Karl Marx
„Fragment despre mașini”*
[10. Dezvoltarea capitalului fix ca indiciu al dezvoltării producției capitaliste]
[a) Sistemul de mașini ca formă de mijloace de muncă adecvată capitalismului]
Capitalul care se consumă în însuși procesul de producție, sau capitalul fix, este mijloc de producție în sensul categoric al cuvântului. În sens mai larg, întregul proces de producție și fiecare dintre momentele sale, ca și fiecare moment al circulației – în măsura în care se ia în considerație aspectul substanței – nu este decât un mijloc de producție pentru capital, pentru care există ca scop în sine doar valoarea. Chiar și sub aspectul substanței, materia primă este un mijloc de producție pentru produs etc.
Dar definirea valorii de întrebuințare a capitalului fix drept capital care se consumă în însuși procesul de producție nu înseamnă altceva decât că în acest proces capitalul fix este folosit numai ca mijloc și că el însuși există doar ca agent în vederea transformării materiei prime în produs. Ca asemenea mijloc de producție, valoarea sa de întrebuințare poate să constea în aceea că el este doar o condiție tehnologică pentru desfășurarea procesului (locul unde se desfășoară procesul de producție), cum ar fi, de pildă, clădirile etc., sau în aceea că el constituie o condiție nemijlocită pentru funcționarea mijloacelor de producție propriu-zise, cum ar fi, de pildă, toate materialele auxiliare. Atât clădirile, cât și materialele auxiliare sunt, la rândul lor, doar premise materiale pentru desfășurarea procesului de producție în general, sau pentru folosirea și întreținerea mijlocului de muncă. Acesta din urmă însă, luat în sensul propriu al cuvântului, servește numai în cadrul producției și pentru producție, și nu are nicio altă valoare de întrebuințare.
La început, când am examinat trecerea valorii în capital, procesul de muncă era pur și simplu inclus în capital, care, sub aspectul condițiilor sale materiale, al ființării sale materiale, apărea ca totalitatea condițiilor acestui proces și, corespunzător, se diviza în anumite părți calitativ diferite, și anume în: materialul muncii (aceasta – și nu „materia primă” – este expresia corectă și conceptuală), mijlocul de muncă și munca vie.Pe de o parte, capitalul era divizat, sub aspectul existenței salemateriale, în aceste trei elemente; pe de altă parte, unitatea în mișcare a acestor elemente (sau intrarea acestor elemente laolaltă în proces) era procesul muncii,unitatea lor în repaos – produsul. Sub această formă, elementele materiale – materialul muncii, mijlocul de muncă și munca vie – apar doar ca momente esențiale ale procesului de muncă însuși pe care capitalul și-l apropriază. Dar acest aspect material – sau determinarea capitalului ca valoare de întrebuințare și ca proces real – s-a despărțit complet de determinarea sa de formă. În cadrul acesteia din urmă
1) cele trei elemente în care apărea capitalul înainte de schimbul pe forță de muncă, înainte de procesul real, se prezentau numai ca părți cantitativ diferite din el însuși, ca porțiuni de valoare a căror unitate o constituie capitalul însuși ca sumă. Forma materială, valoarea de întrebuințare în care existau aceste diferite părți de capital, nu afecta câtuși de puțin omogenitatea acestei determinații a lor. Sub aspectul determinației de formă, ele apăreau numai de așa natură, încât capitalul se scinda din punct de vedere cantitativ în câteva părți.
2) în cadrul procesului însuși, munca și celelalte două elemente se deosebeau între ele sub aspectul formei numai prin faptul că acestea din urmă erau determinate ca valori constante, iar munca ca punere de valoare. Cât privește însă deosebirea dintre ele ca valori de întrebuințare, latura lor materială, ea se afla cu totul în afara determinației de formă a capitalului. Acum însă, în deosebirea dintre capitalul circulant (materie primă și produs) și capitalul fix (mijloace de muncă), deosebirea dintre elemente ca valori de întrebuințare este pusă totodată ca deosebire între elementele capitalului în calitate de capital, în determinația lui de formă. Raportul dintre factori, care era doar cantitativ, apare acum ca deosebire calitativă a capitalului însuși și ca raport care determină mișcarea de ansamblu a capitalului (rotația capitalului). Materialul muncii și produsul ei – acest precipitat neutru al procesului muncii – ca materie primă și produs sunt deja și sub aspect material determinate nu ca material și produs al muncii, ci ca valoarea de întrebuințare a capitalului însuși în diferite faze.
Atâta timp cât mijlocul de muncă rămâne mijloc de muncă în sensul propriu al cuvântului, așa cum e el inclus nemijlocit, istoricește de către capital în procesul său de valorificare, el suferă doar o schimbare formală prin aceea că acum el apare nu numai ca mijloc de muncă sub aspectul substanței sale, ci, totodată, și ca un mod particular de existență a capitalului, determinat de procesul de ansamblu al acestuia, apare în calitate de capital fix.
Dar odată inclus în procesul de producție a capitalului, mijlocul de muncă parcurge diferite metamorfoze, dintre care ultima este mașina,sau, mai bine zis, un sistem automat de mașini (un sistem de mașini; cel automat e doar cea mai perfecționată și adecvată formă a sistemului de mașini și numai el transformă mașinile într-un sistem) pus în mișcare de către un automat, de o forță motrice ce se mișcă de la sine. Acest automat e compus din numeroase organe mecanice și intelectuale, astfel încât muncitorii înșiși sunt determinați doar ca verigi conștiente ale acestuia. În mașină, iar într-o măsură și mai mare într-un ansamblu de mașini ca un sistem automat, mijlocul de muncă e transformat – în ceea ce privește valoarea sa de întrebuințare, adică ființarea sa materială – într-o existență adecvată capitalului fix și capitalului în general, iar forma sub care el a fost inclus, ca mijloc de muncă nemijlocit, în procesul de producție a capitalului a sfârșit într-o formă pusă de capitalul însuși și corespunzătoare lui.
