Daniel Clinci
Social media & politicile post-adevărului
Intro
În 2016, Oxford Dictionaries a declarat că „post-adevărul” este termenul anului, „ca urmare a campaniei prezidenţiale a lui Donald Trump.[1] De atunci, acest concept a început să fie asociat cu alţi termeni, cu alte practici, ideologii şi grupări politico-sociale; spre exemplu, termenii de „alternative facts” sau „fake news” sunt astăzi folosiţi în câmpul media pentru a denumi dacă nu minciuni, atunci cel puţin informaţii fără o consistenţă factuală. În mod similar, „post-adevărul” a fost identificat ca practică discursivă a grupurilor conservatoare alt-right [alternative right, termen care a apărut la scară largă în aceeaşi perioadă, 2016-2017], susţinătoare ale lui Trump şi cu înclinaţii fasciste[2]: white supremacists & rasişti, neoconservatori anti-LGBTQ+, naţionalişti „MAGA”, care au migrat de-a lungul anilor din undergroundul platformei 4chan către medii mainstream cum ar fi Twitter.

În general, tensiunea din jurul conceptului de post-adevăr se suprapune peste o tensiune politică şi socială dintre dreapta (extremă) şi grupurile progresiste. Aici vreau să demontez şi să analizez conceptul de post-adevăr din alt punct de vedere şi să încerc să îl recuperez în favoarea unui discurs progresist, să îl transform în potenţial instrument al unui astfel de discurs, asumând o oarecare distanţă teoretică sau „meta-practică” care să îmi permită acest lucru. Cumva, această intervenţie este rezultatul unei dileme a stângii critice şi radicale de azi, referitoare, mai exact, la poziţia ei defensivă, reactivă, şi la recursul la un „adevăr” ştiinţific pentru a îşi întemeia şi fundamenta poziţiile. Opinia mea este că acest concept de „post-adevăr” trebuie dezbătut şi apropriat pentru deschiderea de noi posibilităţi de acţiune politică, socială şi economică [iar un exemplu de astfel de acţiune este programul Green New Deal promovat de progresiştii americani].
Teoria critică şi conceptul de „adevăr”
Pentru a discuta despre practica media a post-adevărului trebuie să discutăm acea „meta-practică” a discursului adevărului. Spre exemplu, Nietzsche a criticat în multe dintre textele sale conceptul de „adevăr” şi l-a conectat la cel de putere. Pe scurt, Nietzsche afirmă că adevărul este o construcţie a puterii. Probabil cel mai cunoscut text în care Nietzsche se ocupă explicit de „adevăr” este Uber Wahrheit und Luge im aussermoralischen Sinn [Despre adevăr şi minciună în sens extramoral], în care apare faimosul fragment:
Ce este, deci, adevărul? O armată mobilă de metafore, metonimii şi antropomorfisme – pe scurt, o sumă de relaţii umane amplificate, transpuse şi ornamentate poetic şi retoric şi care, după o lungă utilizare, par ferme, canonice şi obligatori: adevărurile sunt iluzii pe care nu le mai recunoaştem ca atare.
Nietzsche continuă prin a declara că nu ştie de unde provine această nevoie de adevăr, problemă pe care o va elucida în multe alte texte în care conectează „practica adevărului” cu voinţa de putere; cu alte cuvinte, pentru Nietzsche, adevărul este o funcţie a puterii. În altă parte, Nietzsche spune că „nu există fapte, ci doar interpretări”, iar aceste interpretări sau, altfel spus, adevăruri sunt puncte de vedere care servesc manifestării voinţei de putere. Pe urmele sale, Foucault identifică[3] un regim al adevărului care se manifestă diferit în diferite perioade istorice (regimuri pe care le analizează începând cu Les mots et les choses, dar şi în Naissance de la clinique sau Surveiller et punir), o „politică generală” a adevărului şi tipuri de discurs pe care aceasta le impune ca adevărate şi pe care se vor baza toate practicile acelei perioade istorice. Foucault identifică cinci trăsături ale adevărului: 1) este centrat pe discursul ştiinţific, 2) există o cerere de adevăr în economie şi politică, 3) circulă prin aparatele de educaţie şi informare, 4) este produs şi transmis sub controlul aparatelor politice şi economice, inclusiv prin media, 5) este obiectul dezbaterii politice şi confruntării sociale, adică al luptelor ideologice. În acelaşi text, Foucault spune că „regimul adevărului” nu ţine de suprastructură sau de ideologie, ci este fundamental pentru formarea şi dezvoltarea capitalismului, şi că adevărul este deja putere şi, ca atare, nu poate fi detaşat sau eliberat de sistemele de putere, ci de formele de hegemonie în cadrul cărora funcţionează: „Problema nu este a schimba conştiinţa oamenilor – sau ce este în capetele lor – ci a schimba regimul instituţional, politic şi economic al producerii adevărului.”
