Joanne Faulkner
Inocenți și profeți
Copilul ca figură a cunoașterii și a criticii în imaginarul filosofic al clasei de mijloc
Traducere din limba engleză de Vasile Mihalache
Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „Innocents and Oracles: The Child as a Figure of Knowledge and Critique in the Middle-Class Philosophical Imagination”, în Critical Horizons, vol. 12, nr. 3, 2011, pp. 323-346.
© 2011 Critical Horizons. Reprinted by permission of Taylor & Francis Ltd., http://www.tandfonline.com on behalf of Critical Horizons.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română.
Perioada preadolescenței a devenit cea mai apreciată și mai periclitată etapă a vieții, și totuși, această înțelegere particulară a copilăriei a avut loc abia în secolul al XVII-lea.[1] Ideea de copilărie are efecte socioculturale interesante. Ceea ce începe ca o intuiție conform căreia copilăria ar fi complet diferită de experiența adultă a dus la plasarea ei într-o poziție ambiguă de autoritate morală față de adultețe [adulthood]: perspectiva copilului este considerată, de obicei, instructivă pentru experiența adultă, ea oferind o perspectivă la care nu am fi avut acces altfel. În sensul acesta, imaginea copilului este asemănătoare cu cea a unui înger secular, care s-a materializat din alte sfere pentru a transmite mesaje divine. Copilăria este învestită cu sentimentele și venerația rezervate altădată religiei, iar adevărurile stranii pe care le spun copiii („ieșite din gura copiilor”) reiau cel puțin o tonalitate religioasă în imaginarul occidental.[2]
Cu toate acestea, la o privire atentă, putem vedea că imaginea copilului dezvoltată în textele de referință ale filosofiei și literaturii este mult mai echivocă decât această imagine eterică a copilului angelic. Copilul poate fi înțeles și ca reprezentând o perspectivă subterană: ca mesager al inconștientului, care aduce la lumină o cunoaștere uitată sau ascunsă și care devine vizibilă doar în virtutea efectului de refracție pe care îl are privirea inocentă (dar întrebătoare) a copilului. Privirea pe care o au copiii lui Dickens asupra Marii Britanii industriale din secolul al XIX-lea, spre exemplu, sau descrierea Sudului profund rasist făcută de Harper Lee prin ochii inocenți ai lui Scout Finch, care avea șase ani. Într-un mod mai amenințător, regizorul Michael Haneke își construiește narațiunile printr-o perspectivă ambiguă, cea a copiilor și adolescenților, care readuc adevăruri din trecut care continuă să bântuie Austria, țara copilăriei lui, și Franța, țara lui adoptivă. Imaginea copilului a trecut de la inocența din literatura victoriană la ingenuitate, în modernism, și la una deconstructivă în anumite reprezentări contemporane mai underground. Iar semnificația cunoașterii inconștiente pe care „copilul” o reprezintă este pusă în scenă prin aceste diferențe.
Voi arăta în continuare că imaginea copilului, așa cum este el văzut acum, apare odată cu formarea noțiunilor moderne de sine și societate și continuă să poarte această grea povară a narațiunilor culturale occidentale despre reprezentarea de sine. Încă de la primele incursiuni ale lui Locke în psihologia empirică, copilul a fost o piatră de hotar pentru concepția asupra valorii și semnificației umane. Reprezentând puritatea epistemică și independența față de normele sociale înrădăcinate, copilăria întruchipează acele caracteristici pe care Iluminismul le atribuie umanității naturale. Ascensiunea socială și economică a clasei „de mijloc”, legată de expansiunea capitalismului, a fost însoțită de ascensiunea culturală a normelor clasei de mijloc, exemplificate cel mai bine de familie (astăzi, chiar și familia regală britanică trebuie să pară că întruchipează valorile „clasei de mijloc”).[3] În ciuda importanței copilăriei pentru imaginația socială a clasei de mijloc, funcția ei este contestată adeseori. „Copilul” apare atât pe agendele care vor să cultive tradiția, cât și în cadrul mișcărilor de critică socială, care mobilizează națiunea „tradițională” a copilăriei inocente pentru a critica interesele politice și economice prestabilite. Idealurile sociale ale clasei de mijloc care au modelat concepția modernă despre copilărie sunt, în schimb, articulate pe baza „copilului”: ca o formă estetică ce determină apariția unui cadru pentru limitarea și reglementarea exceselor specifice vieții sociale contemporane. Construirea discursivă a copilăriei servește ca piatră de temelie – sau ca „stăpân-semnificant” [„maître-signifiant”][4] – pentru un tip de subiectivitate politică ce caută confortul, dar, este și autocritică: cu alte cuvinte, un fel de subiectivitate care poate căuta refugiu în fetișismul mărfii în timp ce proclamă „dați-mi libertate sau dați-mi moarte!”
Pentru a putea schița înțelesul și funcția copilăriei în imaginarul social contemporan, va trebui mai întâi să vorbesc despre rolul ei în filosofia empiristă timpurie, care a impregnat poziția socială a clasei de mijloc. Astfel, articolul se va apleca asupra reprezentării estetice a copilăriei în operele lui Dickens, James și Haneke. Aceste reprezentări de primă importanță arată că există o anumită tensiune în interiorul ideologiei clasei de mijloc. „Copilăria” – ca figură de gândire aparent profundă și complexă – susține și, în același timp, pune la îndoială legitimitatea modului de viață al clasei de mijloc. Pe de o parte, ambivalența „copilului” – conceput atât ca sursă de cunoaștere critică și semnificație, dar și ca orb la (și, astfel, necontaminat de) o asemenea cunoaștere – garantează un sens foarte modern de stăpânire [mastery] asupra mediului și lumii celorlalți. Pe de altă parte, ambivalența copilăriei subminează această stăpânire, copilul ajungând să reprezinte aspectul abject al controlului – simbolizând reziduurile inconștientului și având imaginea unui cunoscător al inconștientului – asupra adevărului și secretelor adultului. Astfel, în timp ce la nivel „conștient”, cultura occidentală valorizează copilăria mai mult decât orice altă formă de experiență umană, la nivel „inconștient” sau „nemărturisit”, copiii sunt foarte reglementați, excluși de la participarea socială semnificativă și considerați „a nu fi încă” raționali, capabili sau morali.[5] Modul în care sunt situați copiii, la nivel discursiv, ca „cunoscători”, arată forța criticii sociale și politice, precum și posibilitățile politice deschise în fața copiilor.
Copilul – un cunoscător ignorant: observație și experiență (Locke)
O idee centrală a acestui articol este că subiecții clasei de mijloc tratează relația cu sinele printr-un dialog complex cu figura copilăriei inocente. A fi din clasa de mijloc implică o formare a identității și a sensibilității care aduce în discuție copilăria în fiecare dintre nodurile de articulare: economic, psihologic și cultural.
Adulții își direcționează anxietățile legate de plăcere și vinovăție, muncă și relaxare, consum excesiv și dorință sexuală sau responsabilitate într-o relație imaginară cu copiii.[6] Pentru a putea performa această funcție atât de binevoitoare, „copilul” a fost retras din sfera producției economice și golit de orice conținut, dorință și agentivitate.[7] Dar asta nu înseamnă că copiii nu muncesc sau că nu sunt obiectul muncii altora, în ceea ce a devenit sfera „domestică” încă de la apariția capitalismului din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Munca copiilor este investită acum în crearea capitalului uman, prin școlarizare, și a capitalului cultural, printr-o lungă ucenicie [apprenticeship] socială în relația cu părinții.[8] Dacă mai de mult copii erau trimiși la gospodăriile altora odată cu „vârsta înțelepciunii” (în jur de 7 sau 8 ani), astăzi sunt păstrați în familie pentru a fi învestiți cu roadele și patologiile vieții contemporane. Principala valoare socială a copilului este, astfel, o formă de potențialitate: existența lor reprezintă promisiunea unui viitor mai bun (mai productiv, mai egal, mai fericit); dar copiii sunt pentru noi și acele elemente ale clasei de mijloc pe care le ținem departe de actualitate, sau pe care nu ar trebui să le expunem la lumina zilei. Astfel, copiii sunt văzuți a fi în același timp semnele de bun augur ale succesului societății occidentale, dar și problemele pe care le considerăm inerente societății: obezitate, supraconsum al mărfurilor, dependență de computer și televiziune, violență și promiscuitate. Copiii sunt percepuți ca progenituri ale păcatelor, dar și ale virtuților noastre, și examinați ca zațul de pe fundul ceștilor de cafea pentru găsirea semnelor care să prevestească viitorul.[9]
Conturul acestui copil golit au fost întrevăzute de primele texte ale filosofiei empirice care, de altfel, au și pregătit terenul pentru conceptul de subiectivitate a clasei de mijloc. Aceste texte utilizau punctul de vedere al „copilului” nu atât pentru a face un comentariu social, cât pentru a pune în lumină o relație mai pură cu cunoașterea per se. Acest proces este evident în scrierile timpurii ale lui Locke, care privilegiază copilul a loc al purității epistemice: o tabula rasa, al cărei proces ipotetic de extragere a rațiunii din experiență este subiectul examinării filosofice. Locke și susținătorii filosofiei empirice de după el au respins judecata biblică după care umanitatea este întemeiată pe păcatul originar și au făcut din copil subiectul inocent al experienței. A avut loc o re-evaluare a ceea ce înseamnă să fii uman. Certitudinile uzuale au fost clasificate ca suspecte și abandonate pentru a face loc explorării unor noi relații cu lumea, cu Dumnezeu, cu ceilalți. Omenirea a început să se considere acum în ascensiune, nu damnată în mod inerent, ca progenitură nedemnă a căderii. Pentru prima dată, ideea copiilor inocenți și-a făcut loc definitiv în imaginația colectivă – în primul rând, fiindcă omenirea a început să se vadă pe sine ca esențial inocentă.