Sub niciun raport mașina nu apare ca mijloc de muncă al muncitorului singular. Trăsătura ei distinctivă nu este nicidecum, ca în cazul mijlocului de muncă, aceea de a mijloci activitatea muncitorului îndreptată asupra obiectului, ci, dimpotrivă, această activitate este în așa fel pusă, încât ea doar mijlocește lucrul mașinii, acțiunea ei asupra materiei prime – omul supraveghează mașina și o ferește de perturbări. Nu ca în cazul uneltei, pe care muncitorul o însuflețește cu propria sa îndemânare și prin propria sa activitate ca pe un organ al său și a cărei mânuire depinde deci de virtuozitatea lui. Dimpotrivă, mașina, care posedă îndemânare și forță în locul muncitorului, este ea însăși virtuozul, deține un suflet propriu în legile mecanice care acționează în ea și consumă pentru permanenta ei mișcare cărbune, ulei mineral etc. (materiale auxiliare), tot așa cum muncitorul consumă produse alimentare. Activitatea muncitorului, redusă la o simplă abstracție de activitate, este în toate privințele determinată și reglată de mișcarea mașinilor, și nu invers. Știința, care – prin construcția sistemului de mașini – constrânge verigile neînsuflețite ale acestuia să funcționeze în mod adecvat ca un automat, nu există în conștiința muncitorului, ci acționează asupra lui prin intermediul mașinii ca o putere străină, ca o putere a mașinii înseși.
În producția bazată pe folosirea mașinilor, aproprierea muncii vii prin intermediul muncii materializate – aproprierea forței sau activității creatoare de valoare prin intermediul valorii existente pentru sine, inerentă conceptului de capital – este pusă drept caracter al procesului de producție însuși și sub aspectul elementelor materiale ale producției și al mișcării ei materiale. Procesul de producție a încetat să fie un proces de muncă în sensul că munca a încetat să-l cuprindă ca principiu unitar care-l domină. Munca apare, dimpotrivă, doar ca organ conștient, dispersat în multiple puncte ale sistemului mecanic, în persoana diferiților muncitori vii, subordonat însuși procesului de ansamblu al sistemului de mașini, fiind numai o verigă a sistemului, a cărui unitate există nu în muncitorii vii, ci în sistemul de mașini viu (activ), care, în raport cu neînsemnata activitate singulară a muncitorului în opoziție cu ea, apare ca un organism gigantic. În sistemul de mașini, munca materializată se opune muncii vii – în însuși procesul de muncă – ca o putere care o domină, putere care este, prin forma sa, capitalul în calitate de apropriere de muncă străină. Includerea procesului de muncă ca simplu moment al procesului de valorificare a capitalului este și sub aspect material pusă prin transformarea mijlocului de muncă în sistem de mașini, iar a muncii vii – într-o simplă anexă vie a acestui sistem de mașini, ca mijloc al funcționării lui.
Sporirea forței productive a muncii și negarea maximă a muncii necesare este, după cum am văzut, tendința necesară a capitalului. Realizarea acestei tendințe este transformarea mijlocului de muncă într-un sistem de mașini. În sistemul de mașini, munca materializată se opune materialmente muncii vii ca putere care o domină pe aceasta din urmă și și-o subordonează în mod activ nu numai prin aproprierea ei, ci și în însuși procesul de producție real. În capitalul fix, existent ca sistem de mașini, raportul capitalului ca valoare care-și apropriază activitatea creatoare de valoare este pus totodată ca raport între valoarea de întrebuințare a capitalului și valoarea de întrebuințare a forței de muncă.
Valoarea materializată în sistemul de mașini apare apoi ca o premisă în raport cu care energia creatoare de valoare a forței de muncă singulare dispare ca o mărime infinitezimală. Prin producția în mase enorme, care e posibilă cu sistemul de mașini, dispare de asemenea în produs orice raport cu trebuința nemijlocită a producătorului, deci și cu valoarea de întrebuințare nemijlocită. Produsul – în forma în care este produs și în condițiile în cadrul cărora este produs – e deja astfel pus, încât el e produs numai ca purtător de valoare, iar valoarea lui de întrebuințare doar ca o condiție în acest scop. Însăși munca materializată apare nemijlocit în sistemul de mașini nu numai sub formă de produs sau de produs folosit ca mijloc de muncă, ci și sub forma forței productive înseși. Dezvoltarea mijlocului de muncă înspre sistemul de mașini nu este pentru capital ceva întâmplător, ci este reconfigurarea istorică a mijloacelor de muncă tradiționale, moștenite, drept mijloace de muncă transformate adecvat capitalului. În felul acesta, acumularea de cunoștințe și deprinderi, acumularea forțelor productive universale ale intelectului general este absorbită de capital în opoziție cu munca și de aceea apare ca o proprietate a capitalului, mai precis a capitalului fix, în măsura în care acesta intră în procesul de producție în calitate de mijloc de producție propriu-zis.
Sistemul de mașini apare, așadar, ca cea mai adecvată formă de capital fix, iar capitalul fix, în măsura în care capitalul este considerat în raport cu sine însuși, ca cea mai adecvată formă de capital în general.Pe de altă parte, în măsura în care capitalul fix este țintuit în existența sa ca valoare de întrebuințare determinată, el nu corespunde conceptului de capital, care în calitate de valoare este indiferent față de orice formă determinată de valoare de întrebuințare și poate adopta sau lepăda oricare din aceste forme ca încarnare indiferentă. Sub acest aspect, din punctul de vedere al raportării capitalului către în afară, capitalul circulant apare ca forma adecvată a capitalului, în opoziție cu capitalul fix.
Mai departe, în măsura în care sistemul de mașini se dezvoltă odată cu acumularea științei societății, a forței productive în general, nu în muncitor, ci în capital se înfățișează munca general-socială. Forța productivă a societății este măsurată prin capitalul fix,există în el într-o formă obiectuală, și invers, forța productivă a capitalului se dezvoltă odată cu acest progres general, pe care capitalul și-l apropriază în mod gratuit. Nu este locul aici să intrăm în detaliu în dezvoltarea sistemului de mașini; este suficient s-o considerăm numai sub aspectul ei general, în măsura în care mijlocul de muncă,în capital fix își pierde – sub raport material – forma sa nemijlocită și se opune materialmente muncitorului în calitate de capital.În sistemul de mașini, cunoștințele apar ca ceva străin muncitorului, situate în afara lui, iar munca vie apare ca subordonată muncii materializate care acționează independent.
