Tag Archives: stiinta

Karen Barad – Performativitatea postumană. Către o înţelegere a modului în care materia ajunge să conteze

 Traducere de Daniel Clinci

Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „Posthumanist Performativity: Toward an Understanding of How Matter Comes to Matter”, în Signs. Journal of Women in Culture and Society, vol. 28, nr. 3, „Gender and Science: New Issues”, primăvara 2003, pp. 801-831.

© 2003 by Karen Barad. Published by permission of the author.

© Post(h)um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română

De unde am obţinut strania idee că natura – ca opusă culturii – este anistorică şi eternă?

Suntem prea impresionaţi de isteţimea şi conştiinţa noastră de sine…

Trebuie să încetăm să ne spunem nouă înşine aceleaşi vechi poveşti antropocentrice de adormit copiii.

Steve Shaviro, 1997

Limbajul a fost învestit cu prea multă putere. Cotitura lingvistică, cotitura semiotică, cotitura interpretativă, cotitura culturală: se pare că, la fiecare cotitură, fiecare „lucru” – chiar şi materialitatea este transformată în chestiune lingvistică sau altă formă de reprezentare culturală. Jocurile de limbaj ubicue legate de „materie” nu marchează o regândire a conceptelor (materialitate şi semnificare) şi a relaţiei dintre ele. Mai degrabă, par simptomatice pentru nivelul la care materia „empirică” (dacă putem spune aşa) a fost înlocuită de materia semnificării (fără ghilimele insinuante). Limbajul contează. Discursul contează. Cultura contează. Într-un sens important, singura care pare să nu mai conteze este materia.

Ce anume ne obligă să credem că avem un acces direct la reprezentările culturale şi la conţinutul lor care ne lipseşte în cazul lucrurilor reprezentate? Cum a ajuns limbajul mai demn de încredere decât materia? De ce limbajul şi cultura primesc agentivitate şi istoricitate, în vreme ce materia este înţeleasă drept pasivă şi imutabilă sau, în cel mai bun caz, moşteneşte un potenţial de schimbare derivat din limbaj şi cultură? Cum poate cineva interoga condiţiile materiale care au dus la răsturnarea brutală a credinţelor naturaliste când materialitatea însăşi este deja gândită într-un domeniu lingvistic drept condiţia posibilităţii sale?

Faptul că puterea limbajului a fost substanţială este greu de negat. S-ar putea argumenta că a fost prea substanţială sau, mai precis, prea substanţializatoare. Nici credinţa exagerată în puterea limbajului, nici temerea că limbajului îi este oferită prea multă putere nu sunt idei specifice secolului XXI timpuriu. De exemplu, în secolul al XIX-lea, Nietzsche avertiza împotriva tendinţei eronate de a lua gramatica prea în serios: a permite structurilor lingvistice să determine sau să formuleze înţelegerea lumii, a considera că structura lingvistică cu subiect şi predicat reflectă o realitate ontologică a priori a substanţei şi atributelor. Credinţa conform căreia categoriile gramaticale reflectă structura subiacentă a lumii este un obicei seducător al minţii, care merită pus sub semnul întrebării. Într-adevăr, credinţa reprezentaţionistă în puterea cuvintelor de a oglindi fenomene preexistente este substratul metafizic care susţine atât credinţele sociale constructiviste, cât şi pe cele tradiţionale realiste. În chip semnificativ, constructivismul social a fost obiectul chestionării atât din partea feminismului, cât şi din partea studiilor ştiinţifice, producând reacţii de insatisfacţie erudită.1

O înţelegere performativă a practicilor discursive este o provocare la adresa credinţei reprezentaţioniste în puterea cuvintelor de a reprezenta lucruri preexistente. Performativitatea, construită corect, nu este o invitaţie de a transforma totul (chiar şi corpurile materiale) în cuvinte; dimpotrivă, performativitatea este chiar o contestare a puterii excesive acordate limbajului, puterea de a determina ce este real. De aici, în contrast ironic cu opinia eronată care echivalează performativitatea cu o formă de monism lingvistic care spune că limbajul este țesătura realităţii, performativitatea este, de fapt, o contestare a obiceiurilor neexaminate ale minţii care oferă limbajului şi altor forme de reprezentare mai multă putere de a determina ontologii decât merită.2

Mişcarea în direcţia alternativelor performative la reprezentaţionism schimbă focalizarea de la problemele corespondenţei între descrieri şi realitate (de exemplu, dacă acestea oglindesc natura sau cultura) la practici/realizări/acţiuni. Aş afirma că aceste abordări aduc în prim-plan întrebări importante ale ontologiei, materialităţii şi agentivităţii, în vreme ce abordările social-constructiviste rămân prinse în optica geometrică a reflexiei în care, la fel ca în jocul infinit de imagini dintre două oglinzi aşezate faţă în faţă, epistemologicul este împins înainte şi înapoi, dar nimic altceva nu rămâne de văzut. Evitând capcanele reprezentaţioniste ale opticii geometrice, schimbăm focalizarea asupra opticii fizice, la întrebări ale difracţiei, mai degrabă decât cele ale reflexiei. A citi difracţionar teoriile feministe şi queer şi abordările studiilor ştiinţei unele prin altele presupune a gândi „socialul” şi „ştiinţificul” împreună, într-un mod iluminant. Ceea ce ne pare a fi entităţi separate (şi seturi de probleme separate) cu delimitări clare nu presupune o relaţie de absolută exterioritate. Ca şi tiparele de difracţie care iluminează natura nedefinită a graniţelor – indicând umbre în regiuni „luminoase” şi puncte de strălucire în regiuni „întunecate” – relaţia dintre social şi ştiinţific este o relaţie a „exteriorităţii dinăuntru”. Aceasta nu este o relaţionare statică, ci o facere – realizare a graniţelor – care presupune întotdeauna excluderi constitutive şi, deci, întrebări legate de responsabilitate.3 Scopul meu este să contribui la eforturile de a ascuţi unealta teoretică a performativităţii în cazul studiilor ştiinţei şi în cazul teoriilor feministe şi queer deopotrivă şi să promovez considerarea lor mutuală. În acest articol, ofer o elaborare a conceptului performativităţii – o elaborare materialistă, naturalistă şi postumană – care permite materiei să fie un participant activ în devenirea lumii, în „intractivitatea”4 sa continuă. Este de o importanţă vitală să înţelegem cum materia contează [how matter matters].

De la reprezentanţionism la performativitate

Oamenii reprezintă. Asta e parte din a fi o persoană…

Nu homo faber, spun eu, ci homo depictor.

Ian Hacking, 1983, pp. 144, 132

Teoriile sociale liberale şi teoriile cunoaşterii știinţifice deopotrivă datorează mult ideii că lumea este compusă din indivizi – despre care se presupune că există dinaintea legii sau a descoperirii legii – care așteaptă/invită reprezentarea. Ideea că fiinţele există ca indivizi cu atribute inerente, anterioare reprezentării lor, este o presupoziţie metafizică ce subliniază credinţa în formele politice, lingvistice şi epistemologice de reprezentaţionism. Sau, dacă gândim invers, reprezentaţionismul este credinţa în distincţia ontologică dintre reprezentări şi ceea ce ele pretind a reprezenta; în particular, ceea ce este reprezentat este independent de practicile de reprezentare. Adică, se consideră că sunt două feluri de entităţi distincte şi independente – reprezentările şi entităţile reprezentate. Sistemul reprezentării este uneori în chip explicit teoretizat în termenii unui aranjament tripartit. De exemplu, pe lângă cunoaştere (adică reprezentări), pe de o parte, şi cunoscutul (adică ceea ce este reprezentat), pe altă parte, este, uneori, presupusă în mod explicit existenţa unui cunoscător (adică cineva care realizează reprezentarea). Acest vid ontologic luat ca atare generează întrebări legate de acurateţea reprezentărilor. De exemplu, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă cu acurateţe o realitate care există independent? Limbajul reprezintă cu acurateţe un referent? Un reprezentant politic, un fragment de lege sau o parte de legislaţie reprezintă cu acurateţe interesele oamenilor pe care se presupune că îi reprezintă?

Reprezentaţionismul a primit critici importante din partea feminismului, poststructuralismului, studiilor postcolonialiste şi teoreticienilor queer. Numele lui Michel Foucault şi Judith Butler sunt frecvent asociate cu asemenea problematizări. Butler rezumă problemele reprezentaţionismului politic după cum urmează:

Foucault indică faptul că sistemele juridice de putere produc subiecţii pe care, după aceea, îi reprezintă. Noţiunile juridice ale puterii par a regla viaţa politică în termeni pur negativi.

[…] Dar subiecţii guvernaţi de asemenea structuri, datorită faptului că sunt supuşi de ele, sunt formaţi, definiţi şi reproduşi conform cerinţelor acelor structuri. Dacă această analiză este corectă, atunci formarea juridică a limbajului şi a politicii care le reprezintă pe femei drept „subiect al feminismului constituie o formaţiune discursivă şi un efect al unei versiuni date de reprezentaţionism politic. Iar subiectul feminist ajunge să fie constituit discursiv de acelaşi sistem politic care ar trebui să-i faciliteze emanciparea. (1990, p. 2)

În încercarea de a remedia această dificultate, teoreticienii criticii sociale se luptă să formuleze înţelegeri ale posibilităţilor de intervenţie politică ce merg dincolo de cadrul reprezentaţionismului.

Faptul că reprezentaţionismul este obiectul suspiciunii în domeniul studiilor ştiinţei este mai puţin cunoscut, dar nu de mai puțină importanță. Examinarea critică a reprezentaţionismului nu a apărut până când studiul ştiinţei nu şi-a schimbat atenţia de la natura şi producţia de cunoaştere ştiinţifică la studiul dinamicii detaliate a practicii ştiinţei. Această modificare semnificativă este o cale de a caracteriza grosso modo diferenţa de importanţă dintre studiile multidisciplinare ale ştiinţei (de exemplu, istoria ştiinţei, filosofia ştiinţei, sociologia ştiinţei) şi studiile despre știință [science studies]. Asta nu înseamnă că toate abordările studiilor ştiinţifice sunt critice la adresa reprezentaţionismului; multe dintre aceste studii acceptă fără rezerve reprezentaţionismul. De exemplu, există nenumărate studii despre natura reprezentărilor ştiinţifice (inclusiv despre cum le produc oamenii de ştiinţă, cum le interpretează şi cum le utilizează) care nu chestionează punctul de vedere filosofic subiacent – anume, reprezentaţionismul. Pe de altă parte, a existat un efort concertat din partea unor cercetători din câmpul studiilor ştiinţifice de a depăşi reprezentaţionismul.

