Cary Wolfe
Omenesc, prea omenesc
„Studiile despre animale” și umanioarele
Traducere din limba engleză de Paul Mihai Paraschiv
Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „Human, All Too Human: «Animal Studies» and the Humanities”, în PMLA, vol. 124, nr. 2, martie 2009, pp. 564-575.
© 2009 by Modern Language Association of America (www.mla.org). Reprinted by permission of copyright owner.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română.
Încercarea de a prezenta pe larg înfloritorul domeniu cunoscut ca „studii despre animale” este asemănătoare, dacă îmi permiteți expresia, cu mânarea unei turme de pisici.[1] Recursul meu la această analogie este menit să sugereze că „animalul”, dacă ne gândim puțin, este prezent peste tot (inclusiv în metafore, comparații, proverbe și narațiuni pe care ne bazăm de secole – milenii, chiar). Predă un curs sau scrie un articol pe subiect și sugestiile bine intenționate despre materiale interesante vor curge din toate direcțiile. În domeniul meu, să zicem, nu e vorba doar de rolul principal al ursului, cerbului și câinelui din romanul Pogoară-te, Moise de William Faulkner sau de faptul că nu te poți gândi la Ernest Hemingway fără să iei în seamă fraternitatea lui cu taurii, leii și peștii ori la Marianne Moore fără să vorbești despre menajeria de pangolini și meduze. Mai e vorba și de King Kong, Babe, Charlotte’s Web, Seabiscuit, The Silence of the Lambs, The Horse Whisperer și The Fly. Mai e și arta lui Damien Hirst, Joseph Beuys, Sue Coe, William Wegman, Bill Viola, Carolee Schneeman, Lunn Randolph și Patricia Piccinini. Mai sunt și toate acele poeme despre păsări, de la ciocârlia lui Percy Shelley și privighetoarea lui John Keats, la corbul lui Edgar Allan Poe și mierla lui Wallace Stevens. După cum știe orice medievist sau orice cercetător al modernității timpurii, problema animalului este și mai centrală în acele perioade; de fapt, studiile cele mai recente propun o imagine în care ideea de animal pe care am moștenit-o de la Iluminism și de la gânditori precum Descartes și Kant este specifică doar pentru o scurtă perioadă (chiar dacă este cea care a construit instituțiile noastre intelectuale, politice și juridice predominante), încadrată de un pre- și un postumanism care concep cu totul diferit distincția om/animal. Prin urmare, mai există și William Hogarth și Hieronymus Bosch, The Faerie Queene și Beowulf. Și, desigur, mai avem și locul central al animalului în literatura și cultura non-occidentale, scrise și vorbite, care ar avea nevoie de un cu totul alt articol.[2]
Dincolo de literatură, artă și cultură, canonul filosofic occidental și concepția lui asupra diferenței dintre animal și om sunt reconfigurate și reinterpretate nu doar cu uneltele filosofiei continentale, ci și în anumite direcții ale tradiției analitice. Și există o mulțime de joncțiuni (mai ales în zona analitică) între filosofie și sfera juridică din înfloritorul domeniu al legilor pentru drepturile animalelor, prin savanți ca Gary Francione și Steven M. Wise. (Potrivit Fondului pentru Apărarea Juridică a Animalelor [Animal Legal Defense Fund], în Statele Unite există peste 80 de facultăți de drept care oferă cursuri de legea animalelor.) Există și foarte multă televiziune cu animale, inclusiv potopul de mici știri, portrete, studii de teren, viniete sau expozeuri de pe canale ca Animal Planet. Și, în ultimul, dar cu siguranță nu în cel din urmă rând, există mâncarea, cu toate dimensiunile ei ritualice, sacrificiale, psihologice, etice și ecologice, explicate pe înțelesul tuturor în texte extrem de populare ca Dilema omnivorului[3] de Michael Pollan.
Litania mea are rolul de a arăta câteva dintre provocările implicate în analizarea studiilor despre animal, una dintre acestea fiind interdisciplinaritatea intimidantă care nu poate fi despărțită de geneza acestui tip de studii (ceea ce face ca interdisciplinaritatea obținută între, să zicem, studiile literare și istorie să arate, prin comparație, ca o chestiune destul de ordonată). S-ar putea crede că mare parte din materialul pe care l-am menționat până acum ar putea fi administrat eficient de cercetătorii axați pe interpretări literare sau, mai larg, culturale, dar în acest moment specializarea nu este mai justificabilă pentru studiile despre animale decât a fost pentru studiile feministe sau teoria queer în grelele zile ale apariției lor. Studiile despre animale, ca ramură a studiilor culturale (la un moment dat voi dori să chestionez această asociere), nu ar exista, cel puțin nu în forma lor actuală, fără munca depusă în domeniul ecologiei și a etologiei cognitive din ultimii douăzeci – treizeci de ani (Allen și Bekoff; Bekoff; Griffin; Pepperberg; Savage-Rumbaugh, Shanker și Taylor) – muncă adusă cu patos în fața imaginației populare prin filme ca povestea lui Dian Fossey, Gorillas in the Mist și documentarul lui Jane Goodall, The People of the Forest: The Chimps of Gombe, sau de documentarele de televiziune ca The Animal Mind, din seria Nature de la PBS. De asemenea, își datorează existența, în aceeași măsură, mișcării pentru drepturile animalelor apărute în anii 1970 și lucrărilor fondatoare pentru această mișcare, Animal Liberation a lui Peter Singer și, mai târziu, The Case for Animal Rights a lui Tom Regan (lucrări pe care studiile despre animale, dată fiind turnura critică recentă, au început să le reconsidere și să le conteste).
Desigur, în umanioare și în domeniul științelor sociale, diverse lucrări despre animale au început să apară încă din anii 1980; să ne gândim la importanta carte a istoricului Harriet Ritvo The Animal Estate, care investighează problema „reproducerii” [„breeding”] în cultura victoriană, în direcția claselor și a speciilor, la In the Company of Animals a lui James Serpell, la analiza economiei psihice și simbolice a animalului de companie făcută de Marc Shell, la variata și importanta operă legată de ecofeminism a lui Carol Adams, la Andrée Collard și la alții, iar, în studiile literare din Statele Unite, la texte precum Beasts of Modern Imagination a lui Margot Norris. Iar cartea-reper Primate Visions a Donnei Haraway a deschis anii 1990 cu o remarcabilă sinteză interdisciplinară care, de fapt, va defini o nouă, categorică eră a studiilor culturale în ceea ce va avea să se numească studii despre animale. Difuze, dar la fel de importante sunt discuțiile care aveau loc în literatura teoretică – meditațiile lui Gilles Deleuze și Félix Guattari asupra „devenirii-animal” din O mie de platouri (și, de asemenea, într-un registru diferit, cele din cartea lor despre Kafka), analiza lui Jacques Derrida asupra tezei lui Heidegger despre animal ca „sărac în lume” din Heidegger: întrebarea privitoare la Ființă și Istoria, Teoria religiei a lui Georges Bataille și lucrările Juliei Kristeva despre abjecție.
