Michel Serres
Parazitul (fragmente)
Traducere din limba franceză de Alexandru Matei
Mese cu salată
Originea stercorală a dreptului de proprietate
Rousseau n-a vrut să ne spună cum acționase întemeietorul societății civile pentru a-și împrejmui terenul. A înfipt pari sau a săpat un șanț, se pare. În dimineața următoare, primii au fost smulși sau al doilea a fost astupat, în mod sigur, nu de un filosof egalitarist care trecea pe acolo, ci de către cei care voiau să-i ia locul proprietarului. Unul dintre acești succesori ajunge repede la locul faptei, atât de repede încât cred că este contemporan cu primul ocupant. La primele săpături din jurul zidurilor Romei, cei doi gemeni se disting destul de greu, cel care închide terenul și cel care trece peste împrejmuire. Cei doi sunt, de fapt, primii ex aequo din acest timp originar. Și se ucid unul pe altul. Nu e prea greu să găsești pe cineva simplu care să te creadă, dar să eviți gelozia este un demers fără speranță. Primul care, închizând un teren, s-a gândit să spună, asta-mi aparține, a fost un om mort, pentru că a provocat imediat un asasin. La început este crima, o spun vechile texte, iar raționamentul ne-o arată. Romulus nu ara pământul decât ca să-l îngroape mai adânc pe Remus.
Există totuși lucruri închise, adică proprietate. Care-i originea, care-i temeiul proprietății? N-am crezut niciodată că eu și semenii mei am fi niște îngeri, dar nu suntem nici atât de dobitoci încât să nu putem opri niciodată războiul, încât să nu putem avea niciodată câteva clipe de liniște. Teoriile războiului fără încetare sunt concepute în general de cei care concurează pentru cuceriri și glorie, plini până peste cap de acest libido dominandi care face din ei mari oameni. Omenirea ar fi atât de liniștită fără marii ei oameni, adevărați sau falși. Lupta continuă este strategia lor proprie și bucuria lor privată. Nu. Nu toată lumea este așa. Repet, cei care au această filosofie sunt atât de cunoscuți, atât de plini de propria lor putere și glorie, încât s-au dat de partea dominanților și sunt reprezentați de o clasă dominantă care, tocmai, are nevoie de această filosofie. Duceți-vă să vedeți panourile gigantice pe care sunt pictați, în roșu și roz. Nu. Unii se bucură de alte varietăți ale plăcerii. De cap și de sex, ca să rezum și să sintetizez. Dacă proprietatea n-ar fi întemeiată decât pe crimă, istoria n-ar fi deloc ceea ce este, un fluviu umflat de rugăminți, de sânge și de lacrimi, n-ar fi, n-ar fi chiar deloc, s-ar fi terminat încă din zorii vremurilor din lipsă de combatanți. În război există lași, cel puțin dominanții, chiar ei, cei care fac ca războiul să se întâmple, mai degrabă decât să participe la el. De aici, ideea că timpii morți îl opresc. Există pace. N-am fi aici fără ea, n-am fi aici să putem spune asta.
Lucrurile private există. Îmi amintesc de cărțile care neagă existența lor. De fapt, o căutare minuțioasă, decisă deodată de poliție într-un loc închis, dezvăluie repede caracterul foarte comun a ceea ce noi toți vrem să ascundem ca proprietăți personale. Orice geantă conține doar chestiuni publice, în vreme ce desuurile cad în banal. Totul a fost plătit la supermarket. Am învățat, cu ocazia asta, că nu există limbaj privat, adică nici cuvinte, nici lucruri private. Cel mult, ne putem apropria ceea ce avem în comun.
Teza aceasta este cu atât mai corectă cu cât avantajează foarte mult polițiile din lumea întreagă, toate puterile totalitare, forțele banului și ideocrațiile. Nimeni nu deține monezi private, inutile și care nu se pot schimba, nimeni nu poate inventa idei în afara banalei vetre, iar dacă o face, îl închidem.
Dar și dacă teza ar fi absolut corectă ar trebui să o denunțăm ca falsă, dintr-un anumit gust pentru libertate, din oroarea de a cădea în animalic. Din gust sau din miros. Această teză a marelui animal este o idee care nu are nas. Mă voi explica, răspunzând la întrebarea: cum putem să ne apropriem comunul?
Cine a fost multă vreme pensionarul unei instituții, deci într-un grup, până la actele cele mai secrete, unde ceea ce este privat nu e niciodată sigur că rămâne așa, își amintește de cineva care nu suporta să-și împartă salata cu alții. Când sosea bolul cu salată, scuipa în el și îi rămânea lui. Era toată a lui, nu i-o mai cerea nimeni. Rezolvase, ca alți o sută de mii, problema lui Rousseau. Scuipă în supă, se spune. Dintr-odată, e supa lui. O nouă masă întreruptă.
N-ai nevoie nici de șanț și nici de pari, scuipatul alungă definitiv concurența famelică. Îl veți urî pe omul acesta pentru că și dumneavoastră vă place salata, dar la fel de sigur este că nu vă veți atinge de nicio frunză din salata pe care a știut să și-o facă numai pentru el. Îl veți ucide, poate, dar un dezgust irepresibil vă face să vă retrageți limba înapoi în cerul gurii. Există aici ceva privat. Dintr-odată, este stabil. Ca și cum geamănul gelos ar fi dispărut brusc.
Își marchează teritoriul, se spune despre un câine care urinează la baza unui copac. Terenul era o salată adineaori, de-acum este fieful animalului. Obiectul variază, de la hrană la ecologia generală. Ceea ce nu variază este fenomenul întrebuințat pentru a alunga vecinul, concurentul geamăn, pentru a transforma publicul în privat sau comunul în propriu.[1] Trebuie găsit un proces, care să vină dintr-un punct, dintr-un loc, capabil să umple spațiul de jur împrejur, trebuie creată o expansiune oarecare. Ce este, așadar, un mediu, mediul meu, mediul lui sau mediul animalului? Pur și simplu, amploarea completă a fenomenului, volumul umplut de procesul respectiv. Prima, arhi-prima ocupare a locurilor. Trebuie găsit expandatul. Ar putea să fie un sunet, ar putea să fie un miros. Trebuie să atingă urechile deschise, trebuie să intre în nasul, deschis, care stă în vânt. Aceste fenomene sunt comune receptorilor mereu deschiși.
Ne vom aminti cu greu, mâine, de lumea noastră mișcătoare, sonoră și plină de fum, de aerul puturos, irespirabil al motoarelor. Ceva stă să moară, în ceață. Această hărmălaie cucerise spațiul, alungase din el liniștea și pacea rurale. În această vale verde, pe acest câmp pustiit, pe această pajiște, în acest pârâu, în acest gard viu, doar războiul a putut provoca un asemenea tărăboi. Astăzi, avionul, buldozerul, drujba străpung urechea la fel cum freza atacă dintele printr-un fulger dureros, am mai spus-o. Acest război nu are loc numai în Troia, în oraș, ci se întinde peste tot, ne-am pierdut pustnicii, nu mai auzim vitele care se adapă la izvor, nu mai simțim nici bălegarul, nici prospețimea verii, pâinea, laptele, piersica și roșia și-au pierdut gustul, motorul ne-a prins auzul și mirosul – zgomot și miasme. Vechile puteri se înstăpâneau pe suflete, aceasta ne atacă trupul. Nimic nu este mai profund decât simțurile. Iar ele sunt pe cale să moară, în hărmălaie. Murmurul media le-a acoperit.
S-a presupus că motorul urma să înlocuiască efortul oamenilor. N-a fost de fapt decât obiectul care a înlocuit munca. Cât timp și unde a fost el numai un instrument? Se poate spune: pe ici, pe colo, în cutare și cutare ocazie. Dar am lucrat la motoare la fel de mult și chiar mai mult decât mulțumită lor. Ne-au dislocuit, asta au făcut.