Disoluţia mediilor tradiţionale
Foucault afirma aceste lucruri în anii 1970, când mediile tradiţionale încă mai dispuneau de puterea de fabrica naraţiuni „reale” sau „adevărate”, când acestea încă erau o componentă majoră a regimului economiei politice a adevărului. În 2016, când a început să fie popularizat termenul de post-adevăr, lucrurile erau foarte diferite: internetul deja construise o nouă formă de hegemonie, cea a platformelor de social media ca ideologie[4] sau ca spaţiu de joc [gamespace][5]. Între timp, mediile tradiţionale şi-au pierdut puterea şi au fost nevoite să devină doar extensii ale social media. Angela Nagle: „Anul 2016 ar putea rămâne în amintirea noastră drept anul în care puterea mediilor mainstream asupra politicii formale a murit.”[6]
Cumva, post-adevărul este consecinţa unei modificări mai ample a culturii în condiţiile noilor medii globalizate. Totuşi, aspectul său politic este cel problematic, mai precis, relaţia dintre adevăr şi putere. Ca expresie a luptei pentru putere, post-adevărul oferă singura posibilitate prin care practica politică mai poate exista. După disoluţia metanaraţiunilor care guvernau condiţiile de adevăr (în anii 1990) au apărut voci precum cea a lui Fukuyama care au celebrat democraţia liberală capitalistă ca unic regim de economie politică a adevărului. Pe de altă parte, au intervenit ceilalţi, cum ar fi Chantal Mouffe, care a explicat paradoxul, dar şi necesitatea democraţiei pluralismului agonic.[7] Întâlnirea dintre redefinirea identităţilor despre care vorbea Mouffe în 1993 şi ascensiunea social media ca formă hegemonică de construcţie a post-adevărului a dus la o explozie politică concretizată astăzi în luptele dintre conservatori şi progresişti, dintre dreapta extremă şi mişcările LGBTQ+, dintre Donald Trump şi Bernie Sanders, lupte în care termeni precum „alternative facts” sau „fake news” nu sunt altceva decât instrumente discursive şi dispozitive retorice, arme folosite la destructurarea adversarilor. După cum spune Lee McIntyre în eseul său Post-Truth, „fie că suntem liberali sau conservatori, suntem cu toţii susceptibili de a avea tot felul de înclinaţii cognitive care duc la post-adevăr. Nu trebuie să presupunem că post-adevărul apare doar la alţii sau că rezultatele sale sunt problema altcuiva.”
La un secol şi jumătate după Nietzsche, suntem martorii decesului oficial al presupusei obiectivităţi media. Scrierile lui Baudrillard despre simulacre par, în aceste condiţii, profetice şi îl putem parafraza: post-adevărul nu este ceea ce obstrucţionează adevărul. Este adevărul care ascunde faptul că nu există adevăr. Post-adevărul este adevărat. Adevărul factual, despre care Arendt spunea că este întotdeauna susceptibil de a fi manipulat de putere, a încetat să existe sau, mai degrabă, nu a existat niciodată, a fost tot timpul o funcţie a regimurilor de putere. În acest context, devine din ce în ce mai clar că proiectul kantian al Aufklaerung, acela de „maturizare”, nu a fost decât o iluzie. Mediile tradiţionale nu au fost niciodată numai instituţii de construcţie şi manipulare a informaţiei, ci instituţii care acţionau activ în construcţia realitaţilor şi a adevărurilor. Controlul editorial nu a fost doar garanţia veridicităţii, ci mai degrabă o putere exercitată de poziţia privilegiată a diferitelor medii tradiţionale, devenite ulterior, în epoca social media, doar nişte voci oarecare în arhitecturile mediatice. Disoluţia adevărului, din acest punct de vedere, este disoluţia puterii exclusive pe care au avut-o în secolul trecut mediile tradiţionale.
Ricardo Gandour, în studiul Decline of traditional media feeds polarization: „în acest întreg mediu [cel al ascensiunii social media], noile generaţii cresc fără a mai diferenţia jurnalismul de entertainment, jurnalismul de activism şi chiar informaţia de opinie.”[8]
Practica discursivă a post-adevărului
Un exemplu care merită discutat este cel al schimbărilor climatice, un punct deosebit de prezent în dezbaterile contemporane, de la nivelul oficial al IPCC [International Panel on Climate Change] şi până la războaiele culturale actuale desfăşurate pe platformele media (cum ar fi Youtube). Schimbările climatice, în alte condiţii, ar trece drept realităţi analizate şi dovedite ştiinţific, însă în epoca politicii post-adevărului vocile care se aglomerează în jurul diverşilor poli din Web 2.0 aderă nu doar la perspective punctuale (climate activism şi climate-change denial), ci la mişcări politice şi ideologice mai ample. Spre exemplu, din 2011 şi până în 2017, Donald Trump a postat 115 intervenţii pe Twitter cu privire la schimbările climatice, folosind expresii cum ar fi: hoax, fake, waste, myth etc.[9] Există înregistrări video pe Youtube în care preşedintele Statelor Unite afirmă că oamenii de ştiinţă care se ocupă de studierea schimbărilor climatice au un program politic căruia i se supun. În cele din urmă, opinia lui Trump a devenit politica oficială a Statelor Unite, ţară care s-a retras oficial din Acordul de la Paris cu privire la încetinirea efectelor schimbărilor climatice. La polul conservator, grupul care s-a autodenumit „Intellectual Dark Web” (printre care profesorii Jordan Peterson şi Steven Pinker) a criticat conceptul de „climate change” (uneori, împreună cu dovezile ştiinţifice care atestă aceste schimbări), bazându-se pe o luptă a interpretărilor, adică afirmând că polul progresist interpretează greşit fenomenele. Pe de altă parte, polul progresist a preluat întreaga discuţie din jurul schimbărilor climatice şi a construit un ansamblu de teorii şi practici. Documentul cu cea mai mare vizibilitate a fost „Green New Deal” al Alexandriei Ocasio-Cortez, care preia conceptul ştiinţific de „schimbare climatică” şi propune o reformare totală a democraţiei americane nu numai pentru a acţiona împotriva acestor schimbări, ci şi pentru a promova egalitatea socială, accesul universal la educaţie şi multe alte valori progresiste.