Diferența legată de apariția studiilor despre animale din vremea noastră constă în deschiderea treptată a unui spațiu teoretic și critic propriu. Un semn sigur al apariției și consolidării studiilor despre animale este numărul tot mai mare de conferințe, simpozioane, locuri de publicare și numere speciale de jurnal dedicate subiectului în America de Nord și în străinătate. A existat un val de conferințe pe această temă, care a început aproximativ cu „Millennial Animals”, la Universitatea din Sheffield în 2000 și s-a extins la ceea ce promite să fie cea mai mare adunare academică pe această temă, „Minding Animals”, care va avea loc în Australia în 2009. Între timp au avut loc evenimente la Universitatea York, Universitatea Vanderbilt, Universitatea din Wisconsin, Milwaukee, Universitatea Harvard, Universitatea din Texas, Austin; și în multe alte instituții; un flux continuu de panele la câteva dintre ultimele conferințe (atât naționale, cât și internaționale) ale Societății pentru Literatură, Știință și Artă; și un interes tot mai mare din partea Asociației pentru Studiul Literaturii și Mediului. Două dintre cele mai vechi serii de cărți au fost „Animals, History, Culture” a lui Harriet Ritvo, la Johns Hopkins University Press, și Animal, editat de Jonathan Burt și impecabil publicate de Reaktion Books, care adoptă abordarea unică de a consacra fiecare volum unui singur animal (deocamdată, contribuțiile includ câinele, stridia, furnica, șobolanul și încă vreo 20). Alte edituri au o colaborare continuă, dacă nu devotată, cu autorii din domeniul studiilor despre animal, cum ar fi University of Illinois Press (Animal Studies Group; Baker, Picturing; Fudge, Renaissance Beasts; Linzey), University of Chicago Press (Wolfe, Animal Rites; Kuzniar; Grenier), Routledge (Haraway, Primate Visions; Tester; Fuss), State University of New York Press (Steeves; Scapp și Seitz; Mitchell, Thompson și Miles) și MIT Press (Tompson; Burghardt; Diamond, Realistic Spirit; Kac, Signs of Life).
O deosebită atenție trebuie acordată seriei Posthumanities de la University of Minnesota Press (care a publicat When Species Meet de Donna Haraway și a republicat Parazitul lui Michel Serres și intenționează să publice viitoarele titluri consacrate temei de către savanți mai tineri, precum Nicole Shukin și Tom Tyler). Columbia University Press, sub conducerea lui Wendy Lochner (director editorial pentru religie, filosofie și studii despre animale), a publicat titluri importante de Leonard Lawlor, Gary Francione (Animals as Persons), Stanley Cavell și contributorii, și Matthew Calarco, printre alții. La fel de frapant este și numărul de ediții speciale ale revistelor din ultimii ani, inclusiv Animal Beings, un număr special al Parallax, editat de Tom Tyler; DerridAnimals, pentru Oxford Literary Review, editat de Neil Badmington; recentele numere publicate ale Configurations, intitulate Thinking with Animals și editate de Richard Nash și Ron Broglio; și nu una, ci două ediții speciale ale Mosaic dedicate subiectului (The Animal). Există și noua revistă online Humanimalia (www.depauw.edu/humanimalia), partea robustă ocupată de H-Animal al forumului on-line pentru umanioare H-Net (www.h-net.org/~animal), Journal for Critical Animal Studies, publicat de către Institutul pentru Studii Critice despre Animale (www.criticalanimalstudies.org/JCAS), și Society and Animals, publicat de Animals and Society Institute, care operează sub rubrica „studii despre om-animal” (o etichetă a cărei miză o voi discuta imediat). Și, dacă această listă de lecturi nu este suficientă pentru dumneavoastră, o bibliografie masivă despre studiile animale este disponibilă online (Kalof et al.).
În linii mari, este adevărat, așa cum susține Erica Fudge (un important istoric britanic al studiilor despre animal) despre disciplina ei, că noile opere despre animale, așa cum sunt cele ale lui Nigel Rothfels, se îndepărtează „de o formă anterioară a istoriei care s-a concentrat pe ideile și atitudinea umană față de animale, în care animalele erau simple pagini goale pe care oamenii le umpleau cu sens” și, în schimb, acum „urmăresc numeroasele moduri în care oamenii au construit și au fost construiți de animale în trecut” („History”). Dar problema mai mare – care este probabil marcată de utilizarea cadrului studiilor culturale, asociat cu o erudiție conștientă din punct de vedere etic și politic, pentru a asimila studiile despre animale – este legată de modul în care disciplinaritatea internă a istoriei sau a studiilor literare sau a filosofiei este tulburată atunci când animalul este luat în considerație nu doar ca un alt subiect sau obiect de studiu printre multe altele, ci ca unul cu cerințe proprii. În loc să trateze animalul ca pe o temă, o figură de stil, o metaforă, o analogie, o reprezentare sau un dat sociologic (în care, să zicem, relațiile de clasă, de rasă sau de gen sunt jucate și negociate prin moneda simbolică a animalității și a diferenței de specie), cercetătorii din studiile despre animale, indiferent de disciplinele lor de bază, par a fi preocupați acum nu numai de discursurile și schemele conceptuale care au modelat înțelegerea noastră despre și relațiile cu animalele non-umane, ci și de natura lor non-generică (care explică de ce, după cum spune Derrida, este „asinian” [„asinine”] să vorbim despre „Animalul” la singular [Animal, p. 31]). Iar această ireductibilitate a chestiunii animalului este legată în mod complex de problema poziționării etice a animalelor ca subiecte directe sau indirecte ale justiției[4] – o problemă care necesită o practică critică și nu doar descriptivă a disciplinarității pentru a evalua modul în care această nouă entitate viguroasă numită animal este conectată, reprimată sau împletită cu alte forme de identitate, cu alte discursuri (de rasă, gen, clasă, diferență sexuală), în opere de literatură și cultură.
