Ian Hodder
Încâlcirea oamenilor și a lucrurilor
O perspectivă pe termen lung
Traducere din limba engleză de Gina Săndulescu
Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „The Entanglements of Humans and Things: A Long-Term View”, în New Literary History, vol. 45, nr. 1, iarna 2014, pp. 19-36.
© 2014 by The Johns Hopkins University Press. All rights reserved. Republished by permission of the copyright holder.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română.
De-a lungul ultimelor decenii, în științele sociale și umaniste a avut loc o acceptare pe scară largă a „reîntoarcerii la lucruri”[1], în opoziție cu interesul anterior acordat reprezentării și în contrast cu lunga tradiție academică ce a separat subiectul de obiect, mintea de materie. De exemplu, un cercetător al literaturii americane, Bill Brown, a propus o „teorie a lucrului”[2], în timp ce „hermeneutica materială” a filosofului Don Ihde respinge opoziția dintre pozitivism și hermeneutică și explorează felurile în care tehnologiile și mașinile modelează modul în care facem știință și privim lumea.[3] O perspectivă similară în ceea ce privește istoria științei au avut Steven Shapin și Simon Schaffer în lucrarea lor despre pompa de aer folosită de Boyle în experimentele sale.[4] Asemenea microscopului și telescopului, pompa a permis observarea unor lucruri noi. Diferite perspective – de la teoria actor-rețea la explicațiile antropologice asupra materialității și acumulării de „chestii” în viețile noastre contemporane, până la discuțiile despre agentivitatea, vibrația [vibrancy] și vitalitatea lucrurilor mute – au ajuns, într-o formă sau alta, la ideea că subiectul și obiectul, mintea și materia, omul și lucrul se co-alcătuiesc.[5] În aceste abordări diferite se acceptă că existența umană și viața socială depind de lucrurile materiale și sunt încâlcite cu ele; oamenii și lucrurile se produc unii pe alții în mod relațional.
Există o parte mai întunecată în încâlcirea oamenilor și a lucrurilor care scapă frecvent din aceste abordări relaționale. Un aspect important al relațiilor noastre cu toate chestiile este că ele implică mai mult decât rețele de oameni și lucruri, adică o simetrie a relațiilor. Mai curând, relațiile noastre cu lucrurile sunt adeseori asimetrice, ceea ce conduce la căderea în capcana anumitor direcții din care e greu de scăpat.
Încâlcire
Definesc încâlcirea drept suma a patru tipuri de relații între oameni și lucruri[6]: oamenii depind de lucruri (OL), lucrurile depind de alte lucruri (LL), lucrurile depind de oameni (LO), oamenii depind de oameni (OO). Astfel, încâlcirea = (OL) + (LL) + (LO) + (OO). În această definiție este stabilit că oamenii și lucrurile se produc unii pe alții în mod relațional. Dar accentul pus mai degrabă pe a depinde [dependence] decât pe „relaționalitate” atrage atenția asupra faptului că oamenii cad în capcana relațiilor cu lucrurile. Oamenii sunt prinși într-o dublă legătură, depinzând de lucrurile care depind de oameni.
Ar fi util să distingem două forme de a depinde. În primul rând, într-un sens mai general, luarea în considerație a faptului de a depinde arată că folosirea lucrurilor de către oameni împuternicește. Folosirea umană a lucrurilor de către oameni le permite să fie, să trăiască, să socializeze, să mănânce, să gândească. Folosesc termenul „a depinde” cu sensul de „a se baza pe”. Dar a depinde conduce frecvent la o a doua perspectivă: dependența [depedency] implică o oarecare formă de constrângere, așa cum se vede în numeroasele teorii despre dependență și codependență, de la teoria sistemelor-lume până la psihologie.[7] Oamenii ajung să fie prinși în diverse moduri de a depinde care le limitează abilitățile de a se dezvolta, ca societăți sau ca indivizi.
A depinde de ceva și dependența [Dependence and dependency] creează o luptă dialectică în interiorul încâlcirii. Pe de-o parte, oamenii depind sau se bazează pe lucruri pentru a-și atinge țelurile (a depinde de ceva). Aceasta este partea care determină ca utilizarea umană a uneltelor și a simbolurilor să conducă la formarea subiectului, a societății și la adaptarea la mediu. Așa cum a afirmat Elizabeth Grosz, „materia, lucrul, este cea care produce viață”[8]. Pe de altă parte, dependența și codependența apar atunci când oamenii și lucrurile nu se pot descurca unii fără alții și, prin această dependență reciprocă, se constrâng și își limitează opțiunile în privința a ceea ce pot face. Lucrul a fost asociat cu o răuvoitoare „materialitate biologică care este sau poate fi rezultatul intervenției noastre neștiutoare (de obicei atomică sau nucleară) în natură, răzbunarea substanței [the revenge of the blob] […] care pune omul în pericol”[9]. Aceste două caracteristici ale faptului de a depinde și ale dependenței, pozitivă și negativă, produc și constrâng acțiunea umană și îi conduc pe oameni la încâlciri din care le este greu să iasă. Din cauză că oamenii se bazează pe lucruri care trebuie întreținute pentru a se putea baza pe ele, oamenii sunt prinși în viețile și temporalitățile lucrurilor, în vicisitudinile lor incerte și în nevoile lor nestăvilite. Lucrurile par să fie niște hidre care, pentru a putea fi oprite din multiplicare și din capacitatea lor de a prinde în capcană, necesită o pricepere herculeană, deși căderea în capcană rămâne totuși ademenitoare și productivă
Astfel, încâlcirea poate fi redefinită ca dialectica depinderii și dependenței dintre oameni și lucruri. Termenul „încâlcire” încearcă să capteze felurile în care oamenii și lucrurile se prind reciproc în capcană. Dar el încearcă totodată să identifice felurile în care la baza existenței umane stă un dinamism continuu și în dezvoltare exponențială. Din primul moment în care, ca homo faber, am investit în topoarele de piatră, am aflat că putem face mai mult și, totuși, ne-am văzut prinși în capcana nevoilor și a cerințelor lucrurilor, a limitelor și a instabilității acestora. S-a dovedit că nu e ușor să facem ca lucrurile să fie ceva cu totul social – ele păreau să aibă o viață proprie, pe care nu o putem anticipa sau controla.
Fără îndoială, ar fi o exagerare să spunem că lucrurile se năruie întotdeauna, se schimbă continuu și ne obligă să avem grijă de ele; ceva solid nu se topește în aer. Când ne trezim dimineața, casa e tot acolo, zahărul pentru cerealele de la micul dejun e pe masă, iar laptele e încă rece, în frigider, mașina e tot în garaj și putem să o luăm ca să mergem la serviciu, străzile sunt încă la locul lor. Iar dacă ceva merge rău, pot face față, pentru că, la urma urmei, pot să mă încred că toate celelalte lucruri de care am nevoie pentru rezolvare vor fi suficient de statornice pentru a face treaba. Încă pot să sun și să cer ajutor cu smartphone-ul. Până la urmă, nu e oare cazul ca sinele și societatea să depindă de stabilitatea lucrurilor, așa cum credea Hannah Arendt?[10]
Un răspuns la această obiecție este că da, lucrurile chiar par să fie stabile în ansamblu. Dar asta se întâmplă pentru că noi, sau altcineva, lucrăm, sau lucrează, din greu pentru a produce această stabilitate. Depindem de dulceața zahărului, de laptele pentru cereale și de rețeaua de electricitate care luminează magazinele și străzile. Dar pentru a produce această calitate de a fi la îndemână, această așteptare cotidiană de a avea stabilitate și ordine, un vast aparatus, format din oameni și lucruri, trebuie mobilizat la scară globală. Pentru a avea zahăr pe masă, pentru a menține funcționarea rețelei de electricitate și pentru a asigura stocurile de papuci, telefoane inteligente și biciclete, e necesară o masivă mobilizare a resurselor, oamenilor și dependențelor. Lucrurile au propria lor viață, una în care noi suntem prinși, iar societatea, pentru a produce efectul de stabilitate, depinde de abilitățile noastre pentru a gestiona în mod eficient această vibrație a lucrurilor. De multe ori, reușim să trăim fără să fim pe deplin conștienți de întreaga complexitate a problemei legate de ce și cine ne aprovizionează, dar, chiar și așa, suntem profund încâlciți în vitalitatea lucrurilor și în asamblajul relațiilor dintre ele.
