Robert Pepperell
Manifestul postuman
Traducere din limba engleză de Daniel Clinci
Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „The Posthuman Manifesto”, în Intellect Quarterly, iarna 2003. Traducerea de față urmează textul publicat în Kritikos, vol. 2, februarie 2005, pp. 1-12
© 2003, 2005 Robert Pepperell. All rights reserved. Republished by permission of the author.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română
I. Afirmaţii generale
1. De acum, este clar că oamenii nu mai sunt cele mai importante lucruri din univers. Umaniştii vor trebui să accepte asta.
2. Tot progresul tehnologic al societăţii umane este orientat către transformarea speciei umane aşa cum o cunoaştem azi.
3. În epoca postumană, multe credinţe vor deveni redundante – nu în cele din urmă, credinţa în fiinţele umane.
4. Fiinţele umane, la fel ca zeii, există doar în măsura în care noi credem că există.
5. Viitorul nu vine niciodată.
6. Oamenii nu sunt toți născuţi egali, dar ar fi prea periculos să nu ne prefacem că sunt.
7. În epoca postumană, maşinile nu vor mai fi maşini.
8. Una dintre deficienţele oamenilor este că au nevoie de alții care să le spună ceea ce ei ştiu deja. Doar atunci vor crede acel lucru.
9. Postumaniştii nu cad în capcana imaginării unei societăţi în care totul merge bine. Teoriile economice şi politice sunt la fel de inutile ca previziunile meteorologice pe termen lung.
10. Prinde valul sau mori. Nu îl vei putea controla, dar vei putea merge cu el.
11. Acum ne dăm seama că inteligenţa, cunoaşterea şi creativitatea omului sunt, la urma urmelor, limitate.
12. Maşinile complexe sunt o formă de viaţă emergentă.
13. O maşină complexă este o maşină a cărei funcţionare nu o înţelegem şi nu o putem controla în totalitate.
14. În timp ce calculatoarele se dezvoltă pentru a deveni din ce în ce mai asemănătoare cu oamenii, aşa şi oamenii devin din ce în ce mai asemănători cu calculatoarele.
15. Dacă noi ne putem gândi la maşini, atunci maşinile pot gândi; dacă ne putem gândi la maşini care gândesc, atunci maşinile se pot gândi la noi.
II. Afirmaţii despre conştiinţă, oameni şi filosofie
Dacă conştiinţa este o proprietate care reiese dintr-o serie particulară de condiţii, pentru a o sintetiza nu avem nevoie de o remodelare a ei „de sus în jos”. Trebuie doar să recreăm condiţiile din care să poată apărea. Acest lucru presupune să înţelegem care sunt acele condiţii.
1. Conștiința nu se reduce exclusiv la creier.
2. Conștiința este funcţia unui organism, nu a unui organ.
3. Conștiința nu poate fi înțeleasă doar prin studierea creierului.
4. Mintea şi corpul acţionează împreună pentru a produce conștiința. Dacă un element lipseşte, conștiința încetează. Nu există niciun gând pur, izolat de corp. Pentru a funcţiona, creierul trebuie să fie conectat la corp, chiar dacă acesta este artificial. Conștiința este un efect care apare în urma cooperării dintre corp şi creier; gândim cu întregul nostru corp.
5. Conștiința nu este altceva decât o proprietate emergentă. Într-un fel, ea este ca fierberea: dacă avem suficientă căldură, gravitaţie şi presiune a aerului, apa din ibric va fierbe. Putem vedea ce este fierberea, o putem recunoaşte ca pe ceva care a primit un nume, nu o considerăm misterioasă și, totuşi, nu o putem izola de condiţiile care au produs-o. La fel, conștiința este proprietatea care apare în urma unui anumit set de condiţii.
6. Dacă spunem că gândirea conştientă nu este exclusiv o funcţie a creierului nu înseamnă că negăm rolul important jucat de creier.