Alături de scepticismul epistemologic îndreptat împotriva surselor obișnuite ale autorității, relațiile sociale și politice au fost re-imaginate și ele, ca parte din critica patriarhatului, a guvernării taților. Din moment ce puterea bisericii și a monarhiei a început să fie chestionată, la fel s-a întâmplat, într-un sens mai general, cu puterea paternă. După cum afirmă Lynn Hunt în lucrarea sa despre Franța revoluționară, din moment ce regii au fost detronați și decapitați, familia a ajuns și ea să fie investigată, iar revoltele politice au venit pe fondul unor povestiri populare despre abandonul patern sau incestul între frați.[10] În timpul Iluminismului, fascinația culturală față de copiii crescuți de animale (enfants sauvages) și texte pedagogice ca Émile al lui Rousseau era însoțită de o preocupare mai generală față de copii.[11] Prin aceste forme, copilăria a devenit o structură specifică a experienței. Dar, mai mult, a apărut și o identificare culturală cu copiii: în mod evident, această critică a patriarhatului a scos din joc răspunsurile feministe, celebrând în schimb valorile fraternității. În imaginarul social, egalitatea dintre frați a înlocuit autoritatea divinului, a maiestuosului și chiar a „taților” de familie. Prin urmare, figura copilului a devenit un excelent prototip pentru individualismul pe cale de a se naște și care, în schimb, a fost consolidat prin narațiuni care vorbeau despre ieșirea de sub autoritatea paternă, cum ar fi Robinson Crusoe a lui Defoe. Se poate spune că Robinson Crusoe a fost atât de popular pentru că era în rezonanță cu mișcările care începuseră să apară în societate.[12] Individul economic conceput ca un copil rebel stăpânește asupra mediului său înconjurător imediat printr-un efort minuțios de reconstruire critică a formelor de viață care îi erau la îndemână (și, astfel, de sfidare a autorității paterne). Prin îndepărtarea sa de familie și de societate și prin faptul că reușește să se întrețină autonom, Crusoe, ca un enfant sauvage, captează imaginația și dorința unei întregi epoci.
În textele filosofice, copilul împrumută umanității moderne aceste noi contururi – de prospețime și potențialitate –, oferind poziția originară și punctul constant de referință pentru geneza cunoașterii. Pentru Locke, copilul este dovada perfectă pentru argumentul lui că nu există idei speculative înnăscute sau, după cum spune el, „este evident că toți copiii și idioții nu au nici cea mai mică idee sau cel mai neînsemnat gând despre ele”[13]. Copilul este adus în discuție aici ca exemplu de umanitate naturală: în posesia rațiunii, dar a unei rațiuni formale sau procedurale, diferite de amestecul de superstiții și prejudecăți care caracterizează așa-zisa cunoaștere a omului în societate. Locke a făcut mai multe experimente de gândire referindu-se la o copilărie care le devenea disponibilă experimentatorilor fie prin observare directă, fie prin memorie.[14] Iar prin manipularea stângace a rezultatelor acestor experimente, a testat ipoteze referitoare la modul de formare a cunoașterii. Spre exemplu, scrie el,
eu cred că se va admite cu ușurință că dacă un copil ar fi ținut într-un loc în care niciodată nu ar vedea decât alb și negru până când ar ajunge om mare, atunci el n-ar avea ideile de stacojiu sau de verde mai mult decât acela care, din copilărie, negustând niciodată stridie sau ananas, are idei despre gustul special al acestora.[15]
Copilăria devine astfel o scenă [stage] a vieții, în toate sensurile pe care le are cuvântul „stage”: o concentrare a atenției și a observației condusă de credința în ideea că pe ea este jucat cel mai pur adevăr despre ce anume înseamnă să fii uman. În acest sens, figura copilului reprezintă esența distilată a capacității umane de a cunoaște. Iar prin observarea diferitelor impresii pe care mediul le lasă asupra copilului, filosoful poate instala în copilărie germenul pentru individul liber și rațional.
Dar pentru a putea juca rolul de unitate de măsură în privința chestiunii cunoașterii umane, experiența copilului a trebuit să rămână, în mod necesar, nerealizată și obscură. Copilul este conceput aici mai mult ca un instrument decât ca subiect al experienței și, astfel, trebuie să rămână cât mai neutru posibil pentru a putea fi folosit ca mijlocitor obiectiv al cunoașterii. După Locke, copilul înțelege mediul într-un mod naiv, formând impresii și construind cu ajutorul lor un corp de adevăruri necontaminate de opiniile primite, printr-un proces gradual de experimentare. În acest proces de acumulare a cunoașterii, identitatea personală este constituită de memorie – sau de o istorie de asociații de idei care poate fi urmărită. Este important de spus, totuși, că memoria este pentru Locke tocmai ceea ce copiii per se nu posedă încă – și tocmai de aceea ei pot fi considerați exemple vii pentru teoria lui epistemologică:
Cine va examina cu atenție starea unui copil îndată după venirea lui pe lume, va avea un temei șubred pentru a crede că acesta este înzestrat cu bogăția de idei care va alcătui materialul cunoștințelor sale viitoare. El le dobândește în mod treptat și, cu toate că ideile calităților vădite și familiare se întipăresc înainte ca memoria să înceapă a înregistra timpul și ordinea lucrurilor, totuși adeseori unele calități neobișnuite se înfățișează minții așa de târziu încât puțini oameni nu-și pot aminti când au început să le cunoască.[16]
Urmăriți un copil de la nașterea lui, observați modificările pe care timpul le produce în el și veți afla că deoarece mintea este din ce în ce mai mult înzestrată, pe calea simțurilor, cu idei, el ajunge să fie din ce în ce mai mult în stare de veghe și gândește cu atât mai mult cu cât are mai mult material asupra căruia să gândească.[17]
Evident, subiectul experienței la care se face trimitere în acest fragment este cititorul adult, care își amintește sinele din copilărie și este frustrat doar de golurile de memorie produse de aceasta. Copilul însuși este perceput în mod ambiguu, ca cunoscător – fiind impregnat de idei „înainte ca memoria să înceapă a înregistra timpul și ordinea lucrurilor” – și ca obiect al identificării ambivalente prin observarea adultului, care își însușește și se deosebește totodată de experiența copilului. E important de spus că problema aici este concepția speculativă a „copilului” – și efectul pe care îl are ea asupra concepției despre sine a adulților – și nu ce am putea deduce din teoria lui Locke despre capacitățile mnezice ale copilului „concret”. Ca tabula rasa teoretică, copilul este ca – sau chiar exemplar pentru – adultețe, până într-acolo încât este un adevăr al „umanului” că nu există idei înnăscute. Copilul este emblematic pentru capacitatea umană de a înțelege, punând în scenă o relație purificată cu lucrurile din lume.
Și totuși copilul este diferit – chiar antitetic – față de adult, în sensul că el nu are amintiri (și, astfel, nici identitate), având doar impresii dezordonate, care vor fi organizate abia mai târziu, atunci când vor fi înțelese de memoria adultă. Înainte ca experiența și timpul să curgă, și înainte ca o anumită „trezire” să fie obținută, copilul „cunoaște” doar impresiile care îl afectează pe măsură ce o fac, pe durata momentului prezent. Înainte să fie ridicat un edificiu adecvat al memoriei, care să „țină un registru al timpului și al ordinii, copilul nu reține conștient aceste impresii, ci doar pregătește terenul pentru „calitățile neobișnuite” (sau pentru experiența observării) care vor apărea „suficient de târziu” pentru a fi în legătură cu seria de idei care aparțin conștiinței (și identității) adulte.
În sensul acesta, copilul joacă pentru Locke rolul de tabula rasa în cel mai concret sens, de tăbliță care găzduiește, dar nu înregistrează marcajele făcute asupra ei. Altfel spus, copilul prezentat în acest fel este o potențialitate pură: ceea ce Giorgio Agamben ar numi gândire care se gândește pe sine, dar care nu „știe” nimic despre propria existență.[18] În mod clar, pentru Locke, copilul reprezintă o potențialitate care nu este actualizată în propriii ei termeni, ci rămâne întotdeauna la dispoziție pentru ca el să poată fi folosit la ceva anume. Copilul este folositor pentru teoria lui Locke doar în măsura în care ne putem îndrepta către copilărie pentru a învăța despre procesul cunoașterii la adult. Dar ceea ce știe copilul rămâne secret față de el însuși. Copilul nu este conștient de propria cunoaștere – și de aceea se așterne o pâclă a uitării peste amintirile adulților din perioada copilăriei timpurii.
