Donna Haraway
Un manifest al cyborgului
Știință, tehnologie și feminism socialist la sfârșitul secolului XX
Traducere din limba engleză de Sînziana Cotoară
Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „A Cyborg Manifesto: Science, technology and socialist-feminism in the late twentieth century”, în Donna Haraway, Simians, Cyborgs and Women: The Reinvention of Nature, New York, Routledge, 1991, pp. 149-181. O variantă preliminară a acestui text, cu titlul „Manifesto for Cyborgs: Science, Technology, and Socialist Feminism in the 1980s”, a apărut în Socialist Review, nr. 80, 1985, pp. 65-108.
© Donna Haraway, Simians, Cyborgs and Women: The Reinvention of Nature, New York, Routledge, 1991, pp. 149-181.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română
Un vis ironic al unui limbaj comun pentru femei în circuitul integrat
Acest capitol este o încercare de a construi un mit politic ironic, credincios feminismului, socialismului și materialismului. Credincios, poate, dar mai mult în sensul în care blasfemia este credincioasă, și mai puțin ca o formă de venerație plină de reverență și de identificare. Blasfemia a cerut, întotdeauna, să iei lucrurile foarte în serios. Mi se pare cea mai bună poziție care poate fi adoptată în interiorul tradițiilor evanghelice, secular-religioase ale politicii Statelor Unite, inclusiv al politicii feminismului socialist. Blasfemia protejează de majoritatea morală din interior, continuând să pună, în același timp, accentul pe necesitatea comunității. Blasfemia nu este apostazie. Ironia înseamnă contradicții care nu se transformă în unități mai ample, nici măcar dialectic, înseamnă tensiunea de a ține laolaltă lucruri incompatibile pentru că ambele, sau toate, sunt necesare și adevărate. Ironia înseamnă umor și joacă serioasă. Ea este deopotrivă o strategie retorică și o metodă politică, metodă care mi-ar plăcea să fie mai apreciată de feminismul socialist. În centrul credinței mele ironice, al blasfemiei mele, se află imaginea cyborgului.
Cyborgul este un organism cibernetic, un hibrid între mașină și organism, o creatură care ține atât de realitatea socială, cât și de ficțiune. Realitatea socială înseamnă relații sociale vii, este cea mai importantă construcție politică a noastră, o ficțiune care schimbă lumea. Mișcările internaționale ale femeilor au construit „experiența femeilor”, dar au și scos la iveală sau au descoperit acest obiect colectiv esențial. Această experiență este o ficțiune și un fapt extrem de politic, esențial. Emanciparea are la bază construirea conștiinței, înțelegerea imaginară a opresiunii și, astfel, a posibilității. Cyborgul este o chestiune care ține de ficțiune și de experiența vie care schimbă ceea ce trece drept experiența femeilor la sfârșitul secolului XX. Este o luptă pe viață și pe moarte, însă granița dintre science-fiction și realitatea socială este o iluzie optică.
Science-fiction-ul contemporan este plin de cyborgi – creaturi care sunt simultan animale și mașini, care populează ambiguu lumi naturale și artificiale. Și medicina modernă este plină de cyborgi, de împerecheri între organism și mașină, fiecare conceput ca un aparat codat, într-o intimitate și cu o putere pe care istoria sexualității nu le-a întâlnit. „Sexul” cyborgic restabilește o parte din minunatul baroc reproductiv al ferigilor și al nevertebratelor (profilactice organice atât de potrivite în lupta împotriva heterosexismului). Replicarea cyborgică este decuplată de la reproducerea organică. Producția modernă pare un vis în care cyborgii colonizează munca, un vis care face coșmarul taylorismului să pară idilic. Iar războiul modern este o orgie cyborgică, codată prin C3I, comandă-control-comunicare-inteligență, o piesă de 84 de miliarde de dolari în bugetul de apărare al SUA în 1984. Voi argumenta de ce cyborgul este o ficțiune care reprezintă realitatea noastră socială și corporală și o resursă fantezistă care ne oferă perspectiva unor împerecheri foarte productive.
La sfârșitul secolului XX – epoca noastră, un timp mitic – suntem cu toții himere, hibrizi teoretizați și fabricați între mașină și organism; pe scurt, suntem cyborgi. Cyborgul este ontologia noastră; el ne creează politica. Cyborgul este o imagine condensată a imaginației și a realității materiale deopotrivă, cei doi centri reuniți care structurează orice posibilitate de transformare istorică. În tradițiile științei și politicii „occidentale” – tradiția rasismului, a capitalismului dominat de bărbați; tradiția progresului; tradiția aproprierii naturii ca resursă pentru producerea culturii; tradiția reproducerii sinelui prin reflexiile celuilalt –, relația dintre organism și mașină a fost un război de frontieră. Mizele războiului de frontieră au fost teritoriile producției, reproducerii și imaginației. Acest capitol este o pledoarie pentru plăcerea pe care o produce ștergerea limitelor și pentru responsabilitatea pe care o necesită construirea lor. El este, totodată, o încercare de a contribui la cultura și teoria socialist-feministe într-un mod non-naturalist, postmodernist, în tradiția utopică a imaginării unei lumi fără gen, o lume, probabil, fără geneză, dar totodată, poate, o lume fără sfârșit. Incarnarea cyborgului se plasează în afara istoriei mântuirii. Și nici nu măsoară timpul în funcție de o utopie simbiotică orală sau de o apocalipsă postoedipiană. Așa cum arată Zoe Sofoulis (1987) în manuscrisul ei nepublicat despre Jacques Lacan, Melanie Klein și cultura nucleară, Lacklein, cei mai teribili și poate cei mai promițători monștri din lumile cyborgilor, sunt încorporați în narațiuni non-oedipiene, după o logică diferită a represiunii, pe care este necesar să o înțelegem pentru a supraviețui.
Cyborgul este o creatură a unei lumi postgen; el nu are nicio legătură cu bisexualitatea, simbioza preoedipiană, munca neînstrăinată sau alte idei seducătoare despre plenitudinea organică prin intermediul însușirii tuturor puterilor părților într-o unitate superioară. Într-un anume sens, cyborgul nu are o poveste originară în sens occidental – o ironie „finală”, de vreme ce cyborgul este totodată și telosul apocaliptic și îngrozitor al dominațiilor tot mai mari ale Occidentului asupra individualității ca concept, un sine final, descătușat, în sfârșit, de orice dependență, un om în spațiu. Orice poveste originară în sensul umanist, occidental, se bazează pe mitul unității, al perfecțiunii, al extazului și al terorii originare, reprezentat de mama falică de care toți oamenii trebuie să se desprindă – funcția dezvoltării individuale și a istoriei –, mituri omoloage esențiale fiind înscrise pentru noi cel mai puternic în psihanaliză și marxism. Hilary Klein a arătat că atât marxismul, cât și psihanaliza, cu conceptele lor de muncă și individualitate și construcție a genului, se bazează pe povestea unității originare din care diferența trebuie să se producă și să se angajeze în drama dominației tot mai mari asupra femeii/naturii. Cyborgul sare peste etapa unității originare, a identificării cu natura în sensul occidental. Aceasta este promisiunea lui ilegitimă care ar putea conduce la răsturnarea teleologiei sale ca război al stelelor.
Cyborgul este prin excelență dedicat parțialității, ironiei, intimității și perversității. El este opozițional, utopic și total lipsit de inocență. Nemaifiind structurat de polaritatea public/privat, cyborgul definește un polis tehnologic bazat, în parte, pe o revoluție a relațiilor sociale în interiorul oikos-ului, al căminului. Natura și cultura sunt reevaluate; prima nu mai poate fi resursa pe care cea de-a doua și-o apropriază sau o încorporează. În lumea cyborgilor, sunt în joc relațiile care pot forma întreguri din părți, inclusiv relațiile de polaritate și de dominație ierarhică. Spre deosebire de speranțele monstrului lui Frankenstein, cyborgul nu își dorește ca tatăl său să îl salveze printr-o restaurare a grădinii; cu alte cuvinte, prin fabricarea unui partener heterosexual, prin împlinirea sa printr-un tot, un oraș și un cosmos perfecte. Cyborgul nu tânjește după o comunitate pe modelul familiei organice, lipsite de data asta de proiectul oedipian. Cyborgul nu ar recunoaște Grădina Edenului; el nu este făcut din țărână și nici nu tânjește să se întoarcă în țărână. Poate că tocmai de aceea vreau să văd dacă cyborgii pot submina apocalipsa întoarcerii în țărână nucleară în dorința lor nestăpânită de a numi Dușmanul. Cyborgii nu sunt reverențioși; ei nu-și amintesc cosmosul. Se feresc de holism, dar au nevoie să stabilească o legătură cu lumea – par a avea un simț natural pentru politica frontului comun, dar fără partidul de avangardă. Principala problemă a cyborgilor este, bineînțeles, faptul că sunt progenitura nelegitimă a militarismului și a capitalismului patriarhal, nemaivorbind de socialismul de stat. Însă progeniturile nelegitime sunt adesea extrem de neloiale față de propriile origini. La urma urmei, tații lor nu au nicio importanță.
Aș vrea să semnalez trei colapsuri fundamentale ale granițelor care fac posibilă următoarea analiză politico-ficțională (politico-științifică). La sfârșitul secolului XX, în cultura științifică americană, granița dintre om și animal este profund încălcată. Ultimele avanposturi ale specificității au fost destructurate, dacă nu chiar transformate în parcuri de distracții. Limbajul, folosirea uneltelor, comportamentul social, evenimentele mentale, nimic cu adevărat convingător nu mai instaurează distincția între om și animal. Și mulți oameni nu mai simt nevoia unei astfel de distincții; într-adevăr, numeroase ramuri ale culturii feministe afirmă plăcerea legăturii dintre om și alte ființe vii. Mișcările de susținere a drepturilor animalelor nu sunt negări iraționale ale specificității umane; ele sunt o recunoaștere lucidă a legăturii dintre om și animal dincolo de ruptura discreditată dintre natură și cultură. Biologia și teoria evoluționistă din ultimele două secole au produs simultan organisme moderne ca obiecte ale cunoașterii și au redus linia de demarcație dintre oameni și animale la o urmă estompată reînscrisă în lupta ideologică sau în disputele profesionale între științele naturii și științele sociale.
Ideologia biologico-deterministă este numai una dintre pozițiile deschise în cultura științifică pentru a dezbate semnificațiile animalității umane. Ea le lasă oamenilor politici radicali mult spațiu pentru contestarea semnificațiilor graniței încălcate.[1] Mitul cyborgului apare tocmai acolo unde este transgresată granița dintre om și animal. Departe de a semnala o izolare a oamenilor de alte ființe vii, cyborgii semnalează o îmbinare tulburător și atrăgător de strânsă. În acest ciclu al schimbului care are loc în cadrul acestei legături, bestialitatea dobândește un nou statut.
A doua distincție problematică este cea între (organismul) animal-uman și mașină. Mașinile precibernetice puteau fi frecventate; exista întotdeauna spectrul fantomei din mașină. Acest dualism a structurat acel dialog dintre materialism și idealism care a fost instaurat de un produs al dialecticii numit spirit sau istorie, după gust. Însă mașinile nu se puteau, practic, mișca sau construi singure, nu erau autonome. Nu puteau atinge idealul omului, ci îl puteau doar imita. Ele nu erau om, nu erau un autor, ci doar o caricatură a acestui vis masculinist de reproducere. Numai un paranoic putea crede că lucrurile stăteau altfel. Acum, însă, nu mai suntem atât de siguri. Mașinile de la sfârșitul secolului XX au ambiguizat profund diferența dintre natural și artificial, dintre minte și corp, dintre ceea ce se produce și ceea ce este produs, și multe alte distincții care erau valabile între organisme și mașini. Mașinile noastre sunt tulburător de animate, iar noi, înspăimântător de inerți.
Determinarea tehnologică este numai unul dintre spațiile ideologice deschise de reevaluările mașinii și ale organismului ca texte codate prin intermediul cărora ne angajăm în jocul scrierii și ale interpretării lumii.[2] „Textualizarea” tuturor lucrurilor produsă de teoria postmodernistă și de cea poststructuralistă a fost condamnată de marxiști și de feministele socialiste pentru ignorarea ei utopică a relațiilor vii de dominație care fundamentează „jocul” interpretării arbitrare.[3] Este adevărat, fără îndoială, că strategiile postmoderniste, la fel ca mitul cyborgului despre care am vorbit, subminează multitudinea de întreguri organice (de exemplu, poemul, cultura primitivă, organismul biologic). Pe scurt, certitudinea a ceea ce este considerat natură – sursă de înțelegere și promisiune a inocenței – este subminată, probabil definitiv. Autorizarea transcendentă a interpretării e pierdută, și, odată cu ea, ontologia care stă la baza epistemologiei occidentale. Însă alternativa nu este cinismul sau necredința, adică o versiune de existență abstractă, ca ideile conform cărora determinismul tehnologic distruge „omul” cu ajutorul „mașinii” sau „acțiunea politică semnificativă” cu ajutorul „textului”. Cine vor fi cyborgii este o întrebare fundamentală; răspunsurile sunt o chestiune de viață și de moarte. Dacă și cimpanzeii și artefactele au politică, atunci noi de ce nu am avea (de Waal, 1982; Winner, 1980)?
A treia distincție derivă din a doua: pentru noi, granița dintre fizic și non-fizic este foarte vagă. Cărțile de popularizare a fizicii despre consecințele teoriei cuantice și ale principiului indeterminării sunt, într-un fel, echivalentul științific popular al romanelor de dragoste publicate de Harlequin ca indicator al unei schimbări radicale în heterosexualitatea albă americană: ele interpretează eronat, însă se referă la o problemă reală. Mașinile moderne sunt, în esența lor, aparate microelectronice: ele sunt pretutindeni și nu se văd. Mașinăria modernă este un zeu ireverențios și parvenit, care ia în derâdere ubicuitatea și spiritualitatea Tatălui. Cipul de siliciu reprezintă o suprafață pentru scriere; componentele pe care le susține sunt de mărimea unei molecule și pot fi tulburate numai de zgomotul atomilor, bruiajul suprem pentru partiturile nucleare. Scrierea, puterea și tehnologia sunt tovarăși vechi în poveștile occidentale despre originile civilizației, însă miniaturizarea a schimbat felul în care interacționăm cu mecanismul. Miniaturizarea s-a dovedit a fi în strânsă legătură cu puterea; mic înseamnă nu atât frumos, cât extraordinar de periculos, ca în cazul rachetelor de croazieră. Să comparăm televizoarele din anii 1950 sau camerele video profesionale din anii 1970 cu televizoarele care se pun la mână sau camerele video de mână care sunt promovate acum. Cele mai bune mașini pe care le avem sunt făcute din lumină solară; toate sunt atât de ușoare și de curate pentru că nu sunt altceva decât semnale, unde electromagnetice, o secțiune a spectrului solar, iar aceste mașini sunt eminamente portabile, mobile – o sursă imensă de suferință umană în Detroit și în Singapore. Oamenii nu sunt nici pe departe atât de fluizi, fiind deopotrivă materiali și opaci. Cyborgii sunt eter, chintesență.
Tocmai ubicuitatea și invizibilitatea cyborgilor este motivul pentru care aceste mașini dependente de lumina solară sunt atât de mortale. Ei sunt greu de observat atât din punct de vedere politic, cât și material. Ei au legătură cu conștiința – sau cu simularea ei.[4] Sunt semnificanți mobili care se deplasează în furgonete de-a lungul Europei, împiedicați mai eficient de mrejele vrăjitorești ale femeilor strămutate și atât de nenaturale din Greenham, care înțeleg atât de bine rețelele de putere ale cyborgilor, decât de demersurile militante ale politicii masculiniste mai vechi, al cărei electorat natural are nevoie de locuri de muncă în industria de apărare. În fond, cea mai „grea” știință este despre teritoriul în care granițele se confundă cel mai mult, teritoriul cifrelor absolute, al spiritului absolut, al C3I, al criptografiei și al apărării secretelor de importanță capitală. Noile mașini sunt atât de curate și de ușoare. Inginerii care le creează venerează soarele și mediază o nouă revoluție științifică asociată cu visul nocturn al societății postindustriale. Bolile pe care le produc aceste mașini curate nu sunt „mai mult” decât schimbările minuscule de cod ale unui antigen în sistemul imunitar, nu sunt „mai mult” decât experiența stresului. Degetele agile ale femeilor „orientale”, fascinația bine-cunoscută a fetițelor anglo-saxone din epoca victoriană față de casele de păpuși, atenția impusă a femeilor pentru lucrurile mărunte dobândesc noi dimensiuni în această lume. Ar putea exista un cyborg pe nume Alice care să țină seama de aceste noi dimensiuni. În mod ironic, s-ar putea ca tocmai comuniunile femeilor cyborg, nenaturale, care fac cipuri în Asia și performează dansul spiralei în închisoarea din Santa Rita[5] să fie cele care vor crea strategii opoziționale eficiente.
Prin urmare, mitul cyborgului, așa cum îl văd eu, se referă la granițe transgresate, fuziuni puternice și posibilități periculoase, pe care progresiștii le-ar putea considera drept unul dintre aspectele activității politice necesare. Una dintre premisele de la care pornesc este aceea că majoritatea feministelor și socialiștilor americani consideră că dualismele minte/corp, animal/mașină, idealism/materialism se adâncesc în practicile sociale, fiind formulări simbolice și artefacte fizice asociate cu „tehnologia înaltă” și cultura științifică. De la One-Dimensional Man (Marcuse, 1964) [Omul unidimensional, 1977] la The Death of Nature (Merchant, 1980), resursele analitice elaborate de progresiști au pus accentul pe dominația necesară a tehnicii și ne-au readus la un corp organic imaginat în care să ne integrăm rezistența. O altă premisă de la care pornesc este aceea că nevoia de comuniune existentă între oamenii care încearcă să se împotrivească intensificării mondiale a dominației nu a fost niciodată mai acută. Însă o schimbare puțin perversă de perspectivă ar putea să ne permită să luptăm pentru semnificații, dar și pentru alte forme de putere și plăcere din societățile mediate tehnologic.
