau tot mai aproape de bărbatul care ședea lângă ea.

La una dintre opririle mai lungi, au părăsit vagonul pentru o gură de aer proaspăt. I-au respirat prospețimea ascuțită, iernatică, cu un oftat de ușurare că scăpaseră din acest vis frumos, dar tulburător. Orașul întunecat de fum era departe.

Au vorbit despre lucruri indiferente, triviale, iar tensiunea apăsătoare a dispărut încet-încet. Niciunul n-a simțit dorința de-a se întoarce în trenul aglomerat.

Însă, ajunși din nou în compartiment, băiatul neastâmpărat cu săgeata a început din nou să-și practice magia. Atmosfera sufocantă și apropierea forțată a trupurilor lor evoca un farmec irezistibil. Simion Simionovici căuta mâna Natașei, iar ea nu și-a retras-o.

           Nici măcar în scrisorile publicate tandrețea nu a dispărut cu totul, ca atunci când încearcă s-o convingă să redacteze o broșură despre amorul liber. Putem vedea din scrisorile lui că o enervează, însă răspunsurile ei nu au fost publicate. După atentatul din 1918 al teroristei esere Fanny Kaplan împotriva lui Lenin (amintind de girondina Charlotte Corday și radicalul Marat), când un glonț i s-a înfipt lângă claviculă, iar altul în umăr, o operație imediată a fost considerată prea periculoasă, iar Lenin a fost obligat să se odihnească. I-a explicat Krupskaiei că avea nevoie de Armand lângă el – nu la Kremlin, dar nici departe. S-a găsit un apartament potrivit și s-au văzut cu regularitate. A fost instalată o linie telefonică directă care conecta biroul lui Lenin de apartamentul lui Armand.

           Fusese numită în fruntea Zhenotdel și lucra la orice oră la fel de feroce ca Lenin însuși. A fost atât de șocat de cât de obosită arăta, că a insistat să părăsească Moscova și să se ducă la odihnă în Caucaz. În ciuda propriilor ei instincte contrarii, a capitulat. Au păstrat legătura. Ultima scrisoare pe care el i-a trimis-o, în martie 1920, vorbește de la sine:

Dragă prietenă,

Așadar, doctorul zice pneumonie. Trebuie să fii extra-atentă. Trebuie să-i spui fiicei tale să mă sune în fiecare zi (12-4). Scrie-mi, franc, de ce ai nevoie? Ai lemne? Cine face focul? Ai de mâncare? Cine o gătește? Cine îți face comprese? Eviți întrebările – nu e bine. Răspunde de îndată pe aceeași pagină, răspunde la TOATE PUNCTELE MELE. Fă-te bine!

Al tău Lenin.

S-a reparat telefonul?

           Ea i-a scris un răspuns scurt, trimis prin fiica ei, cerând să-i fie livrată surorii lui Lenin, care avea să se asigure că ajunge la el. Auzind de panica liderului lor, doctorii au mutat-o în alt spital. Acolo a luat tifos și a murit. I-au adus sicriul înapoi la Moscova. Feministele bolșevice au asigurat garda de onoare. Lenin, îndoliat și dărâmat, a mers în spatele acesteia, de unul singur. Imaginea descrisă de Angelica Balabanov este bântuitoare:

L-am văzut pe Lenin la înmormântarea cuiva deosebit de drag lui. N-am văzut niciodată așa suferință; n-am văzut niciodată o ființă umană atât de complet absorbită de amărăciune, de efortul de-a o ține pentru el, de-a o păzi de atenția altora, de parcă privirea lor ar fi putut diminua intensitatea sentimentului său. […] M-am găsit în imediata vecinătate a lui Lenin. Nu doar fața lui, ci întregul său trup exprima atâta amărăciune că n-am îndrăznit să-l salut, nici măcar cu cel mai mic gest. Era clar că voia să fie lăsat în pace cu durerea lui. Părea să se fi micșorat; șapca aproape că-i acoperea fața, ochii săi înecați în lacrimi pe care abia și le stăpânea.