Ele au produs o muncă cuantificabilă. Dar făceau zgomot, un produs derivat. Nu este sigur că zgomotul e un derivat: poate că el este scopul. Vom vorbi despre asta, dacă merită efortul. Dar, în orice caz, toată lumea știe, cel care deține puterea este cel care deține sursa și emisia sunetului. Cel cu vocea puternică și ascuțită are mereu dreptate. Aceasta este rațiunea verbului celui mai tare. Un stentor care-i asurzește pe ceilalți comandă sau înlocuiește comanda. Iar cel care dispune de trompete este urmat de artilerie. Nimeni nu merge mai repede decât muzica. Platon știa asta și o spunea, iar Statul francez, platonic, ține în mână canalele care difuzează vacarm și larmă. Cine are puterea? Cel care are sunetul, zgomotul și-i face pe ceilalți să tacă. Nici nu mai are nevoie de vorbe, ci doar să intercepteze. Nu contează ce spui, important este să împiedici spunerea. Ajunge să tune. Puterea nu este nimic altceva decât ocuparea spațiului. Nu există prea multe tehnici pentru a cuceri, pentru a invada locul și terenul, de aici și până la universal. Prima dintre ele, poate, este cea a privighetoarei, a cocoșului sau a leului, este vocea, sunetul, țipătul, zguduirea sonoră. Să fii la tine acasă, de aici până dincolo, volum privat. Și, de aici încolo, să iei cât mai mult spațiu. Puterea nu este decât o varietate de vacarm.
Da, desigur, aici se află originea suporturilor de discurs. Iată varietatea limbilor, accentele care marmorează harta. Străinii nu înțeleg nimic din asta, semnalele nu sunt pentru ei decât niște paraziți. Semnalul propriu este, pentru terț, un parazit, este cel care-l exclude. Da, desigur, aici se află originea punctului central, al centralizării puterii. Sunetul, la fel ca și mirosul, vine dintr-o sursă punctuală. Atunci când sirena de la primărie a înlocuit clopotul de la biserică, am știut că nu puterea s-a schimbat. La fel când radioul a înlocuit sirena. La fel și cu gustul, rețetele voastre sunt infecte, ale noastre sunt delicioase. Nu suntem gazde chiar pentru orișicine. Aceeași suită de unde este semn sau sabat, aceeași materie este puturoasă sau parfumată, același aliment este detestabil sau delicios. Toate acestea definesc un spațiu reticular, pe care-l putem numi pascalian, unde fiecare este pentru o vreme stăpân pe zona lui și unde fiecare centru, distribuit, produce putere locală prin identificarea cu un interior, prin expulzarea la frontieră, unde fiecare grup se află la locul lui, unde echilibrul instabil al raporturilor de forțe fluctuează, spațiu „tricotat”, unde ceea ce se întoarce de la pentru spre împotrivă, atunci când traversezi un fir din rețea, nu este doar un precept moral sau o valoare de adevăr, ci tot ceea ce face ca trupul să fie respingător sau atrăgător. Cuvânt dincoace de Pirinei, parazit dincolo. Sunet, dincoace, hărmălaie, dincolo. Limba lor nu este decât zgomot, bolboroseală barbară. Lumină cisalpină, umbră transalpină. Odată trecută granița limbii occitane, uleiul pute și scârbește, deși dincoace este atât de delicios, întins pe pâinea cu usturoi. Sub așa-numita relativitate a moravurilor, instituțiilor și legilor, zace diversitatea limbilor, anterioară, se spune, chiar originii limbilor, de vreme ce spațiul este bun pentru voci și pentru țipete, pentru vultur și pentru cocoș, zace cuplul mesaj – bruiaj, noaptea zgomotului și soarele sensului, zace dublul răspuns al simțurilor, gust și dezgust, plăcere, durere, primire și expulzare. Nu e foarte interesant să cauți să vezi dacă corpul este cel care emană cultura sau, dimpotrivă, cultura îl impregnează. Ceea ce-i interesant este să constați că această situație se regăsește distribuită pretutindeni. Indiferent că vorbim de antropologie sau de religie: sacrul și profanul sunt același spațiu, generalizat de Pascal. Fie că vorbim de religie sau de politică. Toate științele umane, toate cvasicunoașterile și toate practicile recunosc o logică de acest tip. Aceasta este, poate, condiția generală a oricărei comunicări.
Iar această condiție este formulată de fizica însăși. Este vorba despre teorema ambiguității. Aceasta, aici și acum, este o informație. Acesta, văzut de aici, auzit de acolo, situat acolo (dar, probabil, și: simțit de aici, gustat de aici), este un zgomot. Nu este decât un parazit și trebuie exclus. Din acest principiu am dedus mai demult o origine a limbajului, traversând corpul viu dintr-o parte în alta. Astfel, trasam drumul de la biofizică la cuvântul articulat.[2] Regăsim aceeași circumstanță în exercițiul simțurilor noastre, în formarea colectivului, în cultura în stare născândă. În raporturile noastre cu alimentele, cu excrementele, cu hărmălaia, cu spațiul și cu ceilalți. Științele umane, dacă e să simplificăm, știu să construiască această hartă. Dar și științele exacte o construiesc. Cele două cunoașteri se află în competiție aici. Vorbim, pe mai multe voci, aceeași logică, în această strâmtoare între două oceane. Trecerea prin Nord-Vest, pe care o recunoscuserăm deja, cu alte ocazii, este din nou deschisă.[3]
Privighetoarea acoperă, cu vocea-i muzicală, zona ei privată. Nimeni nu poate intra aici fără această armonioasă geometrie. În mod sigur, ești și tu, căci accentul te trădează, locuitor al Galileei. Sau: te-am dibuit, ești din Gascogne. Pericol, liniște.
Privatizarea începe astfel cu emisia unui fenomen care se răspândește. Apoi, înlănțui o țară, apropriindu-ți toți emițătorii. Da, media înlocuiește motoarele. Ca dovadă că zgomotele nu sunt produse derivate. Spațiul este plin de difuzoare. Sistemul sunetului străbate diferențele, de la Vest la Est. Pretutindeni și întotdeauna, vocea stăpânului său, pentru el a devenit câine.
Această gură este deschisă, emite. În jurul sursei, spațiul este saturat de ceea ce emană. Își arată vocea, se spune. Nu. Oroarea atroce a zgomotului, putoarea scuipatului. Volumul închis al gurii lui pe care nimeni nu va veni s-o lingă. Cu această apartenență, tot ceea ce este bun de mâncat, de sărutat sau de băut îi este rezervat acestei guri. Care pute a brânză mucegăită. Trebuie să fii vulpe ca să-ți placă așa ceva. Cântă și înghite. Vorbește și paște. Scuipă și se îndoapă.
Și apare parazitul. Care este sau nu este invitat la gazdă. Hotel, ospătărie, casa stăpânului sunt deschise pentru trecătorul zgribulit. Masă pusă, se spune. Privatul cade, pentru un timp, în domeniul public, iar ceea ce este propriu gazdei, în comunul care trece. Prin deschizătura aceasta intră parazitul. Activ numaidecât, încearcă să-și însușească bunurile temporar comune. Ca urmare, vorbește. Poate că nici nu-i nevoie, doar rezonează. Face zgomot ca șobolanii care ronțăie. Produce toxine, inflamații, febră. Pe scurt, excită mediul. Îl excită termic, ceea ce aduce zgomot, ceea ce provoacă febră. Intervine în rețele, întrerupe mesajele, parazitează transmisiile. Iată, numele lui se justifică, actele lui sunt unitare. Fenomenul de expansiune este propria lui afacere. Aproprierea lui.
Parazit. Prefixul para- semnifică „vecin”, „alături”, măsoară o distanță, ca o ușoară abatere. Sitos este „hrana”. Din această gură deschisă care vorbește și mănâncă, ceea ce se află alături de „a mânca”, cumva ca o funcție apropiată, este tocmai ceea ce emite sunet. Para- măsoară o diferență între o recepție și, pe de altă parte, o expansiune. Care face să fie propriu ceea ce este comun și ceea urmează să fie încă și mai propriu, corpul viu. Este ceva care deja mănâncă spațiul.
Acesta nu este singurul fenomen expansiv, ieșit din propriul corp. Cel care scuipă în supă nu mai strigă. Gura mănâncă, vorbește, dar și vomită. Lui George Dandin, la capătul pasiunii lui, îi pute gura, are halenă de la vin. Ajungem astfel la stercoral, la expansiunea mirosurilor.