7. Corpurile umane nu au limite.
8. Nu poate fi stabilită nicio diviziune definitivă între mediul înconjurător, corp şi creier. Omul este identificabil, dar nu şi definibil.
9. Conștiința (mintea) şi mediul înconjurător (realitatea) nu pot fi separate; ele sunt un continuum.
10. Nu există nimic în afara unui om, pentru că extinderea unui om nu poate fi stabilită.
11. Dacă acceptăm că mintea şi corpul nu pot fi separate în mod absolut şi că mediul înconjurător şi corpul nu pot fi separate nici ele în mod absolut, atunci ajungem la concluzia aparent absurdă, dar logic coerentă, că conștiința şi mediul înconjurător nu pot fi separate în mod absolut.
12. La început i-am avut pe Dumnezeu, oamenii și natura. Raţionaliştii au scăpat de Dumnezeu, lăsându-i pe oameni în conflict permanent cu natura. Postumaniştii scapă de oameni, lăsând doar natura. Distincţiile între Dumnezeu, natură şi umanitate nu reprezintă vreun adevăr etern despre condiţia umană. Reflectă doar prejudecăţile societăţilor care au conservat acele distincţii.
13. Perspectivele filosofice idealiste şi materialiste presupun amândouă o împărţire între lucrul care gândeşte şi lucrul care este gândit – între mintea internă (creierul) şi realitatea externă (mediul înconjurător). Dacă această diviziune este eradicată, ambele perspective devin redundante.
14. Idealiştii cred că singurele lucruri care există sunt ideile; materialiştii cred că singurul lucru care există este materia. Trebuie să ne amintim că ideile nu sunt independente de materie, iar materia este doar o idee.
15. Majoritatea problemelor filosofice sunt dezbateri despre limbaj. Ele apar din cauza presupoziţiilor greşite a) că limbajul este coerent [consistent] şi b) că, există dacă un cuvânt, trebuie să existe şi un „lucru” pe care să îl reprezinte şi c) că lucrurile reprezentate trebuie, în sine, să fie coerente.
16. Logica este o iluzie a imaginaţiei umane. Adevărul şi falsitatea nu există în natură – altundeva decât în gândirea umană.
III. Afirmaţii despre ştiinţă, natură şi univers
1. Știinţa nu îşi va atinge niciodată scopul de a cuprinde natura fundamentală a realităţii. Este o muncă inutilă, deşi mulţi oameni de ştiinţă nu recunosc încă acest lucru. Universul (Universurile) va (vor) fi întotdeauna mai complex(e) decât vom putea înţelege noi vreodată.
2. Postumanul abandonează căutarea naturii fundamentale a universului şi a originii sale (economisind astfel şi mulţi bani).
3. Postumanul îşi dă seama că întrebările supreme despre existenţă şi fiinţă nu au nevoie de răspunsuri. Răspunsul la întrebarea „de ce ne aflăm aici?” este că nu există niciun răspuns.
4. Cunoașterea naturii fundamentale a universului ar însemna să ştii totul despre univers, tot ce s-a întâmplat şi tot ce se va întâmpla. Dacă un singur lucru nu ar fi cunoscut, ar însemna că toată această cunoaştere a universului este parţială, potenţial incompletă şi, prin urmare, nu este fundamentală.
5. Niciun model ştiinţific nu poate fi complet, el va fi întotdeauna parţial şi contingent. Pentru ca un model să fie complet, el ar trebui să ia în seamă toţi factorii de influenţă, indiferent cât sunt de insignifianţi. Din moment ce acest lucru este imposibil, omul de ştiinţă trebuie să ia o decizie arbitrară cu privire la factorii pe care îi va ignora. Ignorarea unor factori face ca modelul să fie incomplet, deşi nu înseamnă că nu va fi util.