Un alt exemplu este oferit de Antonio Garcia Martinez în revista Wired, unde explică faptul că masacrul dintr-o şcoală texană a fost folosit de către stânga pentru a cere control mai strict al armelor, iar de către dreapta pentru a argumenta că legile pentru controlul strict al armelor sunt inutile. Garcia Martinez: „aceeaşi crimă, acelaşi eveniment, dar ele ocupă realităţi mentale complet diferite, care sunt ireconciliabile în practică.”[10]

Ce e de făcut?
Într-un scurt text, Mark Fisher identifica tensiunea de la stânga dintre aparentul fanatism al susţinătorilor politicilor identitare şi lupta împotriva inegalităţilor.[11] Textul mi se pare simptomatic pentru divergenţa din interiorul câmpului pe care încă îl mai numim „stânga”. Evident, există posibilitatea unei rezolvări a acestei tensiuni, iar din punctul meu de vedere această rezolvare nu poate începe decât de la asumarea deschisă a post-adevărului ca posibilitate a unei practici antiutopice şi antinormative a politicului.
Aceasta mi se pare a fi problema politicii post-adevărului în mediile contemporane, mai ales privită dintr-o perspectivă de stânga: nici unul dintre polii războaielor culturale actuale nu îşi asumă conceptul de „post-adevăr”, nu îl transformă într-un instrument prin care să justifice propriile practici. Disoluţia adevărului poate fi văzută ca oportunitate, ca deschidere de noi teritorii în care să poată fi articulate teorii şi practici politice progresiste şi antifasciste. În exemplul de mai sus, „adevărul ştiinţific” este, el însuşi, o interpretare, la fel ca şi atitudinea grupurilor conservatoare. Post-adevărul dezvăluie, de fapt, repolitizarea radicală care se petrece prin intermediul social media, iar protestele recente din Statele Unite (consecinţă a decesului lui George Floyd) demonstrează că această repolitizare poate avea un efect foarte practic şi foarte concret. Post-adevărul, ca unică posibilitate de discursivitate politică în epoca social media, marchează „reîntoarcerea politicului agonic” despre care vorbea Chantal Mouffe.
În loc să solicităm întoarcerea la pretinsa obiectivitate a vechiului jurnalism, poate că este momentul să inventăm noi practici de asociere, noi comunităţi, noi forme de acţiune şi, desigur, noi teorii media care să preia conceptul de post-adevăr ca punct de plecare, eliberat de întreaga încărcătură morală (eventual, negativă) care i se atribuie azi.
Voi încheia cu parafraza unui clişeu: poate că nu este politicul pe care ni-l doream, dar este politicul de care aveam nevoie.
Note
[1] Lee McIntyre, Post-truth, Cambridge, MA: MIT Press, 2018.
[2] https://www.theatlantic.com/ideas/archive/2018/10/trump-alt-right-twitter/574219.
[3] Michel Foucault, „Truth and Power”, în The Foucault Reader, ed. Paul Rabinow, New York, Vintage Books, 2010.
[4] Geert Lovink, Sad by Design. On Platform Nihilism, London, Pluto Press, 2019, p. 25.
[5] McKenzie Wark, Gamer Theory, Cambridge, Harvard University Press, 2007.
[6] Angela Nagle, Kill All Normies, Winchester, Zero Books, 2017.
[7] Chantal Mouffe, The Return of the Political, London, Verso, 1993.
[8] https://www.cjr.org/analysis/media_polarization_journalism.php.
[9] https://www.vox.com/policy-and-politics/2017/6/1/15726472/trump-tweets-global-warming-paris-climate-agreement.
[10] https://www.wired.com/story/facebook-snapchat-and-the-dawn-of-the-post-truth-era.
[11] https://www.opendemocracy.net/en/opendemocracyuk/exiting-vampire-castle.