Volumul lui Ian Hacking, Representing and Intervening (1983), a adus în prim plan întrebarea legată de limitările gândirii reprezentaţioniste asupra naturii ştiinţei. Critica cea mai susţinută şi completă a reprezentaţionismului în filosofia ştiinţei şi în studiile despre știință se găseşte în opera filosofului ştiinţei Joseph Rouse. Rouse şi-a asumat sarcina de a interoga constrângerile pe care locurile comune ale gândirii reprezentaţioniste le exercită asupra teoretizărilor naturii practicilor ştiinţifice.5 De exemplu, când dezbaterea plată între realismul ştiinţific şi constructivismul ştiinţific s-a deplasat dinspre filosofia ştiinţei către studiile despre știință, Rouse (1996) a indicat faptul că aceste poziţii adverse au mai multe în comun decât sunt dispuşi să accepte preopinenţii lor. Într-adevăr, ambele împărtăşesc credinţele reprezentaţioniste care generează asemenea dezbateri infinite: atât realiştii ştiinţifici, cât şi constructiviştii sociali consideră cunoaşterea ştiinţifică (în multiplele sale forme de reprezentare, cum ar fi concepte teoretice, grafice, urme ale particulelor, imagini fotografice) ca mediator al accesului nostru la lumea materială; ei sunt în dezacord în ceea ce priveşte referentul, dacă cunoaşterea ştiinţifică reprezintă lucrurile din lume aşa cum sunt ele în realitate (adică, „Natură”) sau ca „obiecte” care sunt produse ale activităţilor sociale (mai exact, „Cultură”), dar ambele grupuri subscriu la reprezentaţionism.

Reprezentaţionismul este atât de bine integrat în cultura occidentală încât a devenit parte a simţului comun. Pare inevitabil, dacă nu chiar natural. Dar reprezentaţionismul (ca „natura însăşi”, nu doar reprezentările noastre despre ea!) are o istorie. Hacking identifică problema filosofică a reprezentărilor în visul democritian al atomilor şi vidului. Potrivit istoriei antropologice a lui Hacking, reprezentările nu erau problematice înainte de Democrit: „cuvântul «real» însemna, la început, doar asemănare” (p. 142). Odată cu teoria atomistă a lui Democrit se deschide posibilitatea unui hiatus între reprezentare şi reprezentat – „aparenţa” îşi face prima apariţie. Masa este un obiect solid făcut din lemn sau un agregat de entităţi discrete care se mișcă în vid? Atomismul pune întrebarea care dintre reprezentări este cea reală. Problema realismului în filosofie este un produs al unei perspective atomiste.

Rouse consideră reprezentaţionismul un derivat cartezian – o consecinţă a diviziunii carteziene dintre „intern” şi „extern” care se trasează pe linia subiectului cunoscător. Rouse scoate la lumină credinţa asimetrică în cuvânt, în detrimentul lumii, care subliniază natura îndoielii carteziene:

Vreau să încurajez îndoiala cu privire la prezumţia că reprezentările (adică semnificaţia sau contextul lor) ne sunt mai accesibile decât lucrurile pe care se presupune că le reprezintă. Dacă nu există niciun limbaj magic prin care să putem, fără greș, să avem acces direct la referenţii săi, de ce am crede că există un limbaj care ne permite, în mod magic, să avem acces la sensul sau conţinutul său reprezentaţional? Prezumţia că ştim ceea ce vrem să spunem sau că ştim ce spun aserţiunile noastre verbale mai ușor decât putem cunoaşte obiectele despre care vorbim, este o moştenire carteziană, o variaţie lingvistică a insistenţei lui Descartes că avem un acces direct şi privilegiat la conţinuturile gândurilor noastre, un acces care ne lipseşte în ceea ce priveşte lumea „exterioară”. (1996, p. 209)

Cu alte cuvinte, credinţa asimetrică în accesul nostru la reprezentări înaintea lucrurilor este un fapt contingent al istoriei şi nu o necesitate logică; mai exact, nu este decât un obicei cartezian al minţii. Este nevoie de un scepticism sănătos aplicat îndoielii carteziene pentru a putea vedea o alternativă.6

Într-adevăr, este posibil să dezvoltăm poziţii filosofice coerente care să nege faptul că există reprezentări, pe de-o parte, şi entităţi separate ontologic aşteptându-şi reprezentarea, pe de altă parte. O înţelegere performativă, care schimbă atenţia de la reprezentările lingvistice la practicile discursive, este una dintre alternative. În particular, căutarea de alternative la constructivismul social a generat abordări performative în studiile feministe şi queer, dar şi în studiile despre știință. Numele lui Judith Butler a fost cel mai adesea asociat cu termenul performativitate în cercurile teoriilor feministe şi queer. Şi, în vreme ce Andrew Pickering a fost unul dintre puţinii cercetători ai studiilor despre știință care şi-a apropriat termenul, există, desigur, un sens în care teoreticieni ai studiilor despre știință, cum ar fi Donna Haraway, Bruno Latour şi Joseph Rouse, propun interpretări performative ale naturii practicilor ştiinţifice.7 Într-adevăr, performativitatea a devenit un termen ubicuu în studiile literare, studiile teatrului şi în zona interdisciplinară care se naşte acum a performance studies, generând întrebarea dacă toate performările sunt performative.8 În acest articol, propun un înțeles al performativității specific postumanismului – unul care încorporează factori materiali şi discursivi, sociali şi ştiinţifici, umani şi non-umani, naturali şi culturali. O abordare postumanistă interoghează „datul” categoriilor „uman” şi „non-uman”, examinând practicile prin care aceste graniţe diferenţiate se stabilizează şi se destabilizează.9 Lucrarea academică a Donnei Haraway – de la primate la cyborgi la specii partenere – este un exemplu perfect al acesteia.

Dacă performativitatea este legată nu doar de formarea subiectului, ci şi de producţia materiei/importanței [matter] corpurilor, după cum sugerează teoria „materializării” a lui Butler şi noţiunea de „reconfigurare materializată” a lui Haraway, atunci este cu atât mai important să înţelegem natura acestei producţii.10 Analitica puterii a lui Foucault leagă practicile discursive de materialitatea corpului. Cu toate acestea, teoria sa este afectată de câţiva factori importanţi, care limitează sever potenţialul analizei sale şi elaborarea performativă a acesteia realizată de Butler, împiedicând astfel înţelegerea exactă a modului cum produc practicile discursive corpuri materiale.

Dacă Foucault, în încercarea de a-l face pe Marx queer, plasează corpul ca locus al forţelor productive, locul în care organizarea pe scară largă a puterii se leagă de practicile locale, atunci se pare că orice teorie robustă a materializării corpurilor trebuie să ia, în mod necesar, în considerare cum materialitatea corpului – de exemplu, anatomia şi fiziologia sa – şi alte forţe materiale contează în procesul materializării. Într-adevăr, după cum clarifică Foucault în ultimul capitol din Istoria sexualităţii (vol. 1), el nu neagă relevanţa corpului fizic ci, dimpotrivă, încearcă să

arate cum manifestările puterii sunt direct conectate la corp – la corpuri, funcţii, procese fiziologice, senzaţii şi plăceri; corpul este departe de a fi eliminat în mod necesar, trebuie să devină vizibil printr-o analiză în care biologicul şi istoricul nu sunt consecutive unul altuia, […] dar sunt legate împreună într-o manieră din ce în ce mai complexă în acord cu dezvoltarea tehnologiilor moderne ale puterii care fac din viaţă obiectivul lor. Deci, eu nu întrevăd o „istorie a mentalităţilor” care să ia în vedere corpurile numai în modul în care au fost ele percepute şi li s-a dat semnificaţie şi valoare, ci o „istorie a corpurilor” şi un mod în care acestea au fost învestite cu ceea ce este mai material şi mai vital în ele. (1980a, pp. 151-152)

Pe de altă parte, Foucault nu ne spune în ce fel biologicul şi istoricul sunt „legate unul de celălalt” astfel încât unul să nu fie consecutiv celuilalt. Ce anume face ca materialitatea corpurilor să fie susceptibilă de legiferarea simultană a forţelor biologice şi istorice? În ce grad posedă materia corpurilor o istorie proprie? Forţele sociale sunt singurele susceptibile de schimbare? Nu sunt şi forțele biologice, într-un anume sens, deja istorice? Poate exista o anumită interpretare prin care forţele istorice să fie considerate biologice dintotdeauna? Ce înseamnă și numai să punem o asemenea întrebare, dat fiind puternicul curent social-constructivist din anumite cercuri interdisciplinare de la începutul secolului XXI? Chiar dacă Foucault accentuează anatomia politică a puterii de disciplinare, el nu reuşeşte să ofere o descriere a istoricităţii corpului în care propria sa materialitate să joace un rol activ în funcţionarea puterii. Această reînscriere implicită a pasivităţii materiei este un semn al elementelor reprezentaţioniste care încă bântuie abordarea sa, în mare măsură postreprezentaţionistă.11 Această deficienţă se leagă de eşecul său în teoretizarea relaţiei dintre practicile „discursive” şi cele „non-discursive”. După cum insistă teoreticianul feminismului materialist, Rosemary Hennessey, în critica sa asupra lui Foucault, „o riguroasă teorie materialistă a corpului nu se poate opri la afirmaţia că orice corp este întotdeauna construit discursiv. Trebuie, de asemenea, să explice cum se raportează construcţia discursivă a corpului la practicile non-discursive, în moduri care variază de la o formaţiune socială la alta” (1993, p. 46).

Pentru înţelegerea funcţionării puterii este crucial să înţelegem natura puterii în integritatea materialităţii sale. Dacă restricționezi productivitatea puterii la domeniul limitat al „socialului”, de exemplu, sau dacă prezinți materia numai ca produs finit, mai degrabă decât ca factor activ în materializări ulterioare, înseamnă să-i răpești materiei ceva din capacitatea ei integrală. Cum am putea înţelege modul în care contururile corpului uman sunt constituite prin procese psihice, sau felul în care atomii care constituie corpul biologic devin materie sau, mai general, cum se face materia simţită? Este dificil de imaginat cum anume forţele psihice şi socio-istorice pot fi singurele responsabile pentru producţia de materie. Cu siguranţă că trebuie să existe – chiar şi când atenţia este restricţionată la materialitatea corpurilor „umane” – şi forţe „naturale”, nu numai „sociale”, care să conteze [matter]. Într-adevăr, există o multitudine de forţe material-discursive – inclusiv cele care sunt etichetate ca „sociale”, „culturale”, „psihice”, „economice”, „naturale”, „fizice”, „biologice”, „geopolitice” şi „geologice” – care sunt importante în procesele particulare ale materializării. Dacă urmăm obiceiurile disciplinare de a găsi cauze definibile disciplinar pentru efecte definibile disciplinar, atunci vom pierde din vedere intra-acţiunile cruciale între aceste forţe care se află în afara oricărui set de probleme specifice unei discipline.12

Este nevoie de o abordare robustă a materializării tuturor corpurilor – „umane” şi „non-umane” – şi a practicilor material-discursive prin care sunt marcate constituţiile lor diferenţiate. Va fi nevoie de o înţelegere a naturii relaţiei între practicile discursive şi fenomenele materiale, de o abordare atât a agentivităţii „umane”, cât şi a celei „non-umane”, şi de o înţelegere a naturii cauzale a practicilor productive care să țină cont de integritatea implicării materiei în propria sa istoricitate. Contribuţia mea la dezvoltarea unei astfel de interpretări se bazează pe abordarea filosofică pe care am numit-o „realism agenţial”. Realismul agenţial este o viziune specifică practicilor tehno-ştiinţifice, dar şi a altora, care ia în serios studiile feministe, antirasiste, poststructuraliste, queer, marxiste, studiile despre știință şi perspectivele ştiinţifice în general, dezvoltându-se pe baza teoriilor lui Niels Bohr, Judith Butler, Michel Foucault, Donna Haraway, Vicki Kirby, Joseph Rouse şi alţii.13 Evident, nu este posibil să explicăm pe larg aceste idei aici. Obiectivul meu limitat în acest articol este să utilizez noţiunea de performativitate ca difracţie pentru a interpreta intuițiile importante ale studiilor feministe, queer și despre știință unele prin celelalte şi, în același timp, să propun o reconsiderare materialistă şi postumanistă a noţiunii de performativitate. Aceasta presupune o reconsiderare a noţiunilor familiare de practici discursive, materializare, agentivitate şi cauzalitate, printre altele.