Dintr-o anume perspectivă, o lume a cyborgilor presupune impunerea definitivă a unei grile de control asupra planetei, abstractizarea definitivă încorporată într-o apocalipsă de tipul Războiul stelelor declanșată în numele apărării, aproprierea definitivă a corpurilor femeilor într-o orgie masculinistă a războiului (Sofia, 1984). Dintr-o altă perspectivă, o lume a cyborgilor ar putea presupune realități sociale și corporale vii, în care oamenilor nu le-ar mai fi teamă de înrudirea lor cu animalele și mașinile, nu le-ar mai fi teamă de identitatea lor permanent parțială și de pozițiile contradictorii. Lupta politică rezidă în a privi lucrurile din ambele perspective în același timp, pentru că fiecare dintre ele presupune atât dominații, cât și posibilități inimaginabile din celălalt unghi. Vederea monoculară produce iluzii mai rele decât vederea binoculară, sau produce monștri cu numeroase capete. Comuniunile cyborgilor sunt monstruoase și nelegitime; în contextul nostru politic actual, n-am putea spera la mituri mai puternice pentru rezistență și reîmbinare. Îmi place să îmi imaginez LAG, Livermore Action Group, ca pe un fel de societate a cyborgilor, dedicată convertirii realiste a laboratoarelor care încorporează și evacuează cel mai violent instrumentele apocalipsei tehnologice și angajată în construirea unei forme politice care reușește să aducă și să mențină laolaltă vrăjitoare, ingineri, vârstnici, degenerați, creștini, mame și leniniști suficient de mult timp pentru a dezarma statul. Fisiune imposibilă este numele grupului de afinitate din orașul meu. (Afinitate: înrudire între oameni nu prin sânge, ci prin alegeri, atracția unui grup nuclear chimic față de altul, pasiune.)[6]
Identități fracturate
A devenit greu să definești feminismul cuiva printr-un singur adjectiv – sau chiar să pui accent pe substantiv în orice context. Conștiința excluderii prin definire este puternică. Identitățile par contradictorii, parțiale și strategice. Odată cu recunoașterea greu câștigată a constituirii lor sociale și istorice, genul, rasa și clasa sunt incompatibile cu credința într-o unitate „esențială”. Nimic din ceea ce înseamnă să fii „femeie” nu constrânge femeile în mod natural. Nici măcar nu există o atare condiție ca „a fi” femeie, ea însăși o categorie foarte complexă, construită prin intermediul unor discursuri sexuale științifice și al altor practici sociale contestate. Conștiința de gen, de rasă sau de clasă este un nivel la care experiența istorică îngrozitoare a realităților sociale contradictorii precum patriarhatul, colonialismul și capitalismul ne-au forțat să ajungem. Și cine sunt acești „noi” din propriul meu discurs? Care anume identități sunt disponibile pentru a fundamenta un mit politic atât de puternic numit „noi” și ce anume ne-ar putea motiva să ne înscriem în această colectivitate? Scindarea nefericită care are loc în rândul feministelor (ca să nu mai vorbim de cea din rândul femeilor) cu fiecare polemică, a sporit ambiguitatea conceptului de femeie, un pretext pentru matricea dominației femeilor una față de cealaltă. Pentru mine – și pentru mulți alții care împărtășesc o poziție istorică similară prin corpurile albe, cu profesiuni liberale, feminine, radicale, nord-americane și aflate la vârsta a doua – criza identității politice are o sumedenie de cauze. Pentru o mare parte a stângii și a feminismului din Statele Unite, istoria recentă a reprezentat o reacție la acest tip de criză prin nesfârșite rupturi și căutări ale unei noi unități esențiale. Însă a existat, totodată, o recunoaștere tot mai mare a unei alte reacții prin coalizare – afinitate, nu identitate.[7]
Pornind de la considerarea momentelor istorice specifice care au favorizat formarea noii voci politice reprezentate de femeile de culoare, Chela Sandoval a teoretizat un model optimist de identitate politică numit „conștiință opozițională”, care rezultă din abilitățile de a detecta ramificațiile puterii ale celor cărora li se refuză apartenența stabilă la categoriile sociale de rasă, sex sau clasă. „Femeile de culoare”, denumire contestată la origine de cei pe care îi includea, dar și o conștiință istorică care marca declinul continuu al tuturor urmelor Omului în tradițiile „occidentale” construiesc un fel de identitate postmodernistă pornind de la alteritate, diferență și specificitate. Această identitate postmodernistă este întru totul politică, indiferent de ceea ce s-ar putea spune despre alte postmodernisme posibile. Conștiința opozițională formulată de Sandoval se referă la spații contradictorii și calendare heterocronice, nu la relativisme și pluralisme (vezi capitolul 23 [din Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature, London, Free Association Books, n.t.]).
Sandoval subliniază lipsa oricărui criteriu esențial pentru a putea spune cine este o femeie de culoare. Ea notează că un grup este definit prin adoptarea conștientă a negației. De exemplu, o chicana sau o femeie neagră din Statele Unite nu reușea să pledeze nici ca femeie, nici ca persoană neagră, nici ca chicano. Astfel, ea se plasa sub o cascadă de identități negative și era exclusă chiar și din categoriile oprimate și privilegiate numite „femeile și negrii”, care pretindeau a fi autorii revoluțiilor importante. Categoria „femeie” nega toate femeile non-albe; „negru” nega toți oamenii non-negri, dar și toate femeile negre. Și, de asemenea, nu exista nicio „ea”, nicio singularitate, ci o mulțime de diferențe între femeile americane care își afirmaseră identitatea istorică și acum erau considerate femei americane de culoare. Această identitate delimitează un spațiu construit și cu conștiință de sine care nu poate afirma capacitatea de a acționa pe baza identificării naturale, ci numai pe baza coalizării conștiente, a afinității, a înrudirii politice.[8] Spre deosebire de „femeia” din unele ramuri ale mișcării de emancipare a femeilor albe din Statele Unite, și aici nu avem de-a face cu o naturalizare a matricei.
Demonstrația lui Sandoval trebuie considerată o teorie importantă pentru feministele din afara evoluției mondiale a discursului anticolonialist; cu alte cuvinte, a discursului care dizolvă „Occidentul” și produsul său cel mai de preț – cel care nu este animal, sălbatic sau femeie; adică omul, autorul unui cosmos numit istorie. Pe măsură ce orientalismul este deconstruit politic și semiotic, identitățile Occidentului își pierd stabilitatea, inclusiv cele ale feministelor.[9] Sandoval susține că „femeile de culoare” au șansa de a construi o alianță reală care să nu reproducă acele concepte revoluționare imperialiste și totalizante ale marxismului și ale feminismelor anterioare care nu s-au confruntat cu consecințele polifoniei haotice rezultate în urma decolonizării.
Katie King a subliniat limitele identificării și mecanica politică/poetică a identificării încorporată în interpretarea „poemului”, acel nucleu din care ia naștere feminismul cultural. King critică tendința persistentă a feministelor contemporane din diferite „momente” sau „dezbateri” ale practicii feministe de a crea o taxonomie a mișcării de emancipare a femeilor pentru a-și face propriile direcții politice în așa fel încât să pară a fi telosul întregului. Aceste taxonomii tind să reformuleze istoria feministă astfel încât să pară a exista o luptă ideologică în rândul categoriilor închegate și durabile, mai ales al acelor grupări specifice numite radicale, liberale sau socialist-feministe. Practic, toate celelalte feminisme sunt fie încorporate, fie marginalizate, de obicei prin construirea unei ontologii și a unei epistemologii explicite.[10] Taxonomiile feminismului produc epistemologii pentru a ține sub control abaterile de la experiența oficială a femeilor. Și, bineînțeles, „cultura femeilor”, la fel ca femeile de culoare, este creată conștient prin mecanisme care induc afinitate. Ritualurile poeziei, ale muzicii și ale anumitor forme de practică academică au predominat. Politicile rasei și culturii în mișcările de emancipare a femeilor din Statele Unite sunt strâns legate. Ceea ce reușesc să facă și King, și Sandoval este să învețe cum să confecționeze o alianță poetică/politică fără să se bazeze pe o logică a aproprierii, a încorporării și a identificării taxonomice.
În mod ironic, lupta teoretică și practică împotriva realizării alianței prin dominație sau prin încorporare subminează nu numai justificările patriarhatului, ale colonialismului, umanismului, pozitivismului, esențialismului, scientismului și ale altor ne-răposate „–isme”, ci și toate pretențiile la o poziție organică sau naturală. Consider că feminismele socialiste/marxiste și-au subminat, totodată, propriile strategii epistemologice, iar acesta este un pas extrem de important în imaginarea alianțelor posibile. Rămâne de văzut dacă toate „epistemologiile”, așa cum le-au cunoscut oamenii politici occidentali, ne vor dezamăgi în încercarea noastră de a construi afinități efective.
Este important de remarcat că efortul de a construi poziții revoluționare, epistemologii ca realizări ale unor oameni hotărâți să schimbe lumea, a făcut parte din procesul care arată limitele identificării. Instrumentele tăioase ale teoriei postmoderniste și instrumentele construcționiste ale discursului ontologic despre conceptele revoluționare ar putea fi considerate aliați ironici ai transformării individualităților occidentale în interese ale supraviețuirii. Suntem extrem de conștienți de ceea ce înseamnă să ai un corp constituit istoric. Însă odată cu pierderea inocenței de la originile noastre, nu mai există nicio alungare din Paradis. Politica noastră își pierde toleranța față de vină odată cu naivitatea inocenței. Însă cum ar putea să arate un alt mit politic pentru feminismul socialist? Ce tip de politică ar putea să adopte construcții eterogene, contradictorii, permanent descoperite ale individualităților personale și colective, rămânând, în același timp, fidelă, eficientă – și, în mod ironic, socialist-feministă?
Nu știu dacă a existat vreo altă perioadă în istorie cu o mai mare nevoie de alianță politică pentru a contracara eficient dominațiile „rasei”, „genului”, „sexualității” și clasei. De asemenea, nu știu să fi existat o altă perioadă în care genul de alianță pe care am putea-o construi să fi fost posibilă. Niciunul dintre „noi” nu mai are capacitatea simbolică sau materială de a dicta forma realității niciunuia dintre „ei”. Sau, cel puțin, nu putem pretinde că suntem inocenți dacă practicăm astfel de dominații. Femeile albe, inclusiv feministele socialiste, au descoperit non-inocența categoriei „femeii”. Această conștiință schimbă geografia tuturor celorlalte categorii anterioare; ea le denaturează așa cum căldura denaturează o proteină fragilă. Feministele-cyborg trebuie să arate că nu ne mai dorim o matrice naturală a alianței și că toate aceste construcții nu sunt absolute. Inocența și, în consecință, accentul pus pe statutul de victimă ca unic fundament al analizei au făcut destul rău. Însă conceptul revoluționar, construit, trebuie, totodată, să țină în frâu oamenii de la sfârșitul secolului XX. În dezbaterile aprinse despre identitate și în strategiile reflexive folosite pentru a le construi, apare posibilitatea de a țese altceva decât un giulgiu pentru ziua de după acea apocalipsă care încheie, atât de profetic, istoria mântuirii.
Atât feminismele marxiste/socialiste, cât și cele radicale au naturalizat și denaturat deopotrivă categoria „femeii” și conștiința vieților sociale ale „femeilor”. Poate că o caricaturizare schematică ar putea evidenția ambele tipuri de acțiuni. Socialismul de sorginte marxistă are la bază o analiză a muncii salariate care configurează structura claselor. Consecința relației angajat-angajator este alienarea sistematică, de vreme ce muncitorul este disociat de produsul său. În teorie, este vorba despre abstracțiune și iluzie, în practică, de dominație. Munca este categoria deosebit de privilegiată care îi permite marxistului să depășească iluzia și să ajungă la acea perspectivă necesară pentru a schimba lumea. Munca este activitatea umanizatoare care îl definește pe om; munca este o categorie ontologică ce permite cunoașterea unui subiect și, astfel, a subjugării și a alienării.
Urmând fidel acest model de gândire, feminismul socialist se dezvoltă prin alianța cu strategiile analitice ale marxismului. Principala realizare atât a feministelor marxiste, cât și a feministelor socialiste a fost extinderea categoriei muncii pentru a îngloba ceea ce făceau femeile (unele), chiar și atunci când relația angajat-angajator era subordonată unei viziuni mai ample asupra muncii sub patriarhatul capitalist. Munca femeilor în gospodărie, în special, și activitatea femeilor ca mame (adică reproducerea, în sens socialist-feminist), în general, au introdus teoria despre autoritate ca analogie a conceptului de muncă de sorginte marxistă. Aici, alianța femeilor are la bază o poziție posibilă care își are originea în relațiile sociale. Acțiunea esențializatoare are loc în structura ontologică a muncii sau a analoagei sale, activitatea femeilor.[11] Pentru mine, problema este moștenirea umanismului de sorginte marxistă, cu sinele său cu precădere occidental. Consecința acestor formulări a fost accentul pus pe responsabilitatea zilnică a femeilor reale de a construi alianțe, și nu de a le naturaliza.
Versiunea feminismului radical formulată de Catherine MacKinnon (1982, 1987) este ea însăși o caricatură a tendințelor acaparante, încorporante și totalizante ale teoriilor occidentale despre acțiunea de fundamentare a identității.[12] Este o eroare, atât din punct de vedere factual, cât și politic, să echivalăm toate „momentele” sau „discuțiile” diverse din politica recentă a femeilor numită feminism radical, cu versiunea lui MacKinnon. Însă logica teleologică a teoriei sale arată modul în care o epistemologie și o ontologie – inclusiv contestările lor – șterg cu buretele sau reglementează diferența. Rescrierea istoriei câmpului polimorf numit feminism radical este numai unul dintre efectele teoriei lui MacKinnon. Principalul efect este producerea unei teorii a experienței, a identității femeilor, adică a unui fel de apocalipsă a tuturor pozițiilor revoluționare. Cu alte cuvinte, totalizarea înscrisă în această poveste a feminismului radical își atinge scopul – comuniunea femeilor – instaurând experiența și confirmarea non-ființei radicale. Cât pentru feministul marxist/socialist, conștiința este o realizare, nu un fapt natural. Iar teoria lui MacKinnon elimină unele dintre dificultățile înscrise în conceptele revoluționare umaniste, însă cu prețul reducționismului radical.
MacKinnon arată că feminismul a adoptat, inevitabil, o strategie analitică diferită de marxism, concentrându-se la început nu asupra structurii clasei, ci a structurii sexului/genului și a relației lor generative, constituirea și aproprierea, din punct de vedere sexual, a femeilor de către bărbați. Ironia face că „ontologia” lui MacKinnon construiește un non-subiect, o non-ființă. Dorința altuia, și nu propria muncă, este cea care stă la originea „femeii”. Astfel, ea elaborează o teorie a conștiinței care formulează ceea ce poate fi definit ca experiența „femeilor” – tot ceea ce presupune violare sexuală, adică sexul în sine în ceea ce privește „femeile”. Practica feministă este construcția acestei forme de conștiință; cu alte cuvinte, cunoașterea de sine a unui sine care nu este.
În mod pervers, în cadrul acestui feminism, aproprierea sexuală are în continuare statutul epistemologic al muncii; cu alte cuvinte, punctul din care trebuie să pornească o analiză capabilă să contribuie la schimbarea lumii. Însă consecința structurii sex/gen este obiectificarea sexuală, și nu înstrăinarea. În ceea ce privește cunoașterea, rezultatul obiectificării sexuale este reprezentat de iluzie și de abstracțiune. Cu toate astea, femeia nu este, pur și simplu, înstrăinată de produsul ei, ci, într-un sens mai tare, ea nu există ca subiect, nici măcar ca subiect potențial, din moment ce își datorează existența ca femeie unei aproprieri sexuale. Să fii constituit de dorința altuia nu este același lucru ca să fii înstrăinat prin despărțirea violentă de propriul produs, ca în cazul muncitorului.
Teoria radicală a experienței formulată de MacKinnon este extrem de totalizantă; ea nu atât marginalizează, cât anulează autoritatea discursului și a acțiunii politice a tuturor femeilor. Este o totalizare care produce ceea ce patriarhatul occidental însuși nu a reușit niciodată să facă – produce, în mintea feministelor, ideea că femeile sunt o non-existență, un simplu produs al dorinței bărbaților. Cred că MacKinnon are dreptate atunci când susține că nicio versiune de sorginte marxistă a identității nu poate constitui un fundament solid pentru alianța femeilor. Însă, prin rezolvarea problemei contradicțiilor din interiorul oricărui subiect revoluționar occidental în scopuri feministe, ea elaborează o doctrină și mai autoritară a experienței. Dacă nemulțumirea mea față de pozițiile socialiste/marxiste vizează faptul că șterg cu buretele, involuntar, diferența polivocă, neasimilabilă și radicală pe care o scot la iveală discursul și practica anticolonialiste, ștergerea intenționată a tuturor diferențelor cu ajutorul instrumentului non-existenței „esențiale” a femeilor, la care recurge MacKinnon, nu mă consolează în niciun fel.
În cadrul taxonomiei mele, care, ca orice altă taxonomie, este o reînscriere a istoriei, feminismul radical poate îngloba toate activitățile femeilor pe care feministele socialiste le numesc forme de muncă, dacă și numai dacă, respectivele activități pot fi, într-un fel sau altul, sexualizate. Reproducerea avea nuanțe diferite pentru cele două tendințe, una pornind de la conceptul de muncă, alta, de la conceptul de sex, ambele numind însă „falsă conștiință” consecințele dominației și ale ignoranței în ceea ce privește realitatea socială și personală.