Nu mai veniți la mine cu rahaturile dumneavoastră, mi-a zis cândva un șef filosof când a crezut că devenisem adult. Îi dăduse mintea-n clocot și avea limbă de viperă. Se pare că spărgătorii lasă în mijlocul apartamentului jefuit, printre obiectele aruncate alandala, niște dâre îngrozitoare. Privatizarea comunului, aproprierea spațiului nu se petrec doar prin strigăt sau prin scuipat, uneori ajunge și un excrement. Câinele urinează pe locul lui, filosoful vomită. Iată cum își marchează ei terenul. Celor care văd pretutindeni public le lipsește mirosul, asta-i tot. De îndată ce-l murdărești, este al tău. Astfel, murdarul este propriul[4], și cu asta am spus tot. Primul care, după ce a defecat pe un teren, s-a gândit să spună „este al meu” a găsit o mulțime de oameni suficient de dezgustați ca să-l creadă. Și s-au îndepărtat de el, fără război, fără tratate.
Ce e așadar propriul? Ceea ce nu este murdar. Dar ce nu este murdar? Ceea ce mi-este propriu, firește. Stercus suum bene olet: iată care este temeiul proprietății, anume că rahatul propriu miroase bine. Nu, nu este un joc de cuvinte, este chiar același cuvânt: curat este ceea ce este propriu, iar proprietatea nu este altceva decât curățenie [le propre, c’est le propre, et la propriété n’est que la propreté]. Acest lucru, oribil pentru voi, este al meu, fiindcă eu sunt singurul care nu-l găsește respingător. Voi ieșiți, eu rămân la mine. Dacă vomitați, o să cred că vreți să vă reapropriați acest spațiu. Cel care a vomitat la baza copacului își apropriază, după câteva cărți, genealogia: zis și făcut. Cunoaștem cu toții persoane curate, ele știu să separe mediul de apartenența lor fragrantă, ele știu, ca niște ospătărițe, să primească străinul. El intră, poate intra pe teritoriul acesta banalizat. A te spăla rămâne un act social, a-ți purifica spațiul este un gest primitor, religios, îndrăgostit, colectiv, ospitalier. Cu cât trupul este mai murdar și bârlogul mai scârnav, cu atât persoana este mai atașată de proprietatea ei. Gazda este curată, parazitul este murdar, prin asta vreau să spun că nu este curat decât pentru sine. Acest pentru sine pute, este fatal. Puteți mânca, dormi, face dragoste și o mulțime de alte lucruri într-un han dezordonat, dar dacă-i mizerie nu puteți închide un ochi, nu vă puteți atinge de nimic de mâncare. Curățenia este a unuia singur. O să vă mai placă presurile după ce șobolanul de țară a ronțăit din ele? Dar șobolanul de oraș se întoarce imediat la treabă. E mai degrabă la el acasă decât acasă la stăpân.
Lovitură de geniu: banii nu au miros. Sunt ai mei, o mică grămăjoară de tărâțe, nu miroase, este a tuturor. Este curată, proprie și se poate schimba. Pot să am totul pentru bani. Prin muncă, însă, stropesc pământul cu sudoare, este al meu. Îmi poartă mirosul.
Armonia îi adună pe cei pe care zgomotele îi țineau împrăștiați. Ce parfum îi va uni pe cei pe care îi separă mirosurile? Leibniz a scris despre acordul muzical în prealabilul contractului social, dar Rousseau îl căuta și el când se ocupa cu muzica. Se poate ajunge oare la un astfel de prealabil și în ceea ce privește izurile?
Veți iubi mirosul celorlalți.
Iată o teorie stercorală. Ea oferă temeiul, dacă pot spune așa, proprietății private. Care nu este furt, este doar gunoi, pur și simplu. Ea desenează un spațiu centrat în funcție de locul unei emisii. Ca adineaori, în jurul difuzorului. Cu cât de apropii de acel loc, cu atât te învecinezi cu privatul. Și invers, dacă te îndepărtezi. Meditez asupra parazitului: prefixul para- măsoară mereu distanța, evaluează vecinătatea. Sitos, în grecește, înseamnă uneori și excrement.
Distanță perineală, învecinare perineală. Sexualul este atât de privat încât îmi este propriu la maximum. Nimic nu se află mai aproape de locurile excreției. Între fecale și urină, nu doar că ne naștem, dar și iubim. Comoară pe care o păzesc balaurii. Distanța este minimă între privatul meu și acea murdărie pentru altul care veghează la propriul/curatul meu. Nu era prea mare nici pentru o gură care mănâncă și vorbește, înghite, scuipă și strigă. Același organ este ba unul de relație, ba unul de respingere. Atrage și respinge. Își împrejmuiește terenul și invită străinul. Este gazdă, este parazit. Nu. Este gazdă și oaspete [hôte ethôte], la fel cum este propriu și curat [propre et propre]. Și de fiecare dată în ambele sensuri. Cel care invită, cel care este invitat, curat pentru sine și murdar pentru altul. De la gură și de la sex, prefixul para– evaluează distanțele și vecinătățile între cele două funcții de două ori, la fel cum cuvântul gazdă/oaspete și cuvântul propriu/curat evaluează diferențele și identitățile. Suntem deschiși, sus și jos, în raport cu două bifurcații diferențiale.
Barbarii aveau iubiri parazite, confundau stropirea și însămânțarea. Luau în posesie terenul, murdăreau o gazdă, ea era lucrul lor privat, murdăreau un spațiu ospitalier, deveneau proprietari. Cât de multe întrebuințări decurg de aici! Căcăcioșii [foireux] ăștia vorbesc tare și-și iubesc mizeria, nu juisează decât la apropriere. Au o femelă proprie/curată și taciturnă, ștearsă. Femeilor li se întâmplă, invers, să ocupe un spațiu imund care te avertizează să nu-l penetrezi. Et caetera.
Omenia va ajunge la barbari atunci când vor învăța bifurcația sexului și limbajului. Minunea iubirilor păzite, miracolul iubirilor libere și al cuvântului smintit.
Anulați această distanță și: iubirea este excreție, hrana este scuipat, vomă, iar femeia este un bun, la fel ca vorbirea. E aceeași echivalență și același bilanț de schimb. Filosofia s-a eliberat, oare, chiar și recent, de aceste arhaisme? De acest corp curat/murdar și de visul comun al aproprierii?
Așa se formulează teorema oricărui idealism: lumea este reprezentarea mea. Ceea ce se poate traduce: lumea este teritoriul meu marcat, lumea este bâlciul meu. Pentru bunii idealiști, obiectele privilegiate sunt cele care le ies din corp. Saliva, sângele, urina, sudoarea, voma, sperma și alte defecări aducătoare de bucurii. Aceste dejecții, care marchează terenul cu cerneala lor, îi fac să fie proprietari imperialiști. Idealismul este stercoral, iar teoria stercorală descoperă idealismul.
Nu. Lumea este aici, fără mine, înaintea mea, după mine. Eu nu sunt, privat, decât sexul meu și limba mea, fără căpătâi sub cerul liber.