6. Postumanul acceptă că oamenii au o capacitate finită de a înţelege şi de a controla natura.
7. Toate originile sunt finaluri şi toate finalurile sunt origini. Teoria haosului a fost adeseori ilustrată prin imaginea unui fluture care bate din aripi şi creează o furtună în partea cealaltă a globului. Această imagine poate că ilustrează sensibilitatea sistemelor în stări iniţiale, dar nu ia în seamă ce anume a provocat bătaia aripilor fluturelui – o rafală de vânt?
8. Acea logică ce pare coerentă la scară umană nu poate fi aplicată în mod necesar şi la scară microcosmică sau macrocosmică.
9. Cunoaşterea pe care o avem asupra universului depinde de nivelul rezoluţiei la care îl putem vedea. Cunoaşterea depinde de date – datele variază în funcţie de rezoluţie.
10. Oamenii de ştiinţă pun mai mare preţ pe ordine decât pe dezordine atunci când pornesc de la ipoteza că ei descoperă treptat legile esenţiale ale naturii. Aceasta este o eroare fundamentală; natura nu este, în mod esențial, nici ordonată, nici dezordonată. Clasificăm ca ordine ceea ce noi percepem ca fiind informaţie regulată, cu un anumit model. Clasificăm ca dezordine ceea ce noi percepem ca fiind informaţie neregulată, care nu are niciun model. Apariţia ordinii şi a dezordinii vorbeşte mai mult despre modul în care noi procesăm informaţia decât despre prezenţa intrinsecă a ordinii sau a dezordinii în natură.
11. Știinţa funcționează pe temeiul că există o ordine internă a universului. Ea presupune că toate fenomenele se supun legilor fizicii şi că unele dintre acele legi sunt foarte bine înţelese, altele sunt parţial înţelese, iar altele sunt necunoscute. Postumanul acceptă că legile nu sunt lucruri intrinseci naturii, nici lucruri care apar doar în minte şi apoi sunt impuse naturii. Această idee ar întări demarcaţia dintre minte şi realitate pe care am abandonat-o deja. Ordinea pe care o percepem de obicei în jurul nostru, la fel ca dezordinea, nu este o funcţie exclusivă nici a universului, nici a conştiinţei noastre, ci o combinaţie a celor două, din moment ce ele nu pot fi separate în mod real.
12. Tot ceea ce există oriunde este energie. În afara faptului că toate procesele materiale sunt conduse energetic, energia are două proprietăţi majore:
a) se manifestă într-o varietate infinită de moduri,
b) se află în permanentă transformare.
13. Apariția materiei este o iluzie generată de interacţiunile între sistemele energetice la nivelul rezoluţiei umane.
14. Oamenii şi mediul sunt expresii diferite ale energiei; singura diferenţă constă în forma pe care o ia energia.
15. Postumanul este în întregime deschis la ideile de „paranormal”, „imaterialitate”, „supranatural” şi „ocult”. Postumanul nu acceptă ideea că credinţa în metodele ştiinţifice este superioară credinţei în alte sisteme.
IV. Afirmaţii despre (dez)ordine şi (dis)continuitate
1. Ordinea şi dezordinea sunt calităţi relative, nu absolute. Dovada că ordinea şi dezordinea sunt calităţi relative rezidă în faptul că ele se definesc reciproc.
2. Tot ceea ce percepem poate fi catalogat ca având diferite grade de ordine sau dezordine. Percepţia ordinii şi a dezordinii unui lucru depinde de punctul sau de rezoluţia din care este privit acel lucru.
3. Ceea ce percepem ca ordine sau dezordine este, de multe ori, determinat cultural. Logicienii vor spune că există metode matematice de a defini dezordinea, entropia şi complexitatea – metode independente de subiectivitatea umană. Chiar dacă aceste definiţii pot fi utile în anumite aplicări, ele rămân deschise interpretării relativiste.
4. În termeni postumani, aparentele diferenţe dintre „lucruri” nu sunt rezultatul diviziunilor inerente din structura universului, ci un produs combinat al:
a) modului în care se desfăşoară procesele senzoriale în entităţile vii,
b) varietății modurilor în care se manifestă energia în univers.