Locke se declară oarecum deranjat că aceste experienței din copilăria timpurie sunt atât de îndepărtate și ascunse de el. Copiii, spune el, sunt furnizori de neîncredere ai copilăriei, prea „nepăsători” față de responsabilitatea epistemologică de a-și aminti[19] sau insuficient experimentați pentru a fixa memoria într-un depozit de impresii anterioare. Revine în sarcina adulților remedierea acestei relații parțiale a copilului cu el însuși, precum și recuperarea acelor adevăruri pe care copilăria le păstrează într-un mod indiferent, neglijent, ca pe o cameră dezordonată. Pentru empirismul lui Locke, imperativul este domesticirea experienței, nu contactul direct cu aceasta, așa cum este ea reprezentată de copil. După cum arată Agamben în Infanzia e storia: Distruzione dell’esperienza e origine della storia, modernitatea este marcată de neîncrederea în experiență și de nevoia de a o controla, „exproprierea experienței” – măsurarea și domesticirea ei – fiind „proiectul fondator al științei moderne”.[20] Prin observație și memorie, adulții preiau controlul asupra copilăriei agere și a prețioasei ei încărcături de adevăruri pierdute; și, prin această domesticire a copilăriri, ei vor fi capabili să organizeze „individualul” și „experiența”. În acest proces de regăsire stabilit de filosofia sa empirică, Locke întărește imaginea adultului ca stăpân al lumii înconjurătoare, „proiectând” asupra copilăriei acele aspecte ale experienței și memoriei (sau pierderea acestora) care se află dincolo de controlul uman. Copiii sunt definiți ca inconștienți pentru ca adultul să poată pretinde că are un corp de cunoștințe conștient și bine administrat.
Această asimetrie epistemologică dintre copilărie și adultețe este, totodată, și una politică. Copilul lui Locke – cel observat, cuprins și folosit pentru cunoaștere – există pentru adulți în memorie, ca proprie copilărie amintită sau imaginată. Dar el nu are nici memorie, nici identitate proprii. Acest lucru îi permite observatorului adult să stea și să vorbească din spatele unei oglinzi duble; să observe copilul fără să fie observat și să țintească asupra lui o privire adultă. Copiii, în schimb, văd această privire a fiind propria lor reflexie, de partea cealaltă a oglinzii duble. Prin categoria spectatorului, care determină retoric perspectiva asupra cunoașterii empirice a lui Locke, copiii sunt inculcați cu condiția de a fi observați, condiție care definește copilăria modernă, și învățați cu inocența pe care observatorii adulți se așteaptă să o vadă. Practica observării, cu mijloacele prin care Locke stabilește axiomele epistemologiei empirice, impune astfel o ținere în frâu a copilăriei. Iar această cultivare a copilăriei ca pasivă și goală de conținut lasă copiii fără resursele conceptuale și retorice necesare pentru expunerea unor considerații politice. Din cauză că copilul este cel care oferă mijloacele pentru vizibilitatea unei umanități esențial adulte, el devine invizibil ca subiect al experienței și al politicului.
Ideea conform căreia copilul nu este conștient cu privire la propria lui cunoaștere – ca o tăbliță pe care scrise impresiile, dar nu și înregistrate – este în continuare parte din înțelegerea contemporană a copilului. Această percepție servește la mai multe scopuri: pentru a domoli vina cu privire la expunerea copiilor la informații pe care adulții le consideră dincolo de capacitatea lor de înțelegere; și pentru a-i asigura pe adulți de propria completitudine și de faptul că au controlul deplin asupra percepțiilor și experiențelor. De asemenea, ea are legătură cu alte prejudecăți asupra cunoașterii și asupra copilăriei: cea care spune că cunoașterea lumească este inerent primejdioasă; și ideea că inocența per se depinde de ignoranța față de această cunoaștere. Analogia cu mitul biblic al căderii – și a cunoașterii mortalității prin care este creată umanitatea – sunt bune exemple, dar am făcut această legătură în altă parte.[21] Ceea ce mă interesează este să arăt felul în care copiii sunt învestiți ca imagine cu o cunoaștere inconștientă: secrete de familie, anxietăți sociale, speranțele și temerile unei comunități și reziduurile ireverențioase ale unei subiectivități caracterizate de dorința de a se controla pe sine și de a controla lumea din jur.
De la întrebările pe care şi le-a pus Locke despre copilărie și până astăzi, problema-cheie pentru clasa de mijloc a fost „ce anume știu copiii?” și, mai mult, „ce anume știu ei că știu?”. Această diferență între cunoașterea conștientă și cea inconștientă este deosebit de importantă pentru viziunea socială asupra agentivității copiilor; fie sunt priviți ca cetățeni capabili, fie ca proto-cetățeni, ca resursă conceptuală din care adultul își extrage autocunoașterea. Important de spus, această exilare a „copilului” pe tărâmul inconștientului folosește pentru o anumită concepție despre adultețe. Ea ajută la temperarea unei economii a cunoașterii și a ignoranței care provoacă anxietate în legătură cu maturitatea și controlul. În special cu privire la sexualitate, la posibilitatea de a comunica greșit – și chiar la accidente nedorite, chiar abjecte – care amenință continuu să arate ignoranța adulților. După cum spune Simon Goldhill, sexul, în special, este câmpul de luptă al cunoașterii și ignoranței – conștiente și inconștiente –, iar această luptă devine vizibilă în diferitele eufemisme, expresii echivoce și violente specifice limbajului care se referă la „el”.[22] „Cunoașterea carnală”, pentru a cita doar unul dintre cele mai ironice eufemisme, presupune o anumită ignoranță față de celălalt, precum și față de sine, care lasă loc plăcerii: este vorba de o dorință care depășește controlul conștient și te expune la o vulnerabilitate inconfortabilă și viscerală.
Astfel, copiii își joacă rolul pe o scenă a inconștiențe pure, în care pierderea controlului și ignoranța adulților sunt proiectate și renegate. Sexualitatea, subiectivitatea și cunoașterea însăși sunt întotdeauna pline de goluri, inconsistențe și elemente de inconștiență și ignoranță, pe care „copilul” le adună într-o singură imagine pentru ca adultul să poate administra mai bine această relație cu dificilul tărâm al „celuilalt”. Administrarea și stăpânirea sinelui prin care a fost format individul modern se extinde până la memoriile din copilărie – locul în care a fost ascuns cheia sinelui. Prin prelucrarea acestor memorii și prin observarea copiilor în viață, copilăria a fost luată în posesie de un proiect epistemologic și social care poate fi observat în narațiunile filosofice și literare, dar și în organizarea materială a vieții, care expune conservarea (și domesticirea) copilăriei. În secolul al XIX-lea, „ceea ce știu copiii”, în acest context, a devenit un factor de anxietate pentru clasa de mijloc. Iar până la finalul secolului, această anxietate va avea din ce în ce mai mult legătură cu ceea ce știu copiii despre sex. Probabil că acest lucru este valabil și la începutul acestui secol.
Copilul ca privitor inocent și critic social neștiutor (Dickens)
Așa cum ideea individualității moderne apare prin observarea copiilor și identificarea cu ei, ideea de copilărie s-a dezvoltat printr-un efort intens și îndelungat de autoobservare. Această tradiție modernă le garantează adulților experiența copiilor care au fost, și continuă să fie, prin medierea nostalgiei față de un trecut inocent al copilăriei; și motivați fiind de fantezia că această copilărie inocentă – copilărie, adică, ceea ce nu păstrează urmele experienței – poate salva prezentul ruinat de injustiția socială sau de dezamăgirile personale. Această concepție despre copilărie a fost redată în secolul al XIX-lea de scenele pastorale ale lui Wordsworth, pentru care copilul este reprezentantul imaginar al unui mod de viață și a unor sentimente și trăiri preindustriale. Acest copil imaginar nu este diferențiat de natură; este de o inconștiență fericită: cuprins într-un trecut fantast care șterge complet dorințele și frustrările copilăriei, pentru că este el însuși un produs al reveriei postindustriale despre trecutul fermecat. Copilul-păstor al lui Wordsworth, odată ajuns la oraș, devine „Oliver Twist”, „David Copperfield” sau „Micul Nell”. Copilul dickensian, cu presupusa lui simplitate naturală recalibrează busola morală a cititorului: ca victimă a injustiției sociale, copilul are un punct de vedere care înstrăinează perspectiva astfel încât cititorul adult să poată reevalua mediul social. Totuși, inocența lui Oliver Twist nu există independent de clasa socială și de efectele alienării: Dickens are grijă să-l plaseze pe Oliver la o anumită distanță de ceilalți copii din jurul lui, infractori și vagabonzi. Oliver este merituos: rămas orfan de la naștere, se va dovedi până la urmă fiul unor oameni din clasa de mijloc; el este „supus la chinuri de clasa de jos, așa cum a fost și Dickens în copilărie”[23]. Dorința lui Oliver de a mânca mai mult terci și mustrarea aspră la care este supus au devenit emblematice pentru situația copiilor săraci. Totuși, după cum observă Mark Spilka,
Prin exprimarea acestei dorințe în termenii clasei de mijloc, prin așezarea ei pe buzele unui orfan binevoitor deposedat la naștere de statutul lui legitim, Dickens își seduce cititorii de la început, care aveau conștiință de clasă, să-și pună copiii în locul lui Oliver, dacă nu chiar pe ei înșiși.[24]
Protagoniștii dickensieni ca Oliver sunt inocenți nu doar pentru că sunt copii, ci și pentru că fac parte din clasa de mijloc, și astfel rămân departe atât de viciile clasei înalte, cât și de viciile clasei de jos. Un asemenea copil poate fi folosit ca martor al injustiției sociale din perspectiva clasei de mijloc, pentru că, la fel ca aceasta, el pare să rămână neatins complexitatea societății și de nevoile stringente.