[…]
Mese de satiră
Schimbul și banii, exactul și vagul
Nu știe să facă nimic și este exigent. Voi analiza această frază cu precizie și cu cea mai fidelă exactitate. Ca și cum ar fi o chestiune de entomologie. Fără pasiune, la rece. Dar nu pot face în așa fel încât această frază să nu devină o amintire. Cum s-ar spune, îmi vine mereu în minte. Mai bine zis, n-am uitat-o niciodată. Este poate uimirea mea fundamentală, primară, originară. Încă de tânăr, rezolvam probleme matematice sau traduceam pentru niște jigodii bine îmbrăcate, grase, bine hrănite, cu pantofii lustruiți, cămașa fină și burta mare. Cu siguranță, nu știau să facă nimic, dar erau de o altă natură. Cei slabi trebuiau deja protejați. Eram înconjurat de ei. Toata lumea știa, și eram și eu convins că mă voi descurca oriunde și oricând. Că aș supraviețui cu trei nuci și o pătură fără să încetez să le dau lapte bun tuturor celor din jur. Slugă. Lumea mea era constituită din lucruri dure, pietre de spart, mânere de cazma, dinți de furcă. Construiam drumuri foarte netede la suprafață pentru ca trăsurile să alunece ușor. Dar, pe dedesubt, erau ca niște morminte înecate de sudoarea noastră. Inginerii veneau din când în când, stăteau cel mult o oră, să țipe la noi. Nu ieșea niciodată perfect. Nu știau să facă nimic, dar erau incredibil de exigenți. Am întâlnit mereu o mulțime de jigodii, de oameni slabi, de șefi și de puternici. Întotdeauna i-am considerat mai abili ca mine. Ei au întotdeauna bani, poziție socială, onoruri. Cei care se pleacă, se înclină, se frâng sub impulsul violent al intuiției, cei a căror viață este întreruptă intermitent de supunerea la o unealtă n-au niciodată timp să gândească. Cel care transformă stă dedesubt, acționează sub blocajul drumului. Acesta îl acoperă. Iar ceilalți aleargă deasupra, tălpile picioarelor se mișcă liber. Îmi sunt suficient și ceea ce am îmi este suficient, asta-i adevărat; hârtie, creion, lumină, un brasero, sunt mulțumit, lăsați-mi o clipă de liniște. Trăiesc în imediat. La contactul dur cu referentul, cu metalul de gangă pe cale să fie transformat în aur. În imediatul lumii. În bucuria imediată. Într-o veselie copleșitoare. Nu pot sa scap de ea. Sunt legat de muncă mai ceva decât cu lanțuri. Nu am, nu mai am și n-am avut niciodată timp. N-am timp sa alerg în lung și-n lat. Cei care nu știu să facă nimic au timp. Merg, văd, compară, judecă, știu cu certitudine unde se găsește cea mai bună supă. Examinează, măsoară, critică. Sunt oamenii medierii. Ai alegerii, ai judecății. Ocupă spațiul, știu unde să se așeze, unde să-l așeze pe cel care caută și el un loc. Discursul locului ocupă spațiul. Anulează orice discurs care desemnează ceva. Nu se referă decât la strategii, la ocuparea savantă și invazivă a locurilor, nu este decât strategie. Interesul pentru loc devastează locurile, ocupă locurile, distruge locurile, creează locurile. Parazitează, prin zgomotul pe care-l face, raportul inventiv cu brutul. Parazitul mediatului parazitează toate canalele. Murmurul cercetătorilor celei mai bune supe acoperă câmpurile ca un ciripit. Îl împiedică până și pe muncitor sa producă. Paradox: deși unii trăiesc de pe urma produselor lor, iată că trebuie să se ascundă ca să nu audă acest vacarm. Producția și invenția constau în injectarea de informații în platitudine pentru a o transforma în ceva rar. Cum s-a transformat plumbul obișnuit în aur pur? Prin această injectare inventivă. Un astfel de raport nu putea totuși să se constituie în mijlocul acestui bâlci [foire d’empoigne]. Artizanul nu-și părăsește prăvălia a cărei ușă este puțin întunecată și se uită, câteodată, uimit, cum trec neputincioșii. Aceștia taie strada, populează piața, umplu spațiul cu traseele lor și se așază pe tronuri. Nu știu decât să fie exigenți. Găsesc toate punctele în care se decide ce este important, au în mâini focul, puterea și gloria. Caută ceea ce este rar și fac din rar hrana lor cea de toate zilele.
Așa e, recunosc. Niciodată n-am fost exigent. N-am încetat niciodată să fiu activ. Am nevoie să cunosc și să înțeleg această abatere. Abaterea de existență a cărei noțiune statică, care gravitează în jurul echilibrului, am explicat-o deja. Aici, abaterea este dinamică pentru că ea se formulează așa: acțiune.
Niciodată exigent, cu excepția realității fără exemplu a invenției.
Nu știe să facă nimic și este exigent. Ar muri dacă ar trebui să mănânce bucate mediocre. E drogat cu raritate. Cere ceva mai degrabă decât nimic. Asta-i existența lui și asta-i rațiunea lui.
Să fie exigent, cum adică? Dacă te uiți la cuvântul exiger, observi că e vorba să acționezi [agir], plus o abatere, o diferență spre exterior. Exigere din latină, care se formează la fel, nu are chiar același sens. Este mai instructiv, ne împinge cumva de la spate. Semnifică mai întâi (și în plus în raport cu exigența noastră): „a împinge afară”, „a alunga”, „a exclude”. E drept că agere, „a acționa” din latină, în primul lui sens, fizic și concret, înseamnă deja expulzare. Nu e deloc lipsit de interes să observăm ce însemna acțiunea pentru strămoșii noștri apropiați. Însemna să cureți, să interzici, să evacuezi, să respingi, să elimini. Nu este de mirare că acest termen a ajuns foarte repede în teatru. Tragedia, cu picioarele ei de țap, îl expulzează pe țapul ispășitor, victima, în sensul lui René Girard. Acțiunea tragică este o expresie cvasisuficientă. Dar o știm foarte bine și noi: satira, fabula și comedia, în jurul parazitului, vorbesc în mod esențial despre excluziune. La început este acțiunea, adică crima.
Dar exigentul nu se mulțumește să acționeze, nu se mulțumește cu acțiunea. Va merge mai departe, spre exacțiune. Exigere înseamnă și: a-l face pe altul să plătească. Exactor este perceptorul și cel care interzice, exactio este interzicerea, dar și luarea impozitului. Dar nu trebuie să vă spun toate astea, de vreme ce și astăzi impozitele sunt exigibile. Este interesant să comparăm exigibilitatea cu exacțiunea: această violență prin care impozitul excede ceea ce este datorat. Cum excesul se pliază pe normă, existența ajunge să tolereze diferența insuportabilă, iar echilibrul în mișcare recuperează defectul static, iată niște legi paradoxale care sunt, totuși, niște legi obișnuite. Exacțiunea devine exigibilă, la fel cum excesul devine normal. Nu, existența nu este stabilă. A exista este deja un exces sau o excepție.
Am trecut puțin cam repede de la curățare la impozit, de la excluziune la exacțiune, de la spațiu la bani. Nu împingem afară doar regele sacrificat sau soția repudiată, ci și fluxul de mărfuri produse și excedentare. Exigere înseamnă să deversezi aceste produse, adică să le vinzi: fluxul se îndreaptă către exterior, nu avem alte metafore pentru asta. Vânzarea să fie oare o formă de expulzare? Oare nu schimbăm decât ceea ce alungăm?[5] E drept că Iosif, un evacuat dintr-o altă arie culturală, a fost de asemenea vândut de frații lui. Este oare vorba aici despre însăși originea schimbului? Oare mereu deversăm lucrurile de care nu mai avem nevoie? Fructele se vor strica, grânele vor putrezi, paraziții vor devora stocul, trebuie să vindem. Trebuie să ne debarasăm, după cum se spune. Să alungi, să vinzi, să impui un impozit. La prețuri sacrificate. Dacă-i pe-așa, banul este înlocuitorul victimei. Banul este urma celui exclus. Banul este simbolul proscrisului. Semnul sacrificiului. Banul este religios, este Dumnezeu, Marx o spune fără înconjur; și mai este, am spus-o în altă parte în legătură cu Freud, stercoralul ca atare. Ceva care poate fi înțeles fără abatere, din moment ce el este înlocuitorul celui expulzat. Și asta încă nu-i tot, importat este că, astfel, vorbim despre înlocuitorul parazitului și despre parazitul însuși, expulzatul care se reîntoarce mereu.
Acest rezultat nu este neașteptat. Acest flux de mărfuri sau de roade oferite era devorat odinioară în timpul ospățului. Invitatul îl plătea cu vorbe, îl plătea cu semne. Schimbarea hardului pe soft este o invenție parazitară. Parazitarul se află aici din primele clipe ale schimbului și ale darului, ale darului și ale pagubei, el canalizează schimburile între ceea ce nu este echivalent. Evident, hardul și softul nu sunt echivalente. Iar el le face să fie echivalente. Este așadar echivalatorul cel mai general. Este banul însuși. Semnul abătut de la hrană (para-zit), semnul abătut de la de la bunuri. Adică tocmai mobilitatea schimbului, deversarea lui. Am descris mai devreme parazitul ca pe o putere de metamorfoză. Tocmai, el era echivalentul general. Și cel pe care gazda latină putea să-l bată (și să-l împroaște cu sudalme) în timpul ospățului.
Rezultat neașteptat, pe o altă cale. Orice relație dintre două instanțe cere o cale. Ceea ce se află deja aici, pe această cale, facilitează relația sau îi pune piedică. Ecranul devine ajutor, adesea, și adjuvant, uneori, se așază de-a curmezișul. Iubirea interzice să te iubești, vorbirea asurzește, limba este cel mai bun și cel mai rău lucru, nu eu inventez legea, nu există lege. Între acești doi poli, totul este posibil, cu excepția terțului exclus. Terțul este, prin natură și funcție, populația care stă pe canal. O numim parazit, se știe. Dar i-am pregătit logica: algebra submulțimilor vagi. Submulțimile vagi se găsesc tocmai pe această cale, pe acest canal.