           Armand ținuse un jurnal în ultimele ei săptămâni de viață, o reflecție a cât de extenuată era, la fiecare nivel. Se prea poate ca scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Lenin să fi fost în linii similare:

Singurele sentimente de căldură pe care le mai am sunt pentru copii și V. I. În toate celelalte privințe, inima mea e cea care a murit; ca și cum, oferindu-mi întreaga mea putere, întreaga mea pasiune, lui V. I. și muncii, am epuizat toate sursele de iubire pentru oameni față de care, înainte, eram atât de abundent deschisă. Nu am pe nimeni în afară de V. I. și de copiii mei. […] Pentru oamenii romantici, iubirea ocupă primul loc în viața unei persoane. Iubirea e mai presus de orice altceva. Și, până de curând, eram mai aproape de ideea asta decât sunt acum. […] Alături de iubire a fost mereu cauza, și au fost multe dăți în trecut când mi-am sacrificat fericirea și iubirea pentru ea. […] E adevărat că, în viața mea, iubirea ocupă chiar și acum un loc important. […] Dar nu încetez pentru o singură clipă a recunoaște că, oricât de dureros e pentru mine, iubirea și relațiile personale sunt nimic în comparație cu nevoile luptei.[31]

Note

---

[1] „Putem vedea vreo umbră de dreptate în soarta care le-a revenit femeilor? Nu e o femeie tânără doar o un obiect de schimb dat spre vânzare celui care oferă mai mult, ca proprietar exclusiv? Nu e consimțământul pe care îl dă uniunii conjugale derizoriu și impus ei prin tirania prejudecăților care o obsedează încă din copilărie? Oamenii încearcă să o convingă că lanțurile ei sunt țesute doar din flori; însă poate avea ea vreo îndoială cu privire la degradarea ei, chiar și în acele regiuni pline de filosofie, ca Anglia, unde un bărbat are dreptul să-și ducă nevasta la târg cu o funie în jurul gâtului și să o vândă ca pe un animal de povară oricui plătește prețul cerut de el? Este oare opinia noastră publică pe acest subiect mult mai avansată decât în epoca crudă când Conciliul de la Mâcon, un veritabil conciliu de vandali, dezbătea dacă femeile au sau nu suflet și decidea afirmativ la o diferență de numai trei voturi? Legislația engleză, pe care moraliștii o laudă atât de mult, oferă bărbaților diverse drepturi care nu sunt cu nimic mai puțin degradante pentru sex [femei], precum dreptul unui soț de a-l da în judecată pentru compensații bănești pe amantul recunoscut al soției sale. Formele franceze sunt mai puțin grosiere, dar la bază sclavia este mereu aceeași. […] Ca teză generală: progresul social și schimbările istorice au loc în virtutea progresului femeilor către libertate, iar decăderea ordinii sociale are loc ca rezultat al reducerii libertății femeilor”, Charles Fourier, „Avilissement des femmes en Civilisation”, în Théorie des quatre mouvements et des destinées générales, ediția a III-a, Paris, 1808. Această propoziție finală rămâne o măsură validă (dacă nu singura) pentru evaluarea societăților din lumea de azi.

[2] În Capitolul II din K. Marx, F. Engels, Opere alese în două volume, ediţia a III-a, vol. 2, Editura Politică, 1967. Textul integral e disponibil la https://www.marxists.org/romana/m-e/1884/orig/index.htm.

[3] I-a revenit altui german din aceeași perioadă, Karl Heinrich Ulrichs (născut în 1825 în Frizia de Est într-un cămin luteran convins), să încerce o explicație mai rafinată. Propria experiență sexuală a lui Ulrichs la școală cu un băiat mai mare, pe care a ajuns să-l iubească, l-a făcut să studieze Grecia Antică și să învețe greaca și latina. A scris 12 caiete despre Urning, termenul lui pentru dragostea masculină pentru același sex. A fost prima încercare serioasă de a înțelege homosexualitatea masculină, inaugurând o dezbatere care continuă până azi. Ulrichs nu a putut tolera noua Germanie și s-a dus să trăiască în Italia, după cum relatează biograful său, Hubert Kennedy, în Karl Heinrich Ulrichs: Pioneer of the Modern Gay Movement, San Francisco, 2002 (disponibilă la http://hubertkennedy.angelfire.com).   

[4] În iulie 1904, când membrii „unității de luptă” a Revoluționarilor Socialiști (eserii) l-au asasinat pe Viaceslav von Plehve pentru crimele trecute și prezente, acesta era ministrul de interne. Cu doi ani în urmă, o sentință similară fusese executată de aceeași organizație împotriva predecesorului lui von Plehve. Broșura eseră lămurea că „l-am condamnat pe acest răufăcător în numele poporului”. Raționamentul lor era că „von Plehve era unul dintre stâlpii care sprijinea zidul autocrației, un zid care bloca drumul oamenilor spre libertate și fericire. Dacă dărâmi stâlpii, zidul se va prăbuși.” Însă niciodată nu a funcționat chiar așa, după cum mulți propagandiști ai faptei aveau să descopere. Chiar și în acest caz, antisemitismul feroce al lui Plehve a condus la moartea lui. Ievno Azef, informatorul de origine evreiască al poliției care conducea „grupul de luptă” al eserilor, nu s-a obosit să informeze Okhrana de această asasinare.  