5. Modurile în care manifestările energiei sunt percepute de un observator pot fi descrise prin două calităţi simple – continuitate şi discontinuitate. Continuitatea este non-întreruperea spaţiu-timpului. Discontinuitatea este o ruptură a spaţiu-timpului. Ambele calităţi pot fi observate în toate evenimentele, în funcţie de cum sunt văzute. Mai important este că ambele sunt percepute simultan.
6. Manifestările energiei nu ar trebui gândite ca esenţial continue sau discontinue; adică, nu există calităţi absolute ale energiei. Stările energetice vor apărea continue sau discontinue în funcţie de poziţia observatorului. Calitatea (dis)continuităţii este sensibilă la context.
7. Ceea ce separă lucrurile unul de altul este percepția dis-continuității lor aparente. Diferenţa dintre manifestările energiei unui filosof şi unui scaun este ceea ce îi distinge.
8. Nivelul de complexitate a unui sistem nu poate fi definit în termeni obiectivi (adică absoluți). Complexitatea este o funcţie a cunoașterii umane, nu o proprietate intrinsecă a lucrului pe care îl privim.
V. Afirmaţii cu privire la gândire, sens şi fiinţă
Atât timp cât modelele de funcţionare a creierului sunt inadecvate (bazate pe presupoziţii eronate), creaţia unei conştiinţe sintetice nu este realizabilă.
1. Gândirea umană este ceva care apare în cooperare cu corpul uman. Nu este nevoie să identificăm precis locul în care se apare, pentru că nu apare într-o anume „parte”.
2. Este tentant să ne imaginăm că gândurile sunt blocuri de date în creier. Aceasta ar fi o greşeală pentru că recurge la o perspectivă statică asupra activităţii mentale. Gândul este o cale prin mediul cognitiv. Gândiţi-vă aşa: dacă luăm harta metroului londonez ca analogie pentru funcţionarea minţii, unii oameni vor spune: „Fiecare staţie de pe hartă reprezintă unul dintre gândurile noastre, iar liniile reprezintă legăturile dintre ele. Liniile sunt cele care ne permit să ajungem de la un gând la altul.” Postumanul consideră că „un gând nu este o staţie pe hartă, ci un drum de la o staţie la alta”. Mai exact, gândul este actualizat în procesul călătoriei, el nu este o destinaţie anume.
3. Dat fiind faptul că gândul este activat dintr-un motiv oarecare, el constă într-un proces de călătorie prin mediul cognitiv care susţine mintea. Un gând nu există decât dacă este gândit; altfel, el rămâne în domeniul potenţialului sau rămâne un atractor[1]. Cel mai probabil drum pe care îl va urma un gând odată ce este activat îi defineşte calea. Gânduri similare vor avea căi similare.
4. Căile pot fi create într-un număr de moduri, inclusiv prin experienţa directă, prin învăţare, ca urmare a cunoaşterii sau prin însuşi actul gândirii. În termeni neuro-fiziologici, căile includ, dar nu se reduc la, legăturile dintre neuroni şi probabilitatea ca ei să se activeze. Mai mult, ţesătura neurală nu este o substanţă statică. Ea se schimbă în permanenţă ca răspuns la stimuli şi la activare şi este la fel de înclinată spre adaptare cum sunt muşchii şi pielea.
5. Calea pe care o apucă un gând nu este uni-liniară aşa cum ne imaginăm, de regulă, căile. Un gând poate lua mai multe căi simultan. Apariţia unui anume gând poate fi rezultatul combinării mai multor gânduri.
6. Faptul că gânduri diferite pot lua căi diferite, fiecare dintre ele diferite la fel cum gândurile sunt diferite, ne arată cum ne putem imagina lucruri pe care nu le-am văzut. Este puţin probabil să fi văzut „o fată cu ochi de caleidoscop”[2], dar ne putem imagina cum arată construind o imagine compusă a diferitelor părţi, adică activând diferite căi ale gândirii în acelaşi timp.