Muncitorul apare ca superfluu, în măsura în care activitatea lui nu este condiționată de cerințele [capitalului].[1]
Așadar, dezvoltarea deplină a capitalului are loc numai atunci – sau capitalul a pus deja modul de producție corespunzător lui numai atunci – când mijlocul de muncă nu este numai determinat în mod formal în calitate de capital fix, dar este și suprimat în forma sa nemijlocită, iar în cadrul procesului de producție capitalul fix apare opus muncii în calitate de mașină, în timp ce întregul proces de producție apare nu ca subordonat îndemânării nemijlocite a muncitorului, ci ca aplicare tehnologică a științei. De aceea capitalul [manifestă] tendința de a imprima producției un caracter științific și de a reduce munca nemijlocită la un simplu moment al procesului de producție. Ca și la transformarea valorii în capital, se vede și la dezvoltarea ulterioară a capitalului faptul că, pe de o parte, acesta presupune o anumită dezvoltare istorică dată a forțelor de producție – printre care se numără și știința –, iar pe de altă parte le împinge înainte și le forțează dezvoltarea.
De aceea, volumul cantitativ în care capitalul e dezvoltat în calitate de capital fix și eficiența (intensitatea) acestei dezvoltări indică în genere gradul în care capitalul e dezvoltat în calitate de capital, de putere asupra muncii vii, și și-a subordonat procesul de producție. [Dezvoltarea capitalului fix atestă dezvoltarea capitalului în ansamblu] și în sensul că cel dintâi exprimă acumularea forțelor de producție materializate, precum și a muncii materializate. Dar dacă capitalul își capătă forma sa adecvată – ca valoare de întrebuințare în cadrul procesului de producție – numai în sistemul de mașini și în alte forme materiale de existență a capitalului fix, cum sunt căile ferate etc. (la acestea vom reveni mai târziu) – de aici nu rezultă în niciun caz că această valoare de întrebuințare – sistemul de mașini în sine – este capital, sau că existența lui ca sistem de mașini este identică cu existența lui în calitate de capital. Așa cum aurul nu și-ar pierde valoarea de întrebuințare ca aur dacă ar înceta să fie bani,tot astfel nici sistemul de mașini nu și-ar pierde valoarea de întrebuințare dacă ar înceta să fie capital. Faptul că sistemul de mașini reprezintă forma cea mai adecvată de valoare de întrebuințare a capitalului fix nu conduce nicidecum la concluzia că subordonarea față de relația socială de capital constituie cea mai adecvată și mai bună relație de producție socială pentru folosirea sistemului de mașini.
[b) Descompunerea capitalului ca formă de producție dominantă odată cu dezvoltarea societății burgheze]
În măsura în care timpul de muncă – simpla cantitate de muncă – este pus de capital ca unic element determinant al valorii, în aceeași măsură munca nemijlocită și cuantumul ei dispar ca principiul determinant al producției, al creării de valori de întrebuințare; și [munca nemijlocită] este atât redusă cantitativ la o proporție mai mică cât și depreciată calitativ ca un moment, ce-i drept indispensabil, dar subordonat față de munca științifică generală, față de aplicarea tehnologică a științelor naturii, pe de o parte, ca și [față de] forța productivă generală care provine din combinarea socială în producția de ansamblu – [forță] care apare ca un dar natural al muncii sociale (deși este un produs istoric). În felul acesta, capitalul lucrează la propria sa descompunere ca formă care domină producția.
Dacă deci, pe de o parte, transformarea procesului de producție din simplu proces de muncă într-un proces științific – care supune forțele naturii în serviciul său și astfel le pune să acționeze în slujba trebuințelor umane – apare ca o proprietate a capitalului fix în opoziție cu munca vie; dacă munca singulară ca atare încetează în genere să apară ca productivă, fiind, dimpotrivă, productivă numai în lucrările colective care își subordonează forțele naturii, iar această înălțare a muncii nemijlocite la muncă socială apare ca reducere a muncii singulare la neajutorare în fața colectivismului reprezentat, concentrat în capital –, pe de altă parte întreținerea muncii într-o ramură de producție prin intermediul muncii coexistente 48 din altă ramură de producție apare acum ca o proprietate a capitalului circulant.
În circulația mică, capitalul avansează muncitorului salariul, pe care acesta îl schimbă pe produsele necesare consumului său. Banii primiți de muncitor au această putere numai datorită faptului că concomitent – paralel cu munca muncitorului – are loc o altă muncă; și numai pentru că capitalul și-a apropriat munca respectivului muncitor, el îi poate elibera în bani o asignație asupra muncii străine. Acest schimb al muncii proprii a muncitorului pe muncă străină apare aici mijlocit și condiționat nu de coexistența simultană a muncii altor muncitori, ci de avansul pe care îl face capitalul. Faptul că schimbul de substanțe necesar consumului muncitorului poate fi efectuat de acesta din urmă în cursul producției apare ca o proprietate a părții de capital circulant care trece la muncitor și ca o proprietate a capitalului circulant în general. Acest fapt nu apare ca un schimb de substanțe între forțe de muncă ce acționează concomitent, ci ca metabolism al capitalului; al lui existent drept capital circulant.
Astfel, toate forțele muncii sunt transpuse în forțe ale capitalului; forța productivă a muncii în capital fix (e pusă ca exterioară muncii și ca existând independent (obiectiv) de ea); în capital circulant, faptul că, pe de o parte, muncitorul însuși și-a presupus condițiile repetării muncii sale, iar pe de altă parte schimbul acestei munci este mijlocit de munca coexistentă a altor muncitori, apare astfel, încât capitalul acordă muncitorului avansuri și că, pe de altă parte, pune simultaneitatea ramurilor de muncă. (Aceste două ultime determinări țin, propriu-zis, de acumulare.) Sub forma de capital circulant, capitalul se pune ca mijlocitor între diferiții muncitori.