Dincolo de toate problemele pe care le ridică orice contribuție a oricărui autor în această chestiune, nici marxiștii, nici punctele de vedere marxiste, nici cele radical-feministe nu au optat pentru o explicație parțială; ambele s-au constituit, de regulă, ca totalități. Explicația occidentală a pretins la fel de mult; cum altfel i-ar putea încorpora un autor „occidental” pe ceilalți? Fiecare a încercat să-și anexeze alte forme de dominație, extinzându-și categoriile fundamentale prin analogie, simplă enumerare sau completare. Tăcerea stânjenitoare din rândul feministelor radicale și a socialiștilor albi în privința rasei a fost una dintre consecințele politice majore, devastatoare. Istoria și polivocitatea dispar în taxonomiile politice care încearcă să instaureze genealogii. Structural, rasa (sau multe altele) nu și-a găsit locul în teoria care pretindea că scoate la iveală construcția categoriei femeii și a grupului social al femeilor ca un întreg unit și totalizabil. Din punctul meu de vedere, caricatura arată cam așa:
- feminism socialist – structură a clasei // muncă salarizată // înstrăinare
- muncă, prin analogie, reproducere, prin extrapolare, sex, prin completare, rasă
- feminism radical – structură a genului // apropriere sexuală // obiectificare
- sex, prin analogie, muncă, prin extrapolare, reproducere, prin completare, rasă
Într-un alt context, teoreticiana franceză Julia Kristeva susținea că femeile au apărut ca grup istoric după al Doilea Război Mondial, împreună cu alte grupuri, printre care tinerii. Periodizarea ei este incertă; însă deja ne-am obișnuit să ne amintim că, ca obiecte ale cunoașterii și ca actori istorici, „rasa” nu a existat întotdeauna, „clasa” are o origine istorică, iar „homosexuali” sunt destul de nou-apăruți. Nu e deloc o întâmplare că sistemul simbolic al familiei bărbatului – și, astfel, al esenței femeii – se prăbușește tocmai în momentul în care rețelele de comunicare dintre oameni sunt mai numeroase, mai pregnante și mai complexe ca niciodată. „Capitalismul avansat” nu este suficient pentru a comunica structura acestui moment istoric. În sensul „occidental”, miza este sfârșitul omului. Nu e deloc o întâmplare că, în epoca noastră, femeia se dezintegrează în femei. Poate că nu feministele socialiste au fost atât de vinovate pentru producerea unei teorii esențialiste care a suprimat particularitatea și interesele diferite ale femeilor. Cred că noi suntem, cel puțin prin participarea hazardată la logicile, limbajele și practicile umanismului alb și prin căutarea unui singur fundament al dominației pentru a ne consolida vocea revoluționară. Acum nu prea mai avem scuze. Însă, conștientizându-ne eșecurile, riscăm să alunecăm într-o infinită diferență și să renunțăm la sarcina derutantă de a intra într-o legătură parțială, reală. Unele diferențe sunt haioase; altele sunt poli ai sistemelor istorice de dominație. „Epistemologia” înseamnă a cunoaște diferența.
Informatica dominației
Încercând să adopt o poziție epistemologică și politică, aș vrea să schițez structura unei alianțe posibile, structură îndatorată principiilor socialiste și feministe de design. Cadrul schiței pe care o propun este stabilit de măsura și importanța reconfigurărilor relațiilor sociale din toată lumea legate de știință și tehnologie. Voi pleda pentru o politică care își are originea în afirmații despre schimbările fundamentale ale naturii clasei, rasei și genului în cadrul unui sistem emergent al unei ordini a lumii analog în noutatea și în obiectivul lui cu cel creat de capitalismul industrial; astăzi ne confruntăm cu tranziția de la o societate industrială, organică, la un sistem polimorf al informației – de la muncă, și numai muncă, la joacă, și numai joacă, un joc mortal. Deopotrivă materiale și ideologice, dihotomiile ar putea fi reprezentate în următorul tabel al tranziției de la vechile și comodele dominații ierarhice la noile rețele înspăimântătoare, pe care le-am numit „informatica dominației”:
Reprezentare | Simulare |
Roman burghez, realism | Science-fiction, postmodernism |
Organism | Component biotic |
Profunzime, integritate | Suprafață, limită |
Căldură | Zgomot |
Biologia ca practică clinică | Biologia ca înscriere |
Fiziologie | Ingineria comunicațiilor |
Grup mic | Subsistem |
Perfecțiune | Optimizare |
Eugenie | Control al populației |
Decadență, Muntele vrăjit | Învechire, Șocul viitorului |
Igienă | Management al stresului |
Microbiologie, tuberculoză | Imunologie, SIDA |
Diviziune organică a muncii | Ergonomie/cibernetică a muncii |
Specializare funcțională | Construcție modulară |
Reproducere | Replicare |
Specializare organică a rolului sexual | Strategii genetice optime |
Determinism biologic | Inerție evoluționistă, constrângeri |
Ecologia comunității | Ecosistem |
Lanțul rasial al ființelor | Neoimperialism, umanismul Națiunilor Unite |
Management științific în cămin/fabrică | Fabrică globală/casă electronică |
Familie/Piață/Fabrică | Femei în circuitul integrat |
Salariu pe cap de familie | Câștiguri comparabile |
Public/privat | Cetățenie cyborgică |
Natură/cultură | Câmpuri ale diferenței |
Cooperare | Ascensiune a comunicării |
Freud | Lacan |
Sex | Inginerie genetică |
Muncă manuală | Robotică |
Minte | Inteligență artificială |
Al Doilea Război Mondial | Războiul stelelor |
Patriarhat capitalist alb | Informatică a dominației |
Această listă arată o serie de lucruri interesante.[13] Mai întâi, obiectele din coloana din dreapta nu pot fi considerate „naturale”, iar conștiința acestui aspect subminează considerarea naturalistă a coloanei din stânga deopotrivă. Nu ne putem întoarce în trecut nici din punct de vedere ideologic, nici material. Nu e vorba numai despre faptul că „zeul” a murit; la fel s-a întâmplat și cu „zeița”. Sau ambii sunt readuși la viață în lumile marcate de politica microelectronică și biotehnologică. În relație cu obiecte precum componentul biotic, nu trebuie să gândim în termeni de proprietăți esențiale, ci în termeni de design, constrângeri ale limitelor, rate ale fluxurilor, logică a sistemelor, costuri ale diminuării constrângerilor. Reproducerea sexuală este numai unul dintre tipurile de strategie reproducătoare printre multe altele, cu costuri și beneficii, ca orice funcție a mediului ca sistem. Ideologiile reproducerii sexuale nu mai pot face, în mod rezonabil, apel la conceptele de sex și de rol sexual ca aspecte organice ale unor obiecte naturale ca organismele și familiile. O asemenea abordare va fi denunțată ca irațională, iar directorii corporatiști care citesc Playboy și feministele radicale antipornografie se vor uni, în mod ironic, pentru a denunța împreună iraționalismul.
La fel ca în cazul rasei, ideologiile despre diversitatea umană trebuie formulate în termenii frecvențelor parametrilor, cum ar fi grupa sanguină sau coeficientul de inteligență. Este irațional să invoci concepte ca „primitiv” și „civilizat”. Pentru liberali și radicali, căutarea unor sisteme sociale integrate deschide calea unei noi practici numite „etnografie experimentală”, în care în centrul atenției nu se mai află obiectul organic, ci jocul scriiturii. La nivelul ideologiei, asistăm la traduceri ale rasismului și ale colonialismului în limbajele dezvoltării sau subdezvolării, rate și limite pe care le impune modernizarea. Toate obiectele sau persoanele pot fi descrise, rezonabil, în termenii demontării și reasamblării; nicio arhitectură „naturală” nu impune limite designului sistemului. Districtele financiare din toate orașele lumii, ca și zonele economice speciale și zonele de comerț liber elogiază acest fapt elementar specific „capitalismului târziu”. Întregul univers de obiecte care pot fi cunoscute științific trebuie formulat ca și cum ar fi o serie de probleme ale ingineriei comunicațiilor (pentru manageri) sau de teorii ale textului (pentru cei care ar opune rezistență). Ambele sunt semiologii ale cyborgilor.
Oamenii se așteaptă ca strategiile de control să fie axate pe condițiile și interfețele de graniță, pe ratele fluxului de-a lungul granițelor – și nu pe integritatea obiectelor naturale. „Integritatea” sau „sinceritatea” individului occidental deschide calea procedurilor de decizie și a sistemelor expert. De exemplu, strategiile de control exercitate asupra capacităților femeilor de a da naștere unor ființe umane noi vor fi exprimate în limbajele controlului populației și al maximizării atingerii obiectivelor pentru factorii decizionali individuali. Strategiile de control vor fi formulate în termenii ratelor, costurilor constrângerilor, nivelurilor de libertate. Ca orice alt component sau subsistem, ființele umane trebuie localizate într-o arhitectură a sistemului ale cărei moduri elementare de operare sunt probabilistice, statistice. Niciun obiect, spațiu sau corp nu este sacru în sine; orice component se poate afla într-o relație de interdependență cu oricare altul dacă standardul potrivit, codul potrivit, poate fi construit în așa fel încât procesarea semnelor să aibă loc în limbaj comun. În această lume, schimbul transcende dislocarea universală realizată de piețele capitaliste, pe care Marx a analizat-o atât de bine. Patologia privilegiată care afectează toate tipurile de componente din acest univers este stresul – colapsul comunicațiilor (Hogness 1983). Cyborgul nu devine subiect al biopoliticii lui Foucault; cyborgul simulează politica, un câmp de operații mult mai puternic.
Acest tip de analiză a obiectelor științifice și culturale ale cunoașterii, care a început să apară, istoric, odată cu al Doilea Război Mondial, ne pregătește pentru a depista câteva inadecvări importante în analiza feministă, care s-a comportat ca și cum dualismele ierarhice, organice, care ordonau discursul, în „Vest”, de la Aristotel, ar mai fi fost relevante. Ele au fost însă canibalizate, sau, cum ar spune Zoe Sofia (Sofoulis), „tehno-digerate”. Dihotomiile dintre minte și corp, animal și uman, organism și mașină, public și privat, natură și cultură, bărbați și femei, primitiv și civilizat sunt toate analizate din punct de vedere ideologic. Situația actuală a femeilor ține de integrarea/exploatarea într-un sistem mondial de producere/reproducere și comunicare numit informatica dominației. Căminul, serviciul, piața, arena publică, chiar și corpul – toate pot fi descompuse și interrelaționate în moduri polimorfe aproape infinite, cu consecințe majore asupra femeilor și a celorlalți – consecințe care sunt, ele însele, foarte diferite pentru diferiți oameni, și care determină ca mișcările opoziționale să fie puternice, internaționale, greu de imaginat și esențiale pentru supraviețuire. Una dintre căile importante de reconstruire a politicii socialist-feministe este reprezentată de practica și teoria care vizează relațiile sociale ale științei și tehnologiei, incluzând aici, în mod decisiv, sistemele miturilor și ale semnificațiilor care ne structurează imaginația. Cyborgul este un fel de individualitate colectivă și personală, dezasamblată și reasamblată, postmodernă. Acesta este codul obligatoriu al feministelor individualității.
Tehnologiile de comunicații și biotehnologiile sunt unelte esențiale care ne reconfecționează corpurile. Aceste instrumente încorporează și instaurează noi relații sociale pentru femeile din întreaga lume. Tehnologiile și discursurile științifice pot fi parțial înțelese ca formalizări, mai exact, ca momente punctuale/fixe ale interacțiunilor sociale fluide care le constituie, însă ele ar trebui privite totodată și ca instrumente pentru instaurarea de semnificații. Granița între unealtă și mit, instrument și concept, sisteme istorice ale relațiilor sociale și anatomii istorice ale corpurilor posibile, inclusiv ale obiectelor cunoașterii, este permeabilă. Este evident, mitul și unealta se constituie unul pe altul.
De asemenea, științele comunicațiilor și biologiile moderne sunt construite prin același procedeu – traducerea lumii într-o problemă de codare, o căutare a unui limbaj comun prin care întreaga rezistență la controlul instrumental dispare, iar întreaga eterogenitate poate fi supusă dezasamblării, reasamblării, investiției și schimbului.
În științele comunicațiilor, traducerea lumii într-o problemă de codare poate fi ilustrată pornind de la teoriile sistemelor cibernetice (controlate de feedback) aplicate la tehnologia telefoniei, designul computerizat, gestionarea armelor sau construirea și mentenanța bazelor de date. În fiecare caz, soluția la problemele-cheie are la bază o teorie a limbajului și a controlului; operația-cheie este determinarea ratelor, direcțiilor și probabilităților fluxului unei cantități numite „informație”. Lumea este subîmpărțită în funcție de granițe mai mult sau mai puțin permeabile în fața informației. Informația nu este altceva decât acel tip de element cuantificabil (unitate, bază a comuniunii) care permite traducerea universală și, prin aceasta, puterea instrumentală liberă (numită comunicare efectivă). Cea mai mare amenințare la adresa unei astfel de puteri este întreruperea comunicării. Orice colaps al sistemului este o funcție a stresului. Aspectele fundamentale ale acestei tehnologii pot fi rezumate prin metafora C3I, comandă-control-comunicare-inteligență, simbolul armatei pentru teoria ei a operațiunilor.
În biologiile moderne, traducerea lumii într-o problemă de codare poate fi ilustrată de genetica moleculară, ecologie, teoria evoluționistă sociobiologică și imunobiologie. Organismul a fost tradus în probleme de codare și afișare genetică. Biotehnologia, o tehnologie a scrisului, este foarte răspândită în cercetare.[14] Într-un anume sens, organismele au încetat să existe ca obiecte ale cunoașterii, deschizând calea componentelor biotice, adică a tipurilor speciale de aparate de procesare a informației. Demersurile analoage din ecologie ar putea fi examinate aruncând o privire asupra istoriei și utilității conceptului de ecosistem. Imunobiologia și practicile medicale conexe sunt exemple semnificative ale privilegiului sistemelor de codare și de recunoaștere ca obiecte ale cunoașterii, ca modalități de a construi realitatea corporală pentru noi. Aici, biologia este un fel de criptografie. Cercetarea este, inevitabil, un fel de activitate a inteligenței. Ironiile sunt numeroase. Un sistem stresat începe să dea rateuri; procesele lui de comunicare intră în colaps; nu mai reușește să facă diferența între sine și un altul. Bebelușii umani cu inimi de babuin evocă perplexitatea etică națională – pentru activiștii pentru drepturile animalelor, cel puțin în aceeași măsură ca și pentru apărătorii purității umane. În Statele Unite, homosexualii și consumatorii de droguri intravenoase sunt victimele „privilegiate” ale unei boli îngrozitoare a sistemului imunitar care marchează (înscrie în corp) amestecarea granițelor și decăderea morală (Treichler 1987).
Dar aceste imersiuni în științele comunicațiilor și în biologie au avut loc la nivel înalt; există însă o realitate mundană, în mare măsură economică, una care îmi susține ideea că aceste științe și tehnologii indică transformări fundamentale, pentru noi, ale structurii lumii. Tehnologiile de comunicație depind de electronică. Statele moderne, corporațiile multinaționale, puterea militară, aparatele de stat pentru război, sistemele de sateliți, procesele politice, fabricarea fanteziilor noastre, sistemele de control al muncii, construcțiile medicale ale corpurilor noastre, pornografia comercială, diviziunea internațională a muncii și evanghelismul religios sunt strâns dependente de electronică. Microelectronica este fundamentul tehnic al simulacrelor; cu alte cuvinte, al copiilor fără original.
Microelectronica mediază traducerile muncii în robotică și în procesarea cuvintelor, ale sexului – în inginerie genetică și în tehnologii reproducătoare, iar ale minții – în inteligență artificială și în proceduri de decizie. Noile biotehnologii nu vizează doar reproducerea umană. Biologia, ca inginerie puternică a reconceptualizării materialelor și a proceselor, are implicații revoluționare pentru industrie, cel mai evident astăzi, poate, în domeniile fermentației, agriculturii și energiei. Științele comunicațiilor și biologia sunt construcții ale unor obiecte ale cunoașterii natural-tehnice, în cadrul cărora diferența între mașină și organism este profund estompată; mintea, corpul și unealta sunt strâns legate. Organizarea materială „multinațională” a producerii și a reproducerii vieții cotidiene și organizarea simbolică a producerii și a reproducerii culturii și imaginarului par a fi și ele implicate. Imaginile care mențin granița între bază și suprastructură, public și privat sau material și ideal par mai șterse ca niciodată.
Am folosit imaginea femeilor în circuitul integrat, formulată de Rachel Grossman (1980), pentru a defini situația femeilor într-o lume restructurată foarte profund prin intermediul relațiilor sociale ale științei și tehnologiei.[15] Am folosit forțat sintagma „relațiile sociale ale științei și tehnologiei” pentru a arăta că nu avem de-a face cu un determinism tehnologic, ci cu un sistem istoric care se bazează pe relații structurate între oameni. Însă sintagma ar trebui să arate, totodată, că știința și tehnologia generează noi surse de putere, că avem nevoie de noi surse de analiză și de acțiune politică (Latour 1984). Unele dintre schimbările în privința rasei, a sexului și a clasei, care își au originea în relațiile sociale facilitate de tehnologia înaltă, pot face ca feminismul socialist să fie mult mai relevant pentru politica progresistă în vigoare.