[5] Vera Zasulici și o altă tovarășă, Maria Kolenkina, ambele membre ale grupului terorist dur Rebelii din Kiev, se hotărâseră să-l asasineze pe guvernator și pe procurorul-șef din procesul colectiv a zeci de membri ai partidului. Zasulici era înfuriată de decizia guvernatorului de a-i biciui pe prizonieri. L-a înfruntat și a tras mai multe gloanțe în corpul acestuia. Abia a supraviețuit. Judecată ca o infractoare, a fost primită în tribunal ca o eroină și achitată, după care a fugit în Europa de Vest. În această perioadă a realizat că actele individuale de teroare erau inutile, intrând în grupul Emanciparea Muncii din Elveția, unde Plehanov și Axelrod erau deja stabiliți. Aici a întâlnit-o Lenin în timpul primei lui vizite în Europa de Vest.

[6] Bătrânul era clar pe grabă. I-a omis, printre alții, pe europenii James Connolly, John Maclean și Thomas Müntzer, dar și pe non-europenii Simón Bolívar, Rani din Jhansi și Toussaint Louverture. 

[7] Majoritatea celorlalte nume de pe listă nu au atins nici măcar acel statut. Monumentele lor nici măcar n-au fost începute, spre iritarea lui Lenin. A fost pur și simplu informat că erau priorități mai presante. Excepția a fost o statuie a lui Marx și Engels pe care Lenin însuși a dezvelit-o. Un critic constructivist al acestui monument foarte tradițional a remarcat: „Arată ca și cum amândoi au ieșit împreună din cadă complet îmbrăcați”.

[8] În Anton Pavlovici Cehov, Opere, vol. X, „Teatru, 1893-1895”, traduceri de Moni Ghelerter, R. Teculescu, M. Sorbul, I. Alexandrescu, M. Sevastos, M. Calmâcu, V. Jianu, A. Steinberg, Editura Cartea Rusă, București, 1960.

[9] Deși de aici reiese altfel, secta adamită e mult mai veche, cu origini în Africa de Nord în secolele al II-lea – al IV-lea (n. tr.). 

[10] Lenin era un susținător ferm al nudismului și al îmbăierii în pielea goală, observând că, în afară de a fi o oportunitate de-a primi beneficiile sanitare ale soarelui și apei, era singura dată când originea de clasă a unei persoane era complet obscurată.

[11] Se cuvine o confesiune în acest punct. Încercările mele de a-l citi pe Cernîșevski la vârstele de 17, 32 și 72 de ani au fost niște eșecuri lamentabile. Această ultimă dată am reușit să citesc peste o sută de pagini și i-am putut înțelege farmecul, care consta în adevărurile pe care le-a relatat și în elementele de utopie pe care le-a inclus, mai degrabă decât în reușita sa ca ficțiune. Cine putea citi asta când erau disponibile O mie și una de nopți, Decameronul lui Boccaccio și alte bijuterii? A fost un substitut pentru textele politice mai directe. Pe măsură ce au crescut, majoritatea radicalilor s-au mutat pur și simplu la Marx. Vera Zasulici a mustrat odată pe cineva care se îndoia de Cernîșevski: „A fost restricționat de cenzură. Trebuia să scrie în aluzii și hieroglife. Noi am putut să-l descifrăm, dar voi, generația anilor 1900, n-aveți această îndemânare. […] Îl găsiți plicticos și gol. […] Chiar și după ce Cernîșevski a fost exilat în Siberia și nu mai putea să-și explice articolele, acestea circulau ca un soi de cheie. […] Voi n-aveți o astfel de cheie azi și, fără ea, nu-l puteți cunoaște. […] Nu puteți înțelege că nu era ceea ce voi, în ignoranța voastră […] vă închipuiți că era.” Nu e niciun alt scriitor rus, poate cu excepția lui Tolstoi, care să fi stârnit atâta devoțiune și loialitate.

[12] Ana Litveiko, „In 1917”, în Sheila Fitzpatrick și Yuri Slezkine (eds.), In the shadow of revolution: Life stories of Russian women from 1917 to the Second World War, traducere de Yuri Slezkine, Princeton, 2000, pp. 49-53. Această carte fascinantă include și amintirile femeilor esere, și ale celor care au ținut cu Albii în războiul civil. 

[13] Aceasta a fost desființată în 1909, când s-a descoperit că comandantul ei lucra pentru Okhrana, poliția secretă țaristă.