Se știe că banul poate înlocui orice relație. Banul este terțul, el ocupă întreg canalul cu moneda lui lichidă, el este canalul lichidităților. Aici ne aflăm. Banul este Dumnezeu, banul este Diavolul, este Ființa și Neantul, este prețios și gunoi, exclus, inclus, inevitabil, indiferent de calea pe care o ei și cel care blochează calea în oricare relație. Este înlocuitorul general. Am spus: parazitul revine întotdeauna, voi îl alungați și iată-l că se întoarce în același loc. Deversați roadele, adică vindeți-le, ele se întorc sub formă de bani. Tot ceea ce excludeți includeți prin acest echivalent. Deci nu se poate vorbi despre bani cu mijloacele unei matematici cu două valori.
Așadar, toate modelele voastre de economie matematică se descalifică. Marx s-a înșelat, Freud s-a înșelat, Zola s-a înșelat, eu mă înșel, economiștii se înșală. Singura matematică aplicabilă economiei este teoria submulțimilor vagi. Algebra vagă și topologia vagă. Însă cine vorbește vag vorbește despre bani, așa cum Esop vorbea limba, cel mai bun și cel mai rău și, mai mult, tot ceea ce se petrece între cel mai bun și cel mai rău, între fals și adevărat, sigur și improbabil, exteriorul și interiorul apartenenței, între Dumnezeu și Diavol, rahat și prețios, Ființă și Neant. Matematica vagului provine, de fapt, din aceeași intuiție ca cea pe care am propus-o aici. Ceea ce schimb revine: este oare în afara apartenenței mele sau înăuntru? Problema nici nu se decide, nici nu se tranșează. Mai precis, problema este spectrală. Vom vorbi mai târziu despre economia spectrală, despre teoria vagă a fluxului. Este simplă, după cum vom vedea, simplă până la redundanță. Nu este un model decât în vechiul sens: economia, în mod real, o imită.
Toate eșecurile economiei obișnuite se găsesc aici. Și, cred eu, viitorul ei. Voi reveni asupra acestei chestiuni când voi avea vreme și când mă va interesa altceva decât această relație pe care o întrețin cu cineva, și care refuză, ce indiferență, să o înlocuiască cu bani. În câteva minute, vom ajunge să vorbim despre iubire. Așteptând să nu mai iubim, să ne ferească Dumnezeu, aviz specialiștilor: matematica voastră de bază este vagă. Lucrați, așadar, pot să nu vin cu voi. Dacă ajung la economie, asta se va întâmpla în mijlocul hohotelor de plâns, pentru că îmi voi fi petrecut timpul alocat pentru iubire. Desigur, limba funcționează aici ca banii. Este foarte clar că toată aria semantică este o submulțime vagă. Știința sensului și-a găsit acum formalismul. Dar dacă ajung la lingvistică…
Unde eram? La exigere. Cuvântul latin mai înseamnă și „a desăvârși”, „a merge până la capăt cu munca”, nu, cu „opera”, „a o perfecționa”. La fel cum îți perfecționezi viața, opera operelor, pentru care moartea suverană nu-i decât ultima tușă. Ceea ce spunem aici este foarte exact. Trebuie să fim mulțumiți că științele exacte își găsesc locul aici, nu departe de cost și de impozit, de schimb și de vag, de expulzare, de violență. Că nimeni nu intră în laborator dacă nu este geometru. Știm că exigere mai înseamnă „a măsura”, „a cântări”, „a examina”, „a judeca”, „a regla”, iată deci o metrică exactă, o experiență cantitativ precisă. Această experiență costă – energie, bani, informație –, ea crește entropia laboratorului izolat și închis. Cât despre vecinătatea imediată dintre exactitate și exacțiune, aceasta ne permite să spunem câte ceva despre activitatea raționalistă a fizicii nucleare. Ce înseamnă să muncești, cu lucrul sau cu conceptul? Nu-i vorba despre o activitate. Doar o mică abatere față de activ sau de act, care face din activitate ceva exact. Ca și cum ceva din afara activității s-ar adăuga lucrului. Ce este, așadar, această abatere de exigență?
Răspunsul este fizic și metafizic în același timp, pentru că fizica, în ultima vreme, se interesează tocmai de această abatere pe care prefixul meta- o interpretează (sau meta-, sau para-, sau ex-). Am spus în altă parte, recent, că rațiunea existenței este „mai multul” principiului ei, rațiunea înclinată. Regăsim aceeași abatere în lucrul științei. Raportul ei cu realul este unul de regăsire: exactitatea aici este existența dincolo.
Nu știe să facă nimic și este exigent. Așa se spune despre mârlanul din La Fontaine: acest gurmand are nevoie și de lapte dulce și de vițel, și de nuci, în timp ce vacii îi este suficientă iarba, iar copacului, humusul. Primul are nevoie de, iar celorlalți le ajunge să. Săgețile relației nu sunt întoarse în același sens. Se vede imediat că, în lumea mare, iarba este mai frecventă decât vițeii și decât laptele, că există mai mult cernoziom decât nuci. În termeni contabili, materia primă depășește în cantitate produsele transformate sau finite. Transformatorul, producătorul, inventatorul se bazează pe ceea ce este comun, pe ceea ce este suficient întotdeauna. Parazitul caută raritatea.
Să fii exigent înseamnă, de-acum, să alegi. Această alegere, acest filtru implică o eliminare, revenim, astfel, pentru a păstra ordinea și coerența, în primul sens, la „a alunga”, „a împinge afară”. Cel care examinează separă, cel care judecă exclude, cel care alege împarte lucrurile și populațiile. În orice caz, aceștia sunt cei care produc raritate. Nu, nu o produc, ci o selecționează când ea este deja aici. Producătorul o promovează pornind de la comun, când ea este absentă, o oferă parazitului. Focul rumenește castanele, iar Raton, cu o lăbuță prudentă și atentă, le ia pe cele mai bine prăjite, în timp ce, în spatele lui, Bertrand le ronțăie.[6] Maimuța a pus între el și producător, omul focului, un ghișeu. Ghișeul rarității. Locul trierii. Raton alege, Raton nu mănâncă, Raton parazitează, Raton stă la ghișeu: iată demonul lui Maxwell. Totul se află aici: focul, elementele-castane, alegerea și, în spate, cel care crede în raiul perpetuu. În mișcarea perpetuă: cu cât vasul se vărsa mai mult, cu atât mai mult rămânea, Filemon a recunoscut acest miracol evident. Am vorbit deja despre festinul divin al lui Baucis. Sosește o servitoare: Bertrand și Raton dispar. La fel ca mai demult, auziseră zgomot la ușa. Un parazit îl alungă pe celălalt, mișcarea perpetuă se oprește. Demonul este exorcizat. Alungat, dat afară, scos din ghișeu. De unde se vede că ceea ce numeam literatură este de fapt un rezervor de știință.
Parazitul străbate spațiul și plantează peste tot ghișee. Ca să poată preleva raritatea. Cel mai adesea, le dispune în cascadă, pentru ca raritatea să fie relativă, pentru a o mai crea și pentru a exista istorie. Plasează ghișeele în structuri ordonate. De unde o altă iluzie, a perpetuității.
La ușița ghișeului, trece o populaţie, element cu element. Unul câte unul. În grecește, se spune catena, „lanț”. Aceste lungi lanțuri de rațiuni foarte simple și ușoare presupun, mai întâi, un ghișeu. Ele trec pe acolo, verigă cu verigă, pentru alegere, respingere sau acceptare: probă. Ghișeul poate fi, trebuie să fie extrem de îngust. Voi respinge tot etc. Hiperbolic de îngust, ca să joace rolul ultimul ghișeu atotputernic. Iarăși, avem de toate aici: foc, demon, exorcism, acel întotdeauna al perpetuității, Dumnezeu etc. Pe scurt. Exigența instalează ghișee: exigue, se-nțelege de la sine, cuvântul o spune deja. Raritatea devine tot mai rară pe măsură ce ghișeul se face cât urechile acului.