Încep prin a lansa o provocare directă către fundamentele metafizice ale reprezentaţionismului, propunând o ontologie agenţială realistă ca alternativă. În secţiunea următoare, ofer o reformulare din perspectiva performativităţii postumaniste a noţiunilor de practici discursive şi materialitate şi teoretizez relaţia cauzală specifică dintre ele. În secţiunea finală, discut acele concepţii agențialo-realiste ale cauzalităţii şi agentivităţii care sunt vitale pentru înțelegerea naturii productive a practicilor material-discursive, inclusiv a celor tehno-ştiinţifice.

Către o metafizică performativă

Atât timp cât ne rezumăm la cuvinte şi lucruri putem crede că vorbim despre ceea ce vede, că vedem ceea ce vorbim şi că cele două sunt conectate.

Gilles Deleuze, 1988, p. 65

Cuvintele şi lucrurile” este titlul în întregime serios al unei probleme.

Michel Foucault, 1972, p. 49

Reprezentaţionismul separă lumea în domeniile ontologic distincte ale cuvintelor şi lucrurilor, abandonând dilema legăturii dintre ele, în aşa fel încât cunoaşterea să fie posibilă. Dacă cuvintele nu sunt conectate la lumea materială, atunci cum obţin reprezentările un punct de sprijin? Dacă încetăm să credem că lumea este plină de asemănări inerente ale căror semnături sunt înscrise pe faţa lumii, lucruri deja marcate cu semne, cuvinte care aşteaptă ca pietricelele de pe nisipul unei plaje să fie descoperite, și considerăm că subiectul cunoscător este prins într-o reţea densă de reprezentări, în aşa fel încât mintea poate distinge calea către obiectele care sunt, pentru totdeauna, inaccesibile şi tot ceea ce se vede este problema captivităţii umanităţii în propriul limbaj, atunci devine evident că reprezentaţionismul este prizonierul metafizicii problematice pe care o postulează. Ca şi alergătorul din paradoxul lui Zenon, reprezentaţionismul pare că nu se apropie de rezolvarea problemei pe care o pune pentru că este prins în imposibilitatea de a părăsi punctul de plecare metafizic. Poate că ar fi mai bine să pornim dintr-un alt punct, o altă metafizică.14

Lucruificarea[Thingification] – transformarea relaţiilor în „lucruri”, „entităţi”, „relata” – infectează modul în care înţelegem lumea şi relaţia noastră cu aceasta.15 De ce considerăm că, pentru existenţa relaţiilor, avem nevoie de relata? Neîncrederea persistentă în natură, materialitate şi corp care invadează multe dintre teoriile contemporane şi o porţiune semnificativă din istoria gândirii occidentale se hrăneşte din această tendinţă culturală? În această secţiune, prezint o ontologie relaţională care respinge metafizica lui relatum, a „cuvintelor” şi „lucrurilor”. Dintr-o perspectivă a realismului agenţial, este din nou posibil să acceptăm natura, corpul şi materialitatea în integritatea devenirii lor fără a recurge la optica transparenţei sau a opacităţii, la geometriile exteriorităţii sau interiorităţii absolute şi la teoretizarea omului drept cauză pură sau efect pur, rămânând, în acelaşi timp, răspunzători pentru rolul pe care „noi” îl jucăm în practicile cunoaşterii şi ale devenirii.

Postularea entităţilor individual determinate, cu proprietăţi inerente, este marca metafizicii atomiste. Atomismul provine de la Democrit.16 Potrivit lui Democrit, proprietăţile tuturor lucrurilor derivă din proprietăţile celei mai mici unităţi – atomii („indivizibilul” sau „inseparabilul”). Teoriile sociale liberale şi teoriile știinţifice deopotrivă datorează multe ideii că lumea e compusă din indivizi care au proprietăţi care le pot fi atribuite separat. O reţea încâlcită de practici ştiinţifice, sociale, etice şi politice, precum şi înţelegerea acestor practici, depinde de variatele/diferitele instanţieri ale acestei presupoziţii. Multe lucruri se află în balanţă în încercarea de a contesta aparenta sa inevitabilitate.

Fizicianul Niels Bohr a câştigat premiul Nobel pentru modelul său cuantic al atomului, care marchează începutul contribuţiilor sale esenţiale în teoria cuantică.17 Filosofia-fizica lui Bohr (cele două erau, pentru el, inseparabile) aduce o provocare radicală nu numai fizicii newtoniene, ci şi epistemologiei carteziene şi structurii sale reprezentaţioniste triadice a cuvintelor, cunoscătorilor şi lucrurilor. În mod crucial, într-o răsturnare remarcabilă a schemei predecesorului său intelectual, Bohr respinge metafizica atomistă care preia „lucrurile” drept entităţi ontologice fundamentale. Pentru Bohr, lucrurile nu au graniţe sau proprietăţi determinate inerent, iar cuvintele nu au semnificaţii determinate inerent. Bohr pune sub semnul întrebării credinţa carteziană în distincţia inerentă dintre subiect şi obiect, dintre cunoscător şi cunoscut.

Se poate spune că liniile epistemologice pe care le dezvoltă Bohr resping atât transparenţa limbajului, cât şi transparenţa măsurătorii; totuşi, chiar mai important, acestea resping presupoziţia că limbajul şi măsurătorile îndeplinesc funcţii de mediere. Limbajul nu reprezintă o stare a lucrurilor, iar măsurătorile nu reprezintă stări ale fiinţei independente de măsurare. Bohr dezvoltă acest cadru epistemologic fără a ceda disperării nihilismului și fără să cadă în pânza alunecoasă a relativismului. Cu strălucire şi fineţe, Bohr descoperă o cale de a menţine posibilitatea cunoaşterii obiective, în vreme ce marile structuri ale fizicii newtoniene şi reprezentaţionismul încep să se prăbuşească.

Ruptura lui Bohr de Newton, Descartes şi Democrit nu se bazează pe „simpla reflecţie filosofică”, ci pe noi descoperiri empirice din domeniul fizicii atomice care au apărut în timpul primului sfert de secol XX. Efortul lui Bohr de a oferi un suport teoretic pentru aceste descoperiri s-a concentrat în propunerea lui radicală pentru necesitatea unui nou cadru epistemologic. Din nefericire, Bohr nu explorează dimensiunile ontologice esenţiale ale gândirii sale, ci se concentrează asupra importanţei epistemologice a acesteia. Am căutat în textele sale perspective ontologice implicite şi am elaborat câteva dintre acestea pentru dezvoltarea unei ontologii realist-agenţiale. În această secţiune, voi prezenta succint câteva dintre aspectele importante ale teoriei lui Bohr, după care voi realiza o explicaţie a ontologiei realist-agenţiale. Această ontologie relaţională este baza teoriei mele postumanist-performative a producţiei corpurilor materiale. Această teorie refuză fixarea reprezentaţionistă pe „cuvinte” şi „lucruri”, la fel cum nu este interesată de problemele relațiilor dintre ele, propunând, în schimb, o relaţie cauzală între practicile de excludere specifice încorporate în configuraţiile materiale specifice ale lumii (adică practici discursive/(con)figuraţii mai degrabă decât „cuvinte”) şi fenomenele materiale particulare (adică relaţii mai degrabă decât „lucruri”). Această relaţie cauzală dintre aparatele producţiei corporale şi fenomenele produse este una de „intra-acţiune agenţială”. Urmează detaliile.

Potrivit lui Bohr, conceptele teoretice (spre exemplu, „poziţia” şi „inerţia”) nu au un caracter ideatic, ci sunt aranjamente fizice specifice.18 De exemplu, „poziţia” nu poate fi un concept abstract bine definit, nici un atribut inerent, independent de obiectul existent. Mai degrabă, „poziţia” are o semnificaţie numai atunci când este utilizat un aparat rigid cu părţi fixe (de exemplu, o riglă bătută în cuie pe o masă fixă în laborator, care să stabilească astfel un cadru fix de referinţă pentru menţionarea „poziţiei”). Mai mult, nicio măsurare a „poziţiei” prin utilizarea unui asemenea aparat nu poate fi atribuită unui „obiect” abstract care există independent, ci constituie o proprietate a fenomenului – inseparabilitatea „obiectului observat” de „agenţii observaţiei”. Similar, „inerţia” are sens numai ca aranjament material care implică niște componente în mişcare. Deci, indeterminarea simultană a „poziţiei” şi „inerţiei” (ceea ce se numeşte, de obicei, principiul incertitudinii al lui Heisenberg) este o excludere materială a aranjamentelor „poziţiei” şi „inerţiei” (prima având nevoie de componente fixe, cealaltă de componente în mişcare).19

În consecinţă, potrivit lui Bohr, unitatea epistemologică primară nu este obiectul independent cu graniţe şi proprietăţi inerente, ci fenomenul. În teoria mea realist-agenţială, fenomenele nu marchează neapărat inseparabilitatea „observatorului” de „observat”; mai degrabă, fenomenele sunt inseparabilitatea ontologică a „componentelor” agenţial intra-active. Adică, fenomenele sunt relaţii ontologic primare – relaţii fără relata preexistente.20 Noţiunea de intra-acţiune (în contrast cu „interacţiunea” obişnuită, care presupune existenţa prealabilă a entităţilor independente/relata) reprezintă o modificare conceptuală profundă. Doar prin intra-acţiunile agenţiale particulare, limitele şi proprietăţile „componentelor” fenomenului devin determinate, iar conceptele particulare încorporate capătă sens. O intra-acţiune particulară (care implică o configuraţie materială particulară a „aparatului de observaţie”) pune în scenă un clivaj agenţial (în contrast cu clivajul cartezian – o distincţie inerentă – între subiect şi obiect) ce efectuează o separare între „subiect” şi „obiect”. Clivajul agenţial pune în scenă o decizie localăîn interiorul fenomenului, a nedeterminării ontologice inerente. Cu alte cuvinte, relata nu preexistă relaţiilor; mai degrabă, relata din fenomene apar prin intra-acţiuni specifice. Atunci, intra-acţiunile creează separabilitate agenţială – condiţia locală a exteriorităţii din fenomene. Noţiunea de separabilitate agenţială are o importanţă fundamentală deoarece, în absenţa condiţiei de exterioritate dintre observator şi observat a ontologiei clasice, ea oferă condiţia pentru posibilitatea obiectivităţii. Mai mult, clivajul agenţial produce o structură cauzală locală între „componentele” unui fenomen în procesul de marcare a „agenţilor măsurării” („efectul”) de către „obiectul măsurat” („cauza”). Astfel, noţiunea de intra-acţiune constituie o reconsiderare a noţiunii tradiţionale de cauzalitate.21