Funcția lui Oliver de martor al injustiției sociale conduce la o imagine purificată a copilăriri care, în final, îl salvează și pe Olivier și clasa de mijloc căreia romanul îi este adresat. Faptul că rămâne neatins de corupție – și inabilitatea lui de a se adapta la cunoașterea practică a străzii pe care o au derbedeii din vizuina lui Fagin – îi permite lui Oliver să se întoarcă în brațele confortului material. Cu alte cuvinte, salvarea lui Oliver vine din performarea cu succes – împotriva tuturor șanselor – a unei inconștiențe sustenabile numai în virtutea bogăției. Povestea lui Oliver, în timp ce atrage atenția supra inechității legilor și a folosirii muncii copiilor, depolitizează în același timp condițiile necesare pentru inocența copilăriei. Ochiul inocent folosit pentru a critica inegalitatea socială este, în mod cât se poate de ironic, tocmai produsul cultivat de această inegalitate: copilăria inocentă este cultivată de acele modalități de petrecere a timpului liber pe care nu ți le permiți decât dacă ești foarte bogat.[25] Inocența lui Oliver sfidează credința, dar îi permite în mod direct cititorului de clasă mijlocie să-și păstreze inocența cu privire la propriile privilegii sociale, precum și o inconștiență cu privire la partea lor în menținerea acestora.
Astfel, copilăria clasei de mijloc este domesticită în așa fel încât copiii să fie ținuți într-o stare de potențialitate, gata să fie folosită de imaginația adultă. Acest lucru implică nu doar faptul că copiii sunt de folos ca profeți sau martori, ci și că ei nu înregistrează – adică, nu sunt afectați de – cunoașterea pe care le-o oferă adulților. La fel ca în cazul lui Oliver, rolul copilului este de mesager al adevărului, un adevăr față de care el rămâne inocent și inconștient. În aceeași măsură, se presupune că copiii rămân inconștienți față de propriile dorințe, cel puțin până când ajung la pubertate. Ideea că copiii sunt ignoranți cu privire la propriile interese și dorințe îi așază sub controlul adulților, și îi transformă în purtătorii fermecați ai unui inconștient cultural mai general. Ca urmare, apare un sentiment de anxietate că dacă copiii ar deveni conștienți – să spunem, prin intermediul unei agentivități exterioare – de inconștientul care îi determină, atunci și-ar pierde inocența și, prin urmare, copilăria. Această anxietate este exprimată adeseori în termeni ca sexualizarea copiilor, și în special a fetelor, a căror inocență este considerată cea mai mare și mai prețioasă.
Granițele cunoașterii copiilor cu privire la sex, muncă și moarte sunt urmărite la nivel cultural cu o mare atenție. Henry James a discutat despre încălcarea acestor granițe ale cunoașterii, și ale morții copilăriei pe care aceasta o produce, într-un mod mai constructiv decât mulți contemporani, încă de acum un secol.[26] Așa că ne vom referi la scrierile lui.
Copilul ca administrator al cunoașterii și al relațiilor sociale (James)
Romanul lui Henry James, Ce știa Maisie (1897) a fost interpretat ca un epitaf al copilăriei sau, cel puțin, ca un epitaf al concepției victoriene despre copilăria inocentă și simplă pe care o găsim la Dickens.[27] Așa cum sugerează și titlul, romanul are în centru problema a ceea ce ar putea înțelege un copil din problemele adulților, mai ales când bunăstarea sa materială depinde de cum sunt ele rezolvate. Această anxietate a contaminării copilăriei cu problemele adulților, atât de familiară acum, era deja destul de des întâlnită pentru a fi abordată în literatură în epoca lui James, astfel că Maisie a atras oprobiul contemporanilor săi.[28] Apelul la inocența copilăriei e ca un câmp de ignoranță care îi asigură pe adulți că dețin controlul asupra cunoașterii și a puterii. Copilăria a ajuns să fie identificată cu vulnerabilitatea și lipsa de experiență, pe care adulții trebuie să le conteste pentru a funcționa în societate. Pentru a juca, însă, acest rol, copiii trebuie să facă față situațiilor nedorite create de adulți, fiind permanent monitorizați pentru a vedea dacă există vreun semn că își dau seama de ele. Copiilor li se cere să înmagazineze diverse aspecte ale vieții de adult, cu privire la epistemologie (tabula rasa a lui Locke), dar și sexualitate, muncă, stimă de sine și moarte. Anxietatea adulților în legătură cu pierderea copilăriei se învecinează, așadar, cu anxietatea împăcării corespunzătoare cu propriul eșec pentru a putea întruchipa controlul și cunoașterea. Atâta vreme cât copiii nu-și dau seama, nu ne pun față în față cu această vulnerabilitate, rămânând aparent neafectați, dar, mai mult decât atât, încurajând, totodată, dominația adultă. Teama care bântuie acest tip de reprezentare a copilăriei este că acești copii ne-ar putea privi la rândul lor, că ar putea deveni conștienți de propria importanță – și de puterea pe care o au asupra adulților în ceea ce îi privește – pentru a-și exercita agentivitatea.
Romanul lui James pune cititorii în fața acestei probleme printr-o narațiune care, la fel ca Oliver Twist, lasă un copil mic, încă de la naștere, la mila unor adulți extrem de cruzi . Plasată în ultimul deceniu din secolul al XIX-lea britanic, acțiunea romanului începe cu divorțul părinților lui Maisie și cu înțelegerea, neobișnuită pentru acea vreme, prin care custodia asupra ei este împărțită în mod egal. În felul acesta, Maisie are în carte rolul de a fi „împărțită” – sau partajată [partajé] – de a fi atât separată de, cât și împărțită între, dorită și respinsă în funcție de toanele părinților și ale amanților lor.[29] Astfel, James aduce în prim plan vulnerabilitatea copiilor față de adulți și predispoziția lor de a fi folosiți pentru satisfacerea dorințelor adulților. Putem observa că la doar doi ani după ce James a scris Ce știa Maisie, Freud – care a deschis cutia Pandorei cu privire la cunoașterea (sau „teoriile”) copiilor despre sexualitate – o analiza pe Dora, o adolescentă isterică ce a refuzat interpretarea lui Freud și a încetat tratamentul la doar câteva luni după ce l-a început.[30] Dora, la fel ca Maisie, era și ea pentru părinți o monedă de schimb pentru ca aceștia să-și poată vedea de relațiile extraconjugale. Dora nu participa de bunăvoie la acest schimb, manifestând (inconștient) ca formă de protest chiar și simptome de isterie, iar Freud a fost angajat ca broker de schimb, pentru a îi pune inconștientul sub control.
Maisie era și ea o marfă valoroasă în cadrul economiei sexuale a părinților și tutorilor ei, la fel cum era un instrument care conferea decență relației dintre aceștia. La fel de semnificativ este și rolul jucat de ea în economia cunoașterii care organizează textul lui James. Important este, mai ales, modul în care James construiește narațiunea, care nu încearcă să-și aproprieze vocea copilului – dar nu are nici o viziune sinoptică, la persoana a treia. Mai degrabă, perspectiva cititorului este restricționată la nivelul observării reacțiilor lui Maisie la acțiunile din jurul ei. Dincolo de scenele foarte restrânse în care Maisie interacționează cu diverse personaje, nu avem acces la viața ei interioară și nici la motivațiile celor din jur. Astfel, cititorul trebuie să interpreteze situațiile alături de Maisie, chiar dacă prin intermediul vocabularului și gustului afectiv mai sofisticat al lui James, prin intermediul diverselor „acte ratate” (parapraxis) ale personajelor – derapaje, rușinări, reacții excesive –, așa cum sunt ele înregistrate de Maisie.
