Vasile Mihalache
Împotriva suprematismului estetic
O perspectivă postumanistă
Decizia editurii frACTalia de a nu mai reedita volumul unui autor douămiist, Dumitru Crudu, din motive de contradicție între politicile editoriale și pozițiile sexiste și homofobe exprimate public de autor, a dus la discuții estetice în mica noastră lume literară (mai mult pe Facebook). Sigur, reacțiile au fost mult mai diverse decât discuțiile, de la amenințări și instigare la hărțuire la teorii ale conspirației împotriva creștinismului, ajungându-se chiar la presupoziția că un anumit „grup influent” ar fi împiedicat, de fapt, publicarea. Toate acestea nu arată însă decât că pozițiile misogine, sexiste și homofobe sunt normalizate în câmpul literar românesc, sunt considerate la fel de firești, chiar dacă puțin mai excentrice, ca acum o sută de ani. De altfel, Dumitru Crudu rămâne consecvent: „Eu nu mă rușinez de niciun cuvânt din acele articole, fiindcă toate erau motivate și le pot justifica prin probe și argumente.”[1] E dreptul lui, de care nimeni nu îl poate deposeda. În lumea de azi, prezentul e cu mult în viitor, iar noi suntem într-un mare trecut. Eu voi vorbi însă despre discuțiile estetice, care implică mai multe drepturi, și responsabilități mai largi decât ar putea să pară la prima vedere.
Acum, la începutul secolului XXI, reprezentanții și apărătorii „autonomiei esteticului” ar vrea să se dea de-a dura prin viață ca niște personaje de hârtie fără niciun fel de responsabilitate etică, analizabile exclusiv după coerența lor internă, deși scriu articole de opinie care incită la ură și provoacă durere unor întregi categorii de oameni, să fie, adică, de neatins, ca cercurile lui Arhimede sau ca Iisus înviatul însuși[2], un fel de noli me tangere, de parcă viața și discursurile publice ar fi un soi de literatură modernă burgheză. Pe de altă parte, tot ei susțin că literatura nu-i ca viața, că ea nu poate fi judecată decât după criterii „estetice”. Nu e asta o contradicție? Sau poate că ar trebui să-i spun „fractură”…
Mitul autonomiei estetice nu trece nici măcar testul coerenței interne pe care se fundamentează, dar nu are o problemă cu asta, pentru că autonomia esteticului în literatură nu se referă, de fapt, la frumos. E vorba mai mult despre „autonomie” decât despre „estetic”, despre încercarea de păstrare a propriei relevanțe și a poziției privilegiate în interiorul unui câmp literar legitimat tocmai de așa-zisa lui „autonomie”. O formă de menținere a statu-quoului, mai mult, a suveranității unui domeniu de cunoaștere, care nu este altceva decât un mod specific de a folosi limbajul, deosebindu-se de altele tocmai prin această valoare asumată: „autonomia esteticului”. Acest lucru este pe cât de firesc, pe atât de banal, toate domeniile de cunoaștere au criterii de includere și de excludere care se bazează pe anumite valori, de la filosofie și religie la astrologie și tarot, și care le permit reprezentanților lor să pretindă o recunoaștere specială în interiorul și în afara câmpului. Această recunoaștere le va permite, spre exemplu, să susțină cursuri de scriere creativă contra cost, la fel de utile pentru scrierea de literatură ca cursurile de diplomație pentru implicarea în afacerile internaționale, dar asta e o altă poveste. Inutilitatea nu e cea mai rea dintre valorile literaturii și, oricum, eu cred că orice formă de muncă e de apreciat.
Deranjantă însă este pretenția câmpului și a reprezentanților câmpului de a transfera valorile interne ale acestuia la nivelul întregii societății, de parcă interpretările estetice ar fi cumva mai virtuoase decât celelalte, și nu doar atât, faptul că ar fi mai virtuoase le-ar face cumva dezirabile pentru întreaga societate. În această privință, câmpul literar are un aliat important, statul național (și capitalist), care veghează la păzirea și transmiterea acestor valori prin intermediul educației instituționalizate. De aceea, atunci când o editură nu acceptă pactul „autonomiei esteticului”, ea produce reacții furioase din partea celor care nu pot să înțeleagă de ce valorile interne ale acestuia din urmă nu funcționează la nivelul întregii societăți, inclusiv în cazul unei edituri de stânga. Tot de aici apar și temerile cu privire la pierderea controlului asupra statului și la posibila instaurare a unui regim politic nou, suprastatal („corectitudinea politică” a UE și SUA) sau vechi (stalinism), fiindcă estetiștii (așa cum îi voi numi provizoriu pe reprezentanții autonomiei esteticului) știu că propriile valori nu pot fi diseminate și conservate în lipsa unui stat care să vegheze la asta. La fel ca „esteticul”, „autonomia” se dovedește și ea a nu fi nimic altceva decât o convenție păstrată și impusă cu ajutorul instituțiilor (capitaliste și de stat), ceea ce o face să aibă efecte la nivelul societății, adică să aibă puterea de a decide nu doar ce este adevărul, ci și cine are dreptul de a spune ce este adevărul.