În continuarea dezvoltării acestei ontologii realist-agenţiale, argumentez că fenomenele nu sunt numai rezultatul exerciţiilor de laborator produse de subiecţii umani, și nici aparatele care produc fenomenele nu pot fi considerate dispozitive observaţionale sau simple ustensile de laborator. Deşi restricţiile de spaţiu nu permit o discuţie mai detaliată a interpretării naturii aparatelor, deoarece aparatele joacă un rol crucial, constitutiv, în producţia de fenomene, voi realiza o succintă prezentare a teoretizărilor realist-agenţiale în ceea ce priveşte aparatele înainte de a trece la întrebarea privind natura fenomenelor. Dezvoltarea propusă ne permite să explorăm implicaţiile ontologiei realist-agenţiale dincolo de cele legate, în particular, de natura practicilor ştiinţifice. De fapt, realismul agenţial poate explica natura practicilor material-discursive, precum cel al practicilor prin care se trasează diferite distincţii, inclusiv cele dintre „social” şi „ştiinţific”.22

Aparatele nu sunt dispozitive de înscriere, instrumente ştiinţifice care să funcționeze înainte de începerea acţiunii sau maşini care mediază dialectica dintre rezistenţă şi reconciliere. Nu sunt nici sonde neutre ale lumii naturale, nici structuri care determină un rezultat particular. În dezvoltarea tezelor lui Bohr, din punctul meu de vedere, aparatele nu sunt doar aranjamente statice în lume, aparatele sunt (re)configurări dinamice ale lumii, practici agenţiale particulare/intra-acţiuni/performări prin care limite de excludere specifice sunt puse în scenă. Aparatele nu au o graniţă „exterioară” inerentă. Această nedeterminare a graniţei „exterioare” reprezintă imposibilitatea închiderii – intra-activitatea în desfăşurare din reconfigurarea iterativă a aparatului producţiei corporale. Aparatele sunt practici deschise.

Mai important, aparatele sunt, ele însele, fenomene. De exemplu, după cum ştiu prea bine oamenii de ştiinţă, aparatele nu sunt obiecte interşanjabile predefinite care stau pe un raft aşteptând să servească unui scop specific. Aparatele sunt constituite prin practici specifice, perpetuu deschise către rearanjări, rearticulări şi alte reconsiderări. Aceasta este o parte din creativitatea şi dificultatea ştiinţei: a face instrumentele să funcţioneze într-un anume mod pentru un anume scop (care este întotdeauna deschis la posibilitatea de a fi schimbat în timpul experimentului, odată ce sunt făcute diferite observaţii). Mai mult, orice aparat specific este întotdeauna parte din procesul de intra-acţiune cu alte aparate, iar desfăşurarea fenomenelor locale stabile (care pot fi împărtăşite în spaţii geopolitice, laboratoare sau culturi pentru a se materializa diferit) în reiterări ulterioare ale unor practici particulare constituie schimbări importante în aparatul particular respectiv şi, deci, în natura intra-acţiunilor care se finalizează cu producţia de noi fenomene şi aşa mai departe. Graniţele nu stau pe loc.

Pe acest fundal, ne putem întoarce la întrebarea despre natura fenomenelor. Fenomenele sunt produse prin intra-acţiunile agenţiale dintre mai multe aparate de producţie corporală. Intra-acţiunile agenţiale sunt realizări materiale cauzale specifice care pot sau nu să implice „oameni”. Prin astfel de practici, într-adevăr, se construiesc graniţele diferenţiate dintre „oameni” şi „non-oameni”, „cultură” şi „natură”, „social” şi „ştiinţific”. Fenomenele constituie realitatea. Realitatea nu este compusă din lucruri în sine sau din lucruri dincolo de fenomene, ci din „lucruri” în fenomene.23 Lumea este intra-activitate în materializarea sa diferenţiată. Prin intra-acţiuni particulare se produce un sens diferenţiat al fiinţei în variaţiile agentivităţii. Adică prin intra-acţiuni particulare fenomenele ajung să conteze [to matter] – în ambele sensuri ale cuvântului. Lumea este un proces dinamic de intra-activitate în care are loc reconfigurarea perpetuă a structurilor cauzale locale determinate, cu limite bine definite, proprietăţi, semnificaţii şi tipare de semne în corpuri. Acest flux al agentivităţii prin care o „parte” din lume se face pe sine inteligibilă diferenţiat de pentru o altă „parte” a lumii şi prin care structuri cauzale locale, graniţe şi proprietăţi sunt stabilizate şi destabilizate nu are loc în spaţiu şi timp, ci creează el însuşi spaţiu-timpul. Lumea este un proces continuu de materializare prin care „materializarea” însăşi obţine semnificaţie şi formă în realizarea diferitelor posibilităţi agenţiale. Temporalitatea şi spaţialitatea apar din această istoricitate procesuală. Relaţiile de exterioritate, conectivitate şi excluziune sunt reconfigurate. Topologiile în schimbare ale lumii presupun o reconsiderare permanentă a naturii dinamicii.

Pe scurt, universul este intra-activitate agenţială în devenirea sa. Unităţile primare ontologice nu sunt „lucruri”, ci fenomene – reconfigurări/(re)articulări/relaţionări/întrepătrunderi. Iar unităţile primare semantice nu sunt „cuvintele”, ci practicile material-discursive prin care se construiesc limitele. Acest dinamism este agentivitatea. Agentivitatea nu este un atribut, ci este reconfigurarea perpetuă a lumii. Pe baza acestei metafizici performative, în următoarea secţiune propun o reconfigurare postumanistă a naturii materialităţii şi a discursivităţii, a relaţiei dintre acestea, precum şi o abordare postumanistă a performativităţii.

O abordare postumanistă a practicilor material-discursive

Practicile discursive se confundă uneori cu expresia lingvistică, iar semnificaţia este considerată drept o proprietate a cuvântului. Deci, practicile şi semnificaţiile discursive sunt considerate fenomene specific umane. Dar, dacă ar fi adevărat, cum este posibil să înțelegem practicile care creează graniţe, adică acele practici prin care „oamenii” şi „non-oamenii” sunt constituiți într-un mod diferenţiat? Dacă noţiunea de constituire ar fi înţeleasă în termeni strict epistemici, atunci ar fi simplu, dar lucrurile devin complet nesatisfăcătoare atunci când chestiunile ontologiei sunt puse pe masă. Dacă „oameni” se referă la fenomene şi nu la entităţi independente cu proprietăţi inerente, ci la fiinţe în devenirea lor diferenţiată, (re)configurări materiale ale lumii cu graniţe schimbătoare şi proprietăţi care se stabilizează şi se destabilizează împreună cu modificări materiale particulare ale ceea ce înseamnă să fii uman, atunci noţiunea de discursivitate nu poate fi fondată pe o distincţie inerentă între oameni şi non-oameni. În această secţiune, propun o abordare postumanistă a practicilor discursive. De asemenea, realizez o prezentare generală a unei reconsiderări a noţiunii de materialitate şi sugerez o abordare realist-agenţială a relaţiei dintre practicile discursive şi fenomenele materiale.

Semnificaţia nu este o proprietate a cuvintelor individuale sau a grupurilor de cuvinte. Semnificaţia nu este nici ceva conferit intralingvistic, nici ceva impus de un referent extralingvistic. Încărcătura semantică nu este obţinută prin gândurile sau performările agenţilor individuali, ci prin practici discursive particulare. Odată cu viziunea lui Bohr, este tentant să adăugăm următoarele idei realist-agenţiale: semnificaţia nu este ideatică, ci o (re)configurare materială particulară a lumii, iar nedeterminarea semantică, la fel ca nedeterminarea ontologică, poate fi rezolvată doar local, prin intra-acţiuni particulare. Dar, înainte de a începe, este probabil necesar să discutăm câteva concepţii eronate despre natura practicilor discursive.

Discursul nu este un sinonim pentru limbaj.24 Discursul nu se referă la sisteme lingvistice sau de semnificare, gramatici, acte de vorbire sau conversaţii. A gândi discursul drept simple cuvinte vorbite sau scrise care formează aserţiuni descriptive înseamnă a comite eroarea gândirii reprezentaţioniste. Discursul nu este ceea ce este spus; este ceea ce constrânge şi autorizează ceea ce poate fi spus. Practicile discursive definesc ceea ce va purta numele de aserţiuni cu sens. Aserţiunile nu sunt doar afirmaţiile unei conştiinţe a subiectului unificat; aserţiunile şi subiecţii provin dintr-un câmp al posibilităţilor. Acest câmp al posibilităţilor nu este static sau singular, ci o multiplicitate dinamică şi contingentă.

Potrivit lui Foucault, practicile discursive sunt condiţiile materiale locale socio-istorice care autorizează şi constrâng practicile disciplinare ale cunoaşterii, cum ar fi vorbirea, scrierea, gândirea, calcularea, măsurarea, filtrarea şi concentrarea. Practicile discursive produc, nu doar descriu, „subiecţii” şi „obiectele” practicilor cunoaşterii. În abordarea lui Foucault, aceste „condiţii” sunt imanente şi istorice, nu transcendentale sau fenomenologice. Adică, ele nu sunt condiţii în sensul legilor abstracte, cros-culturale, anistorice şi transcendentale care definesc posibilităţile experienţei (Kant), ci condiţii sociale situate istoric.

Abordarea foucaultiană a practicilor discursive are o rezonanţă provocatoare (şi nişte disonanţe fructuoase) cu abordarea lui Bohr a aparatelor şi a rolului pe care acestea îl joacă în producţia materială a corpurilor şi semnificaţiilor. Pentru Bohr, aparatele sunt aranjamente fizice particulare care conferă semnificaţie unor concepte, excluzându-le pe altele; ele sunt condiţiile locale fizice care autorizează şi constrâng practicile cunoaşterii, cum ar fi conceptualizarea şi măsurarea; ele produc (sunt şi parte din) fenomenele produse; ele realizează un clivaj local ce produce „obiectele” practicilor specifice de cunoaştere în interiorul fenomenelor specifice produse. Pe baza profundei sale viziuni a faptului că „conceptele” (aranjamentele fizice) şi „lucrurile” nu au limite determinate, proprietăţi sau semnificaţii dincolo de intra-acţiunile lor reciproce, Bohr oferă un nou cadru epistemologic care aduce în discuţie dualismele obiect/subiect, cunoscător/cunoscut, natură/cultură şi cuvinte/lume.