„Economia casnică” [homework economy] în afara „casei”
„Noua Revoluție industrială” dă naștere, în toată lumea, unei noi clase muncitoare, dar și unor noi sexualități și etnicități. Mobilitatea extremă a capitalului și diviziunea internațională emergentă a muncii se împletesc cu apariția unor noi colectivități și cu șubrezirea grupărilor familiale. Aceste schimbări au consecințe atât asupra genului, cât și a rasei. În societățile industriale avansate, bărbații albi au devenit acum vulnerabili la pierderea locurilor de muncă stabile, în vreme ce femeile nu dispar din registrele angajatorilor cu aceeași frecvență. Nu este vorba doar despre faptul că femeile din țările din Lumea a Treia sunt preferate ca forță de muncă de multinaționalele din zona științifică ce își desfășoară activitatea în sectoarele care țin de zonele economice speciale, mai ales în domeniul electronicii. Problema este mai sistematică și implică reproducerea, sexualitatea, cultura, consumul și producția. În prototipica Silicon Valley, viața multor femei s-a constituit în jurul angajării pe posturi dependente de electronică, iar realitățile lor intime includ monogamia serială heterosexuală, aranjamente privind delegarea sarcinii de îngrijire a copiilor, depărtarea de membrii familiei extinse sau de majoritatea formelor de comunitate tradițională, o probabilitate ridicată a sentimentului de singurătate și o vulnerabilitate economică extremă pe măsură ce înaintează în vârstă. Diversitatea etnică și rasială a femeilor din Silicon Valley constituie un microcosm al diferențelor conflictuale de cultură, familie, religie, educație și limbă.
Richard Gordon a numit acest context nou „economie casnică”.[16] Deși se referă și la fenomenul de muncă casnică, în sens literal, care poate fi recunoscut în asamblarea de electronice, Gordon își propune ca prin „economie casnică” să denumească o restructurare a muncii care are, în mare măsură, caracteristicile atribuite inițial joburilor femeilor, joburi pe care le aveau, literalmente, doar femeile. Munca este redefinită atât ca literalmente feminină, cât și ca feminizată, fie că este realizată de bărbați sau femei. A fi feminizat înseamnă a deveni extrem de vulnerabil; a fi în poziția de a fi dezasamblat, reasamblat, exploatat ca forță de muncă dispensabilă; a fi considerat mai mult servitor decât muncitor; a fi supus, din când în când, unor aranjamente care fac din norma zilnică de lucru o bătaie de joc; a duce o viață întotdeauna aproape rușinoasă, deplasată și reductibilă la sex. Eliminarea necesității forței de muncă calificată este o strategie veche care li se aplică acum muncitorilor cândva privilegiați. Cu toate astea, economia casnică nu se referă numai la eliminarea, la scară mare, a necesității forței de muncă calificată, nici nu contestă faptul că apar noi sectoare în care calificarea înaltă este necesară, nici chiar pentru femeile și bărbații excluși înainte de la munca calificată. Conceptul indică mai mult faptul că fabrica, căminul și piața sunt reunite la un alt nivel și că locurile femeilor sunt esențiale – și trebuie analizate pentru a vedea diferențele dintre femei și semnificațiile pe care le au pentru relațiile dintre bărbați și femei în diverse situații.
Economia casnică ca structură organizațională capitalistă mondială este făcută posibilă prin (și nu provocată de) noile tehnologii. Succesul atacurilor la adresa slujbelor sindicalizate ale bărbaților, majoritatea albi, relativ privilegiați este legat de puterea noilor tehnologii de comunicație de a integra și de a controla munca în ciuda diseminării și descentralizării tot mai mari. Consecințele noilor tehnologii sunt resimțite de femei atât prin pierderea venitului (masculin al) familiei (în cazul în care au avut vreodată acces la acest privilegiu alb), cât și prin caracterul propriilor joburi, care devin axate pe capital; de exemplu, munca de birou și creșterea copiilor.
Noile aranjamente economice și tehnologice sunt, totodată, legate de declinul statului social și, în consecință, de intensificarea presiunii asupra femeilor de a întreține deopotrivă bărbații, copiii și bătrânii. Feminizarea sărăciei – generată de prăbușirea statului social, de economia casnică, în cadrul căreia slujbele stabile devin excepția, și susținută de pretenția ca salariul femeilor să nu fie egalat de venitul bărbatului pentru întreținerea copiilor – a devenit o problemă extrem de importantă. Faptul că femeile asigură, în mod obișnuit, traiul zilnic, în parte ca funcție a propriului statut forțat de mame, nu e o noutate; tipul de integrare în economia prin excelență capitalistă, tot mai activă în zona industriei de război, este, însă. Presiunea deosebită, de exemplu în Statele Unite, asupra femeilor negre, care au reușit să scape de jobul (abia) plătit de servitoare și care acum au, multe dintre ele, joburi funcționărești sau asemănătoare, are implicații majore pentru sărăcia forțată și continuă a negrilor cu un loc de muncă. Femeile aflate la vârsta adolescenței din zonele industriale ale Lumii a Treia reprezintă tot mai adesea singura sau principala sursă de venit pentru familiile lor, în vreme ce accesul la proprietatea funciară e mult mai problematic. Aceste schimbări trebuie să aibă consecințe majore asupra psihodinamicii și politicii genului și a rasei.
În cadrul a trei etape majore ale capitalismului (comercial/industrial timpuriu, monopol, multinațional) – legate de naționalism, imperialism și multinaționalism și înrudite cu cele trei perioade estetice dominante ale realismului, modernismului și postmodernismului, formulate de Jameson –, aș spune că anumite forme de familie se află, dialectic, în legătură cu anumite forme de capital și, respectiv, cu contextele lor politice și culturale aferente. Deși problematice și inegale în practică, în teorie formele acestor familii ar putea fi schematizate ca: 1) familia nucleară patriarhală, bazată pe dihotomia public/privat și însoțită de ideologia burgheză a albilor a sferelor separate și de feminismul burghez anglo-american de secol al XIX-lea; 2) familia modernă mijlocită (sau impusă) de statul social și de instituții precum venitul pe cap de familie, însoțită de înflorirea ideologiilor heterosexuale a-feministe, inclusiv a versiunilor lor radicale reprezentate în Greenwich Village în perioada Primului Război Mondial; și 3) „familia” din cadrul economiei casnice, cu structura ei oximoronică a căminelor guvernate de femei și cu explozia feminismelor și intensificarea și eroziunea paradoxale ale genului însuși. Acesta este contextul în care planurile pentru șomajul structural mondial, care decurge din noile tehnologii, fac parte din economia casnică. Pe măsură ce robotica și tehnologiile înrudite scot din câmpul muncii bărbații în țările „dezvoltate” și accentuează eșecul de a genera locuri de muncă în țările „în curs de dezvoltare” din Lumea a Treia și pe măsură ce biroul automatizat devine regulă chiar și în țările cu un surplus de forță de muncă, feminizarea muncii devine mai puternică. Femeile negre din Statele Unite știu de multă vreme ce înseamnă să te confrunți cu lipsa de locuri de muncă („feminizarea”) în cazul bărbaților negri, dar și cu propria poziție extrem de vulnerabilă în cadrul economiei bazate pe muncă salarizată. Nu mai e niciun secret faptul că sexualitatea, reproducerea, familia și viața în comunitate se întrepătrund cu această structură economică în infinite feluri care au făcut, totodată, diferența între situația femeilor albe și a femeilor negre. Mult mai mulți femei și bărbați se vor confrunta cu situații similare, în urma cărora vor face ca alianțele între genuri și rase pentru câștigarea existenței (cu sau fără locuri de muncă) să fie necesare, nu doar de bon ton.
Noile tehnologii au, totodată, o influență covârșitoare asupra foametei și a producției de hrană de subzistență în toată lumea. Rae Lessor Blumberg (1983) estimează că femeile produc aproximativ 50% din hrana de subzistență din întreaga lume.[17] Femeile sunt, în general, excluse de la beneficiile standardizării high-tech tot mai mari a hranei și a plantelor energetice, viața lor e și mai grea pentru că responsabilitățile lor de a asigura hrana nu scad, iar situațiile lor de reproducere devin și mai complexe. Tehnologiile Revoluției verzi interacționează cu alte producții industriale high-tech pentru a schimba diviziunea muncii pe genuri și tiparele migrației de la un gen la altul.
Noile tehnologii par profund implicate în formele de „privatizare” analizate de Ros Petchescky (1981), în care militarizarea, ideologiile și politicile de dreapta cu privire la familie și definirea tot mai intensă a proprietății corporatiste (și de stat) ca privată interacționează și se întrepătrund.[18] Noile tehnologii de comunicație sunt fundamentale pentru eradicarea „vieții publice” în cazul tuturor. Aceasta facilitează dezvoltarea tot mai mare a establishmentului militar high-tech în detrimentul cultural și economic al majorității oamenilor, dar cu precădere al femeilor. Tehnologii ca jocurile video sau televizoarele tot mai miniaturizate par esențiale pentru producerea unor forme moderne de „viață privată”. Cultura jocurilor video se concentrează, în mare măsură, asupra competiției individuale și a războiului extraterestru. În interiorul ei apar fantezii high-tech orientate spre un anume gen, fantezii care pot concepe distrugerea planetei și eludarea science-fiction a consecințelor ei. Nu numai fanteziile noastre sunt militarizate; nici celelalte realități ale războiului electronic și nuclear nu pot fi eludate. Acestea sunt tehnologiile care promit mobilitate desăvârșită și schimb perfect – și care, întâmplător, facilitează turismul, acea practică perfectă a mobilității și a schimbului, care devine una dintre cele mai mari industrii independente din lume.
Noile tehnologii afectează relațiile sociale care țin atât de sexualitate, cât și de reproducere, și nu întotdeauna în același fel. Legăturile strânse dintre sexualitate și instrumentalitate, dintre viziunile asupra corpului, ca un fel de satisfacție privată, și o mașină de maximizare a utilității, sunt frumos descrise în povestirile originare socio-biologice care pun accentul pe calculul genetic și explică dialectica inevitabilă a dominației rolurilor masculine și feminine.[19] Aceste povestiri socio-biologice au la bază o viziune high-tech asupra corpului considerat un component biotic sau un sistem cibernetic de comunicații. Printre numeroasele transformări ale situațiilor de reproducere se numără cea medicală, în care corpurile femeilor au limite nou permeabile atât prin „vizualizare”, cât și prin „intervenție”. Bineînțeles, o problemă feministă majoră este cine anume controlează interpretarea limitelor corporale în hermeneutica medicală. Speculul a servit ca emblemă a femeilor care își revendicau corpurile în anii 1970; acel instrument manual nu este potrivit pentru a exprima politica noastră necesară a corpului în cadrul negocierii realității în practicile reproducerii cyborgice. Să te ajuți singur nu este de ajuns. Tehnologiile vizualizării amintesc importanta practică culturală a vânătorii cu camera foto și natura profund prădătoare a conștiinței fotografice.[20] Sexul, sexualitatea și reproducerea sunt actori principali în sistemele de mituri high-tech care ne structurează fanteziile cu privire la posibilitățile personale și sociale.
Un alt aspect critic al relațiilor sociale specifice noilor tehnologii este reformularea așteptărilor, culturii, muncii și reproducerii marii forțe de muncă științifică și tehnică. Un pericol social și politic major este formarea unei structuri sociale puternic bimodale, care să cuprindă mase întregi de femei și bărbați de toate etniile, cu precădere oameni de culoare, condamnați la economie casnică, analfabetism de diverse tipuri, șomaj și neputință generale și controlați prin aparate represive high-tech, de la entertainment la supraveghere și dispariție. O politică socialist-feministă adecvată ar trebui să se adreseze femeilor din categoriile ocupaționale privilegiate, mai ales celor din domeniul producției de știință și tehnologie, care generează discursuri, procese și obiecte tehnice și științifice.[21]
Această problemă este doar un aspect al cercetării posibilității unei științe feministe, însă este importantă. Ce fel de rol constitutiv în producția de cunoaștere, fantezie și practică pot avea noile grupuri care lucrează în domeniul științific? Cum ar putea fi aliate aceste grupuri cu mișcările sociale și politice progresiste? Ce fel de abilitate a discursului politic ar putea fi creată pentru a aduce femeile laolaltă de-a lungul ierarhiilor știintifico-tehnice care ne despart? Ar putea exista modalități de a elabora o politică feministă a științei/tehnologiei în alianță cu grupurile care militează pentru demilitarizarea cercetării științifice? Mulți muncitori din departamentele științifice și tehnice din Silicon Valley, inclusiv cowboy-ii high-tech, nu își doresc să lucreze în domeniul științei militare.[22] Ar putea fi integrate aceste preferințe personale și tendințe culturale într-o politică progresistă în această clasă de mijloc profesională în care femeile, inclusiv femeile de culoare, încep să fie extrem de numeroase?
Femei în circuitul integrat
Aș vrea să sintetizez acum locul istoric al femeilor în societățile industriale dezvoltate, de vreme ce pozițiile lor au fost parțial restructurate prin intermediul relațiilor sociale ale științei și ale tehnologiei. Dacă înainte era posibil, ideologic, să caracterizezi viețile femeilor pornind de la distincția public/privat, astăzi aceasta este o ideologie complet înșelătoare, chiar dacă reușești arăți că ambii termeni ai acestei dihotomii se creează unul pe altul în practică, dar și în teorie. Eu prefer o reprezentare ideologică tip rețea, care arată abundența spațiilor și a identităților și permeabilitatea limitelor în corpul individual și în corpul politic. „Networking-ul” este atât o practică feministă, cât și o strategie a corporațiilor multinaționale – crearea de rețele este specifică cyborgilor opoziționali.
Să mă întorc acum la imaginea anterioară a informaticii dominației și să trasez una dintre perspectivele asupra „locului” femeilor în circuitul integrat, făcând referire numai la câteva locuri sociale idealizate, considerate, în principal, din punctul de vedere al societăților capitaliste dezvoltate: Căminul, Piața, Locul de muncă plătit, Statul, Școala, Spitalul și Biserica. Fiecare dintre aceste spații idealizate are corespondențe, din punct de vedere logic și practic, cu toate celelalte locuri, poate analog cu o fotografie holografică. Aș vrea să subliniez impactul relațiilor sociale mediate și instaurate de noile tehnologii pentru a sprijini formularea analizei și a demersului practic necesare. Cu toate astea, femeile nu au „loc” în aceste rețele, numai geometriile diferenței și ale contradicției fiind esențiale pentru identitățile cyborgice ale femeilor. Dacă învățăm să citim aceste rețele ale puterii și vieții sociale, putem descoperi noi asocieri, noi coaliții. Nu există nicio modalitate de a citi următoarea listă dintr-o poziție de „identificare”, a unui sine unitar. Problema este dispersiunea. Ideea este să supraviețuiești în diaspora.
Căminul: gospodării conduse de femei, monogamie serială, plecarea bărbaților, femei bătrâne singure, tehnologia muncii casnice, muncă casnică plătită, reapariția atelierelor la domiciliu, afaceri cu sediul la domiciliu și telecomutare, case dotate cu tehnologia necesară pentru a permite munca la domiciliu în mediul rural, lipsa unui domiciliu stabil în mediul urban, migrație, arhitectură modulară, reinstaurarea (simulată a) familiei nucleare, violență domestică crescută.
Piața: activitatea continuă de consum a femeilor, acum dirijată pentru a cumpăra noile și numeroasele produse ale noilor tehnologii (mai ales pentru că rasa competitivă din națiunile industrializate și în curs de industrializare trebuie, pentru a evita șomajul periculos la scară mare, să găsească piețe noi chiar mai mari pentru bunuri de necesitate îndoielnică); putere de cumpărare bimodală, asociată cu publicitatea țintită spre numeroasele grupuri afluente și neglijarea piețelor de masă anterioare; importanța tot mai mare a piețelor libere în ceea ce privește munca și bunurile paralele cu structurile high-tech afluente ale pieței; sisteme de supraveghere prin transferul electronic de bani; abstractizarea de piață (standardizarea) intensificată a experienței, care generează teorii ale comunității utopice și ineficiente sau echivalent cinice; mobilitate extremă (abstractizare) a sistemelor de vânzare/finanțare; întrepătrunderea pieței sexuale și a pieței muncii; sexualizarea intensificată a consumului abstractizat și alienat.
Locul de muncă plătit: Diviziune intensă continuă a muncii pe criterii sexuale și rasiale, însă o înmulțire considerabilă a femeilor albe și a oamenilor de culoare în categoriile ocupaționale privilegiate; impactul noilor tehnologii asupra activității femeilor în domeniile administrației, serviciilor, manufacturării (în special a textilelor), agriculturii, electronicii; restructurarea internațională a claselor muncitoare; elaborarea unui nou program de lucru pentru a facilita economia muncii acasă (programul flexibil, jumătatea de normă, programul de lucru care depășește norma de lucru, lipsa normei de lucru); munca la domiciliu și munca pe teren; presiuni mai mari pentru o grilă de salarizare bazată pe vechimea în postul respectiv; un număr mare de oameni din populațiile dependente de bani lichizi din toată lumea fără experiență sau fără speranța unui loc de muncă stabil; cea mai mare parte a muncii „marginală” sau „feminizată”.
Statul: Eroziunea continuă a statului social; descentralizări cu un grad tot mai mare de supraveghere și control; cetățenie prin intermediul telematicii; imperialism și putere politică în mare parte sub forma diferențierii în funcție de cantitatea de informație deținută; militarizare high-tech tot mai mare care se confruntă cu opoziția tot mai mare din partea a numeroase grupuri sociale; reducerea locurilor de muncă din serviciul public din cauza capitalului tot mai mare, care intensifică munca de birou, cu consecințe asupra mobilității ocupaționale a femeilor de culoare; privatizarea tot mai mare a vieții și a culturii materiale și ideologice; asocierea strânsă a privatizării și militarizării, formele high-tech ale vieții personale și publice capitaliste burgheze; lipsa de vizibilitate a diverselor grupuri sociale unele față de celelalte, în legătură cu mecanismele psihologice ale credinței în dușmani abstracți.