Ideea că lucrurile sunt instabile este, dintr-o anumită perspectivă, produsul fizicii moderne. Pentru Newton, materia constă într-o masă stabilă, alături de forțele care pun masa în mișcare prin atracție și respingere. Dar Einstein a arătat că masa și energia pot fi transformate una într-alta și, astfel, pot fi considerate echivalente.[11] Acum vedem că materia este făcută din atomi foarte activi, cu un nucleu încărcat pozitiv, înconjurat de electroni care se învârtesc [spin]. La un nivel mai mic, există protoni, quarcuri, leptoni și așa mai departe. Deci, la nivel atomic și subatomic, putem observa că materia mai degrabă „devine” decât „este”. Și, la scară mare, teoria sistemelor complexe sau teoria haosului sugerează că mediul natural este mult mai complex și mai instabil decât a fost considerat, cu efecte imprevizibile și non-liniare. Lucrările recente din filosofie și din științele sociale au ajuns la concluzii similare, și au apărut deja descrieri ale unor noi materialisme care explorează modurile în care materia „devine” în cadrul lumilor social-materiale complexe.[12]
Câteva probleme legate de perspectiva relațională asupra oamenilor și lucrurilor
Mulți oameni de știință au descris rețelele complexe, buclele, amestecurile, lanțurile și angrenajele care rezultă din faptul că oamenii depind de lucruri, lucrurile depind de lucruri și lucrurile depind de oameni. Mauss a scris că „sufletele sunt amestecate cu lucrurile; lucruri cu suflete” și, în această tradiție antropologică, alții, precum Marilyn Strathern, au vorbit despre înlănțuire [enchainment] sau personalitate distribuită.[13] Termenul „înlănțuire” folosit de Strathern se referă la culturile polineziene și melaneziene, unde artefactul nu este un „lucru în sine”. Acesta nu primește o identitate de la cei care îl folosesc și nici nu le conferă oamenilor o identitate. Lucrul face parte dintr-un lanț de obligații și dorințe, din moment ce lucrurile circulă, oferite în jur ca daruri. „În timp ce, într-o economie a mărfii, lucrurile și persoanele își însușesc forma socială a lucrurilor, într-o economie a darului, ele își însușesc forma socială a persoanelor.”[14] În acest context, persoanele sunt „divizi” [dividuals] sau „persoane partajabile” – mai exact, persoanele sunt produse ale înlănțuirilor de acte de reproducere socială, așa că nu există nicio separare între persoana socială și cea individuală. Deci, fiecare persoană este un produs al altora, sau are o identitate produsă de toate acțiunile sociale implicate în căsătorie, naștere, creștere etc. Înlănțuirea are loc din cauza „hau”-ului lucrurilor – adică nevoia lor de a fi în mișcare, de a fi mobile. Darurile sunt tratate ca responsabilități de care urmează să se scape rapid – este greșit, imposibil, ca ceva să stea pe loc.[15]
Sociologii au avut tendința de a vedea lumea socială ca legată de relațiile interpersonale. Dar Bruno Latour, John Law și Karin Knorr-Cetina au reușit să vadă că motoarele, instrumentele de măsurare, analizele de laborator și detectoarele joacă un anumit rol ca actori în structurarea relațiilor sociale.[16] Acești autori studiază producerea cunoașterii științifice în laborator, dar susțin totodată că procese sociale/lucruri similare au loc pe o scară mai largă. Ei se axează pe rețelele-actor ale lucrurilor mari, cum ar fi sistemul computerizat de transport feroviar numit ARAMIS[17], dar privesc și spre lucrurile mici precum pipetele, hârtia ozalid, ecranele de computer și așa mai departe.
Scopul acestui tip de abordare, denumit frecvent teoria actor-rețea [Actor-Network Theory, ANT], este să se concentreze mai degrabă pe „relaționalitate” decât pe dualismele aparent fixe și esențiale, precum adevăr și falsitate, agentivitate și structură, uman și non-uman, înainte și după, cunoaștere și putere, context și conținut, materialitate și socialitate, activitate și pasivitate. Nu e vorba că nu există astfel de diviziuni, dar distincțiile sunt efecte sau rezultate. „Ele nu sunt date în ordinul lucrurilor.”[18] Astfel, ANT conduce la o „semiotică a materialității”. Preia accentul pus de semiotică pe „relaționalitate” și îl aplică tuturor materialelor, producând o materialitate relațională.
În studiul lui Latour despre „pasteurizarea Franței”, microbul ajunge să fie considerat un „actor esențial”[19]. Microbii ca lucruri fac legătura între oameni, la fel cum fac legătura între oameni și lucruri. Cei din intestinele noastre fac legătura între noi și ceea ce mâncăm. Ei ne pun totodată în legătură atât prin răspândirea bolilor contagioase, cât și prin faptul că depindem unii de alții pentru a menține igiena și a învinge microbii. Deci și aici accentul cade pe a depinde. Depindem de microbii care pasteurizează berea ca să avem relații economice între berari și consumatori. Depindem de sterilizarea laptelui pentru a ne putea hrăni copiii cu produse din lapte. Triumful igienei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a făcut posibilă desfășurarea Primului Război Mondial, fiindcă „fără bacteriologi, generalii nu ar fi putut niciodată să țină milioane de oameni, timp de patru ani, în tranșee noroioase și infestate de șobolani”[20]. Să depinzi de ceva anume costă – costuri pentru „înființarea unor noi profesii, instituții, laboratoare și competențe la toate nivelurile”[21].
În cazul acesta, Latour descrie actorii ca fiind eterogeni, creați din entități aflate în legătură precum igieniștii, drenurile, geloza, găinile, fermele și insectele de toate felurile. Actorii sunt umani, non-umani, entități individuale și mari instituții. Ținta este evitarea reducționismului și concentrarea pe rețelele dispersate prin care asemenea actori ajung să aibă formă și să acționeze. În astfel de lucrări apare frecvent un interes în privința a ceea ce se întâmplă atunci când lucrurile nu merg și eșuează. Knorr-Cetina dezbate problema unui instrument de laborator stricat și a efectelor pe care le-a avut.[22] Oamenii de știință au început să folosească o centrifugă în locul instrumentului stricat. Prin improvizația cu centrifuga, procesul de măsurare a fost redefinit, ceea ce a condus la o regândire a problemei oamenilor de știință. Oamenii, cercetarea lor și instrumentele erau cu totul încâlcite între ele. Rețeaua a necesitat „întreținere, supraveghere și reparații sociale, tehnice și financiare” continue.[23] Există o „codependență practică între cunoașterea întrupată în cercetători și cunoașterea încorporată în instrumente”[24]. Latour vorbește despre această codependență ca despre o „operă de hibridizare”[25].