Prin aceasta, problema principală pusă de Ce ştia Maisie este epistemologică şi, mai mult, readuce în discuţie anumite chestiuni abordate iniţial de Locke. Mai întâi, în crearea lui Maisie, James a fost preocupat să-i caracterizeze experiența ca pe un „registru de impresii” asupra conștiinței, încadrând apoi narațiunea în acord cu un fel de empirism sau fenomenologie senzual/ă. În prefața din 1908, James își prezintă obiectivele, descriind narațiunea ca fiind elaborarea conștiinței în dezvoltare a copilului:
Această prețioasă părticică [cea în jurul căreia se dezvoltă romanul] a fost întregul adevăr ironic – cel mai interesant lucru de citit în legătură cu situația copilului. Cu alte cuvinte, pentru ca mintea să fie satisfăcută, era nevoie ca mica conștiință în dezvoltare să fie salvată, să fie prezentată ca un registru de impresii; și să fie salvată prin experimentarea unor anumite avantaje, a unui profit și a unei încrederi obținute, și nu asprită, estompată sau sterilizată prin ignoranță și durere.[31]
James alege intenționat ca personajul principal să fie o fată fiindcă „băiețeii grosolani” nu au suficientă sensibilitate și, scrie el, „planul meu era […] să nu existe «niciun sfârşit» pentru sensibilitate”[32]. Totuși, dincolo de caracterul impresionabil (și de inocența) atribuită, în acest fel, fetelor, perspectiva lui James asupra experienței lui Maisie – și a cunoașterii acesteia – presupune că aceasta nu este dăunătoare în sine, chiar dacă ea până la urmă pune capăt copilăriei (sau unui anumit mod de a o înțelege). Educația practică a lui Maisie nu este nici tragică, nici imorală, fiindcă James îi permite să aibă agentivitate. Agentivitatea lui Maisie constă în capacitatea ei de a aduce oamenii împreună: spre exemplu, ea oferă mai întâi ocazia, apoi alibiul necesare ca părinții ei adoptivi să aibă relații ilicite. Iar în aceste legături ea simte oportunitatea de a fi protejată, în timp ce se poate vedea că părinții și-au pierdut amândoi dorința de a avea grijă de ea. James continuă, făcând referire la succesul pe care îl are Maisie în gestionarea relațiilor prin care este articulată experiența ei:
Acest stadiu superior, în viața copilului, constă în exercitarea unei alte funcții decât zdruncinarea egoismului părinților săi – singurul lucru care îl deranja la despărțirea lor. Relația inițială a acestora este înlocuită de una nouă, dar, în loc să se supună, pur și simplu, legăturilor de sânge și complicațiilor pe care le presupun ele, în loc să sufere din această cauză, micul nostru agent năzdrăvan creează, fără un plan anume, noi elemente ale acestei ordini, contribuind, astfel, la întemeierea unor legături noi, de pe urma cărora (ca printr-o prevestire inspirată) va trage mari foloase.[33]
Maisie găsește resurse în sfera limitată în care i se permite să acționeze: frumusețea și drăgălășenia, cu siguranță, dar, mai important, abilitatea de a „trage foloase” de pe urma funcției sale de broker al cunoașterii și al relațiilor dintre adulții care țin la ea.
Ceea ce ne aduce la al doilea punct în care James face apel la ideile lui Locke, invocând ruptura dintre experiență și memorie, cunoașterea inconștientă și amintirea ei conștientă. Ca o consecință a destinului ei, de a fi împărțită între două cămine, conștiința lui Maisie este împărțită și ea, de vreme ce loialitățile ei trebuie negociate complex și schimbate în funcție de persoana pe care trebuie să o mulțumească într-un moment sau altul.[34] Deși rămâne mereu întrebarea – atât pentru cititor, cât și pentru celelalte personaje – referitoare la măsura în care Maisie cunoaște natura legăturilor dintre adulții din jurul ei, nu există nicio îndoială că își cunoaște prea bine rolul pe care îl joacă ea în aceste relații. Ca să-i fie bine în acest mediu duplicitar, Maisie trebuie să își împartă cunoașterea, ținând secrete și arătându-le adulților uneori numai o parte din ceea ce știe, iar alteori lăsând impresia că știe mai mult decât știe pentru a crește în ochii lor. Astfel, spre deosebire de copilul lui Locke, Maisie poate fi ancorată în prezent, fără a uita însă experiențele, rolurile și alianțele sale: cu alte cuvinte, Maisie este un manager desăvârșit al memoriei și identității.
De vreme ce poate folosi această cunoaștere în propriul interes – ținând secretele celorlalți nu de dragul lor, ci pentru a profita de pe urma lor –, Maisie nu este redusă la o potențialitate sau simplă resursă care le permite adulților să își legitimeze acțiunile. Așa încearcă ei să o controleze, dar Maisie le depășește controlul și așteptările. „Minunile pe care le face” Maisie, așa cum spune James, îi asigură un viitor și nu sunt rezervate doar adulților, care și le-ar putea însuși, așa cum își însușește Locke experiența și memoria copilăriei pentru a-și susține teoria epistemologică. Într-adevăr, aceste „noi legături” dintre adulți pe care le creează Maisie fac posibil acest viitor. Maisie este deopotrivă un jucător, bătându-i pe adulți la propriul joc.
În ciuda faptului că este receptiv la ideea de agentivitate și chiar de înțelepciune juvenilă, James își atribuie sieși și cititorului adult o putere sintetică asupra experienței lui Maisie, care pare să fie nepotrivită aici, dar care este în continuarea ideilor lui Locke care consideră că copiii sunt incompleți și incapabili de a-și corobora propriile experiențe.
Îmi amintesc că prima mea vedere a acestei pure posibilități a fost ca problema conexă a tabloului redus la (și totuși […] complet și coerent) ceea ce se poate crede că copilul a înțeles – a putut interpreta și aprecia. După ce m-am gândit și experimentat mai mult, mi-am dat seama că subiectul meu se sufoca în acea extremă a rigorii. Mintea copilului lasă, în cel mai bun caz, mari goluri și lacune; astfel că, deși în aparență suntem capabili să sistematizăm, poate ireproșabil, lucrurile, nici noi nu reușim să înțelegem lucrurile în profunzime. Ar trebui să extind problema la ceea ce martorul meu nedumerit a văzut propriu-zis, inevitabil, lucruri dintre care o mare parte ea fie nu le-a înțeles deloc, fie le-a înțeles greșit. Iar în această, și numai în această privință, misiunea mea s-ar încheia. Așa că m-am hotărât să fac așa – să dau totul, întregul context în care se mișcă ea, dar să fac asta numai prin ocaziile și legăturile proximității și atenției sale; numai ca și cum s-ar întâmpla în fața ochilor ei și ar atrage-o, ca și cum ar atinge-o și ar afecta-o, în bine sau în rău, ar învăța sau nu ceva din asta – astfel încât noi, martori, la rândul nostru, critici nu mai autorizați, ci mai bine antrenați, să simțim că avem controlul deplin asupra situației.[35]
Ca și Locke, James încearcă să introducă un mecanism care să corecteze experiența lui Maisie, pe care, spunându-i povestea, îl va restabili prin perspectiva adulților asupra copilăriei. Acest gest merge mână-n mână cu includerea acestei prefețe, în care James pretinde – după [subl. tr.] ce a scris Maisie – că toate efectele operei au fost intenționate. James încearcă să-și controleze textul post-factum, tot așa cum urmărește s-o controleze pe Maisie prin modul în care îi interpretează experiențele.
Cu toate astea, efectul despre care James nu vorbește în prefață este anxietatea pe care cunoașterea lui Maisie – și incertitudinea cu privire la natura acestei cunoașteri – o trezește în cititor. Maisie este un recipient al diverselor secrete și al pretențiilor exagerate ale adulților din jurul său. Maisie le înregistrează nemulțumirile și indiscrețiile, la fel cum ies la suprafață multe alte impresii ale sale. Maisie susține sus și tare de-a lungul poveștii că „știe”, înainte ca secretele să fie dezvăluite în întregime, arătându-ne astfel că e precoce, ceea ce pentru adulți este o ușurare că nu mai trebuie să îi spună și un motiv de enervare în același timp. Și dacă există lucruri pe care nu le știe, Maisie își dă seama că este în interesul ei să pretindă că știe prea bine ce se petrece în jur, să fie ea însăși un recipient al cunoașterii, nu numai adulții. Ca orice copil din clasa de mijloc, Maisie asistă la excesele necontrolate ale culturii clasei de mijloc, pentru că acasă este ținută în sânul ocrotitor al acesteia. Copiilor ca ea li se încredințează indiscreții din trecut și din prezent, pe care se presupune că nu le pot înțelege sau folosi. Aceștia au grijă de problemele mărunte care ar trebui să rămână în sfera privată și care riscă permanent să iasă la suprafață. Dacă în sfera publică copiii reprezintă tot ce e bun și inocent, în sfera privată ei reprezintă un inconștient potențial amenințător, pe care cultura clasei de mijloc îl reprimă.