În determinația sa de mijloc de producție, a cărui cea mai adecvată formă este sistemul de mașini, capitalul fix produce valoare, adică mărește valoarea produsului numai sub următoarele două aspecte: 1) în măsura în care el posedă valoare,adică este el însuși produs al muncii, o anumită cantitate de muncă în formă obiectivată; 2) în măsura în care el mărește raportul dintre supramuncă și munca necesară, prin faptul că înzestrează munca, printr-o sporire a forței ei productive, de a crea într-un timp mai scurt o mai mare masă de produse necesare pentru întreținerea forței de muncă vii. De aceea este cât se poate de absurdă lozinca burgheză că muncitorul împarte [produsul] cu capitalistul, întrucât acesta din urmă prin intermediul capitalului fix (care, de altfel, este el însuși produsul muncii, și doar muncă străină apropriată de capital) îi ușurează munca (dimpotrivă, prin intermediul mașinii, capitalistul răpește muncii orice caracter de independență și de atractivitate) sau i-o scurtează.
Dimpotrivă, capitalul folosește mașina numai în măsura în care aceasta capacitează muncitorul să lucreze pentru capital o parte mai mare din timpul său, să se raporteze la o parte mai mare din timpul său ca la un timp ce nu-i aparține, să lucreze mai mult timp pentru altul. Prin intermediul acestui proces, cantitatea de muncă necesară pentru producerea unui anumit obiect se reduce într-adevăr la minimum, dar numai pentru ca să se realizeze un maximum de muncă într-un număr maxim de asemenea obiecte. Primul aspect este important pentru că aici capitalul reduce – fără nici o intenție – la minimum munca umană, cheltuirea de forță. Aceasta favorizează munca eliberată și este condiția eliberării ei. Din cele spuse reiese absurditatea lui Lauderdale când el vrea să facă din capitalul fix o sursă de valoare de sine stătătoare, independent de timpul de muncă. Capitalul fix este o astfel de sursă numai în măsura în care el însuși reprezintă timp de muncă materializat și în măsura în care pune timp de supramuncă. Din punct de vedere istoric, sistemul de mașini însuși presupune pentru folosirea sa – vezi mai sus la Ravenstone – un prisos de brațe de muncă. Numai acolo unde există un surplus de forțe de muncă intervine sistemul de mașini pentru a înlocui munca. Doar în fantezia economiștilor se întâmplă că sistemul de mașini sare în ajutorul muncitorului singular. Acest sistem poate funcționa numai cu mase de muncitori, a căror concentrare în raport cu capitalul reprezintă, după cum am văzut, una dintre premisele lui istorice. Sistemul de mașini apare nu pentru a suplini o lipsă de forță de muncă [Arbeitskraft], ci pentru a reduce la măsura ei necesară forța de muncă existentă în proporții de masă. Sistemul de mașini apare numai acolo unde forța de muncă există în proporții de masă. (La această problemă va trebui să mai revenim.)
Lauderdale își închipuie că a făcut o mare descoperire când afirmă că mașinile nu sporesc forța productivă a muncii, deoarece, mai curând, ele înlocuiesc munca sau fac ceea ce munca nu putea face cu forța ei. Faptul că forța productivă sporită a muncii este pusă, dimpotrivă, ca creștere a unei forțe din afara muncii și ca slăbire a acesteia din urmă ține de conceptul de capital. Mijlocul de muncă îl face independent pe muncitor, îl pune ca proprietar. Sistemul de mașini – în calitate de capital fix – îl pune pe muncitor ca dependent, îl pune ca apropriat. Acest efect al sistemului de mașini este valabil numai în măsura în care sistemul de mașini este determinat în calitate de capital fix, și este determinat în această calitate numai prin aceea că muncitorul se raportează la sistemul de mașini ca muncitor salariat, iar individul activ în general – doar ca muncitor.
Dacă până aici capitalul fix și capitalul circulant au apărut doar ca determinații diferite și efemere ale capitalului, acum ele sunt solidificate ca moduri particulare de existență a capitalului, și alături de capitalul fix apare capitalul circulant. Ele sunt acum două genuri diferite de capital. Dacă considerăm un capital dintr-o anumită ramură de producție, el apare divizat în aceste două părți, sau se descompune într-o anumită proporție în aceste două genuri de capital.
Deosebirea din cadrul procesului de producție, care la început apăruse ca deosebire între mijlocul de muncă și materialul muncii – în cele din urmă produsul muncii –, apare acum ca deosebire între capitalul circulant (materialul muncii și produsul muncii) și capitalul fix. Împărțirea capitalului sub aspectul său pur material este inclusă acum în însăși forma sa și apare ca diferențiindu-l.
Pentru cei care, asemenea lui Lauderdaleși altora, consideră capitalul ca atare, separat de muncă, ca creator de valoare,deci și de plusvaloare (sau profit), capitalul fix – în special acela a cărui existență materială sau valoare de întrebuințare o constituie sistemul de mașini – este forma care oferă superficialelor lor sofisme cea mai mare aparență. În opoziție cu aceste concepții, în Labour Defended,de pildă, [se spune că] constructorul drumului poate să împartă [profitul] cu beneficiarul drumului, dar „drumul” însuși nu poate face asta.
Odată presupus că capitalul circulant parcurge efectiv diferitele sale faze, reducerea sau prelungirea timpului de circulație, durata lui mai mică sau mai mare, parcurgerea mai lesnicioasă sau mai anevoioasă a diferitelor stadii ale circulației determină o reducere a plusvalorii care ar putea fi creată într-un interval de timp dat fără aceste întreruperi – [și o determină] fie pentru că scade numărul [ciclurilor] de reproducție,fie pentru că e redusă mărimea capitalului angajat permanent în procesul de producție.În nici unul din aceste două cazuri nu are loc o scădere a valorii avansate, ci o scădere a vitezei ei de creștere. Dar din momentul în care capitalul fix a atins o anumită mărime – or, după cum s-a arătat, această mărime a capitalului fix este măsura dezvoltării marii industrii în general [și], prin urmare, crește proporțional cu dezvoltarea forțelor de producție ale marii industrii (capitalul fix este el însuși materializarea acestor forțe de producție, la rândul lor presupuse ca produs) –, din acest moment orice întrerupere a procesului de producție acționează direct ca o diminuare a capitalului însuși, a valorii lui avansate.