Dată fiind maniera specifică ANT de a încorpora faptul de a depinde și dependența în analizele și interpretările interacțiunilor om – lucru, folosirea termenului „rețea” ar putea părea inadecvată. Latour este de părere, de altfel, că ideea de rețea și-a pierdut valența critică din cauza accentului pus pe schimbul de informații și pe rețelele de interacțiune globală din World Wide Web.[26] El consideră că, în ANT, „rețeaua” se referea inițial la transformări și translatări. Se referea la complexitatea legăturilor care au făcut ca lucrurile să fie înrudite dincolo de presupusa lor existență ca entități regionale stabile. În spaniolă, rețea se traduce ca red, iar în franceză ca réseau, și amândouă trimit către țesătură sau plasă. Tim Ingold susține că astfel de termeni oferă imagine mai bună pentru fluxul rizomic decât o face termenul „rețea” [network].[27] Pânza de păianjen este o extensie a păianjenului și face posibilă viața păianjenului. Ingold preferă cuvântul „împletitură” [meshwork] pentru a se referi mai degrabă la fluxul de forțe și la îmbinările vii, decât la obiecte conectate de rețele. Și totuși ANT rămâne cu tendința de a nu acorda suficientă atenție pentru modurile în care oamenii și lucrurile se prind reciproc în capcană ca urmare a conexiunii lor fizice. Latour își îndreaptă frecvent atenția asupra amestecului de oameni și non-oameni, respingând opoziția cultură/natură. De altfel, întregul despre care vorbește ANT este întemeiat pe distanțarea față de dualismele esențialiste imobile de tipul materialitate și socialitate, uman și non-uman. Pierre Lemonnier a criticat abordarea simetrică a lui Latour din cauza tendinței de a ignora constrângerile materiale și de a se concentra pe chestiuni sociologice. Ca răspuns, Latour a afirmat că din perspectiva lui nu există constrângeri materiale asociale pure.[28] Din cauză că vrea să treacă dincolo de dualismele subiect/obiect și de relațiile dialectice, Latour pare adeseori prea puțin interesat de obiecte și de relațiile între obiecte, precum și de ecologiile non-umane în care acestea interacționează. „Obiectele nu sunt niciodată asamblate împreună pentru a forma un nou domeniu, oricum.”[29] Analiza ANT nu este o „chestiune de a da prioritate «lumii materiale de una singură»”, din moment ce scopul este depășirea opozițiilor subiect/obiect.[30] Pentru Latour, lipsa dualismului este un aspect pozitiv al teoriei actor-rețea.[31] Totuși, dacă reduci totul la rețeaua dispersată uman/non-uman riști să pierzi unul dintre principalele motoare ale schimbării – natura limitată, nefixată a lucrurilor în sine și relațiile dintre ele. Există multe schimbări în ciclurile naturale, în ritmurile zilnice, lunare, anuale, decadale, milenare. Există multe procese de degradare, pierdere și epuizare care au efecte asupra societății umane, și în care lucrurile au efecte care nu pot fi cunoscute sau prevăzute. Fiindcă oamenii și non-oamenii sunt cu totul încurcații unii cu alții, aceste schimbări materiale prind oamenii în diverse încâlciri, forțând din partea lor răspunsuri și ajustări. În 2005, Latour a abandonat principiul simetriei dintre oameni și lucruri pentru că „ultimul lucru pe care l-am dorit a fost să dau naturii și societății un al contract pe viață prin «simetrie»”[32]. Ca rezultat, în analizele lui Latour, lucrurile sunt deja prinse în rețele de oameni și non-oameni, iar natura de obiect a lucrurilor separate de societate nu este o parte importantă a analizei.
Amestecarea totală a oamenilor și a lucrurilor în rețele sau împletituri ridică anumite probleme. În anumite momente istorice și în anumite contexte, oamenii par să domine lucrurile, dar în alte locuri și timpuri, lucrurile par să fie partea dominantă (de exemplu, în timpul încălzirii globale de la sfârșitul Pleistocenului și poate și în timpul experienței noastre actuale cu încălzirea globală). În ANT, totul este relațional și această perspectivă e importantă. Dar există și situația în care materialele și obiectele au afordanțe care nu încetează de la un context la altul. Aceste posibilități materiale (indiferent că sunt „instanțiate” sau nu) creează potențialități și constrângeri. Așa că, în loc să vorbim despre lucruri și oameni aflați în împletituri sau în rețele de interconectări, ar putea fi mai corect să vorbim despre o tensiune dialectică a depinderii și a dependenței, contingentă din punct de vedere istoric. Părem prinși; oamenii și lucrurile sunt legați unii de alții. În loc să privim pânza ca pe o rețea, o putem vedea ca pe o capcană lipicioasă.
Încâlcirea ca o capcană
Să luăm exemplul unei chestiuțe aparent triviale și destul de frivole – luminițele pentru bradul de Crăciun. În multe părți ale lumii, ele au devenit un element important al harababurii de Crăciun, înlocuind primejdioasele lumânări. E greu de crezut că oamenii din anumite culturi au ajuns să depindă de luminițele de brad, dar ele aduc ceva în plus la spiritul de bucurie care ar trebui să domine această sărbătoare. Folosirea lor s-a extins pe străzi și în exterioarele magazinelor, așa că au devenit o parte importantă în comerțul de Crăciun. În America, străzi întregi, case și curți întregi pot fi acoperite cu luminițe. Scara la care sunt folosite aceste luminițe a produs multe locuri de muncă în producție peste tot în lume. Ele utilizează mari cantități de energie, așa că suntem încurajați să trecem de la becurile incandescente la leduri (diode care emit lumină), pentru a fi mai eficienți din punct de vedere energetic. După ce le luăm din brad, de pe casă sau de pe stradă, după Crăciun, ele tind să se încâlcească sau, în unele cazuri, unul dintre becuri se strică, așa că întreg șirul nu va mai funcționa. Din diferite motive, aruncăm la gunoi o grămadă din ele în fiecare an.
Adam Minter vorbește despre luminițele de brad la începutul noii sale cărți, Junkyard Planet.[33] O singură instalație aproape că nu se simte în mână, dar o grămadă de dimensiunea unui balot de fân cântărește aproape o tonă. În orașul Shijiao din sudul Chinei sunt o mulțime de astfel de grămezi. De fapt, fabricile din Shijiao importă și procesează aproape o mie de tone de instalații în fiecare an. Forța de muncă ieftină și standardele de mediu scăzute au făcut ca orașul să devină un centru important în reciclarea instalațiilor. Portcontainerele care mergeau din China către Statele Unite nu doreau să se întoarcă goale; așa că au oferit prețuri mici pentru deșeurile de toate tipurile, inclusiv instalații pentru bradul de Crăciun, pe care să le ia la întoarcere. Până de curând, multe fabrici din Shijiao ardeau instalațiile pentru a topi plasticul și a recicla firele de cupru, emițând fum toxic în mediu. Astăzi, după cum spune Minter, se folosește o metodă mai curată. Atunci când chinezii au început să cumpere mai multe mașini, prețul petrolului a crescut, la fel și cel al plasticului făcut din petrol. Așa că oamenii au început să caute alternative la fabricarea plasticului din petrol. În loc să ardă plasticul care acoperă firele de cupru ale instalațiilor, oamenii au găsit un mod de a-l îndepărta și a-l refolosi. Instalațiile sunt acum aruncate în defibratoare, iar materialul rezultat este apoi sortat cu ajutorul unor mese vibratoare stropite cu apă. Plasticul rezultat prin separare are o calitate suficient de bună pentru a fi folosit la tălpile de papuci, iar cuprul rezultat este folosit pentru instalații sanitare, cabluri de alimentare și telefoane inteligente.