Copilul ca privitor nevăzut: folia argintată a oglinzii duble (Haneke)
Dacă modul tăcut și discret în care Maisie manipulează cunoașterea este dezarmant, copiii din filmele lui Haneke sunt o amenințare la adresa ordinii clasei de mijloc, reprezentându-i caracterul corupt prin criticarea radicală a propriilor părinți. Copiii lui Haneke sunt adolescenți, de cele mai multe ori, constituind, astfel, deja o amenințare la adresa inocenței copilăriei nu numai din cauza conștiinței (și semnelor fizice) tot mai mari a sexualității, ci și din cauza unei conștiințe a memoriei în sens mai larg: înmagazinarea cunoștințelor despre comportamentele și ipocrizia adulților acumulate în copilărie. Această semnificație a copilăriei este o piesă importantă în toată opera lui Haneke, cum ar fi Videoul lui Benny (1992), Ascuns (2005) și, mai recent, Panglica albă (2009), fiecare scoțând la iveală fața abjectă a adulților din clasa de mijloc prin ochii și faptele copiilor. Copiii lui Haneke manifestă violența reprimată și dorința renegată care e moștenirea părinților lor, aruncându-li-le în față prin întruchiparea monstruozității acestor reziduuri inconștiente de plăcere burgheză. Copiii protonaziști din Eichwald (Panglica albă) pângăresc inocența la care îi obligă severii lor părinți protestanți (sunt legați cu „panglica” acestei titulaturi pentru a le reaminti că au datoria să rămână puri), în timp ce violența lui Benny (Videoul lui Benny) este o reacție onestă – dacă nu inocentă – la apatia provocată de dezinteresul părinților săi burghezi. În fiecare caz, părinții nu recunosc reziduurile propriei dorințe în acțiunile copiilor lor și reacționează, în schimb, ignorând cu desăvârșire roadele cumplite ale lipsei de satisfacție, secretelor și nihilismului învestite în acești copii.
Interesantă, cu toate astea, este măsura în care regia lui Haneke reprezintă „copilul” în posesia cunoașterii, filmând cadre din perspective neobișnuite și extrem de strâmte, sugerând punctul de vedere al copilului nevăzut care privește dincolo de uși și de după colțuri. La fel ca Maisie, copiii lui Haneke sunt reprezentați tocmai ca suprafață a impresiilor cu care au fost însemnați de acțiunile enigmatice ale adulților. Însă în timp ce descrierea discursivă a acestei suprafețe pe care o face James este revizitată și suplimentată de o remediere bine gândită (sub forma prefeței), în fiecare dintre aceste filme, Haneke lasă spectatorii stânjeniți de privirea copilului, reprezentând-o vizual în parțialitatea ei, fără o interpretare adultă care să o revizuiască și să explice ceea ce ei îi scapă. Astfel, Haneke învestește tabula rasa însăși cu agentivitatea – deși poate „acefală” – de a acționa asupra spectatorului adult, zguduindu-i siguranța că deține controlul.[36] Făcând aceasta, Haneke inversează totodată oglinda bidirecțională care reglementa perspectiva lui Locke asupra copilăriei, reprezentând copilul observat – cultivat cu o anxietate, speranță, vină și frică aproape religioase – privindu-i, la rândul său, pe adulți și descoperindu-le tarele. Haneke redirecționează astfel potențialitatea pe care copiii au ajuns să o întruchipeze în modernitate (latura inconștientă a cunoașterii și controlului adultului) spre propria folosință. Tensiunea interioară care structurează subiectivitatea clasei de mijloc ajunge într-un punct de criză în momentul în care copilul își înțelege rolul de custode al inconștientului.
În Ascuns, mai ales, se dezvoltă, la mai multe niveluri, ideea înspăimântătoare că copiii noștri ar putea folosi cunoașterea pe care le-am oferit-o împotriva noastră. Secretele dezvăluite spectatorului vizează mai multe probleme reprimate: un rău chinuitor făcut altuia în copilărie, o posibilă legătură extraconjugală și trecutul colonial al Franței, amplificat și de prezența stânjenitoare a copiilor migranților din Africa postcolonială.[37] În privirea copilului, Haneke reprezintă o agentivitate care îi acuză pe părinți de aceste crime, la care copiii asistă. În acest fel, întrebările pe care le ridică ce știu copiii scot la iveală frica, resentimentele și dorința de control inconștiente care definesc relațiile adulților cu copiii.
Ascuns începe cu o filmare lungă a unei case din suburbie, prin care se preumblă monoton diverse persoane – cineva care iese din casă etc.; nu pare a fi nimic amenințător în asta, până când ni se dezvăluie că urmărim o înregistrare anonimă lăsată în apropiere. Înregistrarea nu este explicată în niciun fel, dar existența ei îi avertizează pe locatari că sunt urmăriți. Familia victimă face parte, fără îndoială, din clasa de mijloc. Adulții, Georges și Anne, lucrează în domeniul culturii: el are o emisiune TV despre literatură, iar ea este angajată la o editură. Casa lor stă mărturie pentru apetența clasei de mijloc pentru cărți și obiecte rafinate. Pierrot, fiul loc, este un copil reușit, studios și bun la activitățile extracurriculare (așa cum o arată performanțele la înot), dar trăiește mai mult pe lângă părinții săi decât împreună cu ei. Ca mulți adolescenți, este secretos și enigmatic, înțelegând foarte bine de la părinții săi preceptul liberal de a ține lucrurile pentru sine.
Înregistrările sosesc în continuare, alături de desene schematice și tulburătoare de copii pentru fiecare membru al familiei. Acestea distrug pas cu pas îngâmfarea familiei, aducând la suprafață amintiri reprimate ale lui Georges despre un act de cruzime comis în copilărie împotriva unui băiat algerian pe nume Majid. Majid locuise cu familia lui Georges după ce părinții săi fuseseră uciși în masacrul de la Paris din 1961, iar Georges, determinat de un fel de rivalitate între frați, își mințise părinții pentru a-i întoarce împotriva lui Majid. Când planul a eșuat, Georges i-a întins lui Majid o capcană, făcându-l să omoare cocoșul familiei. Părinții lui, convinși, în cele din urmă, că Majid nu are o influență bună asupra lui Georges, l-au lăsat în grija statului.
La fel ca amintirile imperfecte și trunchiate ale cititorului lui Locke, care caută adevărul cunoașterii umane în copilărie, amintirile lui Georges îl bântuie și îl frustrează. Acestea sunt crâmpeie care se revarsă asupra lui din altă parte, din inconștient; crâmpeie care îi amintesc de tentativele sale de a-și impune voința, a căror violență se întoarce acum, ca o amenințare la confortul existenței sale. În cele din urmă, înregistrările îl conduc pe Georges la apartamentul lui Majid dintr-un arondisment sărac al Parisului, dar Majid neagă că ar avea vreo legătură cu acele înregistrări și desene amenințătoare. Când Pierrot dispare o noapte de-acasă, poliția îi reține pe Majid și pe fiul său în baza suspiciunii de răpire. În final, la cea de-a treia vizită a lui Georges, Majid își taie beregata în fața lui – înregistrare care îi este trimisă patronului lui Georges, ca o tentativă, se presupune, de a-i distruge cariera.
Agentivitatea aparent acefală, supranaturală a celui care filmează aceste evenimente rămâne o enigmă, în afară de scena finală – ascunsă în spatele genericului – în care copiii acestora au o întâlnire amicală pe treptele școlii lui Pierrot și pleacă împreună. Privirea chinuitoare a camerei de filmat pare a fi, prin urmare, rezultatul unei înțelegeri secrete dintre Pierrot și fiul nenumit al lui Majid. Perspectiva lor este înregistrată la propriu în amintirea nedreptății pe care Georges – și Franța, în ansamblu – vrea s-o dea uitării sau s-o alunge în zona amintirilor din copilărie. Refuzul lui Haneke de a rezolva enigma o dată pentru totdeauna plasează spectatorul în mijlocul nedreptăților perpetuate de Georges și de autoritățile franceze. Și noi, privitorii, suntem persecutați de privirea adolescenților și, la fel, ne este frică de ce ar putea ei să știe.
Concluzie
Latura întunecată a copilăriei, care spulberă idealul inocenței copilăriei, semnalează limitele identității și memoriei clasei de mijloc. Subiectivitatea și copilăria burgheze împărtășesc o origine, dar și un destin, în cunoașterea copiilor și capacitatea adulților de a și-o apropria și a o controla. Prețul perspectivei copilului în narațiunile de critică socială speculează o inocență despre care presupunem că se află în strânsă legătură cu incapacitatea copiilor de a înțelege cu adevărat ceea ce văd. Această presupoziție a lipsei de conștientizare a copiilor le permite adulților de a-i folosi ca zăcăminte ale unei cunoașteri ascunse: o bază culturală de date, sau o memorie inconștientă, folosită de Locke pentru a formula un model de cunoaștere umană, și de criticii societății, ca Dickens, pentru a face o critică socială care recuperează, totodată, perspectiva clasei de mijloc. Poate că cel mai reprimat „adevăr” despre copilărie – pe care îl scot la suprafață narațiuni precum Maisie și Ascuns – este măsura în care copiii pot folosi această cunoaștere în propriul interes.