Valoarea capitalului fix se reproduce numai în măsura în care acesta se consumă în procesul de producție. Nefolosit, capitalul fix își pierde valoarea de întrebuințare, fără ca valoarea lui să treacă asupra produsului. De aceea, cu cât mai amplă e scala pe care se dezvoltă capitalul fix în sensul în care-l considerăm noi aici, cu atât mai mult continuitatea procesului de producție,sau desfășurarea neîntreruptă a procesului de reproducție, devine o condiție coercitivă exterioară a modului de producție bazat pe capital.
În sistemul de mașini, aproprierea muncii vii de către capital capătă o realitate nemijlocită și sub următorul aspect. Pe de o parte, analiza și aplicarea legilor mecanice și chimice izvorâte direct din știință sunt cele care permit mașinii să efectueze aceeași muncă pe care înainte o efectua muncitorul. Cu toate acestea, dezvoltarea sistemului de mașini pe această cale are loc abia atunci când marea industrie a atins un nivel mai înalt și toate științele sunt capturate în slujba capitalului; pe de altă parte, la rândul lui, sistemul de mașini existent păstrează deja mari resurse. Invenția devine atunci o afacere, iar aplicarea științei în producția nemijlocită, la rândul său, devine pentru ea o perspectivă care o determină și o stimulează.
Dar nu aceasta este calea pe care a apărut în linii mari sistemul de mașini și cu atât mai puțin calea pe care el avansează în detaliu. Această cale o constituie analiza – prin intermediul diviziunii muncii, care transformă deja tot mai mult operațiile muncitorilor în operații mecanice, astfel încât la un moment dat locul lor poate fi ocupat de mecanism. (Vezi economia de forță.) Aici, așadar, modul specific de muncă apare transferat direct de la muncitor la capital sub forma mașinii, iar prin această transpunere propria lui forță de muncă apare depreciată. De aici lupta muncitorilor împotriva sistemului de mașini. Ceea ce era activitatea muncitorului viu devine activitate a mașinii. Așa apare muncitorului, într-o manieră grosier-senzorială, aproprierea muncii de către capital, de către capitalul absorbind în sine munca vie „ca și când ar avea foc în vine”[2].
Schimbul de muncă vie pe muncă materializată, adică punerea muncii sociale sub forma opoziției dintre capital și muncă salariată, este ultima dezvoltare a raportului de valoare și a producției bazate pe valoare. Premisa acestei dezvoltări ultime este și rămâne – masa timpului de muncă nemijlocit, cuantumul muncii cheltuite, ca factor decisiv al producției de avuție. Dar, în măsura în care marea industrie se dezvoltă, crearea avuției reale devine mai puțin dependentă de timpul de muncă și de cuantumul muncii cheltuite decât de forța agenților care sunt puși în mișcare în cursul timpului de muncă și care, la rândul lor – a căror enormă eficiență – la rândul ei nu se află în niciun raport cu timpul de muncă nemijlocit cheltuit cu producerea lor, ci depinde mai curând de nivelul științei și de progresul tehnologiei sau de aplicarea acestei științe în producție. (Însăși dezvoltarea acestei științe, în special a științelor naturii, și, odată cu ele, a tuturor celorlalte științe, stă, la rândul ei, în raport cu dezvoltarea producției materiale.) Agricultura, de pildă, devine simplă aplicare a științei metabolismului material, ca cea mai avantajoasă reglare a lui pentru întregul organism social. Avuția reală se manifestă [acum] – și marea industrie dezvăluie asta – mai degrabă în disproporția enormă dintre timpul de muncă cheltuit și produsul său, ca și în disproporția calitativă dintre munca redusă la o simplă abstracție și forța [colosală] a procesului de producție supravegheat de această muncă. Munca nu mai apare atât de mult ca inclusă în procesul de producție, ci omul se raportează mai curând ca supraveghetor și regulator la procesul de producție însuși. (Ceea ce este valabil pentru sistemul de mașini este de asemenea valabil și pentru combinarea activităților umane și pentru dezvoltarea schimburilor dintre oameni.) [Acum] muncitorul nu mai intercalează ca verigă intermediară între el și obiect lucrul din natură modificat; ci interpune procesul natural [Naturgegenstand] – pe care muncitorul l-a transformat în proces industrial – ca mijloc între el și natura neorganică, pe care se înstăpânește. Muncitorul pășește alături de procesul de producție, în loc de a fi principalul agent al acestuia din urmă.
În această transformare, cea ce apare ca pilonul de bază al producției și avuției nu este nici munca nemijlocită pe care omul însuși o efectuează, nici timpul în care el lucrează, ci aproprierea propriei sale forțe productive generale, înțelegerea de către el a naturii și dominarea acesteia prin ființarea lui ca un corp social – într-un cuvânt dezvoltarea individului social. Furtul de timp de muncă străină pe care se sprijină actuala avuție apare ca o bază mizeră în comparație cu această bază recent dezvoltată, creată de însăși marea industrie. De îndată ce munca în forma ei nemijlocită a încetat să fie marea sursă a avuției, timpul de muncă încetează și trebuie să înceteze de a [mai] fi măsura avuției și de aceea valoarea de schimb [încetează să fie măsura] valorii de întrebuințare. Supramunca maselor [muncitorești]a încetat să fie o condiție a dezvoltării avuției generale, după cum non-munca celor puțini [a încetat să fie o condiție] a dezvoltării forțelor universale ale minții omenești. Cu aceasta, producția bazată pe valoare de schimb se năruie și procesul nemijlocit al producției materiale își dobândește forma dezbrăcată de sărăcie și antagonism. Libera dezvoltare a individualităților și, deci, nu reducerea timpului de muncă necesar pentru a pune timp de supramuncă, ci, în general, reducerea la minimum a muncii necesare a societății, care corespunde astfel cultivării artistice, științifice etc. a indivizilor, prin intermediul întregului timp pentru sine eliberat și prin mijloacele create [în acest scop].