Viziunea lui Bohr, conform căreia conceptele nu sunt ideatice, ci aranjamente fizice, pune în mod clar accentul pe materialitatea producţiei de semnificaţie, mergând dincolo de ceea ce se înţelege în mod curent prin refrenul contemporan care spune că scrierea şi vorbirea sunt practici materiale. Bohr nu pretinde numai că discursul este „susţinut” de practici materiale, cum pare a sugera Foucault (deşi natura acestui „sprijin” nu este menţionată), sau că practicile non-discursive (de fundal) le determină pe cele discursive, după cum susţin unii filosofi existenţial-pragmatişti.25 Mai degrabă, viziunea lui Bohr implică o relaţie mult mai intimă între concepte şi materialitate. Pentru a înţelege mai bine natura acestei relaţii, este important să schimbăm discuţia de la concepte lingvistice la practici discursive.

Într-o dezvoltare realist-agenţială a cadrului teoretic furnizat de Bohr, aparatele nu sunt doar aranjamentele statice din lume care reprezintă concepte particulare, excluzându-le pe altele; aparatele sunt practicile materiale particulare prin care semantica locală şi determinarea ontologică sunt realizate intra-activ. Adică, aparatele sunt practicile de excluziune ale materializării prin care sunt constituite inteligibilitatea şi materialitatea. Aparatele sunt (re)configurări/practici discursive care produc fenomene materiale în devenirea lor discursiv diferenţiată. Un fenomen este o relaţionare dinamică determinată local din punct de vedere al materiei şi semnificaţiei, acestea fiind determinate reciproc (în cadrul unui fenomen particular) prin intra-acţiuni cauzale particulare. În afara intra-acţiunilor agenţiale particulare, „cuvintele” şi „lucrurile” sunt nedeterminate. Deci, noţiunile de materialitate şi discursivitate trebuie reconsiderate într-un mod care să recunoască faptul că se implică reciproc. Mai ales din punctul de vedere al abordării realist-agenţiale, atât materialitatea, cât şi discursivitatea sunt regândite în termenii intra-activităţii.

Pentru realismul agenţial, practicile discursive sunt (re)configurări materiale particulare ale lumii prin care determinările locale ale limitelor, proprietăţilor şi semnificaţiilor sunt realizate diferenţial. Adică, practicile discursive sunt intra-acţiuni agenţiale în desfăşurare în lume prin care determinarea locală este realizată în interiorul fenomenelor produse. Practicile discursive sunt intra-acţiuni cauzale – ele realizează structuri cauzale locale prin care o „componentă” („efectul”) a fenomenului este marcată de altă „componentă” („cauza”) în articularea lor diferenţiată. Semnificaţia nu este o proprietate a cuvintelor individuale sau a grupurilor de cuvinte, ci o performare continuă a lumii în inteligibilitatea sa diferenţiată. În intra-activitatea sa cauzală, „o parte” de lume devine legată determinat şi caracterizată în inteligibilitatea sa emergentă de o altă „parte” de lume. Practicile discursive sunt practici creatoare de graniţe care nu au nicio finalitate în dinamica perpetuă a intra-activităţii agenţiale.

Practicile discursive nu sunt acte de vorbire, reprezentări lingvistice sau chiar performări lingvistice cu vreo relaţie nespecificată cu practicile materiale. Practicile discursive nu sunt substitute antropomorfice pentru agentivitatea subiecţilor individuali, a unei culturi sau a unei limbi. Mai mult, ele nu sunt practici umane. Dimpotrivă, abordarea postumanistă a realismului agenţial al practicilor discursive nu fixează o graniţă între „uman” şi „non-uman” încă dinainte de a începe analiza, ci permite (chiar cere) o analiză genealogică a emergenţei discursive a „omului”. „Corpurile umane” şi „subiecţii umani” nu pre-există ca atare; nici nu sunt produse finite. „Oamenii” nu sunt nici cauza pură, nici efectul pur, ci parte din lume în devenirea sa deschisă.

Materia, ca şi semnificaţia, nu este o entitate articulată individual sau statică. Materia nu este compusă din mici bucăţele de natură și nici nu este o tabula rasa care aşteaptă semnificarea; nici nu este un fundament incontestabil pentru teoriile marxiste, feministe sau ştiinţifice. Materia nu este un suport, loc, referent sau sursă de susţinere a discursului. Materia nu este imutabilă şi pasivă. Nu are nevoie de marca unei forţe exterioare, cum ar fi istoria sau cultura, pentru a fi completă. Materia este dintotdeauna istoricitate în desfăşurare.26

Pentru realismul agenţial, materia nu se referă la o substanţă fixă; materia este substanţa în devenirea sa intra-activă – nu un lucru, ci o lucrare, o coagulare a agentivităţii. Materia este un proces de stabilizare şi destabilizare a intra-activităţii iterative. Fenomenele – cele mai mici unităţi materiale („atomi” relaţionali) – ajung să conteze în procesul intra-activităţii. Adică, materia se referă la materialitate/materializare a fenomenelor, nu la o proprietate inerentă, fixă, a obiectelor existente independent şi abstract din fizica newtoniană (realizarea modernă a visului democritean al atomilor şi vidului).

Materia nu este doar un „fel de citaţionalitate [citationality]” (Butler, 1993, p. 15), efectul de suprafaţă al corpurilor umane sau produsul finit al actelor discursive sau de limbaj. Constrângerile şi excluziunile materiale, dimensiunile materiale ale practicilor reglatorii sunt factori importanţi în procesul materializării. Dinamica intra-activităţii implică materia drept „agent” activ în materializare.

Practicile care construiesc graniţe, adică practicile discursive, sunt pe deplin implicate în dinamica intra-activităţii prin care fenomenele devin materie. Cu alte cuvinte, materialitatea este discursivă (mai exact, fenomenele materiale sunt inseparabile de aparatele de producţie corporală: materia apare din şi include ca parte din fiinţa sa reconfigurarea permanentă a graniţelor), la fel cum practicile discursive sunt întotdeauna deja materiale (adică ele sunt (re)configurări materiale ale lumii). Practicile discursive şi fenomenele materiale nu se află într-o relaţie externă una cu cealaltă; mai degrabă, materialul și discursivul sunt reciproc implicaţi în dinamica intra-activităţii. Dar nu sunt reductibile unul la celălalt. Relaţia dintre material şi discursiv este una de întrepătrundere reciprocă. Nici unul nu este pronunțat/pronunțabil în absenţa celuilalt; materia şi semnificaţia nu pot fi pronunțate decât în reciprocitatea lor. Nici practicile discursive, nici fenomenele materiale nu sunt anterioare epistemologic sau ontologic. Nici unul dintre ei nu poate fi explicat în termenii celuilalt. Nici unul nu are stat privilegiat în determinarea celuilalt.

Aparatele de producţie corporală şi fenomenele pe care le produc acestea au o natură material-discursivă. Practicile material-discursive sunt realizări iterative particulare – intra-acţiuni agenţiale – prin care materia este, în mod diferenţial, angajată şi articulată (în apariţia graniţelor şi semnificaţiilor), reconfigurând câmpul posibilităţilor material-discursive în dinamica iterativă a acelei intra-activităţi care este agentivitatea. Intra-acţiunile sunt realizări non-deterministice constrăngătoare cauzal prin care materia în procesul devenirii este sedimentată şi învelită în materializările ulterioare.27

Condiţiile materiale contează nu numai pentru că „sprijină” acele discursurile specifice care sunt factori generatori în formarea corpurilor, ci pentru că materia ajunge să conteze [matter comes to matter] prin intermediul intra-activității iterative a lumii în devenirea sa. Chestiunea nu este doar că există factori materiali importanţi pe lângă cei discursivi; mai degrabă, problema este natura material-discursivă unificată a constrângerilor, condiţiilor şi practicilor. Faptul că aceste constrângeri şi excluderi materiale şi discursive sunt puncte de intersecţie pentru validitatea limitată a analizelor care încearcă să determine efectele individuale ale factorilor materiali şi discursivi.28 Mai mult, conceptualizarea materialităţii oferită de realismul agenţial face posibilă, din nou, luarea în considerație a constrângerilor şi condiţiilor materiale, fără rescrierea afirmaţiilor tradiţionale empiriste cu privire la datul imediat şi transparent al lumii şi fără a cădea în poziția aceea analitică asemănătoare cu patul din șah, care cheamă la recunoaşterea accesului nostru mediat la lume şi, apoi, îşi încheie pledoaria. Afirmaţiile ubicue conform cărora experienţa şi lumea materială sunt „mediate” ne-au oferit o direcţie preţioasă în abordarea noastră. Noţiunea de mediere a stat prea mult timp în calea unei abordări mai integrale a lumii empirice. Reconceptualizarea materialităţii pe care o oferim aici face ca lumea empirică să fie luată în serios din nou, de data aceasta, cu înţelegerea faptului că referentul obiectiv sunt fenomenele, iar nu aparentul „dat imediat” al lumii.

Toate corpurile, nu numai cele „umane”, ajung să conteze prin intra-activitatea iterativă a lumii – performativitatea sa. Acest lucru este adevărat nu numai în legătură cu suprafaţa şi contururile corpului, ci şi cu corpul în integritatea sa fizică, inclusiv „atomii” fiinţei sale. Corpurile nu sunt obiecte cu graniţe şi proprietăţi inerente; ele sunt fenomene material-discursive. Corpurile „umane” nu sunt inerent diferite de cele „non-umane”. Ceea ce constituie „omul” (şi „non-omul”) nu este o noţiune fixată sau predefinită, dar nu este nici o idealitate liberă. Problema nu este procesul greşit definit prin care practicile lingvistice ale omului (sprijinite material într-un mod nespecificat) reuşesc să producă corpuri/substanțe corporale, ci dinamica materială a intra-activităţii: aparatele materiale produc fenomene materiale prin interacţiuni cauzale particulare, unde „material” înseamnă dintotdeauna material-discursiv – asta înseamnă să conteze. Teoriile care se concentrează exclusiv pe materializarea corpurilor „umane” pierd din vedere faptul crucial că aceste practici prin care se trasează graniţele diferenţiate între „uman” şi „non-uman” sunt întotdeauna deja implicate în materializări particulare. Constituţia diferită a „umanului” („non-umanului”) este întotdeauna acompaniată de excluderi particulare şi întotdeauna deschisă la contestări. Acesta este rezultatul naturii cauzale non-deterministice a intra-acţiunilor agenţiale, o chestiune crucială despre care voi discuta în secţiunea următoare.

Natura producţiei şi producţia naturii

Agentivitate şi cauzalitate

Care este natura cauzalităţii în această abordare? Ce posibilităţi există pentru agentivitate, pentru a interveni în devenirea lumii? Unde se integrează problema responsabilităţii?

Intra-acţiunile agenţiale sunt realizări cauzale. Trebuie să amintim faptul că un clivaj agenţial produce o separaţie locală a diferitelor „părţi componente” ale fenomenului, dintre care una („cauza”) se exprimă în efectuarea şi determinarea celeilalte („efectul”). Într-un context știinţific, acest proces este cunoscut drept „măsurare”. (Într-adevăr, noţiunea de „măsurare” nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât o intra-acţiune cauzală.)29 Considerarea acesteia drept o „măsurare” sau drept parte a universului care devine inteligibilă pentru o altă parte în diferenţierea continuă a inteligibilităţii şi materializării este o chestiune de preferinţă.30 În orice caz, ceea ce este important de spus despre intra-acţiunile cauzale este faptul că urmele lor sunt lăsate pe corpuri. Obiectivitatea înseamnă a fi responsabil de urmele de pe corpuri.