7. Activitatea gândirii este reglată de comportamentul energiei din mediul cognitiv. Acest mediu nu este cu nimic diferit de alte sisteme, în sensul că el reprezintă un proces specific al transformării energiei. Atunci când două gânduri sunt continue (de exemplu, „albastru” şi „cer” în fraza „Cerul e albastru”), calea dintre aceste două gânduri este bine stabilită şi va fi nevoie de o cantitate mică de energie pentru a trece de la unul la altul. Atunci când două gânduri nu sunt bine legate (de exemplu, între „smirnă” şi „cabestan” în fraza „cabestanul-smirnă”), este nevoie de mai multă energie pentru a lega gândurile, fiindcă nu au legături bine stabilite.
8. Ideile care ajung de la una la alta cu un efort (energie) relativ mic pot fi considerate continue. Ideile care au nevoie de un efort mai mare pentru a se asocia pot fi considerate discontinue.
9. Prezenţa sau absenţa „sensului” este determinată de cantitatea de energie necesară pentru a trece de la un concept la altul. Sensul dificil apare atunci când niște concepte îndepărtate semantic unul de altul coexistă, adică atunci când nu există o legătură împământenită între ele. Cu toate astea, calea dintre conceptele care nu au nicio legătură sau au doar o mică legătură între ele poate fi prea greu de parcurs. De exemplu, în propoziția „Răsună îndrăzneața detarare a viespii”, care nu este lipsită de sens, asocierea este stranie în comparație cu majoritatea propozițiilor.
10. Pentru a conserva un anumit sentiment al fiinţei, omul încearcă să stabilească continuitatea ca răspuns la stimulii pe care îi primeşte din mediu. Aceşti stimuli sunt atât stabili, cât şi instabili, pentru că mediul conţine cantităţi diferite din ambele categorii. Dezvoltarea căilor stabile de gândire care corespund stimulilor stabili generează simţul ordinii. În timp, această stabilitate se transformă într-un sentiment al fiinţei.
11. Atunci când simţul ordinii nu este ameninţat perpetuu de recurenţa stimulilor aleatorii, nu este nevoie de re-afirmarea ordinii. În realitate, din cauză că oamenii se confruntă în permanenţă cu stimuli aleatori, este necesar ca ordinea să fie re-afirmată (să se conserve sensul) pentru a nu se dizolva în haos şi, astfel, să ne pierdem sentimentul fiinţei.
12. În termeni postumani, nu este important cum are loc acest proces al fiinţei. Acelaşi efect poate fi obţinut prin mai multe moduri. Este adevărat că putem învăţa de la om anume ce este necesar pentru fiinţă, dar asta nu înseamnă că acesta este singurul mod în care o putem face.
VI. Afirmaţii despre incertitudine
1. Epoca umanistă a fost caracterizată de certitudine cu privire la funcţionarea universului şi la locul oamenilor în cadrul lui. Epoca postumană este caracterizată de incertitudine cu privire la funcţionarea universului şi la ce anume înseamnă a fi om.
2. Întrebările care apar în epoca postumană nu ne-ar fi deranjat în epoca umanistă: Ce este un om? Există aşa ceva?
3. Istoric vorbind, putem spune că epoca postumană, epoca incertitudinii, s-a născut în perioada premergătoare Primului Război Mondial, deoarece atunci au apărut cubismul şi fizica cuantică. Consecinţele ambelor au clarificat un lucru: cu cuvintele lui Heisenberg, „Nu există lucruri, ci doar probabilităţi”.
4. Incertitudinea ne devine familiară. Avem incertitudini legate de locul de muncă, de teoria politică şi de cea economică, de ceea ce se petrece cu mediul, ne întrebăm dacă progresul ştiinţific este întotdeauna benefic şi unde anume ne va duce tehnologia.