Capitalul însuși este contradicția în proces, [prin aceea] că el tinde să reducă la minimum timpul de muncă, în timp ce, pe de altă parte, el pune timpul de muncă ca unică măsură și sursă a avuției. De aceea capitalul reduce timpul de muncă sub forma timpului de muncă necesar, pentru a-l spori sub forma timpului de muncă excedentar; pune deci timpul de muncă excedentar, într-o măsură din ce în ce mai mare, drept condiție – chestiune de viață și de moarte – pentru timpul de muncă necesar. Pe de o parte deci, capitalul cheamă la viață toate forțele științei și naturii, ca și forțele combinării sociale și ale schimbului social, pentru a face crearea de avuție (relativ) independentă de timpul de muncă cheltuit pentru ea. Pe de altă parte, el vrea să măsoare prin timpul de muncă aceste uriașe forțe sociale create pe această cale și să le închidă în limitele care sunt cerute pentru a conserva ca valoare valoarea deja creată. Forțele de producție și relațiile sociale – ambele laturi diferite ale dezvoltării individului social – apar capitalului doar ca mijloc și sunt pentru el doar mijloc pentru a produce pe baza sa limitată. În realitate însă, ele sunt condițiile materiale pentru aruncarea în aer a acestei baze.
O națiune este realmente bogată atunci când, în loc de 12 ore, se lucrează 6. Avuția (avuția reală) nu constă în puterea de a dispune de timp de supramuncă, ci în timpul liber pentru fiecare individ și pentru întreaga societate, în afara timpului cheltuit în producția nemijlocită. [The Source and Remedy of the National Difficulties, London, 1821, p. 6].
Natura nu construiește mașini, locomotive, căi ferate, telegraf electric, mașini de tricotat automate etc. Ele sunt produse ale industriei omenești; material natural transformat în organe ale voinței umane asupra naturii sau ale activității umane în natură. Ele sunt organe ale creierului uman create de mâna omului;[sunt] forța obiectivată a cunoașterii. Dezvoltarea capitalului fix indică în ce măsură cunoașterea socială generală a devenit o nemijlocită forță de producție și, ca urmare, condițiile procesului social vital însuși au ajuns sub controlul intelectului general și sunt transformate conform acestuia. În ce măsură forțele de producție sociale sunt create nu numai sub formă de cunoștințe, ci și ca organe nemijlocite ale practicii sociale, ale procesului vital real.
[c) Creșterea producției mijloacelor de producție
datorită creșterii productivității muncii.
Timpul liber în societatea capitalistă și în comunism]
Dezvoltarea capitalului fix indică și sub un alt aspect gradul de dezvoltare a avuției în general, sau gradul de dezvoltare a capitalului.Obiectul producției orientate nemijlocit spre valoarea de întrebuințare și tot atât de nemijlocit spre valoarea de schimb este însuși produsul destinat consumului [individual]. Partea din producție orientată spre producția de capital fix nu creează nici bunuri nemijlocite de consum individual, nici valori de schimb nemijlocite; cel puțin nu [creează] valori de schimb realizabile nemijlocit. Prin urmare, faptul că o parte tot mai mare din timpul de producție este cheltuită pentru producția mijloacelor de producție depinde de gradul deja atins al productivității, de faptul că pentru producția nemijlocită e suficientă o parte din timpul de producție. Asta ține de faptul că societatea poate aștepta; că ea poate retrage o parte considerabilă din avuția deja creată, atât din consumul individual nemijlocit, cât și din producția destinată consumului individual nemijlocit, ca să utilizeze această parte (în însuși procesul producției materiale) pentru o muncă ce nu este nemijlocit productivă. Aceasta necesită un nivel deja dobândit de productivitate și de abundență relativă, și anume un astfel de nivel care să fie direct proporțional cu transformarea capitalului circulant în capital fix. Așa cum mărimea supramuncii relative depinde de productivitatea muncii necesare, tot astfel mărimea timpului de muncă –atât a celui viu, cât și a celui materializat – cheltuit pentru producția de capital fix depinde de productivitatea timpului de muncă destinat producției directe de produse.
O condiție în acest scop este o populație excedentară (din acest punct de vedere), ca și o producție excedentară. Adică, rezultatul timpului [de muncă] cheltuit în producția nemijlocită trebuie să fie relativ prea mare pentru a fi nemijlocit necesar în reproducția capitalului folosit în aceste ramuri de producție. Cu cât capitalul fix aduce mai puține roade directe, cu cât el intervine mai puțin în procesul de producție nemijlocit,cu atât mai mare trebuie să fie această relativă populație excedentară și producție excedentară;prin urmare, [este nevoie de] mai multă pentru construcția de căi ferate, canale, rețele de alimentare cu apă, linii de telegraf etc. decât pentru construcția de mașini folosite direct în procesul de producție nemijlocit. De aici (și la această chestiune vom reveni ulterior) – în permanenta supraproducție și subproducție a industriei moderne – neîncetatele fluctuații și convulsii ale disproporției în care în capital fix se transformă când prea puțin capital circulant, când prea mult.
{Crearea, în afara timpului de muncă necesar, a unei mari cantități de timp liber pentru societate în general și pentru fiecare membru al ei în parte (adică timp liber pentru dezvoltarea cât mai deplină a forțelor productive ale fiecărui individ, deci și ale societății) –, această creare de timp de non-muncă apare din punctul de vedere al capitalului, ca și în toate stadiile anterioare, ca timp de non-muncă, ca timp liber pentru câțiva. Cu ce vine în plus capitalul e că el sporește prin toate mijloacele artei și științei timpul de supramuncă al maselor, deoarece avuția lui rezidă nemijlocit în aproprierea de timp de supramuncă; căci scopul direct al capitalului este valoarea, nu valoarea de întrebuințare. În felul acesta, fără să vrea, capitalul acționează ca instrument de creare a condițiilor pentru timp liber social, pentru reducerea la un minim tot mai scăzut a timpului de muncă al întregii societăți, degajând astfel pentru toți [membrii societății] timp liber destinat propriei lor dezvoltări. Dar tendința capitalului este permanent, pe de o parte, de acrea timp liber, iar pe de altă parte de a transforma în supramuncă acest timp liber. Dacă primul lucru îi reușește prea bine, atunci el suferă de producție excedentară, iar în acest caz munca necesară se întrerupe, deoarece nicio supramuncă nu poate fi realizată de capital.