Producerea și reciclarea luminițelor de brad asigură un număr mare de slujbe pentru oamenii din toată lumea; întrebat de ce Shijiao a obținut ciudatul statut de centru al reciclării instalațiilor de Crăciun, un manager de la o fabrică locală a răspuns că: „oamenii au vrut să facă bani. […] atâta tot.”[34] Luminițele de brad sunt parte dintr-o rețea eterogenă care include religia, comerțul, afacerile și producția (inclusiv papuci și instalații sanitare) la o scară globală. Ne-am putea descurca și fără ele, ele folosesc o grămadă de resurse, iar aruncarea lor poate produce poluare. Și totuși este în interesul tuturor ca ele să fie folosite în continuare. Am putea spune că beculețele de brad sunt parte dintr-o rețea de oameni și lucruri. Dar este la fel de adevărat că beculețele sunt parte dintr-un proces prin care țările dezvoltate din punct de vedere economic își exportă deșeurile, în vreme ce munca grea și murdară asociată cu ele este făcută în alte țări. Oamenii care au ajuns să depindă în diverse feluri de luminițele de brad nu vor să oprească producția, folosirea și reciclarea lor, chiar dacă ele ar putea cauza poluare, ar irosi energie electrică și ar reproduce sau consolida inegalitățile globale. În felul acesta, am devenit dependenți de ceva despre care știm că ne prinde într-o capcană.
Unul dintre motivele pentru care acceptăm să trăim pe planeta gunoaielor a lui Minter ar putea fi acela că mulți dintre noi rămânem departe de poluare, munca prost plătită și condițiile groaznice de lucru. În timp ce ne întindem cu inocență și așezăm luminițele în bradul de Crăciun, nu observăm încâlcirile planetare și capcanele pe care le creăm. China și alte națiuni în creștere fac profituri masive din reciclabilele noastre – orice, de la luminițe de brad la televizoare, mașini și telefoane mobile, hârtie și carton. Reciclăm, dar asta e aproape ca și când am căuta căi de a ne convinge pe noi înșine că, deși ne aruncăm cu capul înainte după chestii, asta nu are nicio legătură cu încâlcirea noastră cu planeta. De exemplu, în ceea ce privește noile tehnologii digitale, folosim termeni ca air book [„carte de aer”], cloud [„nor”] și web [„pânză”], iar toți acești termeni par grațioși și imateriali, chiar dacă se referă la tehnologii bazate pe clădiri pline de cabluri, un consum enorm de energie, muncă ieftină, producție toxică și procese de reciclare. Un iPhone necesită în medie aproximativ 361 de kilowați-oră în fiecare an pentru factorizarea conexiunilor wireless, utilizarea de date și încărcarea bateriei.[35] Un frigider de dimensiune medie din clasa Energy Star consumă doar 322 de kilowați-oră pe an. Problema principală nu este telefonul în sine, cât toate sistemele care funcționează în mod continuu pentru a-l susține. Există computere și servere care funcționează 24 din 24, șapte zile din șapte. Există sisteme de aer condiționat necesare pentru a răci serverele. Există centre de fabricație pentru construirea dispozitivelor, iar electricitatea necesară pentru menținerea în funcțiune a rețelelor de bandă largă este consumată non-stop. Mark Mills estimează că ecosistemul global al tehnologiei informațiilor și comunicării (TIC) consumă un total de 1500 de terawați-oră în fiecare an, echivalentul întregii energii produse de Japonia și de Germania la un loc.[36] Cărbunele este încă principalul material folosit pentru producerea energiei electrice în Statele Unite, așa că Mills are ceva dreptate când spune că „norul începe cu cărbunele” și că folosirea telefoanelor mobile contribuie la încălzirea globală. Avem impresia că rețelele sociale sunt plate. Dar de fapt există și o dimensiune de adâncime în care materiile întunecate, cum sunt cărbunii și pământurile rare*, ne prind în capcană. Ar fi prea dificil să renunțăm la telefoanele inteligente și la Big Data; deja s-a investit prea mult, miza e prea mare. Se pare că lucrurile ne-au luat în stăpânire; sau, cel puțin, relația noastră cu lucrurile digitale a devenit asimetrică – avem nevoie de luminițe de brad și de telefoane inteligente (sau credem că avem) și depindem de ele, chiar dacă ele conduc la inegalități globale mai mari și la încălzirea globală.
Dezvoltarea evolutivă ireversibilă a încâlcirii
Ca arheolog mă interesează când anume a început această alergare nechibzuită către lucruri, faptul că am ajuns să depindem de chestii. În casa mea, la fel ca în cele mai multe case moderne din țările dezvoltate, sunt mult prea multe chestii. Internetul abundă în sfaturi despre cum să reduci dezordinea, despre cum să-ți organizezi viața și să-ți cureți casa. La mine în casă sunt mii de obiecte și obiecte înăuntrul altor obiecte. Gândește-te doar la cele două mașini din garajul meu; fiecare mașină are aproximativ 2000 de piese venite din fabrici, cariere și puncte de vânzare din toată lumea. Și nici măcar n-am ajuns la mașinile de spălat, la chiuvete, mașina de tuns iarba, la haine, pantofi (și papuci), computere, alarme de incendiu, alarme antifurt și multe, multe altele. Trăim într-o lume în care suntem înconjurați de lucruri făcute de om. Dar nu a fost mereu așa.
Timp de cel puțin 70 000 de ani, oamenii moderni din punct de vedere anatomic, oameni ca noi, biologic vorbind, din toate punctele de vedere, au trăit în mici grupuri migratoare care aveau între 10 și 30 de membri și care se adunau din când în când și, uneori, produceau minunate picturi murale și unelte magnifice. Succesul și mobilitatea lor au fost posibile, în parte, deoarece cărau cu ei foarte puține chestii. Micile cete aveau haine făcute din piei legate între ele cu ajutorul tendoanelor și a unor sfori făcute din plante. Aveau coșuri și vase din piele, iar de-a lungul timpului au adăugat unelte făcute din os, ca acele. Aveau sulițe din lemn și arcuri, precum și unelte și arme făcute din piatră cioplită, cum ar fi silexul sau obsidianul. Locuiau în gurile peșterilor sau în colibe făcute din diverse plante sau oase de animale sălbatice. Puteai pune pe o măsuță toate bunurile materiale ale unui bărbat sau ale unei femei de acum 20 000 de ani. Aveau foarte puține chestii.
Mai mult, atunci când lucrurile se terminau, se uzau sau se stricau, ele erau ușor de înlocuit. Cele mai multe materiale folosite erau organice și ușor de găsit și prelucrat. Hainele uzate din piele puteau fi înlocuite cu pieile animalelor vânate, sulițele de lemn puteau fi înlocuite cu ajutorul copacilor din apropiere, iar coșurile puteau fi înlocuite strângând stuf de pe malul râului. În cele mai multe cazuri, uneltele din piatră erau făcute din piatră locală, dar anumite tipuri de silex și obisdian erau obținute prin deplasarea către surse mai îndepărtate sau prin schimbul cu alții. La un anumit nivel, oamenii depindeau de ceilalți și de accesul la sursele de piatră pentru a supraviețui, dar în cea mai mare parte oamenii erau prea puțin prinși în marea încâlceală cu chestiile făcute de om și puteau obține destul de ușor lucrurile de care aveau nevoie.