Școala: Asocierea tot mai profundă a nevoilor capitalului high-tech și a învățământului public la toate nivelurile, diferențiată prin rasă, clasă și gen; clase manageriale implicate în reformarea și refinanțarea învățământului cu prețul menținerii structurilor democratice educaționale progresiste pentru copii și profesori; educație pentru ignoranța și represiunea maselor în cultura tehnocratică și militarizată; sporirea cultelor oculte, antiștiințifice, aflate în dezacord, și a mișcărilor politice radicale; analfabetismul științific relativ continuu în rândul femeilor albe și al oamenilor de culoare; intensificarea orientării industriale a învățământului (mai ales a învățământului superior) prin intermediul multinaționalelor bazate pe știință (mai ales în companiile dependente de electronică și biotehnologie); elite numeroase, foarte educate, într-o societate tot mai bimodală.
Clinica – spitalul: Intensificarea relațiilor mașină-corp; renegocieri ale metaforelor publice care canalizează experiența personală a corpului, în special în relație cu reproducerea, funcțiile sistemului imunitar și fenomenul „stresului”; intensificarea politicii reproducerii ca reacție la implicațiile istorice mondiale ale controlului potențial, neconștientizat al femeilor asupra relației lor cu reproducerea; apariția unor boli noi, specifice din punct de vedere istoric; lupta pentru descoperirea semnificațiilor și mijloacelor sănătății în medii dominate de produse și procese high-tech; feminizarea continuă a muncii în domeniul sănătății; intensificarea luptei pentru responsabilizarea statului în privința sănătății; continuarea rolului ideologic al mișcărilor populare din domeniul sănătății ca formă majoră a politicii americane.
Biserica: Predicatori „supersalvatori” [super-saver] fundamentaliști electronici care celebrează uniunea dintre capitalul electronic și zeii-fetiș automați; sporirea importanței bisericilor în rezistența împotriva statului militarizat; lupta centrală pentru semnificațiile și autoritatea femeilor în religie; continuarea relevanței spiritualității, întrepătrunse cu sexul și sănătatea, în lupta politică.
Singurul mod de a caracteriza informatica dominației este următorul: o sporire amplă a nesiguranței și a sărăciei culturale, însoțită frecvent de colapsul rețelelor de subzistență pentru cei mai vulnerabili. De vreme ce o mare parte din acest context se întrepătrunde cu relațiile sociale ale științei și tehnologiei, necesitatea unei politici socialist-feministe care să vizeze știința și tehnologia este evidentă. În prezent se fac multe lucruri în acest sens, iar fundamentele activității politice sunt numeroase. De exemplu, eforturile pentru dezvoltarea unor forme de luptă colectivă pentru femeile din sfera muncii plătite, cum ar fi Districtul 925 al SEIU (organizația funcționarilor din cadrul Service Employees International Union – Sindicatul Internațional al Angajaților din Servicii – din Statele Unite), ar trebui să fie o prioritate pentru noi toți. Aceste eforturi sunt strâns legate de restructurarea tehnică a proceselor de muncă și reformarea claselor muncitoare. Aceste eforturi oferă, totodată, o perspectivă asupra unui tip mult mai cuprinzător de organizare a muncii, care implică probleme legate de comunitate, sexualitate și familie care nu au fost niciodată luate în considerație de sindicatele industriale ale bărbaților albi, în mare parte.
Reorganizările structurale legate de relațiile sociale ale științei și tehnologiei evocă o puternică ambivalență. Însă nu este cazul să fim demoralizați complet de implicațiile relației femeilor cu toate aspectele muncii, culturii, producției de cunoaștere, sexualității și reproducerii la sfârșitul secolului XX. Din motive temeinice, majoritatea marxismelor văd doar dominația și nu reușesc prea bine să înțeleagă ceea ce doar pare că este falsă conștiință, dar de fapt este complicitate a oamenilor la propria dominație în capitalismul târziu. Este esențial să ne amintim că ceea ce se pierde, poate mai ales din punctul de vedere al femeilor, este reprezentat, adesea, de formele virulente de opresiune, naturalizate cu nostalgie în fața agresiunii de astăzi. Ambivalența față de unitățile dezintegrate mediate de cultura high-tech necesită nu împărțirea conștiinței în categorii precum „critica lucidă care stă la baza unei epistemologii politice solide” versus „falsa conștiință manipulată”, ci o înțelegere subtilă a plăcerilor, experiențelor și puterilor emergente, cu un mare potențial de a schimba regulile jocului.
Există motive de speranță în fundamentele în curs de constituire pentru noi tipuri de alianțe în ceea ce privește rasa, genul și clasa, pe măsură ce chiar aceste unități elementare de analiză socialist-feministă suferă transformări proteice. Sporirea dificultăților legate de relațiile sociale ale științei și ale tehnologiei, întâmpinate în toată lumea, este drastică. Însă lucrurile cu care oamenii se confruntă nu sunt limpezi, și nu avem relații suficient de ingenioase pentru a contribui cu toții la formularea unor teorii funcționale ale experienței. Eforturile din prezent – marxiste, psihanalitice, feministe, antropologice – de a ne clarifica „propria” experiență sunt rudimentare.
Sunt conștientă de perspectiva bizară pe care mi-o creează propria poziție în contextul istoric – un doctorat în biologie pentru o irlandeză catolică a fost făcut posibil de impactul Sputnik-ului asupra politicii naționale de educație științifică a Statelor Unite. Corpul și mintea îmi sunt construite, în aceeași măsură, atât de cursa înarmării de după al Doilea Război Mondial și de Războiul Rece, cât și de mișcările de emancipare a femeilor. Există mai multe motive de speranță în concentrarea asupra efectelor contradictorii ale politicii care urmărea să creeze tehnocrați americani loiali și care a produs, totodată, un număr mare de disidenți, decât în concentrarea asupra înfrângerilor din prezent.
Parțialitatea permanentă a punctelor de vedere feministe are consecințe asupra așteptărilor noastre cu privire la organizarea și participarea politice. Nu avem nevoie de totalitate pentru a funcționa corespunzător. Visul feminist al unui limbaj comun – ca toate visurile unui limbaj absolut adevărat – al unei definiri absolut fidele a experienței, este un vis totalizator și imperialist. În acest sens, și dialectica este un limbaj de vis, care tânjește să rezolve contradicțiile. Poate că, prin fuziunea cu animalele și mașinile, putem învăța, în mod ironic, cum să nu fim Om, adică întruparea logosului occidental. Din punctul de vedere al plăcerii produse de aceste fuziuni puternice și tabu, devenite inevitabile odată cu relațiile sociale implicate de știință și tehnologie, ar putea exista, într-adevăr, o știință feministă.
Cyborgii: un mit al identității politice
Aș vrea să închei cu un mit despre identitate și limite care ar putea stimula fanteziile politice de sfârșit de secol XX. Pentru această poveste le sunt îndatorată unor scriitori precum Joanna Russ, Samuel R. Delany, John Varley, James Tiptree, Jr., Octavia Butler, Monique Wittig și Vonda McIntyre.[23] Aceștia sunt povestitorii noștri care explorează ce înseamnă să fii încorporat în lumi high-tech. Sunt teoreticieni pentru cyborgi. Explorând concepții despre limitele corpului și ordinea socială, antropologul Mary Douglas (1966, 1970) ne-a ajutat să conștientizăm cât de importantă este imaginea corpului pentru viziunea asupra lumii și, astfel, pentru limbajul politic. Unele feministe franceze , ca Luce Irigaray și Monique Wittig, în ciuda dezacordurilor lor, știu cum să scrie corpul; cum să desprindă erotismul, cosmologia și politica din imaginea încorporării și, mai ales în cazul lui Wittig, din imaginea fragmentării și a reconstituirii corpurilor.[24]
Unele feministe radicale americane, ca Susan Griffin, Audre Lorde și Adrienne Rich, ne-au influențat profund fanteziile politice – dar poate că au restrâns prea mult ceea ce considerăm un corp prietenos și un limbaj politic.[25] Ei pun accentul pe organic, opunându-l tehnologicului. Însă sistemele lor simbolice și pozițiile conexe ale ecofeminismului și păgânismului feminist, suprasaturate de organicisme, nu pot fi înțelese decât în termenii lui Sandoval, ca ideologii opoziționale specifice sfârșitului de secol XX. Ele ar ului, pur și simplu, orice persoană neinteresată de mașinile și conștiința capitalismului târziu. În acest sens, ele fac parte din lumea cyborgilor. Însă reprezintă, totodată, mari bogății pentru feministe, pentru că adoptă explicit posibilitățile inerente în prăbușirea distincțiilor clare dintre organism și mașină și a distincțiilor similare care construiesc sinele occidental. Simultaneitatea prăbușirilor este cea care sparge matricea dominației și deschide posibilități geometrice. Ce am putea învăța din poluarea personală și din poluarea „tehnologică” și politică? Voi analiza pe scurt două grupuri de texte care se suprapun în ceea ce privește perspectiva asupra construirii unui mit potențial util al cyborgului: construirea femeilor de culoare și a sinelui monstruos în science-fiction-ul feminist.
Am sugerat mai devreme că „femeile de culoare” ar putea fi considerate o identitate de cyborg, o subiectivitate sintetizată din fuziunea identităților marginale, în stratificările politico-istorice complexe ale „biomitografiei” acestei identități, Zami (Lorde 1982; King 1987a, 1987b). Există grile materiale și culturale care reprezintă acest potențial; Audre Lorde (1984) surprinde acest aspect în Sister Outsider. În mitul politic pe care l-am formulat, Sister Outsider este femeia extrateritorială, pe care muncitorii americani, feminini și feminizați, trebuie să o considere dușmanul care stă în calea solidarității lor, care le amenință securitatea. În teritoriu, în interiorul granițelor Statelor Unite, Sister Outsider este o ființă potențială în mijlocul raselor și identităților etnice ale femeilor manipulate pentru diviziune, competiție și exploatare în aceleași industrii. „Femeile de culoare” sunt forța de muncă preferată pentru industriile bazate pe știință, femeile reale pentru care piața sexuală, piața muncii și politicile reproducerii din toată lumea devin un caleidoscop al vieții cotidiene. Tinerele coreence angajate în industria sexului și a asamblării de electronice sunt recrutate din licee, educate pentru circuitul integrat. Alfabetizarea, mai ales în limba engleză, e cea care caracterizează munca feminină „ieftină”, atât de atrăgătoare pentru multinaționale.
Contrar stereotipurilor orientaliste ale „primitivismului oral”, alfabetizarea este o caracteristică specială a femeilor de culoare, dobândită atât de femeile negre, cât și de bărbații negri din Statele Unite, prin riscarea istorică a propriei vieți pentru a învăța și a preda scrisul și cititul. Scrisul are o semnificație specială pentru toate grupurile colonizate. Scrisul a fost o componentă esențială a mitului occidental privind distincția dintre culturile orale și scrise, dintre mentalitățile primitive și civilizate, și, mai recent, a erodării respectivei distincții în cadrul teoriilor „postmoderniste” care atacă falogocentrismul Occidentului, cu accentul lui pe activitatea monoteistă, falică, autoritară și singulară, numele unic și desăvârșit.[26] Controversele pe marginea semnificațiilor scrisului sunt o formă majoră a luptei politice contemporane. Eliberarea jocului scriiturii este o chestiune de viață și de moarte. Poezia și povestirile femeilor americane de culoare se concentrează în mod repetat asupra scrisului, asupra accesului la puterea de a semnifica; însă, de data asta, acea putere nu trebuie să fie nici falică, nici inocentă. Scriitura cyborgilor nu trebuie să fie despre alungarea din Paradis, despre imaginarea unei perfecțiuni din vremuri imemoriale anterioare limbajului, scrisului, Omului. Scriitura cyborgilor este despre puterea de a supraviețui, însă nu pe baza inocenței originare, ci a cuceririi instrumentelor necesare pentru a defini lumea care i-a definit, la rândul ei, ca un altul.
Instrumentele sunt adeseori povestiri, povestiri repovestite, versiuni care răstoarnă și înlocuiesc dualismele ierarhice ale identităților naturalizate. Repovestind povestiri originare, autorii cyborg subminează miturile originare centrale în cultura occidentală. Cu toții am fost colonizați de aceste mituri originare, cu idealul lor de împlinire prin apocalipsă. Povestirile originare falogocentrice esențiale pentru cyborgii feminiști sunt integrate în tehnologiile literale – tehnologii care scriu lumea, biotehnologia și microelectronica – care ne-au textualizat recent corpurile ca probleme de cod în grila C3I. Povestirile cyborg feministe au menirea de a înregistra comunicarea și inteligența pentru a submina comanda și controlul.
La figurat și literalmente, politica limbajului marchează luptele femeilor de culoare; iar povestirile despre limbaj au o putere aparte în numeroasele scrieri contemporane ale femeilor de culoare din Statele Unite. De exemplu, repovestirile poveștii femeii indigene Malinche, mama rasei metise „bastarde” din lumea nouă, cunoscătoare excelentă de limbi străine și amantă a lui Cortés, au o semnificație aparte pentru construcțiile identitare ale femeilor chicanas. În Loving in the War Years, Cherríe Moraga (1983) explorează temele identității în vremea în care oamenii nu vorbeau niciodată limba originară, nu spuneau niciodată povestea originară, nu își găseau locul în armonia heterosexualității legitime în grădina culturii și, astfel, nu poate pune la baza identității un mit sau o pierdere a inocenței și dreptul la nume naturale, ale mamei sau ale tatălui.[27] Scriitura lui Moraga, superba ei erudiție, este prezentată în poezia ei ca fiind același tip de violare cum era cunoașterea excelentă a lui Malinche a limbii cuceritorului – o violare, o producție ilegitimă, care permite supraviețuirea. Limba lui Moraga nu este „pură”; este fracturată conștient, o himeră de engleză și spaniolă, ambele limbi ale cuceritorului. Însă tocmai acest monstru himeric, care nu revendică o limbă originară dinaintea violării, creează identitățile erotice, competente, puternice ale femeilor de culoare. Sister Outsider trimite cu gândul la posibilitatea supraviețuirii lumii, însă nu datorită inocenței sale, ci a capacității ei de a trăi în zona de graniță, de a scrie în lipsa unui mit fondator al desăvârșirii originare, cu apocalipsa lui inevitabilă a unei reîntoarceri finale la o unicitate în moarte, despre care Omul și-a imaginat că ar fi Mama inocentă și atotputernică, eliberată la Sfârșit de o altă spirală a aproprierii de către fiul său. Scriitura îi marchează lui Moraga corpul, îl confirmă ca un corp al unei femei de culoare, împotriva posibilității de a trece în categoria nemarcată a tatălui anglo sau în mitul orientalist al „lipsei originare de alfabetizare” a unei mame care nu a existat niciodată. Aici mama era Malinche, nu Eva înainte de a mușca din fructul oprit. Scriitura o confirmă pe Sister Outsider, nu pe Femeia dinaintea Actului de a Scrie, de care are nevoie Familia falogocentrică a Omului.
Scrisul este prin excelență tehnologia cyborgilor, a suprafețelor gravate de la sfârșitul secolului XX. Politica cyborgilor este lupta pentru limbaj și lupta împotriva comunicării perfecte, împotriva singurului cod care transmite perfect întregul sens, dogma centrală a falogocentrismului. De aceea, politica cyborgilor pune accentul pe zgomot și susține poluarea, bucurându-se de fuziunea ilegitimă între animal și mașină. Acestea sunt împerecherile care fac Bărbatul și Femeia atât de problematici, subminând structura dorinței, forța imaginată ca generatoare de limbaj și de gen, și, astfel, subminând structura și modurile de reproducere a identității „occidentale”, a naturii și a culturii, a oglinzii și a ochiului, a sclavului și a stăpânului, a corpului și a minții. „Noi” nu am ales inițial să fim cyborgi, ci alegerea stă la baza unei politici și a unei epistemologii liberale care imaginează reproducerea indivizilor dinaintea replicărilor mai ample ale „textelor”.
Din perspectiva cyborgilor, care nu mai simt nevoia de a-și justifica politica prin poziția „noastră” privilegiată a opresiunii care încorporează toate celelalte forme de dominație, inocența celor complet violați, fundamentul celor aflați mai aproape de natură, putem vedea posibilități semnificative. Feminismele și marxismele au rămas înțepenite în imperativele epistemologice occidentale pentru a construi un subiect revoluționar din perspectiva unei ierarhii a opresiunilor și/sau a unei poziții latente de superioritate morală, inocență și apropiere mai mare de natură. În afara unui vis originar al unui limbaj comun sau al unei simbioze originare care să promită protecție față de separarea „masculină” ostilă, dar înscrisă în jocul unui text care nu are o interpretare decisiv privilegiată sau o istorie a mântuirii, recunoașterea de „sine” ca implicare totală în lume ne eliberează de nevoia de a lega politica de identificare, partide de avangardă, puritate și maternitate. Privată de identitate, rasa bastardă ne învață despre puterea marginilor și despre importanța unei mame ca Malinche. Femeile de culoare au transformat-o din mama cea rea a fricii masculiniste în mama erudită de la început care ne învață supraviețuirea.