Cu alte cuvinte, după cum spune filosoafa Cora Diamond, diferența dintre animalele umane și cele non-umane „poate fi considerată într-adevăr ca provenind dintr-o diferență biologică, dar ea devine ceva specific pentru gândirea umană prin faptul că a fost preluată și transformată în ceva – de către generații de ființe umane, în practicile lor, în arta, literatura, religia lor” (Realistic Spirit, p. 351). Problema pentru studenții la literatură și cultură este cum să evite etnocentrismul aprofundat prin această realizare, cum să articuleze o viziune critică a acestei „transformări” – o întrebare care devine din ce în ce mai presantă în lumina persistentei comparații (făcute de Diamond, Derrida, J. M. Coetzee în The Lives of Animals și de Charles Patterson într-o întreagă carte numită Eternal Treblinka) între abuzarea sistematică și uciderea animalelor la scară masivă și Holocaustul celui de-al Doilea Război Mondial. (În realitate, dimensiunea celor două este incomparabilă, din moment ce zece miliarde de animale terestre sunt ucise în fiecare an numai în Statele Unite pentru hrană, marea majoritate a acestora – aproximativ 80 % – în condițiile deplorabile ale agriculturii industriale [factory farming] [Center for Food Safety].) Ne-am putea gândi că noi, în calitate de cercetători ai literaturii și culturii, putem lăsa deoparte toate lucrurile pe care le-am aflat despre animale și capacitățile lor remarcabile, în ultimii 20-30 de ani, din domenii ca etologia cognitivă, dar evaluarea noastră asupra sensului și mizelor unui roman sau a unui film nu se schimbă, se întreabă studiile despre animale, după ce (măcar o parte din) animalele tratate în el suferă o turnură ontologică de la statutul de lucruri la, într-un anumit sens, cel de persoane – o turnură recent înregistrată cu o forță cutremurătoare prin decizia parlamentului spaniol, din iunie 2008, de a extinde drepturile fundamentale ale omului la marile primate, pentru a le proteja de experimentele dureroase și de alte forme de exploatare. Mai exact, așa cum au subliniat Étienne Balibar, Giorgio Agamben, Marjorie Spiegel și alții, violența împotriva celorlalți oameni (și mai ales a celor marcați rasial) a funcționat adesea prin intermediul unei duble mișcări care îi animalizează în scopuri de dominare, opresiune sau chiar genocid – o manevră care este eficientă din cauză că luăm de-a gata presupoziția anterioară, care spune că violența împotriva animalului este permisă din punct de vedere etic.
După cum am argumentat în altă parte, acest aspect arată două lucruri importante legate de studiile despre animale: în primul rând, că acestea studiază atât o entitate materială (ființele non-umane), cât și un discurs al diferenței de specie care nu trebuie să fie limitat la aplicarea sa numai la non-oameni și, în al doilea rând, că luarea în considerație a studiilor despre animale nu are nimic de-a face, strict vorbind, cu faptul că îți plac sau nu îți plac animalele. Având în vedere ceea ce am învățat în ultimele decenii despre o mulțime de animale non-umane – bogăția vieții lor mentale și emoționale, complexitatea formelor lor de comunicare și interacțiune – mulți cercetători consideră că suntem obligați acum să facem același tip de schimbare în etica lecturii și a interpretării care a însoțit luarea în considerație a diferenței sexuale în anii 1990 (sub forma teoriei queer) sau a rasei și a genului în anii 1970-1980. Înțelese într-o astfel de genealogie, studiile despre animale sunt doar cea mai recentă fațetă a unor studii culturale care reacționează social și etic, și care încearcă să fie la curent cu noile mișcări sociale (în acest caz, mișcarea socială numită adeseori „drepturile animalelor”), și care la rândul lor sunt o expresie academică a unui impuls democratic mai larg spre o incluziune sporită a fiecărui gen, rasă ori orientare sexuală, sau – acum – specie.
Această genealogie, însă, oricât de atrăgătoare ar fi ea, ar trebui problematizată din cel puțin câteva motive care au legătură cu adoptarea prea rapidă a modelului de studii culturale pentru studiile despre animale. Categoriile studii despre animale și studii om – animal sunt ambele problematice, consider, dacă avem în vedere chestionarea fundamentală a disciplinarității umanioarelor și a studiilor culturale realizată de studiile despre animale. În opinia mea, problemele care preocupă studiile despre animale nu pot fi rezolvate în mod adecvat decât dacă le chestionăm la două niveluri: nu doar la nivelul conținutului, al tematicii și al obiectului cunoașterii (animalul studiat de studiile despre animale), ci și nivelul abordării teoretice și metodologice (modul în care studiile despre animale studiază animalul). Mai exact, simplul fapt că studiem animalele non-umane nu înseamnă neapărat că nu rămânem umaniști – și, prin urmare, prin definiție, antropocentriști. De altfel, una dintre mărcile umanismului – și, mai precis, ale tipului de umanism numit liberalism – este tocmai înclinația acestuia pentru un fel de „pluralism” care extinde sfera de preocupare (intelectuală sau etică) la grupurile anterior marginalizate, fără a destabiliza sau a pune în discuție câtuși de puțin schema umanului care stă la baza acestei pluralizări. Iar în acest caz pluralismul devine încorporare, iar proiectele umanismului (intelectual) și ale liberalismului (politic) sunt extinse – ba chiar extinse într-un fel destul de clasic.