Dar apoi, relativ brusc, cu aproximativ 10 000 de ani în urmă, în Orientul Mijlociu, cantitatea de chestii din viețile oamenilor a crescut dramatic. Prin chestii mă refer la lucrurile materiale făcute de oameni. Colin Renfrew a vorbit despre legătura materială mult mai strânsă dintre oameni și lucruri din această perioadă, pe care a asociat-o cu începutul agriculturii și cu originile vieții sedentare. În termenii lui Renfrew, „cultura umană a devenit mai substanțială, mai materială”[37]. Cei care aveau o existență nomadă erau limitați din punct de vedere al acumulării de bunuri materiale. Dar odată ce oamenii au devenit sedentari, potențialul lor de a se înconjura cu lucruri materiale a crescut. Sau putem pune problema invers și să spunem că creșterea acumulării de lucruri materiale i-a forțat pe oameni să se așeze și să dea startul agriculturii.
Cantitatea de chestii noi care au devenit parte din viața oamenilor este destul de frapantă. De-a lungul intervalului cuprins între anii 12 000 și 7 000 î.e.n., oamenii au început să trăiască în case permanente făcute din cărămizi de chirpici uscate la soare.[38] Casele cuprindeau spații de locuit și depozitare și, adeseori, spații ritualice și de îngropare. Pe la 8 500 î.e.n, unele case aveau deja două etaje; acoperișurile erau solide, făcute din lut, stuf și bârne. În case erau păstrate cerealele, care erau de-acum domesticite, transformate de intervenția umană, așa cum erau și turmele de oi, porci și vaci. Acestea din urmă le-au pus oamenilor la dispoziție mari cantități de carne care puteau fi deținute, păstrate, uscate, folosite la ospețe. Obiectele din piatră șlefuită erau omniprezente în jurul anului 12 000 î.e.n. și erau folosite la realizarea unei largi varietăți de unelte de măcinat, râșnit, pisat sau șlefuit; pietrele mai subțiri erau șlefuite pentru a deveni topoare ascuțite, bune pentru tăierea copacilor care furnizau bârne pentru case și camerele mortuare. A fost inventată ceramica din lut ars, care va asigura recipientele de păstrare, gătit și mâncat pentru comunitățile sedentare; lutul ars era folosit de asemenea pentru suporturi de vase, figurine și sigilii. Au apărut instrumentele de țesut sub forma fusurilor, sugerând o gamă de haine care rar s-au păstrat, făcute din lână și in. Exista o mare varietate de unelte (inclusiv linguri și furculițe), accesorii vestimentare și podoabe realizate din oase de animale, precum și mărgele și coliere făcute din os, cochilii sau piatră. Știm că oamenii au dezvoltat gama de vase din lemn pentru a include străchini și pahare și că au folosit o diversitate din ce în ce mai mare de coșuri. Nu mai era posibil ca toate bunurile cuiva să încapă pe o măsuță. Oamenii aveau de-acum prea multă cultură materială creată de om.
Iar chestiile n-au mai fost atât de ușor de înlocuit. Cu cât mai mult material acumulau oamenii, cu atât mai mult trebuiau să aibă grijă de el și să-l administreze. Oameni deveneau din ce în ce mai încâlciți cu lucrurile. Foarte problematice se dovedeau zidurile caselor. Cărămizile de chirpici uscate la soare absorbeau apă foarte rapid, se umflau, apoi se contractau. Zidurile aveau tendința să crape, să se îndoaie, să se curbeze și să cadă. Oamenii au fost nevoiți să caute soluții ca să le mențină în picioare și stabile; de exemplu, au construit cadre de lemn în interiorul caselor, au făcut proptele pentru pereți sau au folosit cărămizi mai nisipoase. Așa că oamenii au fost din ce în ce mai prinși în capcana lucrurilor, a griji și a administrării acestora. Un lucru părea pur și simplu că duce la altul pe măsură ce oamenii găseau noi soluții care, la rândul lor, depindeau de obținerea altor lucruri. De exemplu, pentru a face stâlpii de lemn care ajutau la stabilizarea caselor, oamenii au fost nevoiți să călătorească din satele așezate la șes către zonele muntoase. Și aveau nevoie de topoare ascuțite pentru a tăia copacii. Deci au fost nevoiți să se deplaseze și către surse de piatră bună pentru topoare. Toate păreau să devină din ce în ce mai complicate, mai încâlcite.
Intensificarea încâlcirii cu lucrurile făcute de om poate fi observată cel mai bine în domesticirea plantelor și a animalelor. Odată domesticite, grâul și orzul nu se mai pot împrăștia în bătaia vântului și răspândi în mod natural. Semințele domesticite rămân atașate de spicele plantelor. Deci, dacă oamenii au vrut să depindă de cerealele domesticite, au fost nevoiți să inventeze moduri de procesare a plantelor prin care să poată separa boabele de spic. Spre deosebire de vânătorii-culegători care culegeau plantele sălbatice, primii fermieri au fost nevoiți să îmblătească și să vânture cerealele pentru a le putea mânca. Erau nevoiți de asemenea să planteze boabele pentru a obține o recoltă nouă. Cerealele i-au luat pe oameni captivi într-o muncă mai dificilă și în nevoia de a crea și mai mult echipament (spații și unelte pentru îmblătit, ciururi și site pentru vânturat).
Situația era similară și în cazul oilor și al vitelor domesticite. Animalele domestice sunt mai mici și mai puțin agresive decât semenii lor sălbatici, pentru că oamenii selectează cele mai blânde și docile animale. Însă pentru a proteja turmele domestice de sălbaticul fond genetic, acestea trebuiau supravegheate, mânate, iar reproducerea lor trebuia controlată. Astfel, oamenii erau prinși capcana grijii turmelor domestice; era nevoie să le păstorească, să le asigure staule pentru iarnă, să construiască țarcuri pentru a ține masculii departe de femele în anumite perioade din an. Iar încâlcirea a devenit și mai mare atunci când oile au fost folosite pentru lână, iar vitele pentru lapte. Știm că vitele domestice au fost folosite pentru a produce lapte încă de timpuriu, dar cum oamenii din această epocă erau, în mare parte, intoleranți la lactoză, laptele trebuia să fie gătit și procesat în produse auxiliare precum iaurtul și brânza. De altfel, unele dintre cele mai vechi vase din Orientul Mijlociu au fost folosite la procesarea laptelui. În felul acesta, domesticirea vitelor a încâlcit oamenii și vasele într-o serie de dependențe în care oamenii au fost prinși din ce în ce mai mult.
În toate aceste exemple observăm creșterea numărului de chestii făcute de om odată cu epoca primilor agricultori din Orientul Mijlociu, dar vedem totodată și o capcană din ce în ce mai mare, fiindcă oamenii sunt atrași din ce în ce mai multe activități și munci. Între aceste două procese există o interacțiune. Pe măsură ce rezolvăm un lucru, suntem absorbiți în altul. Pe măsură ce reparăm casa gata să cadă prin construirea unui cadru de lemn în interiorul ei, trebuie să ne deplasăm mai departe și să obținem bârne mari din zone muntoase și să facem topoare ca să tăiem copacii. Depindem și mai mult de vite, deci trebuie să găsim un mod de a consuma laptele; rezolvăm problema prin încălzirea laptelui, dar trebuie să facem vase care, la rândul lor, au nevoie de combustibil pentru a încălzi laptele. Cu cât avem mai multe lucruri, cu atât e nevoie ca oamenii să investească în și mai multe lucruri.