Unul câte unul: e nevoie doar de puțin pentru a-ți asigura pielea unuia. Dar pasiunea mimetică a rarității împinge populația către gâtul pâlniei, în fața ghișeului, unde se înghesuie, se bate, se calcă în picioare și se urăște cu entuziasm. Ea singură se oferă, palidă, tăișului unora. Asta-i geneza puterii, soluția la paradoxul lui La Boétie: cum de atât de puțini oameni comandă unui număr atât de mare? Mă întreb uneori dacă moartea țapului ispășitor, amânată sau nu, nu este o variantă pentru această schemă. Geneza puterii, geneza economiei: și ea selecționează raritate. Nu-i vorba atât despre faptul că puterea politică s-ar întemeia în ultimă instanță pe funcționarea economică. De fapt, cele două instanțe funcționează la fel, într-o manieră structural izomorfă.
Patima nebună a ghișeelor asigură apariția regilor și a aleșilor, a bunurilor prețioase, a tot ceea ce căutăm și, desigur, a exactității științifice. A exigenței: exact, exiguu și exacțiune.
Așteptând ocazia să demonstrăm toate aceste lucruri în voie, ne putem bucura, în antract, de a cincea Satiră a lui Iuvenal. Festinul, masa bogatului, a celui mare, a regelui, a stăpânului funcționează ca un ghișeu. Dar masa propriu-zisă se spune că e rară și pentru un loc la masă competiția-i acerbă. Sărăntocii se grăbesc să obțină locul de invitat suplimentar. Locul cel mai de jos, dar pentru că cineva lipsește, putem încerca să-l umplem. Se bat. Acolo sus, stăpânul se delectează cu vinuri din podgorii alese, iar mai jos, parazitul n-are decât vin acru. Regele bea dintr-o cupă de chihlimbar împodobită cu beril, ferit de hoți de către un sclav polițist, în timp ce acreala putrezește într-un ulcior spart. Drăguț slujitor costisitor, care execută orice ordin, cu o mutră mizerabilă. Făină mucegăită și compactă, făină afânată de grâu. Pește monumental, micuț crab. Lampretă de Corsica sau de Sicilia, anghilă de baltă. Ulei extravirgin, combustibil de lampă. Jos, crustă scârnavă, sus, trufe, foie gras, mistreți, frumoasa scenă a ajutoarelor care tranșează prada, teatrul de invidiat al rarității. Întreaga problemă, angoasa crâncenă și viața dusă pe apa sâmbetei, constă în a trece pe la ghișeu. Cum să ajungi la ceea ce este rar? Nu Hegel, ci Iuvenal știa deja să răspundă la întrebarea asta: cum să devii stăpân sau mai degrabă regele propriului stăpân? Nu cum devine sclavul stăpânul stăpânului, ci cum poate deveni parazitul gazda gazdei lui. Gazda stăpânului sau stăpânul gazdei. Trebuie să ai patru sute de mii de sesterți, îi spune Iuvenal burghezului gentilom, și dacă-i ai nu se va mai ști cine-i Marele Turc și cine-i ridicol. Trebuie să ai o soție sterilă pe care s-o poți oferi fără riscul vreunei urmări. Pește. Parazit și pește.
Decimus Iunius Ethicus propune o morală. Una simplă și naivă: nimic nu este mai frugal decât burta. Nimeni nu se lipsește niciodată de puținul care-i este de ajuns. Un chei, un pod, o saltea zdrențuită, un codru de pâine, înțeleptul este un vagabond. Vagabondul este un bun filosof, dar ghișeul îl pervertește. Să ne întoarcem pe drumurile copilăriei.
Lui Bergson îi plăcea să-și reprezinte elanul vital printr-o jerbă de apă care țâșnește. Se înalță, ajunge în vârf, apoi cade ca o ploaie în lături, în jurul axei, a coloanei aproape solide. Gheizerul, acest bătrân loial care promite o evoluție care se sparge și cade în repetiție. De unde vine, care-i forța lui vitală, care-i este energia spirituală? Era probabil un gest al lui Dumnezeu.
Desenez jerba în sens invers. În sensul bun, am desenat odinioară o flacără.[7] O făcusem pentru a reprezenta informația, cu văpăile imprevizibile, la voia hazardului. Desenez un gheizer, așa cum mai făcusem ca să-l explic pe Lucrețiu. Totul cade și se îndreaptă spre echilibru. Spre stabilitate, spre moarte. Nu mai avem nevoie de elan vital. Iată deversarea și aici torențială care urmează pur și simplu legile naturii.
Am marcat turbulențele care festonează, pe ici pe colo, coloana care nu se poate menține. Aceste turbulențe sunt fractale, la fel ca lumea. Ele sunt lumea. Astăzi, marchez abaterea în raport cu căderea plană și etapele drumurilor, ale căilor interesante prin care întoarcerea la echilibru este amânată.
Axa principală, generatoarele laminare sunt entități statice. În abatere, existența. Există ceva mai degrabă decât nimic. Unghiul este format, variază, spațiul lui este vag. Fluctuează.
Toate vocabulele pe care le-am folosit aici țin de această abatere. Exact și exacțiune, în raport cu acțiunea (cea mai mică acțiune), abuz în raport cu întrebuințarea, parazit și parabolă (sau parolă) în raport cu acțiunea de a mânca sau de a spune. Totul se deduce din el, la fel ca schimburile. Suntem luați de flux și de vagul existenței, de fluctuațiile și circumstanțele lui, de înaintarea producerii lui.
[…]
Cea mai bună definiție
Parazitul este un excitator termic.
La masa gazdei, face eforturi să fie plăcut, este invitat tocmai cu acest scop și în acest spirit. Atmosfera convivială se schimbă prin gesturile, bălmăjeala și grimasele pe care le face; te face să râzi; ia, dă, ia din nou, dirijează discuția, transmite adunării un frison cald, care ne demonstrează că suntem împreună. Fără el, ospățul n-ar fi decât o masă rece. Rolul lui este să anime ambianța, ca să nu spunem mediul, dar aici nu folosim decât cuvinte pe care nu e bine să le spui, tocmai pentru că mediu nu este cel mai bun. Are un rol societar și, astfel, teatral. Uneori, profesoral, alteori, pastoral. Un preot la masă, care vorbește bine, ne face să ghicim cam când devine Tartuffe personaj comic. Și de ce îl numim așa. Când paraziții colcăie, iar numărul lor crește exponențial când ciorba-i gustoasă, ei sunt cei care întrețin splendoarea evergheților (mai este bun cuvântul?) sau a generoșilor donatori. Bogatul plătește cu vin legiuni întregi ca să-i cânte măreția. Nașterea publicității, sunați, trompete ale renumelui! Aplauzele lor, cu mâini pirpirii, sunt cele care asigură succesul măștilor și al bucătarilor. Datorită lor, reprezentația nu este un fiasco. Este adevărat că fără ei nu există oameni importanți. Și așa se întâmplă, uneori, ca ei înșiși să devină mari oameni, ca experți ce se află în astfel de strategii.
Intră în corpuri și le infestează. Puterea lui infecțioasă se măsoară în capacitatea de a se adapta uneia sau mai multor gazde. Această capacitate fluctuează, iar virulența ei variază, la fel și producția de substanțe toxice. Acestea somnolează, se dezvoltă, se intensifică, se pot pierde pentru multă vreme.
Cum, de ce? În general, îl ignorăm, cunoașterea noastră se distribuie în diverse cazuri particulare. Parazitologia este o știință exuberantă și parcelară, după imaginea obiectelor ei, o știință locală, specifică, era să spun istorică, cel puțin în vechiul sens al istoriei naturale, acolo unde globalul este, ca să fim drepți, dezamăgitor. Putem să mai descoperim încă multe lucruri, sintezele conceptuale sunt greu de realizat. Poate că-i o știință mai degrabă medicală decât biologică, în drum spre biologie. Știm care sunt paraziții, distribuția, ciclul, efectele lor, uneori îi putem combate în mod eficient; dar se știe oare în general ce este un parazit? Care este, în general, acțiunea lui fluctuantă și variabilă?
Totuși, ea poate schimba fața istoriei. S-a demonstrat deja, cel puțin parțial. Paraziții-oameni nu invadează America fără să fie precedați de cei pe care-i poartă. Faptul acesta se reproduce suficient de des încât să apară un protocol. Altfel interpretăm acum acțiunile și relațiile umane. Recunoaștem primele elemente ale unei teorii a transformărilor.