Călărind [piggybacking] modelul studiilor culturale (dacă veți permite formularea în acest context), studiile despre animale se confruntă și ele cu unele dintre problemele care i-au îndepărtat pe mulți savanți de studiile culturale. Ellen Rooney, spre exemplu, a observat că studiile culturale sunt „poate chiar mai zdravăn prinse în dilema definirii formei lor adecvate decât critica literară”; ele sunt „o amestecătură de metode concurente (și chiar incompatibile) și o formă (cvasi)disciplinară din ce în ce mai dificil de apărat, intelectual sau politic” (p. 21). Și mai la subiect, Tilottama Rajan a susținut că această „dereferențializare” și „neclaritate incluzivă” a permis ca o mare parte din studiile culturale să fie apropriată în interesul operei ideologice a ordinii neoliberale, în care globalizarea capitalistă este reambalată ca pluralism și atenție la diferență (p. 69). Ca „tehnică de vânzare soft și ca personalizare a științelor sociale” (p. 74), studiile culturale au efectul, dacă nu și scopul, în cadrul științelor umaniste, „de a simula păstrarea societății civile în urma transformării sferei publice clasice” într-o logică a „reprezentării” care în esență este comercială și consumistă (pp. 69-70). În ceea ce mă privește, problema nu constă doar în incoerența disciplinară sau în lipsa de claritate a modelului actual de studii culturale; problema este că această incoerență sau lipsă de claritate servește la menținerea unei anumite forme istorice, ideologice și intelectuale de subiectivitate, pe care o prezintă ca fiind pluralism – inclusiv (în cazul nostru) ca pluralism extins la animalele non-umane. Înțelese astfel, studiile despre animale, dacă ar fi luate în serios, nu ar extinde sau rafina acest model de studii culturale, ci i-ar pune capăt.[5]
Acest lucru se întâmplă pentru că studiile despre animale, dacă le înțelegem altfel decât ca simplă tematică, contestă în mod fundamental schema subiectului cunoscător și a presupozițiilor sale antropocentrice susținute și reproduse în protocoalele disciplinare actuale ale studiilor culturale (ca să nu mai vorbim de cele ale studiilor literare). (Într-adevăr, așa cum remarca Susan McHugh, privind în ansamblu cercetarea literară a animalelor, „o abordare sistematică a interpretării animalelor din literatură implică în mod necesar să cazi de acord cu o disciplină care, în multe privințe, pare să fie organizată în jurul evitării premeditate tocmai a acestei chestiuni.”) Pentru Rooney și Rajan – mulți alții ar putea fi adăugați pe listă –, problema studiilor culturale, cel puțin în variantele lor hegemonice practicate în America de Nord, este că, în ciuda aparentelor angajamente opoziționale, materialiste și multiculturale, sfârșesc reproducând un model de subiectivitate ideologic familiar, bazat, filosofic și politic, pe canoanele umanismului liberal (a cărui expresie bine cunoscută ar fi extinderea subiectului juridic al „drepturilor” de la sfera umană la cea animală).[6] Forța deplină a studiilor despre animal, deci, se află în puterea lor de a ne reaminti că nu este suficient să recitim și să reinterpretăm – de la o distanță ontologică sigură, ca să zicem așa – relația dintre metaforă și diferența de specie, polenizarea încrucișată a structurilor discursive sexiste, rasiste și speciiste din literatură ș.a. Fără îndoială, această întreprindere este lăudabilă și de mult așteptată, dar dacă ea lasă nechestionată schema umanistă a subiectului cunoscător care întreprinde o astfel de lectură, atunci susține tocmai acel umanism și acel antropocentrism pe care studiile despre animale le pun la îndoială. Din acest motiv, dacă sunt luate în serios, studiile despre animale nu ar trebui privite ca ultima modă a lunii din ceea ce James Chandler numește „câmpul subdisciplinar”, unul dintr-o „întreagă serie de domenii și practici academice”, care încă din anii 1970 „au ajuns să fie numite studii: studii de gen, studii de rasă și studii culturale, desigur, dar și studii de film, studii media, studii de jazz…” – lista este practic interminabilă (p. 358).[7]
Observația mea este destul de diferită de cea a lui McHugh, conform căreia studiile despre animale sunt „un domeniu de cercetare interdisciplinară, care se unește în jurul unor probleme legate de agentivitate și social”. McHugh are dreptate, fără îndoială, atunci când este de acord cu cu Fudge că distincția între „subiectivitate” și „agentivitate” este utilă în această privință, permițându-ne să înțelegem (după modelul teoriei actor-rețea, spre exemplu) felul în care animalele și interacțiunile noastre cu ele au modelat istoric lumea, fără să fie nevoie să ne referim la probleme ca intenționalitatea sau capacitatea de înțelegere a animalelor în cauză (s-ar putea spune același lucru șidespre oameni, desigur). Însă o astfel de explicație nu prea are nimic de spus despre diferențele etice care participă la interacțiunile noastre cu agenții neînsuflețiți și simțitori. Scopul literar și filosofic al studiilor despre animale a fost reprezentat tocmai de aceste diferențe, dintr-o varietate de motive, inclusiv mobilizarea, în textele literare, a identificării și a imaginației simpatetice față de animale și a modului în care acestea experimentează lumea, intensitatea atașamentului nostru emoțional față de ele și, în filosofie, evaluarea critică doar a acelor tipuri de întrebări fenomenologice, etice și ontologice și a motivului pentru care ele contează.
Însă perspectiva mea este, de asemenea, diferită de noțiunea fundamental gramsciană de conștiință critică care stă la baza unor abordări foarte diverse în studiile culturale, o noțiune exprimată, de exemplu, prin afirmația că practica disciplinară „devine un mediu productiv, nu reproductiv”, atunci când, „în spiritul reflecției critice […], intersubiectivitatea semnificației poate fi expusă, iar instituțiile de învățământ, sala de clasă, disciplina și universitatea pot fi văzute construind și condiționând cunoașterea”, astfel încât „studiul literar, ca studiu al textualității […], să dezvăluie structurile epistemologice care organizează modul în care cunoaștem, modul în care cunoașterea noastră este transmisă și acceptată” (Peck, p. 51) – așa cum călărețul studiilor despre animale tocmai a remarcat: animalele, pe modelul studiilor culturale, sunt recunoscute acum ca parteneri (ca agenți) în această întreprindere. O astfel de imagine a conștiinței critice – oricât de atrăgătoare și de bun-simț ar fi ea – izolează de fapt omul față de animalul studiilor despre animale și, astfel, reinstaurează diviziunea om/animal într-un mod mai puțin vizibil, dar mai profund, în timp ce vrea să arate ostentativ că aceasta a dispărut. De altfel, pe lângă întregul registru al preocupărilor sale (oricât de prezumtiv progresive, multiculturale sau antiantropocentrice), trebuie examinată în totalitate și schema asumată tacit a subiectivității care stă la temelia acestei practici disciplinare (imaginea umanului, constituită, spre exemplu, prin introspecție critică și autoreflecție, care reprezintă, până la urmă, un semn distinctiv al umanismului). Este vorba, așa cum spunea Derrida, despre natura „auto-” a omului ca „animal autobiografic”, despre „ceea ce se numește pe sine om”, conceptul de uman pe care „omul” [man] „și-l povestește sieși” pentru a permite mai apoi recunoașterea celuilalt non-uman într-un gest de „bunăvoință” complet caracteristic umanismului liberal (Animal, pp. 29-30).
Îl aduc în discuție pe Derrida deoarece eseul său târziu „L’Animal que donc je suis” (și cartea recent publicată cu același titlul) este probabil cel mai important eveniment din scurta istorie a studiilor despre animal. În acest eseu, forța celebrei întrebări a lui Jeremy Bentham despre locul animalelor – întrebarea nu este pot vorbi? sau pot raționa?, ci pot ele suferi? – constă în faptul că:
cuvântul a putea [pouvoir] își schimbă sensul și semnul de îndată ce cineva se întreabă: „pot ele suferi?” Cuvântul oscilează de acum înainte. De îndată ce punem o astfel de întrebare, nu va mai conta doar ideea de tranzitivitate sau de activitate (a fi capabil să vorbească, să raționeze și așa mai departe); important va fi, mai degrabă, ceea ce îl impulsionează spre autocontradicție, acel ceva pe care ulterior îl vom pune în relație cu autobiografia (Animal, pp. 27-28, s.n.).