5. Ce putem spune că e cert? Doar ceea ce trebuie să acceptăm drept cert, din diferite alte motive.
6. În termeni postumani, nu trebuie să ne fie teamă de incertitudine. Lumea a fost întotdeauna la fel de lipsită de certitudini ca acum. S-a schimbat doar faptul că acum autoritatea este mai greu de impus, fiindcă fluxul mare de informaţii diminuează autoritatea: avem mai multă informaţie, aşa că falsul sentiment de certitudine este mai mic. Certitudinea, la fel ca credinţa, apare doar în absenţa informaţiei complete.
7. Incertitudinea este certă.
VII. Afirmaţii despre artă şi creativitate
Producţia şi aprecierea artei sunt facultăți specific umane. De obicei, ele sunt citate de umanişti ca cea mai înaltă expresie a gândirii umane şi ca lucrul care ne diferenţiază cel mai mult de maşini. Prin urmare, este corect să acceptăm că era postumană nu poate începe pe deplin până când nu vom rezolva această provocare a umaniştilor. Pentru a dezvolta o maşină care să producă şi să aprecieze arta, mai întâi trebuie să înţelegem mai bine ce anume este ea.
1. Ce este arta? O definiţie utilă este cea care o descrie ca pe un bun pe piaţa de artă. Trebuie să distingem între un obiect de artă şi un obiect care ne stimulează estetic. Obiectul de artă este marfa tranzacţionată pe piaţa de artă. Obiectul estetic este cel apreciat pentru calităţile sale estetice. Un lucru poate fi atât obiect estetic, cât şi obiect de artă, așa cum sunt Irişii lui van Gogh. Un lucru poate fi obiect estetic fără a fi artă, cum e un apus de soare sau un iris.
2. Mulţi oameni cred că o bună parte din arta modernă nu este artă deoarece consideră că îi lipseşte valoarea estetică, chiar dacă ea are preţuri ridicate pe piaţa de artă. Ei confundă valoarea de artă cu valoarea estetică a unui obiect. Acestea două sunt separate, dar, desigur, legate una de alta. „Arta este un bun ca oricare altul”, a spus Daniel Kahnweiler, dealerul lui Picasso. Arta este un bun estetic.
3. Pentru a clarifica, piaţa de artă poate fi definită ca o serie identificabilă de instituţii şi organizaţii comerciale care, în mod colectiv, alocă fonduri, promovează şi vând artă.
4. Arta trebuie să fie (şi a fost dintotdeauna) elitistă şi exclusivistă pentru a-şi păstra valoarea financiară şi prestigiul. Mulţi artişti moderni folosesc elitismul estetic pentru a garanta exclusivitatea care, la rândul ei, garantează că valorile sunt păstrate. Astfel, arta funcţionează pentru a distinge oamenii bogaţi de cei săraci.
5. Arta bună stimulează estetic, arta proastă este neutră estetic.
6. Criteriile care determină ce anume stimulează estetic sau ce anume este neutru estetic se supun, parţial, schimbării sociale.
7. Arta bună conţine întotdeauna un element de dezordine (discontinuitate), arta proastă consolidează pur și simplu o ordine pre-existentă.
8. Arta bună promovează discontinuitatea, arta proastă impune continuitatea.
9. Discontinuitatea produce experienţe care stimulează estetic, continuitatea produce experienţe neutre estetic.
10. Discontinuitatea este fundamentul oricărei creaţii, dar discontinuitatea este lipsită de sens fără continuitate.
11. Marea experienţă estetică este generată de percepţia simultană a continuităţii şi a discontinuităţii în cadrul aceluiaşi eveniment.
12. Orice design stimulator se sprijină pe echilibrul dintre coeficienții relativi de ordine şi dezordine ai obiectului. La fel stau lucrurile și în compunerea muzicii și a literaturii. Totuşi, aceste judecăţi nu pot fi făcute izolat, fără să ținem cont de faptul că valorile ordinii şi dezordinii sunt în mare măsură normate de acordul social.