Pe măsură ce această contradicție se dezvoltă, devine tot mai clar că creșterea forțelor de producție nu mai poate fi înrobită de aproprierea de supramuncă străină, ci masele muncitorești însele trebuie să-și aproprieze supramunca lor. Odată ce au făcut acest lucru – și timpul liber încetează deci să aibă o existență antagonistă –atunci, pe de o parte, timpul de muncă necesar își va avea măsura în trebuințele individului social, iar pe de altă parte, dezvoltarea forței productive sociale va fi atât de rapidă, încât, deși producția va fi acum calculată pentru prosperitatea tuturor, timpul liber al tuturor va crește. Căci adevărata avuție este forța productivă dezvoltată a tuturor indivizilor. Atunci măsura avuției n-o va mai constitui în niciun caz timpul de muncă, ci timpul liber. Timpul de muncă în calitate de măsură a avuției pune avuția însășica bazată pe sărăcie, iar timpul liber ca existent în și prin opoziție cu timpul de supramuncă sau punerea întregului timp al individului ca timp de muncă și deci degradarea acestui individ la situația exclusivă de muncitor, de om subordonat muncii. Așa se face că cel mai dezvoltat sistem de mașini îl obligă acum pe muncilor să lucreze mai mult timp decât o face sălbaticul sau decât a făcut-o el însuși înainte, când folosea uneltele cele mai simple, rudimentare.}
Dacă întreaga muncă a unei țări ar ajunge numai pentru producerea bunurilor necesare întreținerii întregii populații, nu ar exista supramuncă și, prin urmare, nu ar exista nimic care să poată fi acumulat în calitate de capital. Dacă poporul produce într-un an atât cât e necesar pentru întreținerea lui timp de doi ani, atunci sau fondul de consum al unui an va trebui distrus, sau oamenii vor trebui să înceteze timp de un an munca productivă. Dar posesorii plusprodusului, sau al capitalului… folosesc oamenii într-o altă muncă, care nu este direct și nemijlocit productivă,de pildă în producția de mașini. Și tot așa mereu” (The Source and Remedy of the Național Difficulties, London, 1821, pp. 4-5).
{Așa cum, odată cu dezvoltarea marii industrii, baza pe care se sprijină ea – și anume aproprierea de timp de muncă străin – încetează să constituie sau să creeze avuție, tot astfel, odată cu această dezvoltare, munca nemijlocită ca atare încetează să fie baza producției, deoarece ea e transformată mai mult într-o activitate de supraveghere și reglare; dar și deoarece produsul încetează să fie un produs al muncii izolate nemijlocite, iar drept producător apare mai curând combinarea activității sociale.
Când diviziunea muncii este dezvoltată, aproape fiecare muncă a individului este o parte dintr-un întreg, parte care în sine nu are nicio valoare sau utilitate. Aici nu există nimic despre care muncitorul să poată spune: acesta este produsul meu, pe acesta vreau să-l țin pentru mine ([Th. Hodgskin,] Labour Defended against the Claims of Capital, London, 1825, p. 25).
În schimbul direct, munca izolată nemijlocită apare ca realizată într-un produs anumit sau într-o anumită parte din produs, iar caracterul ei obștesc, social – caracterul muncii ca materializare a muncii generale și ca satisfacere a trebuinței generale – este dat numai prin intermediul schimbului. Prin contrast, în procesul de producție al marii industrii, așa cum, pe de o parte, subordonarea forțelor naturale de către intelectul social este premisa forței productive a mijlocului de muncă dezvoltat în proces automat –, tot astfel, pe de altă parte, munca fiecăruia în ființarea ei nemijlocită este pusă ca muncă singulară suprimată, adică este pusă ca muncă socială. În felul acesta dispare și cealaltă bază a acestui mod de producție.}
În însuși procesul de producție a capitalului, timpul de muncă cheltuit în producția de capital fix se raportează la timpul cheltuit în producția de capital circulant așa cum timpul de supramuncă se raportează la timpul de muncă necesar. Pe măsură ce producția îndreptată spre satisfacerea trebuințelor nemijlocite devine mai productivă, o parte mai mare a producției poate fi direcționată spre satisfacerea nevoilor producției înseși sau producției de mijloace de producție. În măsura în care, chiar sub raport material, producția de capital fix nu este orientată direct nici spre producția de valori de întrebuințare nemijlocite, nici spre producția acelor valori pe care le reclamă reproducția nemijlocită a capitalului – astfel ca, la rândul lor, să reprezinte în mod relativ, în însăși crearea de valoare, valoare de întrebuințare – ci spre producția de mijloace de creare a valorii, adică nu spre valoare ca un obiect imediat, ci spre crearea de valoare, spre mijloacele de valorificare ca obiect nemijlocit al producției (producția de valoare materialmente pusă, în însuși obiectul producției, ca scop al producției, ca scop al materializării forței productive a capitalului, al forței lui producătoare de valoare) –tocmai în producția de capital fix se pune capitalul pe el însuși ca scop în sine și apare efectiv în calitate de capital într-o mai înaltă potență decât în producția de capital circulant. De aceea și sub acest aspect volumul deja atins de capitalul fix ca și [ponderea] producției de capital fix în ansamblul producției constituie criteriul dezvoltării avuției bazate pe modul de producție capitalist.
Numărul muncitorilor depinde de [cantitatea de] capital circulant,în sensul că el depinde de cuantumul produselor muncii coexistente pe care muncitorii îl pot consuma ([Th. Hodgskin,] Labour Defended against the Claims of Capital, London, 1825, p. 20).