Pentru Derrida, reformularea chestiunii animalului în felul acesta „schimbă totul”, fiindcă „de la Aristotel la Descartes și, în special, de la Descartes la Heidegger, Levinas și Lacan”, problema a fost pusă în termenii capacității de gândire sau de vorbire, ceea ce a „condus la atât de multe alte probleme cu privire la putere sau la capabilități [puvoirs] și atribute [avoirs]: a fi capabil, a avea puterea de a oferi, de a muri, de a îngropa morții, de a se îmbrăca, de a munci, de a inventa o tehnică” (p. 27). Bentham reușește să reformuleze problema într-un mod atât de influent pentru că această „chestiune este acum tulburată de o anumită pasivitate. Ea devine dovada, manifestarea încă din întrebare a unui răspuns care atestă o suferință, o pasiune, o neputință.” „Ce putem spune despre vulnerabilitatea simțită pe baza acestei incapacități?”, continuă el; „ce este această non-putere din mijlocul puterii? […] Ce drept ar trebui să i se acorde? În ce măsură ne privește?” Ne privește într-un mod foarte direct, de fapt, pentru că „mortalitatea se află acolo, ca cel mai radical mijloc de a gândi finitudinea pe care o împărtășim cu animalele, mortalitatea care aparține chiar finitudinii vieții, experienței compasiunii” (p. 28). În loc să discute despre poziția morală a animalelor din cauza agentivității sau a capacităților pe care le împărtășesc cu noi (aceasta fiind strategia dominantă, mai ales în filosofia drepturilor animalelor a lui Singer sau Regan), Derrida chestionează în mod fundamental structura lui „auto-” (ca autonomie, ca agentivitate, ca autoritate asupra propriei autobiografii) din subiectivitatea umanistă, atrăgându-ne atenția asupra finitudinii încarnate pe care o împărtășim cu animalele non-umane, o finitudine pe care umanismul a încercat mai tot timpul s-o nege. (În această privință, i s-au alăturat lui Derrida și alți filosofi importanți, cum ar fi Agamben, Cavell și Diamond, pentru a numi doar trei.)
Dar la fel de important pentru chestiunea de față (și acest aspect este adesea trecut cu vederea în opera târzie a lui Derrida cu privire la „chestiunea animalului”) este faptul că există două tipuri de finitudine cu care lucrează „omul” „umanioarelor”; iar primul tip (vulnerabilitatea fizică, întruparea și, în cele din urmă, mortalitatea) este, în mod paradoxal, indisponibil pentru noi, imposibil de apropriat, tocmai prin ceea ce îl face disponibil și apropriabil – un tip secund de „a nu fi capabil”, care este finitudinea pe care o experimentăm în subiectivarea noastră față de tehnicitatea și mecanicitatea radical a-umane ale limbajului (înțeles în sensul cel mai larg, ca un sistem semiotic prin care creaturile își „răspund” una alteia). Acest aspect are consecințe profunde în legătură cu ceea ce credem, în mod pripit, că sunt conceptele „noastre”, lecturile „noastre”, istoriile „noastre”, și care nu sunt, într-un sens important, deloc ale noastre. Opera lui Derrida despre animale ne permite să abordăm problema etnocentrismului ridicată anterior de Diamond în legătură cu ceea ce am făcut din relația noastră cu animalele, dar fără a ne lăsa luați în coarne de celălalt aspect al dilemei – indiferent că e vorba despre conștiința critică gramsciană sau de căutarea universaliilor etice, endemice filosofiei drepturilor, care este făcută pentru a satisface acest etnocentrism.
Ideea de bază a lui Derrida este că, într-adevăr, lucrurile pe care noi le considerăm a fi personalitate, cunoaștere și așa mai departe sunt inseparabile de ceea ce suntem „noi”, în discursurile și disciplinele noastre, dar, în același timp, „noi” nu suntem „noi”; noi nu suntem acel „auto-” al „autobiografiei”, pe care umanismul și-o oferă sieși. Mai degrabă, „noi” suntem întotdeauna, în mod radical, altul, ceva care este deja in- sau a-uman în propria noastră ființă – nu doar ca fapt evolutiv, biologic, zoologic al vulnerabilități noastre fizice și a mortalității, pe care le împărtășim, ca animale, cu animalele, ci și în ceea ce privește alcătuirea și subiectivarea noastră față de materialitatea și tehnicitatea limbajului, aflat întotdeauna pe scenă înaintea noastră, ca o precondiție radical a-umană a subiectivității noastre. Iar asta înseamnă, așa cum spune Derrida, că „ceea ce el numește om”, ceea ce „noi” numim „noi” ascunde întotdeauna un și mai radical a nu fi capabil care face posibil, prin asta, viața noastră conceptuală (Animal, p. 30). Tocmai aici, în acest al doilea aspect al finitudinii radicale, putem localiza diferența dintre schema subiectului cunoscător pe care se bazează umanismul (sau studiile culturale gramsciene) și regândirea acestei scheme prin intermediul unor studii despre animale luate în serios. Acest lucru nu înseamnă că cea mai mare parte a cercetării realizate până acum în domeniul studiilor despre animale nu se bazează pe modelul studiilor culturale (se bazează); și nici nu înseamnă că munca realizată, în spiritul studiilor culturale, în domeniul studiilor despre animale nu este valoroasă. Pur și simplu, trebuie subliniat că s-ar putea ca studiile despre animale să fie preocupate mai mult decât orice alt tip de „studii”, în regândirea fundamentală a problemei cunoașterii și a modului în care ea este limitată, de supradeterminarea și parțialitatea „ființei noastre generice” (pentru a folosi faimoasa exprimare a lui Marx [p. 77]); în excavarea și examinarea presupozițiilor noastre cu privire la cine poate fi subiect cunoscător; și în încorporarea acestei confruntări în propriile practici și protocoale disciplinare (astfel încât, de exemplu, locul literaturii să fie reîncadrat în mod radical într-un univers de comunicare, răspuns și schimb mai larg, care să includă numeroase alte specii).