Aceasta nu este doar deconstrucție literară, ci o transformare liminală. Fiecare poveste care începe cu inocența originară și privilegiază reîntoarcerea la puritate imaginează drama vieții care presupune individualizare, separare, nașterea sinelui, tragedia autonomiei, debutul scriiturii, alienare; cu alte cuvinte, război, temperat de repausul imaginar în sânul Celuilalt. Aceste narațiuni sunt guvernate de o politică a reproducerii – renaștere imaculată, perfecțiune, abstracțiune. În această narațiune, femeile sunt considerate mai mult sau mai puțin oportune, însă există un acord unanim în privința nivelului lor mai scăzut de personalitate, de individualitate, a legăturii lor mai strânse cu oralitatea, cu Mama, mai puțin importantă în autonomia masculină, un drum care nu trece prin Femeie, Primitiv, Zero, Stadiul Oglinzii și imaginarul lui, ci prin femei și alți cyborgi ilegitimi, actuali, născuți nu din Femeie, care refuză resursele ideologice ale victimizării pentru a avea o viață reală. Acești cyborgi sunt oamenii care refuză să dispară la un semn, indiferent de câte ori un comentator „occidental” remarcă trista dispariție a unui alt primitiv, a unui alt grup organic, ucis de tehnologia „occidentală”, de scriitură.[28] Acești cyborgi din viața reală (de exemplu, muncitoarele din satul din sud–est-asiatic care lucrează pentru firmele japoneze și americane de electronice, descrise de Aihwa Ong) rescriu activ textele corpurilor și societăților lor. În acest joc al lecturilor, recompensa este supraviețuirea.
Recapitulând, anumite dualisme au persistat în tradițiile occidentale; toate au făcut parte din sistemul rațiunilor și practicilor de dominare a femeilor, a oamenilor de culoare, a naturii, a muncitorilor, a animalelor – pe scurt, dominarea tuturor celor construiți ca alții, a căror menire este să oglindească sinele. Cele mai importante dintre aceste dualisme îngrijorătoare sunt sine/altul, minte/corp, cultură/natură, bărbat/femeie, civilizat/primitiv, realitate/aparență, întreg/parte, agent/resursă, creator/creat, activ/pasiv, bine/rău, adevăr/iluzie, total/parțial, Dumnezeu/om. Sinele este acel Unu care nu este dominat, care știe acest lucru prin exploatarea celuilalt, celălalt este acela de care depinde viitorul, care știe acest lucru din experiența dominației, care contrazice autonomia sinelui. Să fii Unu înseamnă să fii autonom, să fii puternic, să fii Dumnezeu; însă să fii Unu înseamnă să fii o iluzie și, astfel, să fii implicat într-o dialectică a apocalipsei cu celălalt. Cu toate astea, să fii un altul înseamnă să fii multiplu, fără o delimitare clară, constrâns, nesubstanțial. Unu înseamnă prea puțini, însă doi înseamnă prea mulți.
Cultura high-tech pune în dificultate aceste dualisme în moduri care mai de care mai interesante. În relația dintre om și mașină, nu este clar cine creează și cine este creat. În mașini nu este clar ce anume e minte și ce anume e corp din ceea ce devine practici de codare. În măsura în care ne recunoaștem atât în discursul formal (de exemplu, în biologie), cât și în practicile cotidiene (de exemplu, în economia casnică în circuitul integrat), descoperim că suntem cyborgi, hibrizi, mozaicuri, himere. Organismele biologice au devenit sisteme biotice, aparate de comunicare asemeni altora. Nu există o separare ontologică, fundamentală în cunoașterea noastră formală a mașinii și a organismului, a tehnicului și a organicului. Replica Rachel din Vânătorul de recompense al lui Ridley Scott este imaginea fricii, a iubirii și a confuziei unei culturi a cyborgilor.
Una dintre consecințe este intensificarea sentimentului legăturii pe care o avem cu uneltele noastre. Starea de transă experimentată de mulți utilizatori de computere a devenit un subiect principal al cinematografiei science-fiction și al glumelor culturale. Poate că paraplegicii și alți oameni cu handicap sever pot avea cele mai intense experiențe ale hibridizării complexe cu alte aparate de comunicare.[29] Romanul prefeminist The Ship Who Sang (1969) al lui Anne McCaffrey explora conștiința unui cyborg, un hibrid între creierul unei fete și o mașinărie complexă, creat după nașterea unui copil cu handicap sever. Gen, sexualitate, încorporare, abilitate: narațiunea le reconstituia pe toate. De ce corpurile noastre ar trebui să se termine cu pielea sau să includă, cel mult, alte ființe învelite în piele? Din secolul al XVII-lea până acum, mașinile au putut fi animate – li s-au putut da suflete fantomatice pentru a le face să vorbească sau să se miște sau să răspundă de dezvoltarea și capacitățile lor mentale ordonate. Sau organismele puteau fi mecanizate – reduse la corp, înțeles ca suport al minții. Aceste relații mașină-organism sunt perimate, nu mai sunt necesare. Pentru noi, atât în sfera imaginației, cât și a altor practici, mașinile pot fi aparate protetice, componente intime, euri prielnice. Nu avem nevoie de holismul organic pentru a ne atribui o integritate impermeabilă, femeia totală și variantele ei feministe (mutanți?). Voi încheia acest subiect printr-o interpretare foarte subiectivă a logicii monștrilor cyborgici din a doua serie de texte pe care mi le-am ales, science-fiction-ul feminist.
Cyborgii care populează science-fiction-ul feminist determină ca statutul bărbatului sau al femeii, al umanului, al artefactului, al membrului unei rase, al entității individuale sau al corpului să fie foarte problematic. Katie King explică de ce plăcerea lecturii acestor ficțiuni nu se bazează, în mare parte, pe identificare. Studenții care se întâlnesc cu Joanna Russ pentru prima oară, studenții care au învățat să interpreteze scriitorii moderniștii, cum ar fi James Joyce sau Virginia Woolf, fără să clipească, nu știu cum să apuce The Adventures of Alyx sau The Female Man, în care personajele resping încercările cititorului de a găsi desăvârșirea inocentă, oferindu-i în schimb plăcerea misiunilor eroice, a erotismului exuberant și a politicii serioase. The Female Man este povestea a patru versiuni ale unui genotip unic care se întâlnesc, dar care, puse laolaltă, nu formează un întreg, nu rezolvă dilemele acțiunii morale violente și nici nu înlătură scandalul tot mai mare pe marginea genului. Science-fiction-ul feminist al lui Samuel R. Delany, în special Tales of Nevérÿon, ironizează povestirile originare refăcând revoluția neolitică, reluând acțiunile fondatoare ale civilizației occidentale pentru a le submina plauzibilitatea. James Tiptree, Jr., autoare a cărei ficțiune a fost considerată deosebit de masculină până când genul ei „real” a ieșit la iveală, spune povești despre o reproducere bazată pe tehnologii nespecifice mamiferelor, cum ar fi alternarea generațiilor de masculi purtători de pui și responsabili cu hrănirea acestora. John Varley construiește un cyborg suprem în explorarea sa principial feministă a Geei, un aparat tehnologic sub forma unei zeițe nebune, a unei planete, a unei farsoare și a unei bătrâne pe suprafața căruia se înmulțesc o multitudine extraordinară de simbioze postcyborgice. Octavia Butler scrie despre o vrăjitoare africană care își pune în funcțiune puterile de metamorfozare pentru a lupta împotriva manipulărilor genetice ale rivalului său (Wild Seed), despre faliile temporale care aruncă o femeie neagră modernă din Statele Unite în sclavie, unde acțiunile ei în relație cu stăpânul-antecesorul ei alb determină posibilitatea propriei nașteri (Kindred), și despre observațiile ilegitime despre identitate și comunitate ale unui copil adoptat, rezultat dintr-o încrucișare între specii, care ajunge să cunoască dușmanul ca sine (Survivor).
Pentru că este deosebit de bogat în transgresiuni ale limitelor, Superluminal al Vondei McIntyre poate închide acest catalog trunchiat al monștrilor promițători și periculoși care contribuie la redefinirea plăcerilor, a politicii încorporării și a scriiturii feministe. Într-o narațiune în care niciun personaj nu este „pur” uman, statutul umanului este foarte problematic. Orca, o femelă cufundar modificată genetic, poate vorbi cu balenele ucigașe și supraviețui condițiilor din adâncimile mari ale oceanului, însă își dorește să exploreze spațiul ca un pilot, ceea ce necesită implanturi bionice care i-ar pune în pericol înrudirea cu cufundarii și cetaceele. Transformările sunt efectuate de vectori virali care poartă un nou cod de dezvoltare, printr-o operație de transplant, prin implanturi de aparate microelectronice, prin dubli analogi și alte mijloace. Laenea devine pilot acceptând un implant de inimă și o mulțime de alte modificări care îi permit supraviețuirea în timpul deplasării la viteze mai mari decât viteza luminii. Toate personajele explorează limitele limbajului; visul de a-și împărtăși experiența; și nevoia de limitare, parțialitate și intimitate chiar și în această lume a transformărilor și legăturilor proteice. Superluminal are în vedere, totodată, definirea contradicțiilor unei lumi a cyborgilor într-un alt sens; el încorporează la nivel textual intersecția teoriei feministe și a discursului colonial în science-fiction-ul despre care am discutat în acest capitol. Aceasta este o conjuncție cu o lungă istorie pe care multe feministe din „Lumea Întâi” au încercat să o reprime – inclusiv eu, în lecturile mele ale Superluminal, înainte ca Zoe Sofoulis să-mi ceară socoteală – una a cărei poziționare diferită în informatica dominației a sistemului mondial a făcut-o extrem de vigilentă față de momentul imperialist al tuturor culturilor science-fiction, inclusiv al science-fiction-ului femeilor. Dintr-o sensibilitate feministă australiană, Sofoulis a ținut minte mai bine rolul lui McIntyre ca scriitor al aventurilor Căpitanului Kirk și ale lui Spock în serialul TV Star Trek, decât modul în care a reinterpretat povestea idilică în Superluminal.
Monștrii au definit întotdeauna limitele comunității în fanteziile occidentale. Centaurii și amazoanele din Grecia Antică au stabilit limitele polisului ca centru pentru masculii umani greci, prin subminarea căsniciei și pângărirea limitelor războinicului cu animalitate și feminitate. Gemenii siamezi și hermafrodiții reprezentau materialul uman amalgamat în Franța modernă timpurie, care a stat la baza discursului despre natural și supranatural, medical și legal, despre semnele nefaste și boli – toate esențiale pentru închegarea identității moderne.[30] Științele evoluționiste și comportamentale care studiază maimuțele și gorilele marchează limitele multiple ale identităților industriale de la sfârșitul secolului XX. Monștrii cyborg din science-fiction-ul feminist definesc posibilități și limite politice foarte diferite de cele propuse de literatura mundană a Bărbatului și a Femeii.
A te gândi serios că imaginile cyborgilor sunt altceva decât dușmanii noștri are mai multe consecințe. Corpurile noastre, noi înșine; corpurile sunt reprezentări ale puterii și ale identității. Și cyborgii nu fac excepție. Un corp de cyborg nu e inocent; el nu a luat naștere într-o grădină; nu caută o identitate unitară și, astfel, generează dualisme antagonice la nesfârșit (sau până la sfârșitul lumii); ia ironia de-a gata. Unul înseamnă prea puțini, iar doi înseamnă doar o singură posibilitate. Plăcerea intensă produsă de abilitate, de abilitatea mașinii, nu mai este un păcat, ci un aspect al încorporării. Mașina nu este un obiect care trebuie animat, venerat sau dominat. Mașina suntem noi, procesele noastre, un aspect al încorporării noastre. Pentru mașini putem să fim responsabili; ele nu ne domină, nici nu ne amenință. Suntem responsabili pentru limite; noi suntem limitele. Până acum (odată ca niciodată), încorporarea feminină părea a fi un dat, părea să fie organică, necesară; iar încorporarea feminină părea a însemna abilitatea de a fi mamă, alături de extensiunile ei metaforice. Numai dacă nu suntem acceptați putem găsi plăcere intensă în mașini, și apoi să ne scuzăm că aceasta nu a fost decât o activitate organică, la urma urmei, specifică femeilor. Cyborgii ar putea lua mai în serios aspectul parțial, fluid, ocazional al sexului și al încorporării sexuale. Genul ar putea să nu fie o identitate globală, la urma urmei, chiar dacă are o întindere și o profunzime istorice.
Întrebarea încărcată de ideologie despre ce anume înseamnă activitate cotidiană, experiență, poate fi abordată prin utilizarea imaginii cyborgului. Feministele au început să susțină în ultima vreme că femeile sunt dedicate vieții de zi cu zi, că femeile, mai mult decât bărbații, asigură traiul zilnic și, astfel, au, potențial, o poziție epistemologică privilegiată. Există un aspect irezistibil al acestei idei, care scoate la lumină activitatea feminină neprețuită până acum și o numește fundamentul vieții. Dar fundamentul vieții? Cum rămâne cu toată ignoranța femeilor, cu toate excluderile și eșecurile în ceea ce privește cunoștințele și abilitățile? Cum rămâne cu accesul bărbaților la competențele de zi cu zi, la cunoașterea modului în care poți construi lucruri, le poți desface, te poți juca? Cum rămâne cu alte încorporări? Genul cyborgului este o posibilitate locală care se răzbună la nivel global. Rasa, genul și capitalul necesită o teorie cyborgică a întregilor și a părților. În cyborgi nu există tendința de a produce o teorie totală, ci există o experiență intimă a limitelor, a construirii și a deconstruirii lor. Există un sistem al mitului gata să devină limbaj politic pentru a fundamenta unul dintre modurile în care putem privi știința și tehnologia și în care ne putem împotrivi informaticii dominației pentru a avea puterea de a acționa.
Imaginea cyborgului poate sprijini exprimarea a două argumente esențiale în acest eseu: primul, producerea unei teorii totalizatoare, universale e o greșeală majoră care are foarte puțină legătură cu realitatea, probabil dintotdeauna, dar mai ales acum; și al doilea, a-ți asuma responsabilitatea pentru relațiile sociale ale științei și tehnologiei înseamnă a refuza o metafizică antiștiințifică, o demonologie a tehnologiei, și, astfel, înseamnă a adopta sarcina avizată de a reconstrui limitele vieții cotidiene, stabilind legături parțiale cu ceilalți, comunicând cu toate părțile noastre. Nu este vorba doar despre faptul că știința și tehnologia sunt mijloace posibile care pot asigura o satisfacție umană extraordinară, dar și o matrice a dominațiilor complexe. Imaginea cyborgului poate propune o cale de ieșire din labirintul dualismelor prin care ne-am explicat corpurile și uneltele nouă însene. Acesta nu este visul unui limbaj comun, ci al unei heteroglossii infidele și puternice. Este o fantezie a unei feministe care vorbește mai multe limbi pentru a băga spaima în circuitele supersalvatorilor noii drepte. Înseamnă atât a construi, cât și a distruge mașini, identități, categorii, relații, povești despre spațiul cosmic. Deși ambii sunt prinși în dansul spiralei, mai bine cyborg decât zeiță.
Bibliografie
Athanasiou, T., „High-tech politics: the case of artificial intelligence”, în Socialist Review, nr. 92, 1987, pp. 7-35.
Bambara, T. C., The Salt Eaters, New York, Vintage/Random House, 1981.
Baudrillard, J., Simulations, trad. de P. Foss, P. Patton & P. Beitchman, New York, Semiotext[e], 1983.
Bird, E., „Green Revolution imperialism, I & H”, conferință susținută la University of California, Santa Cruz, 1984.
Bleier, R., Science and Gender: A Critique of Biology and Its Themes on Women, New York, Pergamon, 1984.
Bleier, R. (ed.), Feminist Approaches to Science, New York, Pergamon, 1986.
Blumberg, R. I., Stratification: Socioeconomic and Sexual Inequality, Boston, Brown, 1981.
Blumberg, R. I., „A general theory of sex stratification and its application to the positions of women in today’s world economy”, conferință susținută la Sociology Board, University of California, Santa Cruz, 1983.
Burke, C., „Irigaray through the looking glass”, în Feminist Studies, vol. 7, nr. 2, 1981, pp. 288-306.
Burr, S. G., „Women and work”, în B. K. Haber (ed.), The Women’s Annual, 1981, Boston, G. K. Hall, 1982.
Busch, I. & Lacy, W., Science, Agriculture, and the Politics of Research, Boulder, CO, Westview, 1983.
Butler, O., Clay’s Ark, New York, St. Martin’s, 1984.
Butler, O., Dawn, New York, Warner, 1987.
Butler-Evans, E., „Race, gender and desire: narrative strategies and the production of ideology in the fiction of Tony Cade Bambara, Toni Morrison and Alice Walker”, University of California din Santa Cruz, teză de doctorat, 1987.
Carby, H., Reconstructing Womanhood: The Emergence of the Afro-American Woman Novelist, New York, Oxford University Press, 1987.
Christian, B., Black Feminist Criticism: Perspectives on Black Women Writers, New York, Pergamon, 1985.
Clifford, J., „On ethnographic allegory”, în J. Clifford & G. Marcus (eds.), Writing Culture: The Poetics and Politics of Ethnography, Berkeley, University of California Press, 1985.
Clifford, J., The Predicament of Culture: Twentieth-Century Ethnography, Literature, and Art, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1988.
Cohn, C., „Nuclear language and how we learned to pat the bomb”, în Bulletin of Atomic Scientists, 1987a, pp. 17-24.
Cohn, C., „Sex and death in the rational world of defense intellectuals”, în Signs, vol. 12, nr. 4, 1987b, pp. 687-718.
Collins, P. H., „Third World women in America”, în B. K. Haber (ed.), The Women’s Annual, 1981, Boston, G. K. Hall, 1982.
Cowan, R. S., More Work for Mother: The Ironies of Household Technology from the Open Hearth to Microwave, New York, Basic, 1983.
Daston, L. & Park, K., „Hermaphrodites in Renaissance France”, lucrare nepublicată, nedatată.
de Lauretis, T., „The violence of rhetoric: considerations on representation and gender”, în Semiotica, vol. 54, 1985, pp. 11-31.
de Lauretis, T., „Feminist studies/critical studies: issues, terms, and contexts”, în T. de Lauretis (ed.), Feminist Studies/Critical Studies, Bloomington, Indiana University Press, 1986b, pp. 1-19.
de Lauretis, T. (ed.), Feminist Studies/Critical Studies, Bloomington, Indiana University Press, 1986b.
de Waal, F., Chimpanzee Politics: Power and Sex among the Apes, New York, Harper &Row, 1982.