Această structură cauzală diferă în multe aspecte de alegerea comună a exteriorităţii absolute şi a interiorităţii absolute, precum şi de cea a determinismului şi a liberului arbitru. În cazul geometriei exteriorităţii absolute, afirmaţia conform căreia practicile culturale produc corpuri materiale începe cu presupoziţia metafizică a distincţiei ontologice a primelor de celelalte. Modelul constructivist arată astfel: cultura este înţeleasă ca forţă externă care acţionează asupra naturii pasive. Există o ambiguitate a acestui model în privinţa chestiunii dacă există vreo formă pre-discursivă de natură, una care să nu poarte mărcile culturii. Dacă există o asemenea entitate antecedentă, atunci chiar existenţa ei este o limită inerentă a constructivismului. În acest caz, retorica ar trebui slăbită, pentru a reflecta mai corect faptul că forţele culturii „modelează” sau „înscriu” natura, dar nu o produc din punct de vedere material. Pe de altă parte, dacă nu există niciun fel de natură preexistentă, atunci este necesar ca cei care susţin o asemenea teorie să explice cum anume face cultura să producă material ceea ce îi este, ontologic, distinct, adică natură. Care este mecanismul acestei producţii? Nici cealaltă alternativă obişnuită nu este mai atrăgătoare: geometria interiorităţii absolute presupune o reducere a efectului la cauza sa, în acest caz, natura la cultură, sau materia la limbaj, ceea ce nu este decât o formă oarecare de idealism.

Separabilitatea agenţială prezintă o alternativă pentru aceste opţiuni nesatisfăcătoare.31 Ea postulează ideea „exteriorităţii dinăuntru”, care respinge geometriile anterioare şi deschide un spaţiu mai larg, care poate fi gândit mai corect ca topologie în schimbare.32 Mai precis, separabilitatea agenţială este o chestiune de exterioritate dinăuntrul fenomenelor (material-discursive). Prin urmare, nu este oferită niciun fel de prioritate, nici materialității, nici discursivității.33 Nu există nicio relaţie geometrică de exterioritate absolută între „aparatul cauzal” şi „corpul efectuat” şi nicio interacţiune idealistă între cele două, ci mai degrabă o dinamică topologică continuă care pliază spaţiu-timpul în jurul său, un rezultat al faptului că aparatele de producţie corporală (care sunt, ele însele, fenomene) sunt (de asemenea) parte a fenomenelor pe care le produc. Materia joacă un rol activ, agenţial, în materializarea sa iterativă, dar acesta nu este singurul motiv pentru care spaţiul agentivităţii este mai mare decât se găseşte postulat în multe alte teorii critice sociale.34 Intra-acţiunile presupun întotdeauna excluziuni specifice, iar acestea exclud orice posibilitate de determinism, furnizând condiţiile unui viitor deschis. Deci, intra-acţiunile sunt constrângătoare, dar nu determinante. Adică, intra-activitatea nu este o chestiune de determinism strict sau de libertate totală. Viitorul este deschis la fiecare cotitură.35 Acest sens deschis al viitorului nu depinde de ciocnirea sau coliziunea dintre cerinţele culturale; mai degrabă, acesta este inerent în natura intra-activităţii – chiar şi când aparatele sunt fortificate, agentivitatea nu este exclusă. Deci, noţiunea de intra-acţiuni reformulează noţiunea tradiţională de cauzalitate şi deschide un spaţiu, în mod clar un spaţiu relativ larg, pentru forma material-discursivă a agentivităţii.

O formulare postumanistă a performativităţii evidenţiază importanţa luării în seamă a formelor „umane”, „non-umane” şi „cyborg” a agentivităţii (cu adevărat a tuturor formelor material-discursive). Acest lucru este atât posibil, cât şi necesar, deoarece agentivitatea este o chestiune de schimbare în aparatele de producţie corporală, iar aceste schimbări au loc prin diferite intra-acţiuni, dintre care unele redesenează limitele constituirii diferenţiate a „omului”. A menţine categoria „om” fixă exclude în avans o gamă largă de posibilităţi, eludând dimensiuni importante din mecanismele puterii.

Din punctul de vedere realist-agențial, agentivitatea este desprinsă de orbita sa tradiţională umanistă. Agentivitatea nu este aliniată la intenţionalitatea sau subiectivitatea umană, nici nu presupune resemnificarea sau alte mişcări particulare în interiorul unei geometrii a antiumanismului. Agentivitatea este o chestiune de intra-acţiune; este o punere în scenă, nu ceva ce cineva sau ceva posedă. Agentivitatea nu poate fi desemnată ca atribut al „subiecţilor” şi „obiectelor” (pentru că acestea nu preexistă). Agentivitatea nu este în niciun caz un atribut – ea este „facerea”/„fiinţa” în intra-activitatea sa. Agentivitatea este realizarea modificărilor iterative ale practicilor specifice prin dinamica intra-activităţii. Agentivitatea se referă la posibilităţile şi responsabilitatea presupuse de reconfigurarea aparatelor material-discursive de producţie corporală, inclusiv articulări ale graniţelor şi excluziuni marcate de acele practici în realizarea unei structuri cauzale. Posibilităţi particulare de a acţiona există în fiecare moment, iar acestea presupun o responsabilitate de a interveni în devenirea lumii, de a contesta şi redesena ceea ce contează şi ceea ce nu contează.

Concluzii

Cercetătorii din studiile feministe, studiile queer, studiile despre știință, studiile culturale şi teoria critică socială sunt printre cele care se luptă cu dificultatea de accepta greutatea lumii. Pe de altă parte, există aici o dorinţă de a recunoaşte şi de a redobândi materia şi pe Ceilalţi înrudiţi, stigmatizaţi şi exilaţi din domeniile familiare ale culturii, minţii şi istoriei, nu pentru a susţine, în chip altruist, interesele subalternului, ci în speranţa de a găsi un mod de a tranşa propria noastră finitudine. Putem găsi limitele şi constrângerile, dacă nu şi temeiurile, discursului-cunoaştere în ceea ce are el mai productiv? Dar, în ciuda substanţei sale, în final, potrivit multor încercări contemporane de a o salva, nu materia este cea care se desfășoară în încăpățânarea posibilităţilor infinite; mai degrabă, tocmai existenţa finitudinii ajunge să fie definită drept materie. Prinși încă o dată în fața oglinzii, vedem acolo fie faţa transcendenţei, fie propria noastră imagine. Este ca şi cum nu ar exista căi alternative de a conceptualiza materia: singurele opţiuni par a fi naivitatea empirismului sau vechile poveşti narcisiste de adormit copiii.

Am propus o abordare postumanistă materialistă a performativităţii care interoghează poziţia materialităţii ca dat sau numai ca efect al agentivităţii umane. Într-o abordare realist-agențială, materialitatea este un factor activ în procesele materializării. Natura nu este nici o suprafaţă pasivă care aşteaptă marca culturii, nici produsul finit al performărilor culturale. Credinţa că natura este mută şi imutabilă şi că toate posibilităţile de semnificare şi schimbare aparţin culturii este o rescriere a dualismului natură/cultură pe care feminismul l-a contestat activ. Similar, nici distincţia uman/non-uman nu poate fi fixată în vreo teorie care își dorește să fie capabilă să ia în seamă materia în întregimea istoricităţii sale. Cercetătorii feminişti ai studiilor despre știință, în special, au evidenţiat faptul că fundamentele dualismului natură/cultură determină înţelegerea modului în care „natura” şi „cultura” se formează, o înţelegere crucială pentru analizele feministe şi cele critice. Aceştia au evidenţiat, de asemenea, că noţiunea de „formare” nu neagă realitatea materială a „naturii” sau a „culturii”. Deci, orice abordare performativă care valorează ceva ar greşi dacă ar încorpora asemenea valori antropocentrice în fundamentele sale.

O componentă crucială a abordării performative pe care am propus-o este regândirea noţiunilor de practici discursive şi fenomene materiale, precum şi relaţia dintre cele două. Într-o abordare realist-agențială, practicile discursive nu sunt activităţi specific umane, ci (re)configurări materiale specifice ale lumii prin care determinarea locală dată de graniţe, proprietăţi şi semnificaţii este pusă în scenă diferenţial. Iar materia nu este o esenţă fixă; mai degrabă, materia este o substanţă în devenirea sa intra-activă – nu un lucru, ci o facere, o coagulare a agentivităţii. Iar performativitatea nu este înţeleasă ca „citaţionalitate iterativă” (Butler), ci ca intra-activitate iterativă.

Din punctul de vedere al abordării realist agenţiale a practicilor tehno-ştiinţifice, „cunoscătorul” nu se află într-o relaţie de absolută externalitate cu lumea naturală investigată – nu există un asemenea punct de observaţie exterior.36 Deci, nu exterioritatea absolută este o condiţie a posibilităţii obiectivităţii, ci, mai degrabă, separabilitatea agenţială – exterioritatea din interiorul fenomenelor.37 „Noi” nu suntem observatori exteriori ai lumii. Nici nu suntem localizaţi în locuri particulare din lume; mai degrabă, suntem o parte a lumii în intra-activitatea sa perpetuă. Aceasta este ideea la care Niels Bohr a încercat să ajungă, insistând că epistemologia noastră trebuie să ia în considerație faptul că suntem parte a naturii pe care căutăm să o înţelegem. Din păcate, totuşi, el pierde din vedere implicaţiile postumaniste importante ale acestei idei din cadrul înţelegerii sale, în fond, umaniste a lui „noi”. Vicki Kirby articulează elocvent această idee postumanistă:

Încerc să ofer un caracter mai puțin simplist localizării identităţii umane ca aici şi acum, un produs închis şi finit, o forţă cauzală exercitată asupra Naturii. Sau chiar […] ceva din Natură. Nu vreau ca omul să fie în Natură, ca şi cum Natura ar fi un recipient. Identitatea este inerent instabilă, diferenţiată, dispersată şi, totuşi, coerentă, în chip straniu. Dacă spun că „aceasta este Natura însăşi”, o expresie care, de obicei, denotă un esenţialism prescriptiv şi, de aceea, este de evitat, de fapt am animat acest „însăşi” şi chiar am sugerat că „gândirea” nu este alter al naturii. Natura se manifestă diferit.38

Configuraţia particulară pe care o ia un aparat nu este o construcţie arbitrară, la alegerea „noastră”; nici nu este rezultatul structurilor de putere determinate cauzal. „Oamenii” nu doar asamblează diferite aparate pentru a satisface proiecte particulare ale cunoaşterii, ci sunt, ei înşişi, părţi locale specifice ale reconfigurării perpetue a lumii. În măsura în care manipulările în laborator, intervenţiile observaţionale, conceptele şi alte practici umane au un rol de jucat, acesta este ca parte a configurării materiale a lumii în devenirea sa intra-activă. „Oamenii” sunt parte a spaţiului lumii-corpului în structurarea sa dinamică.