La fel de important pentru studiile despre animale este faptul că acest al doilea tip de finitudine, susține Derrida, este împărtășit de oameni și de non-oameni din momentul în care încep să interacționeze și să comunice – să „răspundă”, așa cum spune el – cu ajutorul oricărui sistem semiotic, chiar și a celui mai rudimentar. După cum spune Derrida într-un celebru pasaj din interviul „Eating Well”:
Dacă cineva definește limbajul în așa fel încât să fie rezervat pentru ceea ce numim om, ce mai rămâne de spus? Dar dacă cineva reînscrie limbajul într-o rețea de posibilități care nu îl cuprinde pur și simplu, ci îl marchează ireductibil din interior, totul se schimbă. Mă gândesc, în special, la marcă, în general, la urmă, la iterabilitate, la diferanță [différance]. Aceste posibilități sau necesități, fără de care nu ar exista limbaj, nu sunt doar umane. […] Și ceea ce propun aici ar trebui să ne permită să luăm în considerație cunoștințele științifice despre complexitatea „limbajelor animale”, a codificării genetice, a tuturor formelor de marcare în interiorul cărora așa-numitul limbaj uman, oricât de original ar fi, nu ne permite să „tăiem” o dată pentru totdeauna acolo unde am dori, în general, să tăiem (pp. 116-117).
În această privință, așa cum am argumentat în detaliu în altă parte, studiile despre animale se intersectează cu problematica mai largă a postumanismului; nu în sensul unei fantezii de a transcende întruchiparea umană (așa cum, pe bună dreptate, se îngrijorează Katherine Hayles în How We Became Posthuman), ci mai degrabă în sensul unei reîntoarceri a noastră la densitatea și finitudinea întruchipării umane și la evoluția umană ca formă specifică de animalitate, unică și diferită de alte forme, dar nu mai diferită, poate, decât este diferit un urangutan fațăde o stea de mare. Implicațiile acestui aspect pentru primul termen al conceptului studii despre animale sunt într-adevăr tonice, întrucât, dacă privim cu atenție diversitatea formelor animal și a modurilor lor de a fi în lume, suntem obligați să conchidem, așa cum spune Matthew Calarco, că „distincția om/animal este, strict vorbind, lipsită de sens. Cum ar putea o simplă (sau chiar extrem de rafinată) distincție binară să poată face dreptate complexelor chestiuni etice și ontologice aflate în discuție?” (143). Bazându-ne pe forța acestei slăbiciuni, a acestei prăbușiri, ne întoarcem la un nou sens al materialității și al particularității nu numai a animalului și a multitudinii sale de forme, ci și a acelui animal numit om.
În ceea ce privește celălalt termen din studii despre animale, vreau să subliniez faptul că practicarea acestei discipline poate fi umanistă sau postumanistă. Acea idee este acoperită de generica titulatură de studii, care maschează modul în care dubla finitudine pe care abia am discutat-o determină în mod unic studiile despre animale. Simplul fapt că un istoric sau un critic literar acordă atenție subiectului sau temei animalelor non-umane nu înseamnă neapărat că forma familiară a umanismului nu este menținută prin practici disciplinare interne care se bazează pe o schemă specifică a subiectului cunoscător și pe un gen de cunoaștere pe care el sau ea îl poate avea. Astfel, chiar dacă disciplinaritatea ta exterioară este postumanistă când vine vorba de luarea în serios a existenței și a mizelor etice în ceea ce privește ființele non-umane (în acest sens, pune la îndoială antropocentrismul), disciplinaritatea ta interioară poate rămâne umanistă la bază. (De altfel, aceasta este acuzația standard îndreptată împotriva filosofiei drepturilor animalelor a lui Singer și Regan: că extinde tacit un model de subiectivitate umană la nivelul animalelor, care ar avea genul nostru de personalitate într-o formă redusă.[8]) Acest lucru nu înseamnă neapărat repudierea umanismul, ci doar indicarea felului în care multe dintre ambițiile și valorile sale admirabile (bunătate și caritate față de cei slabi, inocenți și oprimați, de exemplu) sunt subminate de cadrele conceptuale folosite pentru a face bine. Prin urmare, este vorba despre găsirea unui loc pentru animalul din studiile despre animale și de contestarea modelelor umaniste de lectură, interpretare și gândire critică nu doar „acolo”, printre păsări și fiare, ci și „aici”, în centrul acestui lucru pe care îl numim om.
Bibliografie
Acampora, Ralph R., Corporal Compassion: Animal Ethics and Philosophy of Body, Pittsburgh, U of Pittsburgh P, 2006.
Adams, Carol J., The Sexual Politics of Meat: A Feminist Vegetarian Critical Theory, New York, Continuum, 1989.
Agamben, Giorgio, The Open: Man and Animal, trans. Kevin Attell, Stanford, Stanford UP, 2004. Print.
Allen, Colin & Marc Bekoff. Species of Mind: The Philosophy and Biology of Cognitive Ethology, Cambridge, MIT P, 1999.
Allen, Mary, Animals in American Literature, Urbana, U of Illinois P, 1983.
Animal Legal Defense Fund, „Where Should You Go to Law School?”, Animal Legal Defense Fund: Winning the Case against Cruelty. Animal Legal Defense Fund.
The Animal – Part 1, spec. issue of Mosaic 39.4 (2006), pp. 1-213.
The Animal – Part 2, spec. issue of Mosaic 40.1 (2007), pp. 1-213.
Animal Studies Group, Killing Animals, Urbana, U of Illinois P, 2006.
Badmington, Neil, ed. DerridAnimals, spec. issue of Oxford Literary Review 29.1 (2007), pp. v-vii, 1-125.
Baker, Steve, Picturing the Beast: Animals, Identity, and Representation, Urbana, U of Illinois P, 2001.
Baker, Steve, The Postmodern Animal, London, Reaktion, 2001.
Balibar, Étienne, „Racism and Nationalism”, Race, Nation, Class: Ambiguous Identities, by Balibar & Immanuel Wallerstein, London, Verso, 1991, pp. 37-67.
Bataille, Georges, Theory of Religion. Trans. Robert Hurley. Cambridge: Zone, 1992.
Bekoff, Marc, Minding Animals: Awareness, Emotions, and Heart, New York, Oxford UP, 2003.
Boehrer, Bruce, Shakespeare among the Animals, London, Palgrave, 2002.
Burghardt, Gordon M., The Genesis of Animal Play. Cambridge, MIT P, 2005.
Burt, Jonathan, Animals in Film. London, Reaktion, 2003.
Calarco, Matthew, Zoographies: The Question of the Animal from Heidegger to Derrida, New York, Columbia UP, 2008.
Cavalieri, Paola, The Animal Question: Why Nonhuman Animals Deserve Human Rights, Oxford, Oxford UP, 2001.
Cavell, Stanley et al., Philosophy and Animal Life, New York, Columbia UP, 2008.
Center for Food Safety, What’s Wrong with Factory Farming?,2 aprilie 2009.
Chandler, James, „Critical Disciplinarity”, Critical Inquiry 30.2 (2004), pp. 355-360.
Clarke, Bruce, Posthuman Metamorphosis: Narrative and Systems, New York, Fordham UP, 2008.