[14] Doi eseri, Alexandr Kerenski și Victor Cernov, au devenit membri de frunte ai Guvernului Provizoriu. Kerenski fusese mereu un moderat prorăzboi; Cernov participase la Conferința de la Zimmerwald și îi plăcea să le spună țăranilor că, atunci când o să vină revoluția, fiecare moșier și moștenitorii săi vor trebui exterminați fizic pentru ca orice reformă să aibă succes. Ca ministru ineficient al agriculturii în guvernul Kerenski, a încercat să implementeze politici ușor diferite. O altă eseră, Fania Kaplan, a încercat să-l asasineze pe Lenin în august 1918 și aproape că a reușit.

[15] În 1986, într-una dintre ultimele mele vizite în vechea Moscovă, preoligarhică, am fost întrebat de gazdele mele de la Uniunea Scriitorilor (pe-atunci localizată într-o vilă veche care aparținuse unor apropiați prieteni de familie ai lui Tolstoi, aristocrați de la care se inspirase pentru a contura familia Natașei din Război și pace) ce aș vrea să fac în ziua mea liberă. Am întrebat dacă post să văd Moscova constructivistă. Un arhitect tătar a fost de acord să-mi fie ghid și s-a dovedit a fi un tur cu adevărat memorabil. Clădirile erau încă acolo, însă aproape invizibile dacă nu erau indicate; am petrecut multă vreme în fiecare, cu ghidul meu știutor arătându-mi toate caracteristicile speciale. Atunci a fost prima dată când am auzit numele lui Ginzburg. Atracția specială era la câțiva kilometri de centrul orașului, în ceea ce fusese prima zonă industrială nouă de după revoluție. Fabricile dispăruseră de mult, însă un bloc de apartamente de mărime medie pentru familii din clasa muncitoare era încă la locul lui. Era cu adevărat uimitor. O spălătorie comunală funcționa încă. Mi s-a arătat un apartament tipic. Toate bucătăriile aveau ferestre de la care locul de joacă pentru copii putea fi permanent văzut. Zidurile din lemn de esență tare pe rotile modificau configurația în funcție de nevoi. Nu mă puteam abține să compar acest Ierusalim, cu spațiul său verde, cu majoritatea blocurilor de locuințe brutaliste din Marea Britanie postbelică. Lipsa de imaginație din Marea Britanie era șocantă. Epoci și stiluri.    

[16] Pentru o discuție mai detaliată pe această temă și altele, recomand călduros lucrarea clasică a lui Richard Stites, The women’s liberation movement in Russia: feminism, nihilism and Bolshevism, 1860-1930, Princeton, 1978. La fel de folositoare sunt două studii mai recente: Wendy Z. Goldman, Women, the state and revolution, Cambridge, 1993 și Jane McDermid și Anna Hillyar, Midwives of the revolution, Londra, 1999.

[17] Goldman, Women, the state and revolution, pp. 55-56.

[18] Stites, The women’s liberation movement in Russia, p. 318.

[19] Cathy Porter, Larissa Reisner: a biography, Londra, 1988. Porter este și autoarea unei alte biografii captivante a unei feministe revoluționare sovietice: Alexandra Kollontai, Londra, 2013.

[20] Femeile musulmane din vechile republici sovietice sunt printre cele mai bine educate din întreaga lume islamică și complet integrate ca doctorițe, profesoare, învățătoare, piloate, avocate și așa mai departe. Am întâlnit două dintre ele la o conferință despre islam acum câțiva ani, unde au apărat viguros modernitatea împotriva unor relativiști. Le-am întrebat cine erau, iar una dintre ele a răspuns „Suntem bătrâne femei sovietice”.  

[21] Clara Zetkin, Reminiscences of Lenin, Londra, 1929, pp. 64-65.

[22] Ipocrizia lui Carr e uluitoare. Nu e niciun secret că țapului bătrân îi venea greu să-și controleze propriile „impulsuri sexuale” și, dat fiind că statul britanic nu recunoștea nelegitimitatea, trebuie să fi avut ceva probleme în ceea ce privește consecințele.

[23] Citată în Barbara Evans Clements, „The Utopianism of the Zhenotdel”, în Slavic Review, vol. 51, nr. 3, toamna 1992, p. 493.

[24] Și nu doar printre bărbații tineri. Mai vârstnicul Anatoli Lunacearski și-a folosit poziția de la Ministerul Culturii pentru a se da la cât de multe balerine de la Bolșoi a putut, o veche tradiție țaristă care a continuat până în anii târzii ai epocii Brejnev și probabil încă există.