13. Arta postumană foloseşte tehnologia pentru a promova discontinuitatea. Societăţile sănătoase tolerează promovarea discontinuităţii pentru că ele înțeleg că oamenii au nevoie să fie expuşi la aceasta, în ciuda a ceea ce cred ei. Societăţile nesănătoase descurajează promovarea discontinuităţii.
14. Creativitatea nu înseamnă producerea a ceva complet nou. Creativitatea înseamnă combinarea unor lucruri care există deja, dar care au fost considerate, până atunci, separate. Creativitatea şi aprecierea estetică sunt amândouă funcţii ale capacităţii umane de a modifica legăturile din căile de gândire sau de a provoca aceste modificări.
15. Procesul stimulării estetice este amplificat atunci când conceptele sunt obligate să se lege unul de altul din diverse poziţii într-un mod discontinuu. Cantitatea de energie necesară pentru a contempla diverse concepte produce senzaţia fizică de încântare familiară celor care apreciază arta.
VIII. Afirmaţii despre fiinţele sintetice
Avem deja maşini care pot învăţa, dar capacitatea lor este limitată de faptul că sunt logice. Logica este un sistem idealizat, autoreferenţial, dezvoltat de imaginaţia umană. Din moment ce există puţine lucruri mai puțin logice în comportamentul lor decât oamenii, orice maşină constrânsă să folosească logica drept fundament nu va avea niciodată caracteristici umane.
1. Deocamdată, produsul [output] computerelor este previzibil. Epoca postumană va debuta pe deplin atunci când produsul computerelor va deveni imprevizibil.
2. Majoritatea maşinilor de inteligenţă artificială sunt sigilate ermetic. Ele sunt limitate de complexitatea calculelor pe care maşinile le pot face. Sunt sensibile doar la un număr finit de stimuli, iar gradul de evenimente aleatorii care ajung la ele este relativ mic.
3. Gândirea umană nu este un sistem ermetic, liniar. Din moment ce ştim că mintea, corpul şi mediul nu pot fi separate, nu putem exclude impactul niciunui stimul din mediu asupra procesului de gândire, oricât de mic ar părea.
4. Pentru funcţionarea conştiinţei umane este esențial faptul că mintea primește este în permanenţă stimuli aleatori din mediul înconjurător. Mintea umană a evoluat în aşa fel încât să absoarbă şi ceea ce este neaşteptat – stimulul discontinuităţii.
5. Nevoia de a reimpune ordinea în faţa stimulilor aleatorii contribuie la sentimentul fiinţei. Astfel, dacă dorim să creăm o inteligență sintetică cu un sentiment al fiinţei pe care să-l putem recunoaște în noi înșine, aceasta va trebui să fie sensibilă la același nivel de întreruperi aleatorii ca şi oamenii. Va trebui să aibă nevoia de a re-afirma sensul în faţa stimulilor instabili şi stabili și, în acelaşi timp, să fie capabilă să se adapteze şi să profite de posibilităţile creatoare oferite de stimulii non-liniari.
6. Dacă dorim să creăm o inteligenţă sintetică care să arate creativitate, trebuie ca ea să poată stabili legături între gândurile ei într-o manieră discontinuă. Acest lucru ar putea fi obţinut făcând-o sensibilă permanent la stimulii aleatorii.
7. Dacă dorim să producem o inteligenţă sintetică capabilă de apreciere estetică, atunci ea va trebui să simtă continuitatea şi discontinuitatea simultan – fără a da rateuri. Chiar dacă acest lucru i-ar putea provoca încântare, nu se ştie încă în ce măsură îi va plăcea.
8. Umaniştii se consideră fiinţe distincte aflate într-o relaţie de opoziţie cu mediul lor. Postumanii, pe de altă parte, consideră că propria ființă este încorporată în extinsa lume tehnologică.
Note
[1] „Atractorul” este un concept matematic care se referă la un set de valori numerice către care tinde un sistem dinamic (n. t.).
[2] În orig. „girl with kaleidoscope eyes”, un vers din piesa „Lucy in the Sky with Diamonds” a celor de la The Beatles (n. t.)