Problema estetiștilor, începând cu secolul al XVIII-lea, de când a apărut ideea de autonomie a esteticului și de literatură ca artă, și până astăzi, constă însă în faptul că, oricât de mult te-ai strădui și te-ai da peste cap, nu poți să fundamentezi un „trebuie” pornind de la un „este”, adică nu poți să impui valorile unui domeniu de cunoaștere, oricât de admirabile ar fi acestea, la nivelul întregii societăți. La fel ca în cazul animalelor ucise și apoi împăiate și grupate în „familii” în muzeele occidentale din secolul al XIX-lea pentru plăcerea estetică sadică și confirmarea idealurilor burgheze[3] sau în cel al documentarelor TV în care animalele filmate în sălbăticie (de fapt, în parcuri naturale) sunt însoțite de comentarii care le umanizează și le fac să fie „drăgălașe”, estetiștii ar vrea ca toate formele de cunoaștere să fie estetice, umaniste și astfel să pară lipsite de orice fel de ideologie. Ceea ce se ascunde însă în spatele estetismului este tocmai faptul că ideologia literaturii este ideologia dominantă.
De altfel, marea minciună, sau să-i spunem ficțiune, ca să rămânem în interiorul vocabularului estetist, a câmpului literar românesc (și nu doar) este că anumite scrieri sunt ideologice, iar altele nu. De obicei ideologice sunt scrierile de stânga, cele de dreapta trebuie să bată clar în fascism ca să fie văzute așa, și uneori nici măcar atunci. Naționalismul, spre exemplu, mai ales cel de secol XIX, dar uneori și cel legionar din secolul XX, nu e considerat ideologic, și e firesc să fie așa din moment ce câmpul literar și predarea literaturii în școli și universități sunt amândouă creațiile naționalismului și ale statului național. Gândirea care întemeiază o practică nu este considerată niciodată ideologică în interiorul acelei practici. În schimb, gândirea celor care refuză să gândească în termenii excepționalismului estetic, la fel ca a celor care refuză să gândească în limitele excepționalismului masculin sau chiar uman, este redusă la statutul de dușman, de inamic al ordinii. Perspectiva celuilalt este transformată într-un fel de reacție negativă, justificabilă doar ca resentiment[4] sau ca tiranie, ea nu poate fi decât „stalinistă”, anulează drepturi și libertăți conferite de autoritatea magică a esteticului, care a fost inventată în și distribuită de laboratoarele Literaturii.
Să intrăm puţin în fantasma estetistă: politicile editoriale (în care se întrezărește o etică a alterității) devin dușmanul de moarte, spațiu-timpul e străpuns de forța reducționistă a decontextualizării și a recontextualizării rapide, specifică de altfel și ea „autonomiei”, care nu ia în seamă societatea sau istoria în interpretările ei, dar care aduce în discuție pericolul cenzurii și al comunismului. Captivă în mrejele gândirii lungului secol XX, gândirea estetistă pare a avea mai multe în comun cu protocronismul decât ar vrea să recunoască. Timpurile se amalgamează la gura de scurgere din fantezia unicității, editura devine singura care decide ce se publică și ce nu, singura care (mai) există, așa că trebuie să aibă criterii de selecție exclusiv estetice, să facă „rezistență prin cultură”. „Reveniți la jocul estetic!” se aude de prin unghere. Cu ochii închiși, suntem din nou în dictatura ceaușistă și autorii duc acum luptele de atunci: rezistența prin cultură 2.0. „Păstrați libertatea de exprimare!” și în căști se aude traducerea: „Vorbiți ca noi, faceți ca noi, frumos e mai bine!” „Feminismul e bun în felul lui, ba chiar îl susținem”, se aude, „dar nu în poezie, literatură, artă, filosofie, cultură și mai ales etică.” „Ce noimă are discuția despre speciism? Oamenii se deosebesc de celelalte animale prin artă și plăcerea contemplării estetice.” „Nu sunt rasist, am prieteni romi, dacă ar fi toți romii ca ei…”, „nu sunt sexist, am prieteni femei, ba câte am făcut eu pentru ele… Și o să fac și pentru gay.”