Pasajele citate mai sus din lucrările mai multor economiști se referă toate la capitalul fix ca parte de capital care e închisă în procesul de producție: „În marele proces al producției, capitalul circulant este consumat, pe când capitalul fix este doar utilizat (The Economist, 6 noiembrie 1847, nr. 219, p. 1271). Iată o afirmație greșită, valabilă numai pentru partea de capital circulant care e ea însăși consumată de capitalul fix, [și anume] pentru materialele auxiliare. În „marele proces al producției”, considerat ca proces de producție nemijlocit, consumat este doar capitalul fix.Dar consumarea în cadrul procesului de producție este în realitate utilizare, uzare. Apoi, durabilitatea mai mare a capitalului fix nu trebuie nici ea înțeleasă într-un sens pur material. Fierul și lemnul din care este făcut patul pe care dorm, sau pietrele din care este zidită casa în care locuiesc, sau statuia de marmură care înfrumusețează un palat – toate sunt la fel de durabile ca și fierul, lemnul etc. care au fost folosite pentru construirea mașinilor. Dar pentru unelte, mijloace de producție, durabilitatea reprezintă o condiție nu numai din motivul de ordin tehnic că metalele etc. constituie principalul material din care se construiesc toate mașinile, ci și pentru că unealta este desemnată să îndeplinească mereu același rol în repetate procese de producție. Durabilitatea uneltei ca mijloc de producție este nemijlocit cerută de valoarea ei de întrebuințare. Cu cât mai des ar trebui înlocuit mijlocul de producție, cu atât ar fi mai costisitor; cu atât mai mare ar fi partea de capital care ar trebui investită în el inutil. Durabilitatea uneltei este existența ei ca mijloc de producție. Durabilitatea ei înseamnă sporirea forței ei productive. Dimpotrivă, la capitalul circulant, în măsura în care acesta nu este transformat în capital fix, durabilitatea nu este câtuși de puțin legată de actul de producție propriu-zis și de aceea nu este un moment pus conceptual. Faptul că printre bunurile aruncate în fondul de consum sunt unele care, întrucât consumul lor se efectuează lent și întrucât ele pot fi consumate succesiv de mai mulți indivizi, sunt la rândul lor considerate drept capital fix –acest fapt ține de alte determinații (închiriere în loc de vânzare, dobândă etc.), cu care încă nu avem de-a face aici.
Odată cu introducerea generală a mecanismelor neînsuflețite în manufacturile britanice, oamenii, cu rare excepții, sunt tratați ca o mașină secundară și subalternă, acordându-se mult mai multă atenție perfecționării materiei prime, lemnului și metalului, decât desăvârșirii fizice și spirituale (Robert Owen,Essays on the formation of the Human Character, London, 1840, p. 31).
{Adevărata economie – economisirea –constă în economisirea de timp de muncă (minimum de cheltuieli de producție (și reducerea lor la minimum)); dar această economisire este identică cu dezvoltarea forței productive. Prin urmare, nicicum renunțare la consum,ci dezvoltarea forței, a capacităților în vederea producției și, ca urmare, dezvoltarea atât a capacităților de consum, cât și a mijloacelor de consum. Capacitatea de consum este o condiție a consumului, este deci primul lui mijloc, și reprezintă dezvoltarea unei aptitudini individuale, a unei forțe productive.
Economisirea de timp de muncă echivalează cu sporirea timpului liber, adică timpul pentru deplina dezvoltare a individului, dezvoltare care, la rândul ei, reacționează asupra forței productive a muncii ca cea mai mare forță de producție. Din punctul de vedere al procesului de producție nemijlocit, economisirea de timp de muncă poate fi considerată ca o producție de capital fix;acest capital fix fiind omul însuși.
Se înțelege, de altfel, de la sine că însuși timpul de muncă nemijlocit nu poate să rămână în opoziția abstractă cu timpul liber, cum apare el din punctul de vedere al economiei politice burgheze. Munca nu poate deveni un joc, cum vrea Fourier[3], al cărui mare merit rămâne acela de a fi proclamat drept țel final desființarea nu a repartiției, ci a însuși modului de producție într-o formă superioară. Timpul liber – care este atât timp de repaus, cât și timp de activitate mai elevată – a transformat, desigur, posesorul său într-un alt subiect, și ca acest alt subiect intră el apoi în procesul de producție nemijlocit. Pentru omul în curs de formare, acest proces de producție nemijlocit este disciplină, așa cum pentru omul gata format, în al cărui intelect cunoștințele acumulate de societate există, el este exercițiu [Ausübung], știință experimentală, știință materialmente creatoare și care se obiectivează. Atât pentru unul, cât și pentru celălalt, procesul de producție este totodată exercițiu fizic, în măsura în care munca reclamă folosirea mâinilor și mișcare liberă, ca în agricultură.
Așa cum sistemul economiei burgheze se expune nouă doar pas cu pas, tot astfel stau lucrurile și cu propria sa negare, care este rezultatul ei final. În momentul de față mai avem încă de-a face cu procesul de producție nemijlocit. Dacă considerăm societatea burgheză în totalitatea ei,atunci rezultatul final al procesului de producție social apare întotdeauna ca societatea însăși, adică însuși omul în relațiile sale sociale. Tot ce are o formă trainică – de pildă produsul etc. – apare în această mișcare doar ca un moment, ca un moment efemer. Însuși procesul de producție nemijlocit apare aici doar ca un moment. La rândul lor, condițiile și obiectificările procesului de producție sunt în egală măsură momente ale acestuia, iar în calitate de subiecți ai lui apar numai indivizii, dar indivizii în relațiile lor reciproce, pe care ei fie că le reproduc, fie că le produc. [Avem aici în fața noastră] propriul lor proces de mișcare permanent, în care ei se înnoiesc pe ei înșiși în aceeași măsură în care înnoiesc lumea avuției pe care ei o creează.}
Note
* Karl Marx, „[10. Dezvoltarea capitalului fix ca indiciu al dezvoltării producţiei capitaliste]”, în Bazele criticii economiei politice. Manuscrise economice din anii 1857-1859, vol. 2: Critica economiei politice (Ciorna din 1857-1858), trad. nespecificat, București, Editura Politică, 1974, pp. 177-195.
[1] Aici manuscrisul este deteriorat (n.r.).
[2] „als hätt es Lieb im Leibe”, Goethe, Faust, Partea 1, actul 5.
[3] Charles Fourier, Le Nouveau Monde industriel et sociétaire,vol. VI, pp. 242-252.