Se pare că acest proces are o anumită direcție. Mai sus am definit chestiile ca fiind lucrurile făcute de oameni. Lucrurile naturale au propriile cicluri de viață, de moarte și de naștere. Dar lucrurile făcute de oameni, lucrurile artificiale, nu se pot reproduce pe cont propriu. În plus, ele au nevoie unele de altele pentru a funcționa; laptele are nevoie de un recipient pentru a fi încălzit, iar un recipient din ceramică are nevoie de combustibil pentru a se încălzi. Deci, dacă oamenii depind de lucruri, ei trebuie să se implice în viața lucrurilor, să aibă grijă de ele, să le repare, să le înlocuiască, să le administreze. Dar, pentru a putea să facă asta, oamenii au nevoie de și mai multe lucruri. Din acest motiv, apare o inflație progresivă, neîncetată, un impuls către și mai multe chestii și către o și mai mare încâlcire cu lucrurile. Lucrurile făcute de oameni sunt instabile. Dacă ajungem să ne bazăm pe ele, în cele din urmă va trebui să le răspundem; suntem atrași de ele în direcția unei și mai mari încâlciri cu și mai multe chestii.
Dacă am reprezenta grafic cantitatea de chestii din viețile oamenilor de-a lungul ultimilor 70 000 de ani, am vedea o curbă care urcă exponențial. Această curbă ascendentă accelerează în timpul revoluțiilor agrare de pe tot globul. Dar cea mai însemnată rată de creștere a avut loc după Revoluția Industrială. Astăzi trăim într-o lume în care mulțimea de lucruri de pe o mică masă de sufragerie este doar o mică parte din toate lucrurile dintr-o casă sau din cele deținute de o persoană adultă și o parte minusculă din toate resursele materiale mobilizate pentru a produce bunuri de consum, case, orașe, state naționale și comunicații globale. De la micul început din Orientul Mijlociu, acum 10 000 de ani, a fost stabilit un model de creștere care continuă și azi.
Spre deosebire de acum 70 000 sau 100000 de ani, numărul din ce în ce mai mare de chestii încâlcite în care ne trăim viețile este greu de conceput, ce să mai vorbim de controlarea lor. Suntem atrași în direcția unor încâlciri și mai mari, care acum includ schimbările de mediu și încălzirea globală. Bineînțeles că ne vom strădui și că vom rezolva aceste probleme așa cum am făcut-o întotdeauna, vom găsi soluții să cârpim lucrurile. Dar lecția arheologică este că aceste reparații fac de obicei ca problema să fie și mai gravă, pentru că ele includ folosirea a și mai multă tehnologie, a și mai multe lucruri și a unor materiale noi. Direcția inflaționistă a încâlcirii om – lucru continuă fără încetare.
Direcția evoluționistă a încâlcirii: dependența de traiectorie
Lipicioasele capcane om – lucru au și o altă implicație: încâlcirea sporește treptat în complexitate și mărime, până ce devine din ce în ce mai dificil să ne întoarcem. Am observat că Revoluția Neolitică de la sfârșitul ultimei Ere Glaciare și începutul Holocenului au fost caracterizate de o schimbare radicală a cantității de chestii făcute de om. Dar acesta a fost și momentul în care oamenii au fost capturați în munca mult mai grea a cerută de cereale care, odată domesticite, au avut nevoie de grija și angajamentul oamenilor. Oamenii au devenit dependenți de vitele și oile domestice, care necesitau păstorire, protecție, mulgere, tuns, cu toate costurile de muncă asociate. În termeni evolutivi, aceste schimbări neolitice au dus la povestea de mare succes a cerealelor, a vitelor și a tuturor celorlalte lucruri domesticite. Aceste specii s-au înmulțit exponențial. Acum sunt aproximativ 1,5 miliarde de vaci și tauri în toată lumea. Oamenii au devenit extrem de dependenți de vite și ar fi foarte greu ca nivelul actual de populație a planetei să fie menținut fără ele. Încâlcirile s-au înmulțit și ele. O vacă sau un taur produc între 70 și 150 de kilograme de metan pe an. Metanul este un gaz cu efect de seră. Toate rumegătoarele din lume emit aproximativ două miliarde de tone de echivalenți CO2 pe an. Mai mult, defrișarea pădurilor tropicale și ecuatoriale pentru a obține mai mult teren arabil și pentru pășunat este responsabilă pentru încă 2,8 miliarde de tone de emisii de CO2 pe an. Conform Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO), agricultura este responsabilă la nivel global de 18 procente din totalul de emisii de gaze cu efect de seră. Recunoaștem problema și o luăm în calcul; dar ne-ar fi destul de greu să o luăm de la zero și să ne descurcăm fără plate și animale domestice – ar fi dificil să scădem nivelul de populație umană suficient de mult încât să ne putem întoarce la culesul plantelor și la vânarea oilor și vitelor sălbatice. La fel de greu ne-a fost și în neolitic; odată ce viața sedentară a început, iar oamenii au investit în plante și în animale domestice, le-a fost greu să demoleze sate, să scadă nivelurile de populație, să renunțe la vase și la șlefuirea pietrelor și să se întoarcă la stilul de viață al vânător-culegătorului. Odată ce oamenii au investit în lucruri, au ajuns prinși de întreținerea investiției și a beneficiilor pe care aceasta le-a adus.
Trendul pe termen lung arată o încâlcire om – lucru din ce în ce mai mare, din cauză că că „ființa” umană depinde de lucruri, iar lucrurile depind de alte lucruri și de oameni. Lucrurile sunt șubrede și limitate, așa că schimbarea din interiorul încâlcirii are loc în mod continuu. Trebuie găsite soluții tehnologice, sociale și culturale. Oamenii devin astfel din ce în ce mai atrași în îngrijirea lucrurilor făcute de oameni. Prin urmare, evoluția umană este fundamental diferită de evoluția biologică. După cum observa John Maynard, o schimbare aleatorie la nivelul unei părți dintr-un organism va fi compensată adeseori prin schimbări adaptive ale altor părți.[39] Dar schimbarea aleatorie la nivelul unei părți dintr-o mașinărie înseamnă, de obicei, că oamenii sunt determinați să găsească soluții tehnologice care implică frecvent eforturi, cheltuieli și costuri mai mari. Prin urmare, Încâlcirea are tendința de a se mări. Descâlcirea este posibilă, dar, în cele mai multe cazuri, o descâlcire locală (prăbușirea civilizației Maya sau a Imperiului Britanic) poate fi interpretată mai degrabă ca o transformare și o schimbare a măsurii și a naturii încâlcirii. În realitate, este foarte greu pentru oameni să devină mai puțin încâlciți din cauza costurilor investite în tehnologiile existente și în lumile materiale și sociale, și din cauză că descurcarea unei părți a încâlcirii necesită de multe ori și descâlcirea altor părți. Direcția încâlcirii este un produs secundar al (a) instabilității și naturii limitate a lucrurilor, (b) al faptului că lucrurile depind de alte lucruri și oameni și (c) al dificultății de a regresa, de a descâlci lucrurile. Repararea sau îmbunătățirea unei părți dintr-o mașinărie duce de obicei la nevoia de a îmbunătăți și a repara alte părți; în curând, reparațiile au nevoie ele însele de reparații, schimbarea devenind astfel tot mai mare. Creșterea încâlcirii și capcana adusă de ea pot fi, de asemenea, produsul restrângerii treptate a mediului „exterior”. De-a lungul evoluției umane, expansiunea încâlcirilor a făcut ca toate aspectele mediului să devină artefacte umane. Există din ce în ce mai puține lucruri în afara omului care pot „să aibă grijă de ele însele”. Întregul mediu înconjurător (în Antropocen) este un artefact în sine care necesită îngrijire, reparare și mânuire. În cadrul sistemelor artificiale complexe există un mai mare potențial de schimbare imprevizibilă și de reacție umană la aceasta.