[25] Sheila Fitzpatrick, „Sex and revolution: An Analysis of Literary and Statistical Data on the Mores of Soviet Students in the 1920s”, în Journal of Modern History, vol. 50, iunie 1978, pp. 252-278.

[26] Citat în Dan Healey, Homosexual desire in revolutionary Russia, Chicago și Londra, 2001, p. 196. Istoria aceasta a subiectului este extrem de valoroasă, bine documentată și cuprinzătoare, iar eu am avut în mod cert multe de învățat. În timpul perioadei Brejnev din Uniunea Sovietică târzie, legea homofobă a călătorit în Cuba, unde homosexualitatea a fost doar recent decriminalizată, un scandal, când toată lumea știe că cel mai iubit martir al țării e José Martí, un homosexual. Cât îl privește pe Krîlenko, a fost mereu ușor deraiat, cerând, de pildă, un plan cincinal pentru a preda un șah proletar sovietic care nu putea fi înfrânt niciodată de dușmanul de clasă. În ciuda loialității sale oarbe față de Stalin, a fost arestat spre finele lui 1938, a mărturisit că era agent străin și a fost executat. Sora sa părăsise țara înainte și se măritase cu Max Eastman, un apropiat al lui Troțki și al traducătorului englez al acestuia. Acesta să fi fost motivul real pentru acuzarea lui Krîlenko de spionaj pentru puterile străine? Nu vom ști niciodată.  

[27] Doar mama lui știa prea bine că Lenin nu era interesat de gătit și că vorba lui de mai târziu, de-a crea un stat pe care „până și un bucătar să-l poată conduce”, nu se referea la el. Importanța pe care o acorda cantinelor, spălătoriilor comunale și așa mai departe era un indiciu în plus al propriilor lacune în domeniul domestic. 

[28] Nicolai Valentinov (N. V. Volski), Encounters with Lenin, traducere de Paul Rosta și Brian Pearce, Oxford, 1968. Volski, dintr-o veche familie moșierească, a fost socialist toată viața. S-a rupt de Lenin după o ceartă uriașă pe filosofie, devenind un critic asiduu. De aceea, memoriile sale despre Lenin, în ciuda numeroaselor diferende pe care le-ar putea avea cineva cu ele, sunt oneste și neafectate în comparație cu sutele de hagiografii publicate după moartea lui Lenin, a căror unică folosință e ca opritoare de ușă. Pentru mine, este una dintre cele mai bune cărți despre Lenin. Spre final, când subiectul cărții sale stătea să moară, Volski i-a scris, propunându-i o întâlnire scurtă. A primit un răspuns de la sora lui Lenin, Maria, care îi spunea că și fratele ei sperase la o întâlnire. Era însă prea târziu. 

[29] Clara Zetkin, Reminiscences of Lenin, Londra, 1929, pp. 50-54. Legată de asta e o altă chestiune. Prostituatele nu constituie un segment vital nici al mijloacelor, nici al forțelor de producție, însă ca femei care muncesc sunt perfect capabile să devină, și chiar devin, politizate. În timpul marii rebeliuni din Pakistan din 1968-1969, multe prostituate au ieșit pe străzile principale și s-au alăturat demonstranților care au dat jos dictatura. Unele chiar s-au fălit că vor intra în grevă împotriva politicienilor prodictatură. În timpul Războiul din Vietnam, multe dame de companie și colegele lor de rang mai jos au lucrat activ în sprijinul scopurilor politice ale Frontului de Eliberare Națională, trimițând informații importante despre mișcările americanilor pentru a ajuta FEN să pregătească următoarea ofensivă. Au fost documentate exemple similare din timpul războiului civil chinez care a precedat revoluția. O serie de interviuri de acum câteva decenii cu prostituate filmate la Teheran au revelat o adevărată mânie față de ipocrizia hogilor care veneau și „săreau pe noi cu bărbile lor de două tone chiar după ce se întorceau de la Muharram și alte serbări religioase”. Temperatura politică a unei societăți determină conștiința multor straturi sociale diferite.  

[30] În locul lui Zetkin, cineva ar fi putut întreba: „Dar dacă o persoană tânără renunță temporar la sport și exerciții și face sex în schimb? Asta i-ar lăsa mai mult timp pentru revoluție, nu?”

[31] Michael Pearson, Inessa: Lenin’s mistress, Londra, 2001, p. 218. O altă biografie a lui Armand este cea a istoricului canadian R. C. Elwood: Inessa Armand: Revolutionary and feminist, Cambridge, 1992.