Există un sens important în care practicile cunoaşterii nu pot fi în întregime revendicate ca practici umane, nu pentru că utilizăm elemente non-umane în practicile noastre, ci pentru că a cunoaşte este o chestiune în care o parte din lume devine inteligibilă pentru o altă parte. Practicile cunoaşterii şi fiinţei nu sunt izolabile, ci se implică reciproc. Noi nu obţinem cunoaştere fiind în afara lumii; cunoaştem pentru că „noi” suntem ai lumii. Suntem o parte a lumii în devenirea sa diferenţiată. Separarea epistemologiei de ontologie este reverberarea unei metafizici care îşi asumă diferenţa inerentă dintre uman şi non-uman, subiect şi obiect, minte şi corp, materie şi discurs. Onto-epistem-ologia – studiul practicilor cunoaşterii în fiinţă – este, probabil, o cale mai bună de a gândi tipurile de înțelegere necesare pentru a ne putea da seama cum anume contează/se materializează intra-acţiunile particulare.

Aș dori să le mulțumesc Sandrei Harding și lui Kate Norberg pentru răbdarea și stăruința cu care mi-au cerut acest articol. Îi mulțumesc de asemenea lui Joe Rouse pentru observațiile utile pe care mi le-a făcut, pentru sprijinul continuu pe care mi l-a oferit, pentru încurajări și pentru opera lui care m-a inspirat.

Bibliografie

 

 

Barad, Karen, „A Feminist Approach to Teaching Quantum Physics”, în Teaching the Majority: Breaking the Gender Barrier in Science, Mathematics, and Engineering, ed. de Sue V. Rosser, New York, Teacher’s College Press, 1995, pp. 43-75.

Barad, Karen, „Meeting the Universe Halfway: Realism and Social Constructivism without Contradiction”, în Feminism, Science, and the Philosophy of Science, ed. de Lynn Hankinson Nelson & Jack Nelson, Dordrecht, Kluwer Press, 1996, pp. 161-194.

Barad, Karen, „Agential Realism: Feminist Interventions in Understanding Scientific Practices”, în The Science Studies Reader, ed. de Mario Biagioli, New York, Routledge, 1998a, pp. 1-11.

Barad, Karen, „Getting Real: Technoscientific Practices and the Materialization of Reality”, în differences: A Journal of Feminist Cultural Studies, vol. 10, nr. 2, 1998b, pp. 87-126.

Barad, Karen, „Performing Culture/Performing Nature: Using the Piezoelectric Crystal of Ultrasound Technologies as a Transducer between Science Studies and Queer Theories”, în Digital Anatomy, ed. de Christina Lammar,Vienna, Turia & Kant, 2001a, pp. 98-114.

Barad, Karen, „Re(con)figuring Space, Time, andMatter”, în Feminist Locations: Global and Local, Theory and Practice, ed. de Marianne DeKoven, New Brunswick, NJ, Rutgers University Press.2001b, pp. 75-109.

Barad, Karen, Meeting the Universe Halfway: Quantum Physics and the Entanglement of Matter and Meaning, Durham, Duke University Press, 2007.

Butler, Judith, „Foucault and the Paradox of Bodily Inscriptions”, în Journalof Philosophy, vol. 86, nr. 11,1989, pp. 601-607.

Butler, Judith, Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity, New York,Routledge,1990.

Butler, Judith, Bodies That Matter: On the Discursive Limits of „Sex”, New York, Routledge,1993.

Deleuze, Giles, Foucault, trans. by Seán Hand, Minneapolis, University of Minnesota Press,1988.

Foucault, Michel, The Order of Things: An Archaeology of the Human Sciences, New York, Vintage Book, 1970.

Foucault, Michel, The Archaeology of Knowledge and the Discourse on Language, trans. by A. M. Sheridan Smith, New York, Pantheon Books, 1972.

Foucault, Michel, The History of Sexuality, vol. 1, „An Introduction”, trans. by Robert Hurley, New York, Vintage Books,1980a.

Foucault, Michel, Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings, 1972–1977, ed. de Colin Gordon, New York, Pantheon Books,1980b.

Hacking, Ian, Representing and Intervening: Introductory Topics in the Philosophy of Natural Science, Cambridge, Cambridge University Press,1983.

Haraway, Donna, Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature, New York, Routledge,1991.

Haraway, Donna, „The Promises of Monsters: A Regenerative Politics for Inappropriate/d Others”, în Cultural Studies, ed. de Lawrence Grossberg, Cory Nelson & Paula Treichler, New York, Routledge,1992, pp. 295-337.

Haraway, Donna, Modest_Witness@Second_Millennium.FemaleMan_Meets_OncoMouse™: Feminism and Technoscience, New York, Routledge,1997.

Hennessey, Rosemary, Materialist Feminism and the Politics of Discourse,New York, Routledge,1993.

Kirby, Vicki, Telling Flesh: The Substance of the Corporeal, New York,Routledge, 1997.

Pickering, Andrew, The Mangle of Practice: Time, Agency, and Science, Chicago, University of Chicago Press,1995.

Rouse, Joseph, Knowledge and Power: Toward a Political Philosophy of Science, Ithaca, NY, Cornell University Press,1987.

Rouse, Joseph, Engaging Science: How to Understand Its Practices Philosophically,Ithaca, NY, Cornell University Press,1996.

Rouse, Joseph, How Scientific Practices Matter: Reclaiming Philosophical Naturalism, Chicago, University of Chicago Press,2002.

Sedgwick, Eve Kosofsky, „Queer Performativity: Henry James’s The Art of the Novel”, în GLQ, vol. 1, nr. 1,1993, pp. 1-16.

Shaviro, Steve, Doom Patrols: A Theoretical Fiction about Postmodernism,New York, Serpent’s Tail, 1997, online la: http://www.dhalgren.com/Doom.

1 Insatisfacţia iese la iveală în literatura anilor 1980. De exemplu, „Gender for a Marxist Dictionary: The Sexual Politics of a Word” (publicat în 1987) şi „Situated Knowledges: The Science Question in Feminism and the Privilege of Partial Perspective” (publicat în 1988) ale Donnei Haraway, ambele retipărite în 1991. Vezi, de asemenea, Butler, 1989.

2 Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că anumite abordări performative oferă prea multă putere limbajului. Mai degrabă, aceasta nu este o caracteristică inerentă a performativităţii, ci o maladie ironică.

3 Haraway propune noţiunea de difracţie ca metaforă pentru regândirea geometriei şi opticii relaţionalităţii: „Teoreticianul feminist Trinh Minh-ha […] căuta un mod de a gândi «diferenţa» ca «diferenţă critică interioară» şi nu ca marcatori taxonomici speciali care fundamentează diferenţa ca apartheid. […] Difracţia nu-l produce pe «acelaşi» dislocat, aşa cum fac reflexia şi refracţia. Difracţia este o cartografiere a interferenţei, nu o reproducere sau o reflexie. Tiparul unei difracţii nu cartografiază apariţia diferenţelor, ci apariţia efectelor diferenţelor.” (1992, p. 300). Haraway (1997) promovează noţiunea de difracţie într-o a patra categorie semiotică. Inspirată de sugestiile sale de a utiliza acest fenomen fizic ofertant şi fascinant pentru a gândi diferenţe care contează, elaborez noţiunea de difracţie în calitate de instrument al analizei critice (deşi nu ca o a patra categorie semiotică) în viitoarea mea carte.

4 Vezi Rouse, 2002, despre regândirea naturalismului. Neologismul intra-activitate este definit mai jos.

5 Rouse începe interogarea reprezentaţionismului în Knowledge and Power (1987). El examinează felul în care înţelegerea reprezentaţionistă a cunoaşterii stă în calea înţelegerii naturii relaţiei dintre putere şi cunoaştere. El continuă critica reprezentaţionismului şi dezvoltarea unei înţelegeri alternative a naturii practicilor ştiinţifice în Engaging Science (1996). Rouse sugerează că noi înțelegem practica științei ca pe niște modele în curs de desfășurare a unei activități fixate, o idee pe care o dezvoltă apoi în How Scientific Practices Matter (2002).

6 Ispita reprezentaţionismului poate face ca imaginarea alternativelor să fie dificilă. Eu discut alternative performative mai jos, însă acestea nu sunt singurele. Un exemplu istoric concret poate fi util în acest punct. Foucault indică faptul că, în Europa secolului al XVI-lea, limba nu era gândită ca mediu; mai degrabă, ea era numai „una dintre configurările lumii” (1970, p. 56), o idee care revine într-o formă diferită în abordarea postumanistă performativă pe care o ofer.

7 Andrew Pickering (1995) evită explicit idiomul reprezentaţionist în favoarea unui idiom performativ. Este important de notat, însă, că noţiunea de performativitate a lui Pickering nu ar fi recognoscibilă ca atare pentru poststructuralişti, în ciuda îmbrăţişării comune a performativităţii drept remediu la reprezentaţionism, şi în ciuda respingerii lor comune a umanismului. Interpretarea termenului de către Pickering nu include vreo recunoaştere a genealogiei sale politice – inerent queer – sau motivul pentru care aceasta a fost şi continuă să fie importantă pentru teoreticienii critici contemporani, în special pentru cercetătorii/activiştii din domeniul studiilor feministe şi queer. Mai exact, el exclude istoricitatea sa politică, precum şi multe dintre rezultatele sale cruciale. În special, Pickering ignoră dimensiunile discursive importante, inclusiv chestiunile sensului, inteligibilităţii, semnificaţiei, ale formării identităţii şi puterii, care sunt centrale în abordarea poststructuralistă a „performativităţii”. El preia noţiunea umanistă de agentivitate ca proprietate a entităţilor individuale (cum ar fi oamenii, dar şi sistemele meteorologice, stridiile şi sistemele audio stereo), pe care poststructuraliştii le problematizează. Pe de altă parte, abordările poststructuraliste nu iau în seamă „agentivitatea non-umană”, care este centrală în viziunea lui Pickering. Vezi Barad (1996) pentru o discuţie mai detaliată.

8 Noţiunea de performativitate are o carieră distinsă în filosofie, pe care aceste abordări multiple şi variate o recunosc. Linia genealogică a performativităţii poate fi trasată, în general, odată cu interesul filosofului britanic J. L. Austin pentru actele de vorbire, în special pentru relaţia dintre a spune și a face. Jacques Derrida este, de obicei, citat în continuare, cu adăugiri poststructuraliste importante. Butler dezvoltă noţiunea de performativitate a lui Derrida prin intermediul ideii lui Foucault despre efectele productive ale puterii de reglementare în teoretizarea noţiunii de identitate în mod performativ. Butler introduce noţiunea sa de performativitate a genului în Gender Trouble, unde propune interpretarea genului nu ca lucru sau ca un set de atribute libere, nu ca esenţă – ci, mai degrabă, ca „facere”: „genul este un fel de devenire sau activitate […], genul nu ar trebui conceput ca substantiv, ca lucru substanțial sau ca marcator cultural static, ci ca o acţiune continua și repetată de un anume fel” (1990, p. 112). În Bodies That Matter (1993), Butler susține existența unei legături între performativitatea genului şi materializarea corpurilor sexualizate. Eve Kosofsky Sedgwick (1993) susține că genealogia performativităţii este inerent queer.