Derrida, J., Of Grammatology, trad. și introd. de G. C. Spivak, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1976.
D’Onofrio-Flores, P. & Pfafflin, S. M. (eds.), Scientific-Technological Change and the Role of Women in Development, Boulder, Westview, 1982.
Douglas, M., Purity and Danger, London, Routledge & Kegan Paul, 1966.
Douglas, M., Natural Symbols, London, Cresset Press, 1970.
DuBois, P., Centaurs and Amazons, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1982.
Duchen, C., Feminism in France from May ’68 to Mitterand, London, Routledge & Kegan Paul, 1986.
Edwards, P., „Border wars: the science and politics of artificial intelligence”, în Radical America, vol. 19, nr. 6, 1985, pp. 39-52.
Enloe, C., „Women textile workers in the militarization of Southeast Asia”, în J. Nash & M. P. Fernandez-Kelly (eds.), Women and Men and the International Division of Labor, Albany, State University of New York Press, 1983a, pp. 407-425.
Enloe, C., Does Khaki Become You? The Militarization of Women’s Lives, Boston, South End, 1983b.
Epstein, B., Political Protest and Cultural Revolution: Nonviolent Direct Action in the Seventies and Eighties, Berkeley, University of California Press, 1993.
Evans, M. (ed.), Black Women Writers: A Critical Evaluation, Garden City, NY, Doubleday/Anchor, 1984.
Fausto-Sterling, A., Myths of Gender: Biological Theories about Women and Men, New York, Basic, 1985.
Fernandez-Kelly, M. P., For We Are Sold, I and My People, Albany, State University of New York Press, 1983.
Fisher, D. (ed.), The Third Woman: Minority Women Writers of the United States, Boston, Houghtn Mifflin, 1980.
Flax, J., „Politic philosophy and the patriarchal unconscious: a psychoanalytic perspective on epistemology and metaphysics”, în S. Harding and M. Hintikka (eds.), Discovering Reality: Feminist Perspectives on Epistemology, Metaphysics, Methodology, and Philosophy of Science, Dordrecht, Reidel, 1983, pp. 245-282.
Foucault, M., The Birth of the Clinic: An Archaeology of Medical Perception [Naissance de la clinique – une archéologie du regard médical, 1963], trad. de A. M. Smith, New York, Vintage, 1975.
Foucault, M., Discipline and Punish: The Birth of the Prison [Surveiller et punir, 1975], trad. de Alan Sheridan, New York, Vintage, 1979.
Foucault, M., The History of Sexuality, vol. I, An Introduction [Histoire de la sexualité, vol. I, La volonté de savoir, 1976], trad. de R. Hurley, New York, Pantheon, 1978.
Fraser, K., Something. Even Human Voices. In the Foreground, a Lake, Berkeley, CA, Kelsey St Press, 1984.
Fuentes, A. & Ehrenreich, B., Women in the Global Factory, Boston, South End, 1983.
Gates, H. L., „Writing «race» and the difference it makes”, în „Race”, Writing, and Difference, număr special, Critical Inquiry, vol. 12, nr. 1, pp. 1-20.
Giddings, Paula, When and Where I Enter: The Impact of Black Women on Race and Sex in America, Toronto, Bantam, 1985.
Gilbert, S. M. & Gubar, S., The Madwoman in the Attic: The Woman Writer and the Nineteenth-Century Literary Imagination, New Haven, CT, Yale University Press, 1979.
Gordon, L., Heroes of Their Own Lives. The Politics and History of Family Violence, Boston 1880-1960, New York, Viking/Penguin, 1988.
Gordon, R., „The computerization of daily life, the sexual division of labor, and the homework economy”, conferință susținută la Silicon Valley Workshop, University of California din Santa Cruz, 1983.
Gordon, R. & Kimball, L., „High-technology, employment and the challenges of education”, Silicon Valley Research Project, Working Paper, nr. 1.
Gould, S. J., Mismeasure of Man, New York, Norton, 1981.
Gregory, J. & Nussbaum, K., „Race against time: automation of the office”, în Office: Technology and People, vol. 1, 1982, pp. 197-236.
Griffin, S., Woman and Nature: The Roaring Inside Her, New York, Harper & Row, 1978.
Grossman, R., „Women’s place in the integrated circuit”, în Radical America, vol. 14, nr. 1, 1980, pp. 29-50.
Haas, V. & Perucci, C. (eds.), Women in Scientific and Engineering Professions, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1984.
Hacker, S., „The culture of engineering: women, workplace, and machine”, în Women’s Studies International Quarterly, vol. 4, nr. 3, 1981, pp. 341-353.
Hacker, S., „Doing it the hard way: ethnographic studies in the agribusiness and engineering classroom”, conferință susținută la California America Studies Association, Pomona, 1984.
Hacker, S. & Bovit, L., „Agriculture to agribusiness: technical imperatives and changing roles”, conferință susținută la Society for the History of Technology, Milwaukee, 1981.
Haraway, D. J., „The biological enterprise: sex, mind, and profit and human engineering to sociobiology”, în Radical History Review, nr. 20, 1979, pp. 206-37.
Haraway, D. J., „Signs of dominance: from a physiology to a cybernetics of primate society”, în Studies in History of Biology, nr. 6, 1983, pp. 129-219.
Haraway, D. J., „Class, race, sex, scientific objects of knowledge: a socialist-feminist perspective on the social construction of productive knowledge and some political consequences”, în V. Haas & C. Perucci (eds.), Women in Scientific and Engineering Professions, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1984, pp. 212-229.
Haraway, D. J., „Teddy bear patriarchy: taxidermy in the Garden of Eden, New York City, 1908-36”, în Social Text, nr. 11, 1984-1985, pp. 20-64.
Haraway, D. J., Primate Visions: Gender, Race, and Nature in the World of Modern Science, New York, Routledge, 1989.
Haraway, D. J., Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature, London, Free Association Press, 1991.
Harding, S., The Science Question in Feminism, Ithaca, Cornell University Press, 1986.
Harding, S. & Hintikka, M. (eds.), Discovering Reality: Feminist Perspectives on Epistemology, Metaphysics, Methodology, and Philosophy of Science, Dordrecht, Reidel, 1983.
Hartsock, N., „The feminist standpoint: developing the ground for a specifically feminist historical materialism”, în S. Harding & M. Hintikka (eds.), Discovering Reality: Feminist Perspectives on Epistemology, Metaphysics, Methodology, and Philosophy of Science, Dordrecht, Reidel, 1983a, pp. 283-310.
Hartsock, N., Money, Sex, and Power, New York, Longman, 1983b; Boston, Northeastern University Press, 1984.
Hartsock, N. „Rethinking modernism: minority and majority theories”, în Cultural Critique, nr. 7, 1987, pp. 187-206.
Hogness, E. R., „Why stress? A look at the making of stress, 1936-56”, 1983, articol nepublicat obținut de la autor, 4437 Mill Creek Rd, Healdsburg, CA 95448.
hooks, bell, Ain’t I a Woman, Boston, South End, 1981.
hooks, bell, Feminist Theory: From Margin to Center, Boston, South End, 1984.
Hrdy, S. B., The Woman That Never Evolved, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1981.
Hubbard, R., Henifin, M. S. & Fried, B. (eds.), Women Look at Biology Looking at Women: A Collection of Feminist Critiques, Cambridge, MA, Schenkman, 1979.
Hubbard, R., Henifin, M. S. & Fried, B. (eds.), Biological Woman, the Convenient Myth, Cambridge, MA, Schenkman, 1982.
Hull, G., Scott, P. B. & Smith, B. (eds.), All the Women Are White, All the Blacks Are Men, But Some of Us Are Brave, Old Westbury, The Feminist Press, 1982.
International Fund for Agricultural Development, IFAD Experience Relating to Rural Women, 1977-84, Rome, IFAD, 37, 1985.
Irigaray, L., Ce sexe qui n’en est pas un, Paris, Minuit, 1977.
Irigaray, L. Et l’une ne bouge pas sans l’autre, Paris, Minuit, 1979.
Jagger, A., Feminist Politics and Human Nature, Totowa, NJ, Roman & Allenheld, 1983.
Jameson, F., „Post-modernism, or the cultural logic of late capitalism”, în New Left Review, nr. 146, 1984, pp. 53-92.
Kahn, D. & Neumaier, D. (eds.), Cultures in Contention, Seattle, Real Comet, 1985.
Keller, E. F., A Feeling for the Organism, San Francisco, Freeman, 1983.
Keller, E. F., Reflections on Gender and Science, New Haven, Yale University Press, 1985.
King, K., „The pleasure of repetition and the limits of identification in feminist science fiction: reimaginations of the body after the cyborg”, conferință susținută la California American Studies Association, Pomona, 1984.
King, K., „The situation of lesbianism as feminism’s magical sign: contests for meaning and the U.S. women’s movement, 1968-72”, în Communication, nr. 9(1), 1986, pp. 65-92.
King, K., „Canons without innocence”, University of California din Santa Cruz, 1987a, teză de doctorat.
King, K., The Passing Dreams of Choice… Once Before and After: Audre Lorde and the Apparatus of Literary Production, prezentarea cărții, University of Maryland din College Park, 1987b.
Kingston, M. H., China Men, New York, Knopf, 1977.
Klein, H., „Marxism, psychoanalysis, and mother nature”, în Feminist Studies, vol. 15, nr. 2, 1989, pp. 255-278.
Kramarae, C. & Treichler, P., A Feminist Dictionary, Boston, Pandora, 1985.
Latour, B., Les microbes. Guerre et paix, suivi de Irréductions, Paris, Métailié, 1984.
Lerner, G. (ed.), Black Women in White America: A Documentary History, New York, Vintage, 1973.
Lévi-Strauss, C., Tristes Tropiques, trad. de John Russell, New York, Atheneum, 1971.
Lewontin, R. C., Rose, S. & Kamin, L. J., Not in Our Genes: Biology, Ideology, and Human Nature, New York, Pantheon, 1984.
Lorde, A., Zami, a New Spelling of My Name [1982], Trumansberg, NY, Crossing,1983.
Lorde, A., Sister Outsider, Trumansberg, NY, Crossing, 1984.
Lowe, L., „French literary Orientalism: The representations of «others» in the texts of Montesquieu, Flaubert, and Kristeva”, University of California din Santa Cruz, 1986, teză de doctorat.
Mackey, N., „Review”, în Sulfur, nr. 2, 1984, pp. 200-205.
MacKinnon, C., „Feminism, marxism, method, and the state: an agenda for theory”, în Signs, vol. 7, nr. 3, 1982, pp. 515-544.
MacKinnon, C., Feminism Unmodified: Discourses on Life and Law, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1982.
Many Voices, One Chant: Black Feminist Perspectives, Feminist Review, nr. 17, număr special, 1984.
Marcuse, H., One-Dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced Industrial Society, Boston, Beacon, 1964.
Markoff, J. & Siegel, L., „Military micros”, lucrare prezentată la conferința Silicon Valley Research Project, University of California din Santa Cruz, 1983.
Marks, E. & de Courtivron, I. (eds.), New French Feminisms, Amherst, University of Massachussetts Press, 1980.
McCaffrey, A., The Ship Who Sang, New York, Ballantine, 1969.
Merchant, C., The Death of Nature: Women, Ecology, and the Scientific Revolution, New York, Harper & Row, 1980.
Microelectronics Group, Microelectronics: Capitalist Technology and the Working Class, London, CSE, 1980.
Mohanty, C. T., „Under western eyes: feminist scholarship and colonial discourse”, în Boundary, vol. 2, 3, nr. 12/13, 1984, pp. 333-358.
Moraga, C., Loving in the War Years: lo que nunca pasó por sus labios, Boston, South End, 1983.
Moraga, C., & Anzaldúa, G. (eds.), This Bridge Called My Back: Writings by Radical Women of Color, Watertown, Persephone, 1981.
Morgan, E., The Descent of Woman, New York, Stein & Day, 1972.
Morgan, R. (ed.), Sisterhood Is Global, Garden City, NY, Anchor/Doubleday, 1984.
Nash, J. & Fernandez-Kelly, M. P. (eds.), Women and Men and the International Division of Labor, Albany, State University of New York Press, 1983.
Nash, R., „The exporting and importing of nature: nature-appreciation as a commodity, 1850-1980”, în Perspectives in American History, nr. 3, 1979, pp. 517-560.
National Science Foundation, Women and Minorities in Science and Engineering, Washington, NSF, 1988.
O’Brien, M., The Politics of Reproduction, New York, Routledge & Kegan Paul, 1981.
Ong, A., Spirits of Resistance and Capitalist Discipline: Factory Workers in Malaysia, Albany, State University of New York Press, 1987.
Ong, W., Orality and Literacy: The Technologizing of the Word, New York, Methuen, 1982.
Park, K. & Daston, L. J., „Unnatural conceptions: the study of monsters in sixteenth- and seventeenth-century France and England”, în Past and Present, nr. 92, 1981, pp. 20-54.
Perloff, M., „Dirty language and scramble systems”, în Sulfur, nr. 11, 1984, pp. 178-83.
Petchesky, R. P., „Abortion, anti-feminism and the rise of the New Right”, în Feminist Studies, vol. 7, nr. 2, pp. 206-246.
Piven, F. F. & Coward, R., The New Class War: Reagan’s Attack on the Welfare State and Its Consequences, New York, Pantheon, 1982.
Preston, D., „Shooting in paradise”, în Natural History, nr. 93(12), 1984, pp. 14-19.
Reskin, B. F. & Hartmann, H. (eds.), Women’s Work, Men’s Work, Washington, National Academy of Sciences, 1986.
Rich, A., The Dream of a Common Language, New York, Norton, 1978.
Rose, H., „Hand, brain, and heart: a feminist epistemology for the natural sciences”, în Signs, vol. 9, nr. 1, 1983, pp. 73-90.
Rose, H., „Women’s work: women’s knowledge”, în J. Mitchell & A. Oakley (eds.), What Is Feminism? A Re-Examination, New York, Pantheon, 1986, pp. 161-183.
Rose, S., The American Profile Poster: Who Owns What, Who Makes How Much, Who Works Where, and Who Lives with Whom?, New York, Pantheon, 1986.
Rossiter, M., Women Scientists in America, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1982.
Rothschild, J. (ed.), Machina ex Dea: Feminist Perspectives on Technology, New York, Pergamon, 1983.
Russ, J., How to Suppress Women’s Writing, Austin, University of Texas Press, 1983.
Sachs, C., The Invisible Farmers: Women in Agricultural Production, Totowa, Rowman & Allenheld, 1983.
Said, E., Orientalism, New York, Pantheon, 1978.
Sandoval, C., „Dis-illusionment and the poetry of the future: the making of oppositional consciousness”, University of California din Santa Cruz, 1984, lucrare pentru admiterea la doctorat.
Sandoval, C., Yours in Struggle: Women Respond to Racism, a Report on the National Women’s Studies Association, Oakland, CA, Center for Third World Organizing, nedatat.
Schiebinger, L., „The history and philosophy of women in science: a review essay”, în Signs, vol. 12, nr. 2, 1987, pp. 305-332.
Science Policy Research Unit, Microelectronics and Women’s Employment in Britain, University of Sussex, 1982.
Smith, D., „Women’s perspective as a radical critique of sociology”, în Sociological Inquiry, nr. 44, 1974.
Smith, D., „A sociology of women”, în J. Sherman & E. T. Beck (eds.), The Prism of Sex, Madison, University of Wisconsin Press, 1979.
Smith, B., „Toward a Black feminist criticism” [1977], în E. Showalter (ed.), The New Feminist Criticism: Essays on Women, Literature and Theory, New York, Pantheon, 1985, pp. 168-85.
Smith, B., (ed.), Home Girls: A Black Feminist Anthology, New York, Kitchen Table, Women of Color Press, 1983.
Sofia, Z. (Z. Sofoulis), „Exterminating fetuses: abortion, disarment, and the sexo-semiotics of extra-terrestrialism”, în Diacritics, vol. 14, nr. 2, 1984, pp. 47-59.
Sofoulis, Z., „Lacklein”, University of California din Santa Cruz, 1987, eseu nepublicat.
Sontag, S., On Photography, New York, Dell, 1977.
Stacey, J., „Sexism by a subtler name? Postindustrial conditions and postfeminist consciousness”, în Socialist Review, nr. 96, 1987, pp. 7-28.
Stallard, K., Ehrenreich, B. & Sklar, H., Poetry in the American Dream, Boston, South End, 1983.
Sturgeon, N., „Feminism, anarchism, and non-violent direct action politics”, University of California din Santa Cruz, 1986, lucrare de admitere la doctorat.
Sussman, V., „Personal tech. Technology lends a hand”, în The Washington Post Magazine, nr. 9, noiembrie, 1986, pp. 45-56.
Traweek, S., Beamtimes and Lifetimes: The World of High Energy Physics, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1988.
Treichler, P., „AIDS, homophobia, and biomedical discourse: an epidemic of signification”, în October, nr. 43, 1987, pp. 31-70.
Trinh T. Minh-ha, „Introduction” & „Difference: «a special third world women issue»”, în Discourse: Journal for Theoretical Studies in Media and Culture, nr. 8, 1986-1987, pp. 3-38.
Weizenbaum, J., Computer Power and Human Reason, San Francisco, Freeman, 1976.
Welford, J. N., „Pilot’s helmet helps interpret high speed world”, în New York Times, 1 iulie 1986, pp. 21, 24.
Wilfred, D., „Capital and agriculture, a review of Marxian problematics”, în Studies in Political Economy, nr. 7, 1982, pp. 127-154.