Parazitul este un excitator. Departe de a transforma un sistem – de a-i schimba natura, forma, elementele, relațiile și drumurile (dar cine realizează această performanță, ce mulțime, ce forță reușește să „transforme lumea” în mod concret, și ce este munca, până la urmă?) –, îl face să-și schimbe, diferențial, starea. Îl înclină, îl face să-și piardă echilibrul sau distribuția energetică. Îl dopează. Îl irită. Îl inflamează. Această înclinare nu are uneori niciun efect. Poate totuși să producă efecte gigantice printr-o reacție în lanț, prin reproducere. Imunitate sau criză epidemică.
Excitare, înclinare, variez sensurile prefixului, mai mult sau mai puțin, dreapta sau stânga, frig sau cald, abatere măsurată mereu cu prefixul -para. Parazitul intervine, intră în sistem ca element de fluctuație. Îl excită sau îl incită, îl pune în mișcare sau îl paralizează. Îi schimbă starea, îi schimbă starea energetică, mișcările, condensările. Prin acțiuni spoliatoare, precum cele ale limbricilor și ale lipitorilor, prin acțiuni toxice, precum cele ale căpușelor și ale ploșnițelor, prin traumatisme, precum cele produse de schistosome și trichine, prin infecție, precum cea produsă de amibele dizenterice, prin obstrucție, precum cea produsă de filarele de elefantiazis, prin compresie, precum cea produsă de formatorii de chisturi, prin iritații, inflamații, prurituri, mâncărimi insuportabile (cei doi paraziți ai mei mănâncă împreună și fac să te mănânce).
Parazitul ne aduce în vecinătatea operatorului celui mai simplu și mai general al varianței sistemelor. Le face să fluctueze prin abateri diferențiale. Le imunizează sau le blochează, le face să se adapteze sau le ucide, le selecționează și le distruge. Oare trebuie să spunem despre el, generalizând, ceea ce spunea Claude Bernard în lecția lui inaugurală despre agenții toxici: că sunt adevărații reactivi ai vieții? Parazitul ne conduce în apropierea echilibrelor fine ale sistemelor vitale, în apropierea echilibrelor lor energetice. El este fluctuația lor, tremurătura, proba și exercițiul lor. Să fie el elementul de metamorfoză, înțelegând prin acest venerabil termen mișcarea transformatoare a vieții înseși? Această mișcare începe de la „-fag”, pe care acum mi se pare că-l văd încă o dată în istoria omului.
Homeostazia ne ajută să înțelegem întoarcerile la echilibru. Homeorezia ne ajută să înțelegem aceste întoarceri în mișcarea însăși. Ar trebui să spunem parastas [parastasis][8], circumstanță, pentru totalitatea acestor fluctuații care abat sistemele de la propriul repaus, ar trebui să spunem pararrhesis pentru mișcarea improbabilă, întâmplătoare, complexă, sfâșiată, fulgerătoare, care dansează ca o perdea de flăcări și pe care viața ne-o arată.
Zgomotul uralelor încălzește sala, butadele bunului vorbitor înviorează curenții calzi de aer. Nu e vorba neapărat despre un fel de a vorbi. Aplauzele nu reproduc deloc rău zgomotul agitației termice, cel pe care îl produc, de la sine, moleculele excitate. Presupunând că sunt foarte excitate, gălăgia pe care o fac acoperă cu ușurință un mesaj aflat în circulație. Parazitul, bruiajul de sens și de voci, dizolvarea semnalelor în ceața freamătului, este, așadar, tocmai această excitare, sau oricine ajunge la ea. Parazitul este întotdeauna un excitator.
Nu e lipsit de importanță să ai dintr-odată un operator unitar. El încălzește camera, dă frisoane, crește agitația, dezordinea termică. Fie un sistem în general, în cazul acesta unul social, dar care poate fi și viu, inert sau material, oameni întruniți, un organism, moleculele unui canal: operatorul excită sistemul.
Șobolanii se invită și produc zgomot. Vă las să vă imaginați ce viață era pe ei, pe cei doi prieteni. Gazda, care dormea, se trezește; sau: nu era aici, dar vine; corpul ei își schimbă starea și poziția, înaintează și deschide ușa. Ușa scârțâie, sau dușumeaua, și cheful se sparge, conversația încetează, tăcere. Mai multe figuri, desigur, dar un singur parazit și sfârșitul unei stări.
Excitarea termică este minimă, este diferențială. Toată povestea pare să aibă loc noaptea, în liniște și întuneric. Totul este de dimensiuni foarte mici: niște zgârieturi în plină tăcere, o trezire pe jumătate, un mic trosnet, fuguța la adăpost și o întoarcere imediată. Parazitul produce mici oscilații în sistem, mici abateri: parastase sau circumstanțe.
Invitarea prietenilor și a relațiilor la cină are loc ca supliment al unui bilanț de schimburi. S-ar putea spune atât că nu se află nimic în bilanț, cât și că acesta este bilanțul însuși. Balanța nu se mișcă cine știe cât, dar ea dezvăluie un scop profund și direct al schimbului. Multe povești spun că invitații sunt zei care ne feresc de un mare pericol dacă știm să-i recunoaștem, atunci când masa a fost oferită, pregătită, gătită și așezată. Sunt niște trecători periculoși… Căci ei modifică starea colectivului care îi primește. Nu transformă sistemul colectiv ca atare, ci îi variază starea. Nu, nu este o revoluție, nu este nici măcar o reformă, ci doar o mică abatere, o minimă acțiune. Filemon și Baucis se vor iubi și mai mult, Alcest și Admète la fel, după ce vor fi fost gazde generoase. Dar vecinii templului vor fi înecați de potop, iar gazda cea bună este smulsă din iad. Excitare minimă, efect abia perceptibil, aceeași mare iubire dintotdeauna. Excitare minimă și inversă, alături, pentru efecte catastrofale. Atenție, logica aceasta e capitală. O uităm mereu și nu înțelegem nimic. Trebuie să învățăm să modulăm greutatea cauzelor și a efectelor. Fără asta nu există istorie. Schimbarea diferențială de stare asigură echilibrul grupului. Da, nu este decât un frison, ca și cum întregul ar tremura împrejurul propriei stabilități. Cât de spiritual este acest parazit, ne face conștienți de faptul că noi suntem noi, că suntem împreună, o mulțime – era cât pe-aci să uităm. Era să murim din cauză că uitasem asta. Mica încălzire a sistemului fie întărește starea actuală, fie, dimpotrivă, anunță o schimbare completă, ca și cum, într-un echilibru stabil sau instabil, abaterea se anulează numaidecât sau crește fulgerător, fără s-o poți ajunge din urmă. De aici, teama de abatere: moment fericit sau catastrofă, conservare sau schimbare profundă, stabilitate sau aventură. Da, într-adevăr, această gură răsuflă cald și rece, am înțeles că acest cuvânt merită niște explicații. Prin micile energii, prin această informație emanată de gură, sistemul își va întări echilibrul sau se va transforma din temelii. Asta-i treaba, în întregime calculabilă, a bătrânului Tartuffe.
Aceste logici pe unghiuri minime funcționează la fel de bine și în celelalte sisteme. Parazitologia, vom vedea în curând, folosește vocabularul gazdei: ostilitate sau ospitalitate. În primul rând, parazitul este mereu ceva mic, niciodată nu depășește mărimea insectelor sau a artropodelor. Cei mai numeroși sunt protozoarele. Microbii și virusurile. Efectele lor slabe sunt în general bine suportate de organisme, care-și regăsesc repede sănătatea, adică liniștea, cel puțin în parte. Acest echilibru, ușor de recuperat datorită sistemelor de apărare puse în aplicare, este mai solid decât precedentul. La expulzarea lui Tartuffe, familia lui Orgon este imunizată împotriva unui alt habotnic. Aceasta este vaccinarea. Otrava poate fi remediu și invers, această logică cu dublă intrare devine o strategie, un tratament, un leac. Parazitul este cel care îi oferă gazdei mijloacele de a fi apărat de parazit. Organismul își întărește rezistența, își crește adaptabilitatea. Îl abați un pic de la echilibru și îl găsești întărit. Gazdele generoase sunt așadar mai puternice decât corpurile nevizitate, iar generațiile își cresc rezistența chiar în toiul endemiilor. Parazitismul contribuie astfel la formarea speciilor adaptate din punct de vedere evolutiv. Tot astfel, el face să dispară, prin terifiante epidemii, speciile neadaptate, poate fi scrisă o întreagă istorie a acestui proces. O mică abatere și iată-ne întorși la o stabilitate și mai puternică; mică abatere, multiplicare fulgerătoare, ravagii nenumărate. Ciumă și potop. Endemii, epidemii; variație a virulenței, mereu mici cauze pentru efecte aproape nule sau imense, la stânga sau la dreapta. Terțul pe care-l excludem, când excludem aceste logici, ei bine, este chiar istoria, pur și simplu.