Coetzee, J. M, The Lives of Animals, ed. and introd. Amy Gutman, Princeton, Princeton UP, 1999.
Collard, Andrée & Joyce Contrucci, Rape of the Wild: Man’s Violence against Animals and the Earth, Bloomington, Indiana UP, 1989.
Daston, Lorraine & Gregg Mitman (eds.), Thinking with Animals: New Perspectives on Anthropomorphism, New York, Columbia UP, 2006.
DeGrazia, David, Taking Animals Seriously: Mental Life and
Moral Status, Cambridge, Cambridge UP, 1996.
Deleuze, Gilles & Félix Guattari, Kafka: Toward a Minor Literature, trans. Dana Polan, Minneapolis, U of Minnesota P, 1986.
Deleuze, Gilles, A Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia, trans. Brian Massumi, Minneapolis, U of Minnesota P, 1987.
Derrida, Jacques, The Animal That Therefore I Am, ed. Marie-Louise Mallet, trans. David Wills, New York, Fordham UP, 2008.
Derrida, Jacques, „«Eating Well»; or, The Calculation of the Subject: An Interview with Jacques Derrida”, Who Comes after the Subject?,ed. Eduardo Cadava, Peter Connor & Jean-Luc Nancy, New York, Routledge, 1991, pp. 96-119.
Derrida, Jacques, Of Spirit: Heidegger and the Question, trans. Geoff Bennington and Rachel Bowlby, Chicago, U of Chicago P, 1991.
Diamond, Cora, „The Difficulty of Reality and the Difficulty of Philosophy”, Cavell et al., pp. 43-89.
Diamond, Cora, The Realistic Spirit: Wittgenstein, Philosophy, and the Mind,Cambridge, MIT P, 1991.
Francione, Gary, Animals as Persons: Essays on the Abolition of Animal Exploitation, New York: Columbia UP, 2008.
Francione, Gary, Animals, Property, and the Law, Philadelphia, Temple UP, 1995.
Fudge, Erica, Brutal Reasoning: Animals, Rationality, and Humanity in Early Modern Thought, Ithaca, Cornell UP, 2006.
Fudge, Erica, „The History of Animals”, H-Animal. H-Net, 25 mai 2006.
Fudge, Erica, Perceiving Animals: Humans and Beasts in Early Modern English Culture, Basingstoke: Macmillan, 2000.
Fudge, Erica (ed.), Renaissance Beasts: Of Animals, Humans, and Other Wonderful Creatures, Urbana, U of Illinois P, 2004.
Fuss, Diana (ed.), Human, All Too Human, New York, Routledge, 1996.
Grenier, Roger, The Difficulty of Being a Dog, trans. Alice Kaplan, Chicago: U of Chicago P, 2002.
Griffin, Donald, Animal Minds: Beyond Cognition to Consciousness, Chicago, U of Chicago P, 2001.
Haraway, Donna J., The Companion Species Manifesto: Dogs, People, and Significant Otherness, Chicago, Prickly Paradigm, 2003.
Haraway, Donna J., Primate Visions: Gender, Race, and Nature in the World of Modern Science, New York, Routledge, 1990.
Haraway, Donna J., When Species Meet. Minneapolis: U of Minnesota P, 2007.
Hayles, N. Katherine, How We Became Posthuman. Chicago, U of Chicago P, 1999.
Kac, Eduardo (ed.), Signs of Life: Bio Art and Beyond,Cambridge, MIT P, 2007.
Kac, Eduardo, Telepresence and Bio Art: Networking Humans, Rabbits, and Robots, Ann Arbor, U of Michigan P, 2005. Print.
Kalof, Linda et al., comps. „Animal Studies Bibliography”, Ecological and Cultural Change Studies Group, Ecological and Cultural Change Studies Group.
Kenyon-Jones, Christine. Kindred Brutes: Animals in Romantic-Period Writing, Burlington, Ashgate, 2001.
Kristeva, Julia, Powers of Horror: An Essay on Abjection, trans. Leon S. Roudiez, New York, Columbia UP, 1982.
Kuzniar, Alice A., Melancholia’s Dog: Reflections on Our Animal Kinship, Chicago, U of Chicago P, 2006.
Lawlor, Leonard, This Is Not Sufficient: An Essay on Animality and Human Nature in Derrida, New York, Columbia UP, 2007.
Linzey, Andrew, Animal Theology, Urbana, U of Illinois P, 1995.
Lippit, Akira, Electric Animal: Toward a Rhetoric of Wildlife, Minneapolis, U of Minnesota P, 2000.
Mack, Arien (ed.), Humans and Other Animals, Columbus, Ohio State UP, 1999.
Malamud, Randy, Poetic Animals and Animal Souls, New York, Palgrave, 2003.
Marcus, Erik, Meat Market: Animals, Ethics, and Money, Boston, Brio, 2005.
Marx, Karl, „Economic and Philosophic Manuscripts of 1844”, The Marx-Engels Reader, ed. Robert C. Tucker, 2nd ed. New York, Norton, 1978, pp. 66-125.
Mason, Jennifer, Civilized Creatures: Urban Animals, Sentimental Culture, and American Literature, 1850–1900, Baltimore, Johns Hopkins UP, 2005.
McHugh, Susan, „One or Several Literary Animal Studies?”, H-Animal, H-Net, 17 iulie 2006.
Mitchell, Robert W., Nicholas S. Thompson & H. Lyn Miles, Anthropomorphism, Anecdotes, and Animals, Albany, State U of New York P, 1997.
Nash, Richard & Ron Broglio (eds.), Thinking with Animals, spec. issues of Configurations 14.1–2 (2006), pp. 1-192.
Norris, Margot. Beasts of the Modern Imagination: Darwin, Nietzsche, Kafka, Ernst, and Lawrence, Baltimore, Johns Hopkins UP, 1985.
Nussbaum, Martha C., Frontiers of Justice: Disability, Nationality, Species Membership, Cambridge, Harvard UP, 2006.
Patterson, Charles. Eternal Treblinka: Our Treatment of Animals and the Holocaust, New York, Lantern, 2002.
Peck, Jeffrey M., „Advanced Literary Study as Cultural Study: A Redefinition of the Discipline”, Profession (1985), pp. 49-54.
Pepperberg, Irene, The Alex Studies: Cognitive and Communicative Abilities of Grey Parrots, Cambridge, Harvard UP, 2002.
Pollan, Michael, The Omnivore’s Dilemma: A Natural History of Four Meals, New York, Penguin, 2006.
Rachels, James, Created from Animals: The Moral Implications of Darwinism. New York, Oxford UP, 1999.
Rajan, Tilottama, „In the Wake of Cultural Studies: Globalization, Theory, and the University”, Diacritics 31.3 (2001), pp. 67-88.