Winner, L., Autonomous Technology: Technics out of Control as a Theme in Political Thought, Cambridge, MA, MIT Press, 1977.
Winner, L., „Do artifacts have politics?”, în Daedalus, vol. 109, nr. 1, 1980, pp. 121-36.
Winner, L., The Whale and the Reactor, Chicago, University of Chicago Peress, 1986.
Winograd, T. & Flores, F., Understanding Computers and Cognition: A New Foundation for Design, Norwood, NJ, Ablex, 1986.
Wittig, M., The Lesbian Body [Le corps lesbien, 1973], trad. de D. LeVay, New York, Avon, 1975.
Women and Poverty, Signs, vol. 10, nr. 2, număr special, 1984.
Wright, S., „Recombinant DNA: the status of hazards and controls”, în Environment, vol. 24, nr. 6, iulie/august 1982, pp. 12-20, 51-53.
Wright, S., „Recombinant DNA technology and its social transformation, 1972-82”, în Osiris, seria a II-a, nr. 2, 1986, pp. 303-360.
Young, R. M. & Levidow, L. (eds.), Science, Technology and the Labour Process, 2 vol., London, CSE și Free Association Books, 1981, 1985.
Yoxen, E., The Gene Business, New York, Harper & Row, 1983.
Zimmerman, J. (ed.), The Technological Woman: Interfacing and Tomorrow, New York, Praeger, 1983.
Note
[1] Printre referințele utile pentru mișcările științifice și teoriile stângiste și/sau feministe radicale și pentru probleme biologice/biotehnice se numără: Bleier (1984, 1986), Fausto-Sterling (1985), Gould (1981), Harding (1986), Hubbard et al. (1982), Keller (1985), Lewontin et al. (1984), Radical Science Journal (devenit Science as Culture în 1987), 26 Freegrove Road, London N7 9RQ; Science for the People, 897 Main St, Cambridge, MA 02139.
[2] Printre punctele de pornire pentru abordările stângiste și/sau feministe ale tehnologiei și politicii se numără: Athanasiou (1987), Cohn (1987a, 1987b), Cowan (1983), Edwards (1985), Rothschild (1983), Traweek (1988), Weizenbaum (1976), Winner (1977, 1986), Winograd & Flores (1986), Young & Levidow (1981, 1985), Zimmerman (1983). Global Electronics Newsletter, 867 West Dana St, no. 204, Mountain View, CA 94041; Processed World, 55 Sutter St, San Francisco, CA 94104.
[3] O discuție provocatoare și cuprinzătoare despre politică și teoriile „postmodernismului” apare la Fredric Jameson (1984), care susține că postmodernismul nu este o opțiune, un stil între multe altele, ci o dominantă culturală care necesită reinventarea radicală, din interior, a politicii de stânga; nu mai există niciun alt loc din exterior care să confere semnificație ficțiunii confortabile a distanței critice. De asemenea, Jameson explică limpede de ce nu putem fi pentru sau împotriva postmodernismului, o mișcare fundamental moralistă. Poziția pe care o adopt eu este aceea că feministele (și alții) au nevoie de o reinventare culturală continuă, de critica postmodernistă și de materialismul istoric; numai un cyborg ar avea o șansă. Vechile dominații ale patriarhatului capitalist alb par nostalgic de inocente acum: ele normalizau parțialitatea prin distincții de tipul bărbat/femeie, alb/negru, de exemplu. „Capitalismul avansat” și postmodernismul autorizează parțialitatea fără o normă anume, și suntem omogenizați, lipsiți de subiectivitate, ceea ce necesită profunzime, chiar profunzimi ostile în care ne putem scufunda cu totul. E timpul să scriem Moartea clinicii. Metodele clinicii presupuneau corpuri și funcții; noi avem texte și suprafețe. Dominațiile noastre nu mai funcționează prin medicalizare și normalizare; ele funcționează prin rețele, reconfigurarea mijloacelor de comunicare, managementul stresului. Normalizarea face loc automatizării, inutilității totale. Nașterea clinicii (1963), Istoria sexualității (1976) și A supraveghea și a pedepsi (1975) ale lui Michel Foucault teoretizează o formă de putere în momentul prăbușirii ei. Discursul biopoliticii face loc tehnobolboroselii, limbajul substantivului altoit; niciun substantiv nu scapă întreg din mâinile multinaționalelor. Acestea sunt numele lor, preluate dintr-un număr al revistei Science: Tech-Knowledge, Genentech, Allergen, Hybritech, Compupro, Genen-cor, Syntex, Allelix, Agrigenetics Corp., Syntro, Codon, Repligen, MicroAngelo din cadrul Scion Corp., Percom Data, Inter Systems, Cyborg Corp., Statcom Corp., Intertec. Dacă suntem prizonierii limbajului, atunci pentru a scăpa din această închisoare avem nevoie de poeți ai limbajului, de un fel de enzimă de restricție culturală pentru a sparge codul; heteroglossia cyborgului este una dintre formele politicii culturale radicale. Pentru poezia cyborgului, vezi Perloff (1984); Fraser (1984). Pentru scriitura „cyborg” feministă, modernistă/postmodernistă, vezi HOW(ever), 871 Corbett Ave., San Francisco, CA 94131.
[4] Baudrillard (1983), Jameson (1984, p. 66) arată că definiția pe care Platon o dă simulacrului este copia pentru care nu există original, adică lumea capitalismului avansat, a schimbului absolut. Vezi Discourse 9 (Spring/Summer 1987) pentru un număr special dedicat tehnologiei (ciberneticii, ecologiei și imaginarului postmodern).
[5] Practică spirituală și politică ce a unit gardienii și deținutele condamnate pentru demonstrații împotriva armelor nucleare în închisoarea din districtul Alameda, California, la începutul anilor 1980.
[6] Pentru analize etnografice și evaluări politice, vezi Epstein (1993), Sturgeon (1986). Fără o ironie explicită, adoptând logo-ul care reprezintă Pământul văzut din spațiu/Pământul întreg, în contrast cu sloganul „Iubește-ți mama”, acțiunea Mothers and Others Day din mai 1987 de la poligonul de testare a armelor nucleare din Nevada a avut în vedere, de asemenea, contradicțiile tragice între diferitele perspectivele asupra Pământului. Demonstranții au solicitat autorizație oficială pentru a se afla la fața locului de la reprezentanții oficiali ai tribului Western Shoshone, al cărui teritoriu fusese invadat de guvernul SUA pentru a amenaja zona de testare a armelor nucleare în anii 1950. Arestați pentru încălcarea proprietății private, demonstranții au invocat faptul că poliția și personalul de la poligon, neavând autorizație de la oficialii cuveniți, ei erau cei care încălcaseră, de fapt, proprietatea privată. Unul dintre grupurile de afinitate de la acțiunea femeilor s-a autointitulat Surrogate Others, și, în semn de solidaritate față de ființele forțate să se ascundă în același subteran ca și bomba, au pus în scenă o apariție cyborg, construind corpul unui vierme de deșert uriaș și non-heterosexual.
[7] O dezvoltare semnificativă a politicii de coalizare vine din partea speaker-ilor din Lumea a Treia, care vorbesc de nicăieri, din centrul dislocat al universului, pământul: „Trăim pe a treia planetă de la soare” – Sun Poem de autorul jamaican Edward Karnau Braithwaite, recenzie de Mackey (1984). Contributorii din Smith (1983) subminează cu ironie identitățile naturalizate tocmai prin încercarea de a construi un loc numit „acasă”, din care să vorbească. Vezi mai ales Reagon (în Smith, 1983, pp. 356-368). Trinh T. Minh-ha (1986-1987).
[8] Hooks (1981, 1984); Hull et al. (1982). Bambara (1981) a scris un roman extraordinar în care trupa de teatru alcătuită din femei de culoare The Seven Sisters explorează o formă de alianță. Vezi analiza făcută de Butler-Evans (1987).
[9] Despre orientalism în studiile feministe și aiurea, vezi Lowe (1986); Mohanty (1984); Said (1978); Many Voices, One Chant: Black Feminist Perspectives (1984).
[10] Katie King (1986, 1987a) a elaborat o abordare sensibilă din punct de vedere teoretic a exploatărilor taxonomiilor feministe ca genealogii ale puterii în cadrul ideologiei și polemicii feministe. King examinează exemplul problematic oferit de Jaggar (1983) al feminismelor care recurg la taxonomii pentru a face o mașină micuță să producă poziția finală dorită. Caricaturizarea feminismului socialist și radical la care recurg aici este și ea un exemplu.
[11] Rolul central al versiunilor relațiilor între obiecte ale psihanalizei și, respectiv, acțiunile puternic universalizatoare în discutarea reproducerii, a activității asistențiale și a maternității în cadrul a numeroase abordări ale epistemologiei subliniază rezistența autorilor lor față de ceea ce eu numesc postmodernism. Pentru mine, atât acțiunile universalizatoare, cât și aceste versiuni ale psihanalizei fac dificilă analizarea „locului femeilor în circuitul integrat” și conduc la dificultăți sistematice în ceea ce privește justificarea sau chiar remarcarea aspectelor majore ale construcției genului și a vieții sociale influențate de gen. Argumentul poziției feministe a fost discutat de: Flax (1983), Harding (1986), Harding & Hintikka (1983), Hartsock (1983a, b), O’Brien (1981), Rose (1983), Smith (1974, 1979). Pentru reevaluarea teoriilor materialismului feminist și a pozițiilor feministe ca reacție la critică, vezi Harding (1986, pp. 163-196), Hartsock (1987) și H. Rose (1986).
[12] Comit o greșeală categorială argumentativă „determinând” pozițiile lui MacKinnon cu ajutorul atributului „radical” și, astfel, generându-mi propria critică reducționistă la adresa scriiturii extrem de eterogene, care folosește această etichetă în mod explicit, prin propriul argument, care urmărește taxonomia, în privința scriiturii care nu folosește determinantul și care nu suportă nicio limită și, astfel, contribuie la diversele visuri ale unui limbaj comun, adică univoc, al feminismului. Eroarea categorială mi-a fost prilejuită de sarcina de a scrie de pe-o anume poziție taxonomică, având ea însăși o istorie eterogenă, feminismul socialist, pentru Socialist Review. O critică îndatorată lui MacKinnon, dar fără reducționismul ei și cu o abordare feministă elegantă a conservatorismului paradoxal al lui Foucault în privința violenței sexuale (violului) îi aparține lui de Lauretis (1985; vezi și 1986, pp. 1-19). O investigare feministă social-istorică și elegantă din punct de vedere teoretic a violenței domestice, care pune accentul pe agenția complexă a femeilor, bărbaților și copiilor, fără a pierde din vedere structurile materiale ale dominației masculine, rasei și clasei, îi aparține lui Gordon (1988).
[13] Acest tabel a fost publicat în 1985. Încercările mele de a înțelege biologia ca discurs cibernetic de tipul comandă-control și organismele ca „obiecte naturale-tehnice ale cunoașterii” se regăsesc în Haraway (1979, 1983, 1984). Versiunea din 1979 a acestui tabel dihotomic apare în Haraway (1991), cap. 3; pentru versiunea din 1989, vezi cap. 10. Diferențele indică schimbarea perspectivei.
[14] Pentru analize și puncte de vedere progresiste privitoare la dezbaterile despre biotehnologie, vezi și GeneWatch, a Bulletin of the Committee for Responsible Genetics, 5 Doane St, 4th Floor, Boston, MA 02109; Genetic Screening Study Group (fost Sociobiology Study Group of Science for the People), Cambridge, MA; Wright (1982, 1986); Yoxen (1983).
[15] Referințe de început pentru „femeile în circuitul integrat”: D’Onofrio-Flores & Pfafflin (1982), Fernandez-Kelly (1983), Fuentes & Ehrenreich (1983), Grossman (1980), Nash & Fernandez-Kelly (1983), Ong (1987), Science Policy Research Unit (1982).
[16] Pentru „economia casnică în afara casei” și argumente conexe: Burr (1982); Collins (1982); Gordon (1983); Gordon & Kimball (1985); Gregory & Nussbaum (1982); Microelectronics Group (1980); Piven & Coward (1982); Reskin & Hartmann (1986); Stacey (1987); S. Rose (1986); Stallard et al. (1983); Women and Poverty (1984), care include o listă utilă de organizații și resurse.
[17] Îmbinarea relațiilor sociale specifice Revoluției verzi cu biotehnologii precum ingineria genetică a plantelor determină ca, în Lumea a Treia, presiunile asupra pământului tot mai intense. Conform estimărilor AID (New York Times, 14 octombrie 1984) folosite la Ziua Mondială a Hranei din 1984, în Africa femeile produc aproximativ 90% din rezervele de hrană din mediul rural, în Asia, aproximativ 60-80%, iar în Orientul apropiat și în America de Sud reprezintă 40% din forța de muncă din agricultură. Blumberg condamnă faptul că politicile agrare ale organizațiilor din toată lumea, dar și a multinaționalelor și a guvernelor naționale din Lumea a Treia, ignoră, în general, aspecte fundamentale ale diviziunii pe sexe a muncii. Tragedia actuală a foametei din Africa s-ar putea datora, în egală măsură, atât dominației masculine, cât și capitalismului, colonialismului și frecvenței precipitațiilor. Mai exact, capitalismul și rasismul susțin, de obicei, prin însăși structura lor, dominația masculină. Vezi și Bird (1984); Blumberg (1981); Busch & Lacy (1983); Hacker (1984); Hacker & Bovit (1981); Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă (1985); Sachs (1983); Wilfred (1982).
[18] Vezi și Enloe (1983a, b).
[19] Pentru o versiune feministă a acestei gândiri, vezi Hrdy (1981). Pentru o analiză a practicilor narative științifice ale femeilor, mai ales în relație cu socio-biologia în dezbaterile evoluționiste cu privire la abuzarea copiilor și la infanticid, vezi Haraway (1991), cap. 5.
[20] Pentru momentul de tranziție de la vânătoarea cu arme la vânătoarea cu camere foto-video în cadrul construirii semnificațiilor populare ale naturii pentru publicul american reprezentat de imigranții din mediul urban, vezi Haraway (1984-5, 1989b), Nash (1979), Preston (1984), Sontag (1977).
[21] Pentru dobândirea unei perspective asupra implicațiilor politice/culturale/rasiale ale istoriei femeilor care se ocupă cu știința în Statele Unite, vezi: Haas & Perucci (1984); Hacker (1981); Haraway (1989b); Keller (1983); National Science Foundation (1988); Rossiter (1982); Schiebinger (1987).
[22] Markoff & Siegel (1983). High Technology Professionals for Peace și Computer Professionals for Social Responsibility sunt organizații promițătoare.
[23] King (1984). O listă scurtă a science-fiction-ului feminist care stă la baza temelor acestui eseu: Octavia Butler, Wild Seed, Mind of My Mind, Kindred, Survivor; Suzy McKee Charnas, Motherliness; Samuel R. Delany, seria Nevérÿon; Anne McCaffery, The Ship Who Sang, Dinosaur Planet; Vonda McIntyre, Superluminal, Dreamsnake; Joanna Russ, Adventures of Alyx, The Female Man; James Tiptree, Jr., Star Songs of an Old Primate, Up the Walls of the World; John Varley, Titan, Wizard, Demon.
[24] Feminismele franceze contribuie la heteroglossia cyborgului. Burke (1981); Duchen (1986); Irigaray (1977, 1979); Marks & de Courtivron (1980); Signs (Autumn 1981); Wittig (1983). Pentru traducerea englezească a unora dintre curentele feminismului francofon, vezi Feminist Issues: A Journal of Feminist Social and Political Theory, 1980.
[25] Însă toți acești poeți sunt foarte complecși, mai ales în felul în care abordează temele identităților colective și personale mincinoase și erotice, descentrate. Griffin (1978), Lorde (1984), Rich (1978).
[26] Derrida (1976, în special partea a II-a); Lévi-Strauss (1961, în special „The Writing Lesson”); Gates (1985); Kahn & Neumaier (1985); Ong (1982); Kramarae & Treichler (1985).
[27] Relația strânsă a femeilor de culoare cu scriitura ca temă și politică poate fi aprofundată prin: Programul pentru „The Black Woman and the Diaspora: Hidden Connections and Extended Acknowledgements”, conferință literară internațională, Michigan State University, octombrie 1985; Carby (1987); Christian (1985); Evans (1984); Fisher (1980); Frontiers (1980, 1983); Giddings (1985); Kingston (1977); Lerner (1973); Moraga & Anzaldúa (1981); Morgan (1984). Femeile anglofone europene și euro-americane și-au cultivat și ele relații speciale cu propria scriitură ca semnificant puternic: Gilbert & Gubar (1979), Russ (1983).
[28] Obiceiul de a ține ideologic sub control tehnologia înaltă militarizată prin elogierea publică a modului în care poate fi folosită în problemele de vorbire și în cele motorii ale persoanelor cu dizabilități/abilități diferite, dobândește o dimensiune ironică aparte în cultura monoteistă, patriarhală și adeseori antisemită, când un computer care vorbește îl ajută pe un băiat lipsit de voce să cânte Haftorah la bar mitzvah-ul său. Vezi Sussman (1986). Făcând deosebit de univoce definițiile sociale ale „abilității” care sunt întotdeauna influențate de context, tehnologia înaltă militară are darul de a face ființele umane handicapate prin definiție, un aspect perfid al câmpului de luptă foarte automatizat și al programului de cercetare-dezvoltare pentru Războiul stelelor. Vezi Welford (1 iulie 1986).
[29] James Clifford (1985, 1988) susține convingător recunoașterea reinventării culturale continue, non-dispariția încăpățânată a celor „marcați” de practicile imperialiste occidentale.
[30] DuBois (1982), Daston & Park (nedatat), Park & Daston (1981). Substantivul „monstru” are aceeași rădăcină ca verbul „a demonstra”.