Concluzie
Am încercat în acest articol să mă îndepărtez puțin de înțelegerea complet relațională a materiei, pentru a redescoperi natura de obiect a lucrurilor. Relațiile lucrurilor cu alte lucruri implică relații obiect; materialele creează pentru oameni afordanțe sau potențialități. Materia brută a lucrurilor are asupra noastră un efect care trece de semnificația socială. Nu putem să reducem lucrurile la nivelul relațional, la o semiotică a lucrurilor. Dacă procedăm astfel, desconsiderăm puterea lucrurilor de a prinde în capcană și, în mod particular, de a-i prinde în capcană pe cei mai vulnerabili, indiferent că e vorba despre victimele virusului SIDA, de muncitorii silnici legați cu lanțuri, de femeile legate de creșterea copiilor sau de populațiile legate de sistemele agricole globale. Putem vedea că, în lumea modernă, trebuie să folosim lucrurile în mod sustenabil și responsabil, să avem grijă de lucruri. Dar această grijă și sustenabilitate implică prea frecvent administrarea și controlul ulterior asupra animalelor, plantelor, peisajelor, resurselor și oamenilor. Așa că lucrurile au din nou un atu în fața noastră, ne-au prins în capcana îngrijirii. Indiferent de căile diferite pe care le-am urmat de când am apărut ca oameni, ca specie am devenit din ce în ce mai încâlciți în lucruri. Încă de la prima unealtă și de la primul foc, încă de când am luat-o pe drumul dependenței de lucruri, am fost prinși în viețile acestora. Istoricii au oferit detalii despre căile particulare pe care le-am urmat în această amplă mișcare. Ne-am concentrat pe originile agriculturii și apariția proprietății, sau pe industrializare și apariția statului-națiune, ori pe apariția noilor tehnologii globale.[40] Am studiat felul în care anumite societăți s-au încâlcit cu armele, virușii și oțelul, într-un fel care le-a făcut să se răspândească de-a lungul Americilor, sau am explicat din ce motive, în primul rând geografice, aceste de activități au izbucnit mai degrabă în Vest decât în Est.[41]
Încă sunt multe de făcut pentru a înțelege diferitele căi pe care le-am urmat ca oameni, prinși în moduri variate în relația cu lucrurile. Dar imaginea de ansamblu este clară. Din moment ce depinderea de lucrurile create a devenit o traiectorie evolutivă, a existat o singură mare mișcare, inițial lentă, dar care a accelerat exponențial, pe măsură ce plaja de încâlciri om – lucru s-a extins și a crescut în intensitate.
Recunoaștem pericolele, dar perspectiva noastră rămâne mereu pe termen scurt. Vorbim astăzi despre uzul sustenabil al mediului, al resurselor regenerabile, al energiei verzi, despre întreținerea biodiversității, despre alianțele rezistente, și admitem că mic înseamnă frumos. Încercăm toate aceste căi, dar ele au același efect de creștere a energiei necesare, de reglementare a accesului, de administrare și creștere a încâlcirii. Aceste soluții pe termen scurt nu văd imaginea de ansamblu, aceea că noi ca oameni suntem prinși într-un dans cu lucrurile care nu poate fi oprit, fiindcă suntem oameni doar prin lucruri. Probabil că există un viitor al lărgirii felului în care depindem de lucruri către oceane și către spațiu, deși ambele sunt din ce în ce mai aglomerate cu resturile noastre și amândouă ar implica noi și vaste eforturi și încâlciri colosale.
Recunoașterea faptului că încâlcirea crește pe termen lung mărește miza în privința considerentelor noastre etice legate de calea pe care ar trebui s-o urmăm ca specie. Pare corect să facem tot ce putem pentru a salva pădurile, pentru a scădea emisiile de carbon și a proteja speciile amenințate. Pare corect să folosim, la nivel individual, mai puțin combustibil pentru mașinile noastre și să punem panouri solare pe acoperișuri. Toate aceste încercări de a rezolva probleme ca încălzirea globală sunt în conformitate cu felul în care noi, ca specie, am tratat mereu problemele. Face parte din natura noastră să încercăm să rezolvăm problemele pe moment, să ne ocupăm de ele și să devenim și mai încâlciți cu lucrurile și tehnologiile. Face parte din ființa noastră să devorăm lucruri. Corpurile noastre integrează minerale și energii pe care le obținem din lucruri; activitatea electrochimică din creierul nostru depinde de mâncarea aflată în lumea din jur; societățile noastre sunt construite pe și prin lucruri. Mediul înconjurător nu reprezintă un simplu fundal în care ne rezolvăm problemele; ci este implicat activ în existența noastră ca specie. Și, așa cum am văzut, acest mod de a depinde conduce în mod inevitabil la dependență și la mai multă încâlcire. Prin urmare, pare că singura soluție este să ne ocupăm de probleme și să le rezolvăm, așa cum am făcut mereu.[42] Dar poate că am ajuns deja la capătul sustenabilității acestui impuls uman. Poate că ar trebui să ne gândim la posibilitatea că repararea tehnologiilor noastre de codepindere mărește problema în loc s-o rezolve. Perspectiva pe termen lung asupra încâlcirii, oferită de arheologie și de evoluția umană, arată că trebuie să ne uităm la noi cu atenție, să vedem ce înseamnă să fim oameni. Alegerea morală este substanțială: să schimbăm ceea ce înseamnă a fi om, să devenim ceva diferit de noi înșine.
Note
[1] Fiona Candlin & Raiford Guins, The Object Reader, London, Routledge, 2009; Ewa Domanska, „The Return to Things” în Archaeologia Polona 44, 2006, pp. 171-185; Alex Preda, „The Turn to Things: Arguments for a Sociological Theory of Things”, în The Sociological Quarterly 40, 1999, pp. 347-366.
[2] Bill Brown, A Sense of Things: The Object Matter of American Literature, Chicago, Univ. of Chicago Press, 2003.
[3] Don Ihde, Expanding Hermeneutics: Visualism in Science, Evanston, Northwestern Univ. Press, 1999.
[4] Steven Shapin & Simon Schaffer, Leviathan and the Air-Pump: Hobbes, Boyle, and the Experimental Life, Princeton, Princeton Univ. Press, 1985.
[5] Jane Bennett, Vibrant Matter: A Political Ecology of Thing, Durham, Duke Univ. Press, 2010; Alfred Gell, „Vogel’s Net: Traps as Artworks and Artworks as Traps”, în Journal of Material Culture 1, 1996, pp. 15-38; Tim Ingold, Making: Anthropology, Archaeology, Art and Architecture, Londra, Routledge, 2013; Bruno Latour, Reassembling the Social: An Introduction to Actor-Network-Theory, Oxford, Oxford Univ. Press, 2005; Daniel Miller, Stuff, Cambridge, Polity, 2010; John C. Ryan & Alan T. Durning, Stuff: The Secret Lives of Everyday Things, Seattle, Sightline Institute, 1997.
[6] Ian Hodder, Entangled: An Archaeology of the Relationships between Humans and Things, Oxford, Wiley Blackwell, 2012.
[7] John S. Rice, A Disease of One’s Own: Psychotherapy, Addiction, and the Emergence of Co-Dependency, New Brunswick, Transaction Publishers, 1998; Immanuel Wallerstein, The Modern World-System: Capitalist Agriculture and the Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century, New York, Academic Press, 1976 [Sistemul mondial modern: Agricultura capitalistă şi originile economiei mondiale europene în secolul al XIV-lea,2. vol., trad. Dorel Abraham, Ilie Bădescu & Marcel Ghibernea Meridiane, 1992].
[8] Elizabeth Grosz, Architecture from the Outside: Essays on Virtual and Real Space, Cambridge, MIT Press, 2001, p. 168.
[9] Grosz, Architecture from the Outside, p. 167.