Terțul își înmulțește nebunește micimea, cu imperceptibilitatea lui ocupă spațiul.
Nu-i nevoie să încălzești prea mult filamentul ca zgomotul să crească. Această excitare împiedică transmiterea mesajului. Dar tot ea permite, alteori, transmiterea mesajului, care nu poate trece printr-un canal neexcitat. Nu intru în detaliul tehnicilor de stimulare. Zgomotul de fond este condiția transmiterii (a sensului, a sunetului, ba chiar și a zgomotului), iar zgomotul este în același timp cel care împiedică sau cel care interceptează. Zgomotul sau, din nou, parazitul se află în cele trei vârfuri ale triunghiului, emisie, recepție, transmitere. Încălziți puțin, aud, emit, leg; încălziți mai mult, totul se duce de râpă. Cea mai mică creștere, într-un sens sau în celălalt, poate să transforme din temelii sistemul de comunicare.
Teoria parazitului ne ajută să evaluăm într-un mod foarte fin schimbările de stare. Ea instalează lanțuri neașteptate în care cauzele mici sau abaterile foarte fine au efecte nule sau efecte de retur și de rezistență sporită, ori efecte imense și catastrofale. În care enormele raporturi de forță pot fi urmate de efecte abia perceptibile – dacă se împotmolesc pe canal.
Tot astfel, ne putem imagina cu ușurință transformări sistemice în care fenomenele produse își pot schimba scara în domeniul observabilului. Acest lucru este foarte simplu. O înclinare informațională, însămânțată circumstanțial, poate produce uneori efecte gigantice, la scară entropică. E greu să gândim schimbarea, în inert, în viață sau în istorie, fără să ne ajutăm de această idee. Și, totuși, nu o aveam. În științele umane, cel puțin, vechiul model mecanic rămâne dominant, chiar și acolo unde discursul zgomotos spune că îl respinge.
Războiul nu are loc.
El mănâncă la un mare om – cel mai mare posibil. În schimb, îi hrănește măreția. Se bucură de această apartenență. Trăiește într-o sectă, gândește în funcție de-o opinie, de-o ideologie, de-o regulă. Adevărul îl înconjoară ca un scut, nu se mai teme de terorile nocturne. S-a specializat, în sfârșit, are o metodă. Nu va mai participa la luptă. Înconjurat de prieteni, încăpățânați la fel ca el, devorând același terci din același blid, dușmanii lui nu sunt decât dușmanii genului și ai diferenței lui, dar se află destul de departe și singura lor funcție este aceea de a asigura existența grupului de presiune sau specialitatea în perenitatea ei. Diviziunea muncii, a partidelor, a ideilor, a științei, a religiilor, ba chiar și a țărilor, a oricărui spațiu în general produce tot felul de regișori locali care au mereu pusă masa la care mănâncă, între prieteni, cei care militează cât îi ține gândirea, fără să lupte niciodată. Invers, împărțirea în insule, clase sau sfere închise, discipline, are loc, pur și simplu, la presiunea celor care refuză să lupte. Aceasta transformă exteriorul în interior. Este rețeaua riscului minim. Destul de stabilă. Sclerozată.
El este, în general, specific. Unui animal, unui organism, ba chiar unui organ. De-a lungul ciclului, se poate muta de la un vector la altul, dar parcursul, destul de improbabil și bine selecționat, rămâne constant, și atunci specific devine drumul. Trăiește adăpostit în corpul gazdei (sau, la limită, pe suprafața corpului) care-i servește drept mediu. Exteriorul, pentru el, este interiorul celuilalt. Exteriorul lui este un interior. Astfel, parazitul are puțini dușmani, din motivul elementar că îi întâlnește rareori. Pentru a evita ostilitatea gazdei, uneori mimează, în locul de fixare, câteva celule din țesutul primitor. În felul acesta, micșorează riscurile, schimbând ostilitatea în ospitalitate, transformându-și cu ușurință propriul corp, făcând un troc prin care externul devine intern. Afară, își întâlnește concurenții, poate fi distrus de climă, în mod variabil, de istorie, lucru improbabil, poate să moară din cauza lipsei gazdelor, intermediare sau finale. Totalitatea acestor constrângeri, mortale, conduce în cele din urmă la aruncarea lui într-un alt tip de relații. Parazitul dospește și se dezvoltă prin ieșirea din luptă. Își inventează o viață cu riscuri minime. Destul de stabilă.
La ce bun să opui cuvânt la cuvânt, articol la articol, teză la teză, sunet la sunet sau idee la sens, când, alunecând pe canal, poți perturba în voie și sunetul, și sensul, și teza, și sistemul? E inutil, mai bine nu riști. Am mai spus-o, strategul atent nu este specialist în dinamică, își râde de forțe, el este topolog, cunoaște drumurile, canalele, relieful. Pe scurt, este geograf. Lăsați dușmanul să vină cu o sută de divizii, cu blindate și cu artilerie, dacă vrea, eu îl fac să treacă prin mlaștini, să se împotmolească, să se înece. Parazitul rețelelor nu se luptă, niciun mesaj nu mai are importanță, totul se pierde în hărmălaie. Zgomotul se distribuie acolo unde sensul este rar, undele haotice, joase sunt cele din care iese, punctual, mesajul. Nimic nu este mai ușor de produs decât aceste vălurele, nimic nu este mai stabil, mai conservabil. Vechea luptă, la fel și cei doi luptători, dispare în această pâclă.
Când ceața se ridică, îi zărim pe amândoi, prieteni, asociați, legați, doar ceața le este dușman.
Parazitul a depus armele. A câștigat astfel lupta pentru viață. Teatrul de operațiuni și-a schimbat locul.
Parazitul este un operator diferențial de schimbare. El excită starea sistemului: starea lui de echilibru (homeostazia), starea prezentă a schimburilor și a circulațiilor, echilibrul evoluției sale (homeorezia), starea termică, starea informațională. Abaterea produsă este destul de mică, nu lasă să se prevadă, în general, nici transformarea și nici felul transformării. Excitația fluctuează, la fel și determinarea.
Când apare un subiect al acestei operațiuni, riscul lui este slab și cheltuiala minimă. Riscul crește odată cu transformarea, dacă și când aceasta se produce.
Moleculele, excitate, încep să circule mai repede. Calde, sunt rapide, reci, sunt lente. Fac vârtej.
Organismul, excitat, reacționează. Fluxurile accelerează, ganglionii se umflă, sistemul defensiv este mobilizat, crește febra. Liniștea organelor încetează odată cu această tulburare a sănătății.
Serata este destul de încinsă, la masă, limbile se dezleagă și merg ca melița, toți se bagă-n discuție, conversația devine generală, spirituală, ba chiar vertiginoasă.
Căldură, zgomote, vârtejuri.
Parazitul era inevitabil. Veneam din foc, din probleme de termodinamică. Veneam din ape și din turbulențe, din fluențe fluide. Parazitul este o înclinație către freamăt, către tulbure, către schimbarea de fază a unui sistem.
Este un mic agitator.
Era aici, necesar, în drumul meu. Cum să transformi starea lucrurilor însele?
[1] În orig., propre, care înseamnă atât „propriu”, cât și „curat”. Amândouă sensurile trebuie avute în vedere aici (n. trad.).
[2] Hermès IV. La Distribution, pp. 259-272.
[3] Hermès V. Le passage du Nord-Ouest, prefață și passim.
[4] În orig., le sale est-il le propre, care se poate traduce și prin „murdarul este curat” (n. trad.).
[5] Chasser, în orig., înseamnă atât a „vâna” , cât și „a alunga” (n. trad.).
[6] Trimitere la fabula lui La Fontaine „Maimuța și cotoiul”. În varianta românească, numele celor doi protagoniști sunt Maimucă și Mustață, dar în text am păstrat varianta originală (n. trad.).
[7] Hermès V. Le passage du Nord-Ouest.
[8] În grecește, παράσταση este un spectacol, un performance sau o ceremonie (n. trad.).