Să ne întoarcem în lume și să-i numim pe cei care ne spun „staliniști” pe numele lor contemporan, fiindcă ei au câștigat de mult dreptul la autonomie, dar acum vor totul: suprematiști (ai valorii estetice), unde parantezele au rolul de a marca specificul, nu diferența față de ceilalți suprematiști. Acceptarea ideii că societatea are nevoie de alte practici literare pentru ca literatura să aibă relevanță în lumea de azi este pentru suprematiștii esteticului la fel de dificilă ca acceptarea încălzirii globale pentru neoliberali și conservatori. Și din nou cădem în domeniul firescului: e dificilă pentru că ar însemna renunțarea la fantezia că literatura e liberă și izvorăște din mințile unor oameni de geniu, mai importanți pentru societate decât toți ceilalți, care în schimb ar trebui să-i urmeze și să-i admire, eventual cu gura căscată în tăcere. De o parte, indivizi și personalități, de alta, divizi și rotițe în mecanismul de receptare. Autori care „au realizat ceva în viață” vs. niște neica nimeni inutili, cum împărțea nu de mult lumea un apreciat scriitor care încerca să justifice o postare rasistă pe Facebook. Dacă suprematiștii ar accepta că literatura poate să fie și altceva, atunci frumosul nu ar mai fi strâns legat de individualism, de ierarhiile rigide, de masculinism și misoginie, de patriarhat și nici măcar de omul umanist sau de oricare alte fantasme de dominație și control ale dreptei.
Suprematismul estetic e o eroare în România secolului XXI, explicabilă în parte prin traumele comunismului, care a limitat brutal scrierea și studierea literaturii la interesele sale, a introdus cultul personalității, dar, în anumite perioade, tot el a (re)adus naționalismul și, mai mult, chiar formalismul estetic, perpetuat după 1989 și atât de apreciat de suprematiștii de azi. Însă acest formalism al studiilor literare este unul moral, la fel de util pentru capital şi statul capitalist pe cât a fost pentru capitalismul de stat din perioada dictaturii ceaușiste:
Scopul tehnologiei morale a Literaturii este să producă un fel de subiect uman istoric care să fie sensibil, receptiv, imaginativ și așa mai departe… în legătură cu nimic în mod special. Această idee ar fi fost de neînțeles pentru cineva ca Aristotel, Sfântul Pavel, Toma d’Aquino sau Samuel Johnson. „În legătură cu nimic în mod special” înseamnă, desigur, „la orice vrei tu să te referi”. Literatura este acel proces în care calitatea răspunsului contează mai mult decât calitatea obiectului, iar acesta este, prin el însuși, un semn al formalismului moral. […] Din acest punct de vedere, câștigurile politice pentru ordinea socială dată sunt considerabile. Asta din cauză că subiectivitatea este depolitizată radical, ceea ce este întotdeauna în avantajul ordinii care guvernează. […] La asta ne referim când spunem că suntem „liberi” în societatea capitalistă liberală – liberi de lanțurile oricărui set particular, ineluctabil de credințe sociale care să ne formeze ca subiecți. Prin urmare, subiectivitatea există prin ea însăși și pentru ea însăși, ca valoare în sine, fără funcții sau scopuri riguros definibile. Această formă de subiectivitate este spațiul libertății și al creativității noastre – cu alte cuvinte, ea este locul în care suntem cel mai strâns legați de ordinea socială capitalistă. Și suntem atât de dependenți tocmai din cauză că ni se pare că nu suntem deloc dependenți. Spațiul subiectivității noastre moderne este un lagăr de concentrare care se prezintă pe sine ca un orizont deschis și fără sfârșit. Acest lagăr de concentrare este păzit și patrulat de umaniștii liberali care cred, în timp ce fac asta, că acest lagăr este una dintre – probabil singura – enclavele libertății.[5]
În formele sale radicale, suprematismul estetic pune peşti vii în blender şi așază responsabilitatea apăsării butonului pe umerii spectatorului, așa cum a făcut Marco Evaristti la muzeul Trapholt din Kolding, Danemarca, și la fel cum o fac corporațiile globale cu poluarea, pe care ele o produc, dar pentru care fiecare dintre noi ar trebui să se simtă la fel de vinovat. Această externalizare a responsabilității este comună suprematismului literar și neoliberalismului, ea este specifică, de altfel, unei lumi în care capitalul externalizează totul și are chiar visul de a externaliza viața pe o altă planetă, atunci când încălzirea globală va face Terra nelocuibilă. Și, tot la fel, așa cum „pentru mulți oameni e mai ușor să-și imagineze sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului”[6], pentru mulți alții e mai ușor să-și imagineze sfârșitul literaturii decât cel al suprematismului estetic. Numai că aceste gânduri sunt create tocmai de capitalism și de suprematismul estetic, care amândouă se bazează pe fanteziile apocaliptice pentru a continua să se reproducă, să se reinventeze și să-și exercite puterea.