[10] Hannah Arendt, The Human Condition, Chicago, Univ. of Chicago Press, 1958 [ed. rom.: Condiția umană, trad. Gabriel Chindea & Claudiu Veres Idea, 2008].
[11] Diana Coole & Samantha Frost, „Introducing the New Materialisms”, în New Materialisms: Ontology, Agency, and Politics, ed. Diana Coole & Samantha Frost, Durham, Duke Univ. Press, 2010, pp. 1-46.
[12] Bennett, Vibrant Matter; Coole & Frost, „Introducing the New Materialisms.”
[13] Marcel Mauss, The Gift: Forms and Functions of Exchange in Archaic Societies, Oxford, Routledge, 1954, pp. 25-26 [ed. rom.: Eseu despre dar, trad. de Silvia Lupescu, Polirom, 1997]; Marilyn Strathern, The Gender of the Gift, Berkeley & Los Angeles, Univ. of California Press, 1988.
[14] Strathern, The Gender of the Gift, p. 103.
[15] Pentru încâlcire și depindere în studiile postcoloniale, vezi Michael Dietler, Archaeologies of Colonialism: Consumption, Entanglement, and Violence in Ancient Mediterranean France, Berkeley & Los Angeles, Univ. of California Press, 2010; Chris Gosden, Archaeology and Colonialism: Cultural Contact from 5000 BC to the Present, Cambridge, Cambridge Univ. Press, 2004; Andrew Martindale, „Entanglement and Tinkering: Structural History in the Archaeology of the Northern Tsimshian”, în Journal of Social Archaeology 9, 2009, pp. 59-91; Sarah Nuttall, Entanglement: Literary and Cultural Reflections on Post-Apartheid, Johannesburg, Witwatersrand Univ. Press, 2009; Nicholas Thomas, Entangled Objects: Exchange Material Culture and Colonialism in the Pacific, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1991.
[16] Karin Knorr-Cetina, The Manufacture of Knowledge: An Essay on the Constructivist and Contextual Nature of Scientific Knowledge, Oxford, Pergamon, 1981. Bruno Latour, „Postmodern? No, Simply Amodern: Steps towards an Anthropology of Science”, în Studies in the History and Philosophy of Science 21, nr. 1, 1990, pp. 145-171; Bruno Latour, We Have Never Been Modern, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1993 [ed. rom., Nu am fost niciodată moderni, trad. Bogdan Ghiu, Tact, 2015];John Law, „After ANT: Complexity, Naming and Topology”, în Actor Network Theory and After, ed. John Law & John Hassard, Oxford, Blackwell and the Sociological Review, 1999, pp. 1-14.
[17] Latour, ARAMIS, or the Love for Technology, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1996.
[18] Law, „After ANT”, p. 3.
[19] Latour, The Pasteurization of France, Cambridge, Harvard Univ. Press, 1988, p. 39.
[20] Latour, The Pasteurization of France, p. 112.
[21] Latour, The Pasteurization of France, p. 39.
[22] Knorr-Cetina, The Manufacture of Knowledge.
[23] Preda, „The Turn to Things”, p. 363.
[24] Preda, „The Turn to Things”, p. 352.
[25] Latour, Nu am fost niciodată moderni, p. 11.
[26] Latour, „On Recalling ANT”, în Law and Hassard, Actor Network Theory and After, pp. 15-25.
[27] Tim Ingold, „Bringing Things Back to Life: Creative Entanglements in a World of Materials”, în ESRC National Centre for Research Methods. Working Paper Series 05/10 (2010), http://eprints.ncrm.ac.uk/1306.
[28] Pierre Lemonnier & Bruno Latour, „Lettre à mon ami Pierre sur l’anthropologie symétrique”, în Ethnologie Française 26, nr. 1, 1996, pp. 17-37.
[29] Latour, Reassembling the Social, p. 85.
[30] Bjørnar Olsen, In Defense of Things: Archeology and the Ontology of Objects, Walnut Creek, CA, Altamira, 2010, p. 149.
[31] Carl Knappett, Thinking through Material Culture, Philadelphia, Univ. of Pennsylvania Press, 2005.
[32] Latour, Reassembling the Social, p. 76; vezi de asemenea Bjørnar Olsen, „Keeping Things at Arm’s Length: A Genealogy of Asymmetry”, în World Archaeology 39, nr. 4, 2007, pp. 579-588.
[33] Adam Minter, Junkyard Planet: Travels in the Billion-Dollar Trash Trade, New York, Bloomsbury, 2013.
[34] Minter, Junkyard Planet,p. 2.
[35] R. W. Neal, „Apple iPhone Uses More Energy Than A Refrigerator? Report Examines Environmental Impact of Global Tech Ecosystem”, în International Business Times, 16 august 2013.
[36] Mark Mills, The Cloud Begins with Coal, National Mining Association and American Coalition for Clean Coal Electricity, 2013.
* „Pământurile rare” sau „minerale critice” sunt un grup de 17 elemente considerate critice pentru producerea a un sfert din tehnologia actuală: scandiu, ytriu, lantan, ceriu, praseodim, neodim, promețiu, samariu, europiu, gadoliniu, terbiu, disprosiu, holmiu, erbiu, tuliu, yterbiu și lutețiu (n. ed.).
[37] Colin Renfrew, „Symbol before Concept: Material Engagement and the Early Development of Society”, în Archaeological Theory Today, ed. Ian Hodder, Cambridge, Polity, 2001, p. 128.
[38] Ian Hodder, The Leopard’s Tale: Revealing the Mysteries of Çatalhöyük, Londra, Thames & Hudson, 2006; Melinda A. Zeder, „The Origins of Agriculture in the Near East”, în Current Anthropology 52, 2011, pp. S221-S235.
[39] John Maynard Smith, The Theory of Evolution, Cambridge, Cambridge Univ. Press, 1993.
[40] Benedict Anderson, Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism, London, Verso, 1983 [ed. rom.: Comunități imaginate: Reflecții asupra originii şi răspândirii naţionalismului,trad. Roxana Olteanu & Ioana Potrache, Integral, 2000]; Manuel Castells, The Rise of the Network Society, vol. 1, The Information Age: Economy, Society, and Culture, Oxford, Wiley, 2011. Eric Hobsbawm, The Age of Revolution: Europe, 1789-1848, New York, Vintage, 1996 [ed. rom.: Era revoluţiei. 1789-1848, trad. Radu Săndulescu, Cartier, 2002]; Karl Marx & Friedrich Engels, The German Ideology, London, Lawrence and Wishart, 1965 [ed. rom.: Ideologia germană, Editura de Stat pentru Literatura Politică, 1956]; Jean-Jacques Rousseau, Discourse on the Origin and Foundations of Inequality among Men, Oxford, Oxford Univ. Press, 1994 [ed. rom.: Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, trad. S. Antoniu, Incitatus, 2001].
[41] Jared Diamond, Guns, Germs, and Steel: The Fates of Human Societies,New York, Norton, 1997 [ed. rom.: Viruşi, arme şi oţel. Soarta societăților umane, trad. Mircea Laurenţiu Ştefancu & Teodor Fleşeru, ALL, 2014; Ian Morris, Why the West Rules—For Now: The Patterns of History, and What They Reveal about the Future, New York, Farrar, Straus and Giroux, 2010 [ed. rom.: De ce Vestul deţine încă supremaţia şi ce ne spune istoria despre viitor, trad. Irina Vainovski-Mihai & Ioana Miruna Voiculescu, Polirom, 2012].
[42] Bruno Latour, „Will Non-Humans Be Saved? An Argument in Ecotheology”, în Journal of the Royal Anthropological Institute 15, nr. 3, 2009, pp. 459-475.