Regan, Tom, The Case for Animal Rights, Berkeley, U of California P, 1983.
Ritvo, Harriet, The Animal Estate: The English and Other Creatures in the Victorian Age, Cambridge, Harvard UP, 1989.
Rohman, Carrie L., Stalking the Subject: Modernism and the Animal. New York, Columbia UP, 2008.
Rooney, Ellen, „Form and Contentment”, MLQ 61.1 (2000), pp. 17-40.
Rothfels, Nigel (ed.), Representing Animals, Bloomington, Indiana UP, 2002.
Salisbury, Joyce E., The Beast Within: Animals in the Middle Ages. London, Routledge, 1994.
Savage-Rumbaugh, Sue, Stuart G. Shanker & Talbot J. Taylor, Apes, Language, and the Human Mind, New York, Oxford UP, 2001.
Scapp, Ron & Brian Seitz (eds.), Eating Culture, Albany, State U of New York P, 1998.
Serpell, James, In the Company of Animals: A Study of Human-Animal Relationships, Cambridge, Cambridge UP, 1996.
Serres, Michel, The Parasite,trans. Lawrence Schehr, Minneapolis, U of Minnesota P, 2007.
Shannon, Laurie, „Poor, Bare, Forked: Animal Sovereignty, Human Negative Exceptionalism, and the Natural History of King Lear”, Shakespeare Quarterly (2009).
Shell, Marc, „The Family Pet”, Representations 15 (1986), pp. 121-153.
Shukin, Nicole, Animal Capital: Rendering Life in Biopolitical Times, Minneapolis, U of Minnesota P, 2009.
Singer, Peter, Animal Liberation, New York, Avon, 1975.
Spiegel, Marjorie, The Dreaded Comparison: Human and Animal Slavery, New York, Mirror, 1997.
Steeves, H. Peter (ed.), Animal Others: On Ethics, Ontology, and Animal Life, Albany, State U of New York P, 1999.
Steiner, Gary, Anthropocentrism and Its Discontents: The Moral Status of Animals in the History of Western Philosophy, Pittsburgh, U of Pittsburgh P, 2005.
Tester, Keith, Animals and Society: The Humanity of Animal Rights. London, Routledge, 1991.
Thompson, Nato (ed.), Becoming Animal: Contemporary Art in the Animal Kingdom, Cambridge, MIT P, 2005.
Tyler, Tom (ed.), Animal Beings, spec. issue of Parallax 12.1 (2006), pp. 1-128.
Tyler, Tom, Ciferae: 101 Wild Animals: A Bestiary for Today in Five Fingers. Minneapolis, U of Minnesota P, 2009.
Wise, Steven M., Rattling the Cage: Toward Legal Rights for Animals, Cambridge, Perseus, 2000.
Wolfe, Cary, Animal Rites: American Culture, the Discourse of Species, and Posthumanist Theory, Chicago, U of Chicago P, 2003.
Wolfe, Cary, „Exposures”, Cavell et al., pp. 1-41.
Wolfe, Cary, „Thinking Other-wise: Cognitive Science, Deconstruction and the (Non)Speaking (Non)Human Animal Subject”, Animal Subjects: An Ethical Reader in a Posthuman World. Ed. Jodey Castricano. Waterloo, Wilfred Laurier UP, 2008, pp. 125-143.
Wolfe, Cary, What Is Posthumanism?,Minneapolis, U of Minnesota P, 2009.
Note
[1] Titlul meu se referă, bineînțeles, la Nietzsche și, mai exact, la importanta colecție Omenesc, prea omenesc, în special introducerea acesteia și prima secțiune, intitulată „Animal” (Fuss). Din motive care vor deveni clare, termenul studii despre animale ar trebui să fie luat în întregime ca fiind marcat de ghilimelele „înspăimântătoare”; în mod similar, animale ar trebui să fie înțeles ca o prescurtare pentru animale non-umane, din nou din motive care vor deveni clare la în acest articol.
[2] Lucrări despre animale au apărut în toate domeniile enumerate: modernismul literar (Norris; Rohman), literatura americană (Allen; Mason), romantismul britanic (Kenyon-Jones), metafora și poetica (Malamud), filmul și cultura de masă (Burt; Lippit; Wolfe, Animal Rites și What; Shukin; Clarke), artă și afișaj (Lippit; Baker, Picturing și Postmodern Animal; Kac, Signs și Telepresence; Thompson; Wolfe, What; Rothfels), cultură și teologie modernă și medievală timpurie (Salisbury; Fudge, Brutal Reasoning, Perceiving și Renaissance Beasts; Tester; Daston și Mitman; Shannon; Boehrer; Agamben; Linzey). Această listă este reprezentativă, dar nu exhaustivă.
[3] În filosofia continentală, discuțiile reprezentative îi pe includ Lawlor; Calarco; Steeves; Acampora; Wolfe, Animal Rites și „Thinking”; în filosofia analitică, pe Mack; DeGrazia; Rachels; Regan; Singer; Cavalieri; Steiner; Cavell et al.; Nussbaum; în drept, pe Francione, Animals as Person și Animals, Property; Wise; în problema mâncării, Pollan; Marcus; Scapp și Seitz.
[4] Pentru o gamă largă de perspective asupra acestei chestiuni, vezi Cavell et al.; Francione, Animals, Property; Wise.
[5] Spun „un anumit model” deoarece, așa cum a fost remarcat în mod corespunzător de mulți autori, este dificil să se facă aceleași generalizări despre diferitele tipuri de studii culturale care au câștigat o bună reputație în Statele Unite, Australia și Regatul Unit (pentru a numi doar trei).
[6] Asta nu înseamnă că utilizarea mijloacelor legale și juridice existente pentru protejarea animalelor nu trebuie aplaudată în absența altor opțiuni viabile. Este ușor să observi, după cum a menționat Calarco (printre mulți alții), că „dificultatea se referă la constrângerile antropocentrice tacite care sunt active în instituțiile politice și juridice și la modul în care discursul despre drepturile animalelor ajunge să adere la și să reproducă constrângerile care fondează și susțin aceste instituții” (p. 8).
[7] Dezbat problema și teoria disciplinarității mult mai detaliat în „«Animal Studies», Disciplinarity and the (Post)Humanities”, în What is Posthumanism?.
[8] Mulți critici au dat glas acestei acuzații. Vezi în special cap. 1 din cartea mea Animal Rites (pp. 21-43); Calarco, pp. 6-10; Diamond, „Difficulty”. Pentru o expunere detaliată a modului în care aceste diferențe disciplinare interne legate de studierea animalului se desfășoară pe terenul filosofiei contemporane, consultați articolul meu „Exposures.”