La fel ca în cazul încălzirii climatice, apocalipsa a avut loc deja, astăzi trăim într-o lume post– în care rezistența e absurdă pentru că evenimentul s-a întâmplat, doar spectacolul e în desfășurare, revenirea la niște criterii datate, doar pentru că ele nu s-au schimbat cu totul încă, nu poate reprezenta o soluție, nici măcar pentru fanii moderați ai suprematismului, pentru care iluzia neutralității valorii estetice, întărită și perpetuată de sistemul educațional, e ultima formă de apărare. La fel de bine ca mine știu și ei că feminismul a învins deja, nu mai poți contesta de pe poziții rezonabile că femeile sunt chiar ființe umane, deși multe lucruri nu s-au schimbat și insurgența trebuie continuată. La fel ca mine, știu și ei că lumea însăși s-a estetizat, că știrile sunt credibile sau necredibile, protestele, frumoase sau urâte, iar teoriile științifice și ecuațiile care le însoțesc, elegante sau neelegante. Și tocmai asta e problema. Supremația criteriului estetic ca criteriu etic de selecție, de includere și de excludere la nivel social poate cădea foarte ușor în fascism, ăsta e unul dintre sensurile ideii lui Adorno că „nu se mai poate scrie poezie după Auschwitz”.
*
Poziția frACTalia nu ar fi fost posibilă în lipsa unui feminism internațional și a unui feminism de stânga deja bine organizat la nivel local, care face eforturi continue împotriva discriminării de gen, dar și a altor tipuri de discriminare. Astăzi, feminismul pare să fie cea mai semnificativă și mai vizibilă mișcare de stânga din România, chiar dacă ideea asta s-ar putea să nu fie pe placul tuturor, nici măcar a tuturor celor de stânga. În ultimii ani a început să-și facă simțită prezența și în literatură prin „Cutra”, „Literatură și Feminism” și alte site-uri și grupări. Cred că ar fi o mare eroare pentru întreaga stângă românească să nu recunoască și să nu susțină breșa deschisă de feminism în discursul dominant. Atât timp cât literatura va fi predată în școli și universități, modul în care ea va fi înțeleasă va contribui la felul în care privim lumea și relațiile dintre oameni (și dintre oameni și celelalte animale), va contribui la felul în care ne imaginăm și va stabili granițele în care această imaginație este posibilă. Nu e prea mult feminism, și nici prea radical. Dimpotrivă, pentru negocierea unui alt pact social, e nevoie de și mai mult, și de unul încă și mai radical, care să ceară imposibilul, nu doar lucruri de bun simț.
Explicabilă în anii 1990 sau 2000, autonomia esteticului nu mai poate fi susținută astăzi. Stânga trebuie să perturbe câmpul literar pe care l-a lăsat neafectat, iluzionându-se fie că este neutru ideologic, fie că nu (mai) are relevanță socială, ambele idei fiind pe placul dreptei conservatoare și neoliberale. E nevoie de demascarea autonomiei esteticului ca formă de politică patriarhală, umanistă și capitalistă, nu de non-ideologie, așa cum vrea să se prezinte, și de propunerea unei noi politici a literaturii. Feminismul duce o luptă care abia a început, nu de cenzură, cum se tem suprematiștii, ci de apărare a intereselor celeilalte, care mereu a fost desconsiderată și abia lăsată să respire la marginea unei istorii pe care a fost mereu împiedicată să o scrie, indiferent ce spune suprematismul, care mai ieri îi refuza dreptul din cauza „creierului mai mic”, iar astăzi o acuză că prea se plânge, doar sunt și scriitoare pe lume. O luptă așadar împotriva reducerii la statutul de muză, de obiect de contemplație estetică, o luptă împotriva obiectificării, a reificării și a înstrăinării, procedee atât de comune suprematiștilor, neoliberalismului și umanismului. „Monstrul”, „cyborgul”, „hibridul” și „animalul” postumanist sunt în aceeași oală pusă la foc spre încântarea papilelor gustative ale gândirii estetiste, dar gata să dea în clocot. La fel, multe alte categorii sociale cărora nu le mai pasă dacă vorbesc sau nu pe limba ori pe înțelesul „patriarhului”, care nu mai vor, adică, să facă frumos.