Și James, și Haneke se împotrivesc aspectelor potențiale ale unei copilării construite după dorințele clasei de mijloc: învestit cu materialul inconștientului, copilul ține sub control tendința de control a burgheziei. În vreme ce „copilul” a fost cultivat ca emblemă a valorilor atât de prețuite de clasa de mijloc, referirile la copilărie semnalează deopotrivă o atenție critică față de predispoziția la valori ca autosuficiența sau excesul, mai exact, față de modul în care acestea depind de excluderea altor valori: o acceptare a ignoranței și a vulnerabilității, de exemplu. Ideea inocenței copilăriei – a copiilor care nu înregistrează ceea ce văd și nu sunt afectați de experiență – autorizează sisteme de putere care le refuză apoi, de fapt, un loc semnificativ în societate. Anxietatea pe care o provoacă opere precum Maisie și Ascuns confirmă această încredere imaginară în copii, dar și fanteziile cu privire la revolta și dorința lor de a-și face dreptate. Copiii vor continua să bântuie capitalismul și individualismul liberal ca cel mai groaznic produs al lor atât timp cât controlul și agentivitatea nu vor fi redistribuite pentru a-i include.
Bibliografie:
Agamben, G, Potentialities: Collected Essays in Philosophy, D. Heller-Roazen (trans. & ed.), Stanford University Press, 1999.
Agamben, G., Infancy and History: On the Destruction of Experience, L. Heron (trans.), London, Verso, 2007.
Ariès, P, Centuries of Childhood: A Social History of Family Life, R. Baldick (trans.). New York, Random House, 1962.
Becker, G. S. & H. G. Lewis, „On the Interaction between the Quantity and Quality of Children”, în The Journal of Political Economy, vol.81, nr. 2, partea a II-a, New Economic Approaches to Fertility, 1973, pp. 279-288.
Cross, G, „Valves of Desire: A Historian’s Perspective on Parents, Children, and Marketing”, în Journal of Consumer Research, vol. 29, 2002, pp. 441-447.
Douthwaite, J. V., The Wild Girl, Natural Man and the Monster: Dangerous Experiments in the Age of Enlightenment. Chicago, IL: The University of Chicago Press, 2002.
Faulkner, J., „Terror, Trauma, and the Ethics of Innocence”, în Trauma, History, Philosophy, M. Sharpe, M. Noonan & J. Freddi (eds.), pp. 122-141. Newcastle upon Tyne, Cambridge, Scholars Publishing, 2007.
Faulkner, J., „The Innocence of Victim-hood vs. The «Innocence of Becoming»: Nietzsche, 9/11, and the «Falling Man»”, în Journal of Nietzsche Studies, vol. 35/36, 2008, pp. 67-85.
Faulkner, J., „Innocence, Evil, and Human Frailty: Potentiality and the Child in the Writings of Giorgio Agamben”, în Angelaki: Journal of the Teoretical Humanities, vol.15, nr. 2, 2010, pp. 203-219.
Faulkner, J., The Importance of Being Innocent: Why We Worry About Children. Cambridge & Melbourne, Cambridge University Press, 2011.
Foucault, M., Abnormal: Lectures at the Collège de France 1974 – 1975,New York: Picador, 2003.
Freud, S., „Fragment of an Analysis of a Case of Hysteria («Dora») (1905 [1901])”, în Case Histories I, The Penguin Freud Library, vol. 8, A. Richards (ed.), J. Strachey (trans.), , London, Penguin Books, 1990, pp. 31-164.
Freud, S., „On the Sexual Teories of Children (1908)”, în On Sexuality, The Penguin Freud Library, vol. 7, A. Richards (ed.), J. Strachey (trans.), London, Penguin Books, 1991, pp. 184-204.
Goldhill, S., „On Knowingness”, în Critical Inquiry, vol.32, 2006, pp. 708-723.
Hunt, A., Governing Morals: A Social History of Moral Regulation. Cambridge, Cambridge University Press, 1999.
Hunt, L., The Family Romance of the French Revolution, Berkeley, University of California Press, 1992.
James, H., What Maisie Knew,London, Penguin Books, 2010.
Leibowitz, A., „Home Investments in Children”, în The Journal of Political Economy vol. 82, partea a II-a, Marriage, Family Human Capital, and Fertility, 1974, pp. 111-131.
Locke, J., An Essay Concerning Human Understanding, Adelaide, University of Adelaide, 1992 [Eseu asupra intelectului omenesc, trad. de Armand Roșu și Teodor Voiculescu, Editura Științifică, București, 1961].
Marshall, D., The Figure of Teater: Shaftesbury, Defoe, Adam Smith and George Eliot, New York, Columbia University Press, 1986.
Mechhia, G., „The Children Are Still Watching Us, Caché/Hidden în the Folds of Time”, în Studies in French Cinema, vol. 7, nr. 2, 1997, pp. 131-141.
Novak, M. E., Economics and the Fiction of Daniel Defoe, Berkeley, California University Press, 1962.
Phillips, M. H., „The «Partagé Child» and the Emergence of the Modernist Novel in What Maisie Knew”, în The Henry James Review, vol.31, 2010, pp. 95-110.
Pollock, L. A., Forgotten Children: Parent-Child Relations from 1500 to 1900,
Cambridge University Press, 1983.
Qvortrup, J., „From Useful to Useful: The Historical Continuity of Children’s Constructive Participation”, în The Sociological Studies of Children, vol.7, 1995, pp. 49-76.
Rose, N., Governing the Soul: The Shaping of the Private Self,London, Routledge, 1990.
Rush, E. & A. La Nauze, Corporate Paedophilia: Sexualisation of Children in Australia, Discussion Paper nr. 90, Canberra, The Australia Institute, 2006.
Spilka, M., „On the Enrichment of Poor Monkeys by Myth and Dream; or, How Dickens Rousseauisticized and Pre-Freudianized Victorian Views of Childhood”, în Sexuality and Victorian Literature, D. R. Cox (ed.), Knoxville, University of Tennessee Press, 1984, pp. 161-179.
Veblen, T., The Theory of the Leisure Class, Oxford World’s Classics, 2007.
Watt, I., The Rise of the Novel: Studies in Defoe, Richardson and Fielding, London, Chatto and Windus, 1957.
Wilson, A., „The Infancy of the History of Childhood: An Appraisal of Philippe Ariès”, în History and Theory, vol.18, nr. 2, 1980, pp. 132-153.
Wolff, L., „When I Imagine a Child: The Idea of Childhood and the Philosophy of Memory in the Enlightenment”, în Eighteenth-Century Studies, vol.31, nr. 4, The Mind/Body Problem, 1998, pp. 377-401.
Zelizer, V. A, Pricing the Priceless Child: The Changing Social Value of Children. Princeton University Press, 1994.
Žižek, S., The Plague of Fantasies,London & New York, Verso, 1997.
Note
[1] Studierea copilăriei, înțeleasă ca o construcție culturală apărută în jurul anului 1500, a început cu L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien Régime de Philippe Ariès (Plon, 1960). Teza lui Ariès este destul de controversată din anumite puncte de vedere, în special din cauza accentului pus în mod evident pe aristocrația franceză și pe reprezentarea copiilor în operele vizuale de artă. Pentru un rezumat al acestor critici, vezi A. Wilson, „The Infancy of the History of Childhood: An Appraisal of Philippe Ariès”, în History and Teory 18 (2), 1980, pp. 132-153. Linda Pollock îl folosește pe Ariès direct ca țintă în Forgotten Children: Parent-Child Relations from 1500 to 1900,Cambridge University Press, 1983, susținând că s-au schimbat puține din modul în care adulții îi privesc pe copii începând cu Evul Mediu. Dincolo, însă, de dezacordurile universitare cu privire la domeniul de aplicare a argumentării lui Ariès, este evident că el a deschis calea pentru studierea copilăriei, înțeleasă ca fenomen determinat cultural și social în mod complex, și nu ca simplu fenomen universal și natural.
[2] Chiar și în vremuri de demult ca cele din Noul Testament, copilăria are o semnificație specială care denotă puritate spirituală: Iisus este adeseori imaginat și reprezentat ca un copil inocent, și tot el le spune apostolilor să se smerească și să fie ca niște copilași (Matei, 18: 1-5), punând astfel semnul egal între virtute și putere sau măreție. Copiii sunt văzuți aici ca fiind mai aproape decât adulții, prin inocența lor, de sfințenia spirituală și, la fel, de logos (în templu doar copiii mărturisesc adevărul despre Iisus ca Hristos, ca fiul lui David (Matei 21: 15-16). Îi mulțumesc lui Robbie Duschinsky pentru această observație.