Donna Haraway:
Ca obiecte ale cunoașterii și ca actori istorici, „rasa” nu a existat întotdeauna, „clasa” are o origine istorică, iar „homosexuali” sunt destul de nou-apăruți. Nu e deloc o întâmplare că sistemul simbolic al familiei bărbatului – și, astfel, al esenței femeii – se prăbușește tocmai în momentul în care rețelele de comunicare dintre oameni sunt mai numeroase, mai pregnante și mai complexe ca niciodată. „Capitalismul avansat” nu este suficient pentru a comunica structura acestui moment istoric. În sensul „occidental”, miza este sfârșitul omului. Nu e deloc o întâmplare că, în epoca noastră, femeia se dezintegrează în femei. […] Imaginea cyborgului poate propune o cale de ieșire din labirintul dualismelor prin care ne-am explicat corpurile și uneltele nouă însene. Acesta nu este visul unui limbaj comun, ci al unei heteroglossii infidele și puternice. Este o fantezie a unei feministe care vorbește mai multe limbi pentru a băga spaima în circuitele supersalvatorilor noii drepte. Înseamnă atât a construi, cât și a distruge mașini, identități, categorii, relații, povești despre spațiul cosmic. Deși ambii sunt prinși în dansul spiralei, mai bine cyborg decât zeiță.[7]
Note
[1] Vezi „Interviu Dumitru Crudu”, în Timpul, Republica Moldova, 19 mai 2020, https://www.timpul.md/articol/dumitru-crudu-luai-proptelele-ideologice-i-se-va-alege-praf-i-pulbere-din-o-parte-a-literaturii-contemporane-157050.html.
[2] Ca să fii ascultat de patriarh trebuie să te prefaci că vorbești limba patriarhatului, ca Antigona cu Creon înainte de inventarea autonomiei, dar la începuturile umanismului, ca Haraway cu întreaga tradiție a complexului militar-industrial, după inventarea autonomiei, dar la sfârșitul umanismului. Femeile și cyborgii vor slăbi întotdeauna puterea limbajului patriarhal prin ironie, blasfemie, imitare. Vezi Bonnie Honig, „Cele două legi ale Antigonei”, traducere de Vasile Mihalache, și Donna Haraway, „Un manifest al cyborgului”, traducere de Sînziana Cotoară, în Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, „Postumanismul”, https://posthum.ro/post-h-um-1. Până la finalul articolului nu-mi va mai păsa dacă sunt sau nu înțeles de patriarh.
[3] Vezi Linda Kalof, „O privire asupra animalelor în istoria umană. Modernitatea, 1800-2000”, traducere de Sînziana Cotoară, în Post/h/um. Jurnal de studii postumaniste, vol. 5, „Non-umanul”, nr. 2, „Animale”, în curs de apariţie, https://posthum.ro/linda-kalof-o-privire-asupra-animalelor.
[4] Canonul occidental al lui Harold Bloom este reprezentativ pentru această modalitate de transformare a adversarilor estetismului în cazuri aproape clinice.
[5] Terry Eagleton, „Subiectul Literaturii”, traducere de Vasile Mihalache, în Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 2: „Reproducerea”, 2016, https://posthum.ro/2-reproducerea/terry-eagleton-subiectul-literaturii, sublinierea mea.
[6] Timothy Morton, Gândirea ecologică, frACTalia, București, în curs de apariție.
[7] Donna Haraway, „Un manifest al cyborgului”, traducere de Sînziana Cotoară, în Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, „Postumanismul”, https://posthum.ro/post-h-um-1/donna-haraway-un-manifest-al-cyborgului.