[3] Cultivarea poziției clasei de mijloc, ca o cale aflată între greutățile muncitorilor de la ferme și din fabrici și imoralitatea aristocrației, a fost parte integrantă a viabilității capitalismului ca sistem economic și social. Prin scrierile lui Smith, Defoe și Rousseau (printre alți gânditori-cheie ai Iluminismului), această clasă de cititori în curs de apariție a fost capabilă să se educe singură în legătură cu dispozițiile morale care însoțeau noua ei dominație și să dea naștere rolului său de martor social al injustiției și de arbitru al valorilor. Pentru un studiu cât o carte despre apariția guvernării moralității de către clasa de mijloc, vezi A. Hunt, Governing Morals: A Social History of Moral Regulation, Cambridge University Press, 1999. Vezi, de asemenea, D. Marshall, The Figure of Theater: Shaftesbury, Defoe, Adam Smith and George Eliot, New York, Columbia University Press, 1986 și M. E. Novak, Economics and the Fiction of Daniel Defoe, Berkeley, California University Press, 1962. Pentru o discuție referitoare la schimbarea înțelesului copilăriei în lumina dezvoltării clasei de mijloc, vezi A. Zelizer, Pricing the Priceless Child: The Changing Social Value of Children, Princeton University Press, 1994. Le mulțumesc referenților anonimi de la Critical Horizon pentru că mi-au cerut să clarific elementul sociologic al acestui articol.
[4] „Stăpânul-semnificant” este un concept lacanian care se referă la un termen încărcat afectiv, și totuși gol de conținut, și care folosește la organizarea sau stabilizarea evaluativă a unui câmp discursiv. Alte exemple de „stăpâni-semnificanți” sunt „capitalism”, „socialist” sau „non-australian”.
[5] Aceste evaluări opuse ale copilăriei sunt demonstrate la nivel discursiv, spre exemplu, în comentariile jurnalistice, în politicile publice care guvernează copiii și în ghidurile statale de reglementare a publicității și a media din Australia.
[6] Vezi G. Cross, „Valves of Desire: A Historian’s Perspective on Parents, Children, and Marketing”, în Journal of Consumer Research 29, 2002, pp. 441-447. Vezi, de asemenea, cartea mea, The Importance of Being Innocent: Why We Worry About Children, Cambridge University Press, 2011.
[7] Vezi Zelizer, Pricing the Priceless Child.
[8] Vezi J. Qvortrup, „From Useful to Useful: The Historical Continuity of Children’s Constructive Participation”, în The Sociological Studies of Children 7, 1995, pp. 49-76. Vezi, de asemenea, A. Leibowitz, „Home Investments in Children”, în The Journal of Political Economy 82 (2), Partea a II-a: Marriage, Family Human Capital, and Fertility, 1974, S111-S131, și G. S. Becker & H. Gregg Lewis, „On the Interaction between the Quantity and Quality of Children”, The Journal of Political Economy 81 (2), Partea a II-a: New Economic Approaches to Fertility, 1973, S279-S288.
[9] Foucault a scris despre apariția copilului în centrul atenției în Abnormal: Lectures at the Collège de France 1974-1975, New York, Picador, 2003. Vezi și N. Rose, Governing the Soul: The Shaping of the Private Self, London, Routledge, 1990.
[10] L. Hunt, The Family Romance of the French Revolution, Berkeley, University of California Press, 1992.
[11] J. V. Douthwaite, The Wild Girl, Natural Man and the Monster: Dangerous Experiments in the Age of Enlightenment, University of Chicago Press, 2002. Este adevărat că, datorită îmbunătățirii alimentației și sănătății în această perioadă, trăiau pur și simplu mai mulți copii, de unde și creșterea vizibilității și a importanței lor.
[12] Vezi I. Watt, The Rise of the Novel: Studies in Defoe, Richardson and Fielding, London, Chatto and Windus, 1957. Vezi și M. E. Novak, Economics and the Fiction of Daniel Defoe, California University Press, 1962,
[13] J. Locke, Eseu asupra intelectului omenesc, trad. de Armand Roșu și Teodor Voiculescu, Editura Științifică, București, 1961, cartea I, cap. II, pp. 19-20.
[14] Vezi L. Wolff, „When I Imagine a Child: The Idea of Childhood and the Philosophy of Memory in the Enlightenment”, în Eighteenth-Century Studies 31 (4), 1998, pp. 377-401.
[15] Locke, op. cit.,cartea II, cap. I, p. 84.
[16] Ibidem, cartea II, cap. I, p. 83.
[17] Ibidem, cartea II, cap. I, p. 94.
[18] G. Agamben, Potentialities: Collected Essays in Philosophy, ed. și trad. de D. Heller-Roazen, Stanford University Press, 1999, pp. 244-245.
[19] Locke, Human Understanding, II. X, pp. 4-5.
[20] G. Agamben, Infancy and History: On the Destruction of Experience, trad. L. Heron, London, Verso, 2007, pp. 19-20.
[21] Vezi J. Faulkner, The Importance of Being Innocent; „Innocence, Evil and Human Frailty: Potentiality and the Child in the Writings of Giorgio Agamben”, în Angelaki: Journal of the Teoretical Humanities 15 (2), 2010, pp. 203-219; „Te Innocence of Victim-hood vs. the «Innocence of Becoming»: Nietzsche, 9/11, and the «Falling Man»”, în Journal of Nietzsche Studies 35/36, 2008, pp. 67-85 și „Terror, Trauma, and the Ethics of Innocence”, în Trauma, History, Philosophy, M. Sharpe, M. Noonan & J. Freddi (eds.), Cambridge Scholars Publishing, 2007, pp. 122-141.
[22] S. Goldhill, „On Knowingness”, în Critical Inquiry 32, 2006, pp. 710-711 și 716.
[23] M. Spilka, „On the Enrichment of Poor Monkeys by Myth and Dream; or, How Dickens Rousseauisticized and Pre-Freudianized Victorian Views of Childhood”, în Sexuality and Victorian Literature, D. R. Cox (ed.), Knoxville, University of Tennessee Press, 1984, pp. 161-179 (169).
[24] Idem.
[25] Vezi T. Veblen, The Teory of the Leisure Class, Oxford World’s Classics, 2007, pp. 28-48.
[26] În ultima perioadă au apărut o sumedenie de discursuri referitoare la sexualizarea copiilor și la pericolele ridicate la adresa copilăriei de către cultura populară și capitalism. Pentru un exemplu elocvent, care a incitat dezbaterea în Australia, vezi E. Rush & A. La Nauze, Corporate Paedophilia: Sexualisation of Children in Australia, Discussion Paper, nr. 90, Canberra, The Australia Institute, 2006.
[27] Expresia „epitaf al copilăriei” este folosită de James pentru descrierea unei remarci a uneia dintre rudele lui Maisie: „«Săraca maimuțică!», exclamă ea în cele din urmă: iar cuvintele erau un epitaf pentru mormântul copilăriri lui Maisie” (H. James, What Maisie Knew,London, Penguin Books, 2010, pp. 4-5).
[28] Un critic remarca, de pildă, că, „în afara atmosferei teribil de apăsătoare”, Maisie „se aliniază celor mai proaste școli ale literaturii franceze”, recenzie anonimă, în Literary World, Boston, 11 decembrie 1897, retipărită în James, Maisie, pp. 272-273). Alt critic nota, referindu-se la umorul romanului: „Nu ne putem da seama pentru nimic în lume de unde vine amuzamentul, deși dimensiunea asta hilară are și ea, cu siguranță, admiratorii ei”, (recenzie anonimă, The Spectator, 30 octombrie 1897, retipărită în James, Maisie, pp. 271-272.
[29] Vezi M. H. Phillips, „The «Partagé Child» and the Emergence of the Modernist Novel in What Maisie Knew”, în The Henry James Review, vol. 31, 2010, pp. 95-110.
[30] S. Freud, „On the Sexual Teories of Children (1908)”, în On Sexuality, The Penguin Freud Library, vol. 7, A. Richards (ed.), J. Strachey (trans.), London Penguin Books, 1991, pp. 184-204; și „Fragment of an Analysis of a Case of Hysteria («Dora») (1905 [1901])”, în Case Histories , vol. I, The Penguin Freud Library, vol. 8, A. Richards (ed.), J. Strachey (trans.), London, Penguin Books, 1990, pp. 31-164.
[31] James, What Maisie Knew, p. 291.
[32] James, What Maisie Knew, p. 292.
[33] James, What Maisie Knew, p. 291.
[34] Vezi Phillips, „The «Partagé Child»”, p. 96.
[35] James, What Maisie Knew, pp. 293-294.
[36] Pentru Jacques Lacan, agentivitatea inconștientului este o cunoaștere „acefală” (fără cap) în sensul că este non-subiectivată sau străină, urmărind acea jouissance fără să consulte subiectul (conștient). Vezi S. Žižek, The Plague of Fantasies,London & New York, Verso, 1997, p. 36.
[37] Vezi articolul excelent despre Ascuns al Giuseppinei Mecchia, în care este explorat în profunzime fiecare dintre aceste „niveluri”, „The Children Are Still Watching Us, Caché/Hidden in the Folds of Time”, Studies in French Cinema, vol. 7, nr. 2, 2007, pp. 131-141.