9 Această noţiune de postumanism diferă de adoptarea idiosincratică de către Pickering a unui „spaţiu postumanist [ca] spaţiu în care actorii umani sunt încă prezenţi, însă inextricabil încurcat [entangled] cu non-umanul, în care ei nu se mai află în centrul acţiunii care guvernează lucrurile” (p. 26). Totuşi, descentralizarea omului este doar un element al postumanismului. (De remarcat că noţiunea de încurcare [entanglement] a lui Pickering este explicit epistemologică, nu ontologică. Miza denumirii abordării sale ca „postumanistă” constă în faptul că ea este atentă la acomodarea sau influenţa reciprocă a agenţilor umani şi non-umani.)

10 S-ar putea argumenta că „reconfigurarea materializată” este o versiune întreprinsă [enterprised up] (termenul lui Haraway) a „materializării”, în vreme ce noţiunea de „materializare” indică o abordare mai bogată a celei dintâi. Într-adevăr, este posibilă o lectură în aceste direcţii a abordării mele performative postumaniste, ca o dezvoltare a perspectivelor lui Butler şi Haraway.

11 Vezi şi Butler, 1989.

12 Termenul compus material-discursiv şi alţi termeni agenţial-realişti ca intra-acţiune sunt definiţi mai jos.

13 Acest eseu punctează probleme pe care le-am dezvoltat în alte locuri, inclusiv în Barad 1996, 1998a, 1998b, 2001b şi Meeting the Universe Halfway, 1997.

14 Nu este un secret faptul că metafizica a fost un termen detestat în cea mai mare parte a secolului XX. Această moştenire pozitivistă trăieşte chiar şi în inimile detractorilor săi. Poststructuraliştii sunt doar cei mai noi semnatari ai deciziei de condamnare la moarte. Totuşi, oricât de puternic ar fi dezgustul faţă de metafizică, nu va fi rezolvat prin sentinţe la moarte, aceasta fiind ignorată de fiecare pe cont propriu. Într-adevăr, noua „metafizică experimentală” are loc în laboratoarele de fizică din Statele Unite şi din străinătate, chestionând credinţa comună care spune că există graniţe inerente între „fizic” şi „metafizic” (vezi Barad, Meeting the Universe Halfway, 2007). Acest fapt nu ar trebui să-i surprindă pe aceia dintre noi care îşi amintesc că termenul de metafizică nu are origini nobile în istoria filosofiei, ci, dimpotrivă, a apărut cu referire la scrierile lui Aristotel care au urmat lucrărilor sale despre fizică, în cronologia realizată de Andronicus din Rodos la trei secole după moartea lui Aristotel.

15 Relata sunt componente antecedente ale relaţiilor. Potrivit atomismului metafizic, relata individuale preexistă întotdeauna oricărei relaţii care s-ar putea stabili între ele.

16 Atomismul îşi are originea în Leucip și a fost dezvoltat în continuare de Democrit, un adept democraţiei, care a explorat şi implicaţiile sale antropologice şi etice. Teoria atomistă a lui Democrit este deseori identificată ca cea mai matură filosofie presocratică, influenţându-i direct pe Platon şi Epicur, care au transmis-o în perioada modernă timpurie. Teoria atomică este, de altfel, piatra de temelie a ştiinţei moderne.

17 Niels Bohr (1885-1962), un contemporan al lui Einstein, a fost unul dintre fondatorii fizicii cuantice şi ai uneia dintre cele mai largi acceptate interpretări ale teoriei cuantice, care se numeşte interpretarea de la Copenhaga (după sediul institutului de fizică a lui Bohr, care acum îi poartă numele). În interpretarea mea, filosofia-fizică a lui Bohr poate fi înțeleasă ca o propunere de abordare proto-performativă a practicilor ştiinţifice.

18 Bohr consideră, pe baza acestei perspective cruciale unice, alături de descoperirea empirică a unei discontinuităţi inerente în „intra-acţiunile” de măsurare, că separarea inerentă a observatorului de observat, a cunoscătorului de cunoscut trebuie respinsă. Vezi Barad, 1996 şi Barad, 2007.

19 Aşa-numitul principiu al incertitudinii din fizica cuantică nu este o chestiune de „incertitudine”, ci de nedeterminare. Vezi Barad 1995, 1996, 2007.

20 Mai clar spus, relaţiile nu sunt derivate secundar din „relata” existente independent, ci dependenţa ontologică mutuală a „relata” – relaţia – este ontologic primitivă. După cum se discută mai jos, relata există numai în fenomene ca rezultat al intra-acţiunilor particulare (adică, nu există relata independente, ci numai relata în relaţii).

21 Un exemplu concret ar putea fi util aici. Când lumina trece printr-o reţea de difracţie cu două fante şi formează un tipar de difracţie se spune că are un comportament de undă. Dar există dovezi că lumina are și comportamentul unei particule, numite foton. Dacă s-ar dori testarea acestei ipoteze, aparatul de difracţie ar putea fi modificat pentru a permite să se determine fanta prin care un anume foton va trece (din moment ce particulele trec doar printr-o fantă la un moment dat). Rezultatul acestui experiment este că tiparul de difracţie este distrus! Într-o viziune clasică, cele două rezultate împreună par contradictorii – eforturi frustrante de a specifica natura ontologică adevărată a luminii. Bohr rezolvă acest paradox al dualităţii particulă – undă în felul următor: referentul obiectiv nu este o entitate abstractă, existentă independent, ci fenomenul prin care lumina intra-acţionează cu aparatul. Primul aparat oferă o semnificaţie determinată a noţiunii de „undă”, în vreme ce al doilea oferă o semnificaţie noţiunii de „particulă”. Noţiunile de „undă” şi „particulă” nu se referă la caracteristici inerente ale unui obiect care precede intra-acţiunea sa. Nu există obiecte existente independent cu caracteristici inerente. Cele două aparate diferite efectuează procedee diferite, adică trag concluzii diferite care delimitează „obiectul măsurat” de „instrumentul de măsurare”. Cu alte cuvinte, acestea diferă din punctul de vedere al rezoluţiilor locale materiale ale indeterminării ontologice. Nu există un conflict pentru că cele două rezultate diferite marchează intra-acţiuni diferite. Vezi Barad, 1996, 2007, pentru mai multe detalii.

22 Această dezvoltare nu este bazată pe extrapolare analogică. Mai degrabă, eu argumentez că asemenea restricţii antropocentrice în investigaţiile de laborator nu sunt justificate şi sfidează logica afirmaţiilor lui Bohr. Vezi Barad, 2007.

23 Pentru că fenomenele sunt fundamentele ontologice, nu are sens să discutăm despre faptul că anumite lucruri independente stau în spatele sau sunt cauze ale fenomenelor. În esenţă, nu există noumena, ci numai phenomena. Fenomenele agenţial-realiste nu sunt nici phenomena kantiene, nici phenomena ale fenomenologului.

24 Mă preocupă aici noţiunea foucaultiană de discurs (practici discursive), nu abordări formaliste sau empirice care provin din lingvistica, sociolingvistica şi sociologia anglo-americane.

25 Foucault distinge între practici „discursive” şi „nondiscursive”, ultima categorie fiind redusă la practicile sociale instituţionale: „Termenul de «instituţie» este, în general, aplicat fiecărui tip de comportament mai mult sau mai puţin constrângător, orice funcţionează în societate ca sistem de constrângere şi nu este ocurenţă verbală, pe scurt, întreg câmpul social non-discursiv este o instituţie” (1980b, p. 197-198; s.n.). Această demarcaţie specifică a ştiinţelor sociale nu este deosebit de relevantă pentru varianta postumanistă a realismului agenţial, care nu se limitează la domeniul socialului. De fapt, nu are sens să discutăm despre „nondiscursiv” decât dacă renunţăm la noţiunea de cauzalitate în interpretarea sa intra-activă.

26 În critica pe care o face constructivismului din perspectiva teoriei feministe, Judith Butler introduce o abordare a materializării care încearcă să accepte aceste idei importante. Reconsiderarea noţiunii de materie ca proces al materializării aduce în prim-plan importanţa recunoaşterii materiei în istoricitatea sa şi pune la îndoială în mod direct atât construcţia reprezentaţionistă a materiei ca loc vid pasiv care aşteaptă înscrierea activă a culturii, cât şi poziţia reprezentaţionistă care consideră că relaţia dintre materialitate şi discurs este de absolută exterioritate. Din nefericire, până la urmă, teoria lui Butler reformulează materia ca produs pasiv al practicilor discursive, mai degrabă decât agent activ care participă la procesul materializării. Această deficienţă este un simptom al analizei incomplete a factorilor cauzali importanţi şi a reconsiderării incomplete a „cauzalităţii” pentru înţelegerea naturii practicilor discursive (şi a fenomenelor materiale) în productivitatea lor. Mai mult, teoria butleriană a materialităţii se limitează la analiza materializării corpurilor umane sau, mai precis, a construcţiei contururilor corpului uman. Ontologia relaţională a realismului agenţial oferă posibilitatea reconsiderării noţiunii de materializare în așa fel încât să recunoască existenţa unor legături importante între practicile discursive şi fenomenele materiale, fără limitările antropocentriste ale teoriei lui Butler.

27 Natura intra-acţiunilor cauzale este discutată în secţiunea următoare.

28 Vezi Barad 1998b, 2001a, 2001b, 2007, pentru mai multe exemple.

29 Îi mulţumesc lui Joe Rouse pentru această indicaţie elegantă (într-o discuţie privată). Rouse (2002) sugerează că măsurarea nu trebuie să fie un termen legat de operaţiunile din laborator, mai exact că, înainte de a răspunde la întrebarea dacă ceva este sau nu o măsurare, trebuie pusă o altă întrebare, și anume: ce anume constituie o măsurare a ce?

30 Inteligibilitatea nu este o problemă specific umană. Este o chestiune legată de articulările şi reacţiunile/conexiunile diferenţiale. Vicki Kirby (1997) afirmă acelaşi lucru.

31 Butler respinge și ea ambele opţiuni, propunând o alternativă pe care ea o numeşte „exterior constitutiv”. „Exteriorul constitutiv” este o exterioritate înăuntrul limbajului – este „acel ceva care” la care [„that which” to which] limbajul este obligat să răspundă în încercarea repetată de a captura pierderile sau absenţa repetată a ceea ce nu poate fi capturat. Această necesitate continuă şi eşec inevitabil al limbajului de a rezolva necesitatea deschide spaţiul pentru resemnificare – o formă de agentivitate – în termenii acestei reiterări. Dar faptul că limbajul însuşi este o închidere care conţine exteriorul constitutiv înseamnă o reconsiderare nefericită a materiei ca subordonată jocului de limbaj şi arată un anumit angajament pentru un antropocentrism inacceptabil, care reduce astfel posibilităţile de resemnificare ale agentivităţii.

32 Geometria se ocupă cu forme şi dimensiuni (lucru adevărat şi în cazul variantelor non-euclidiene, cum ar fi geometriile construite pe suprafeţe curbate ca sferele, și nu pe suprafețe plane), în vreme ce topologia investighează chestiunile conectivităţii şi graniţelor. Deşi spaţialitatea este, de multe ori, gândită geometric, mai ales în termenii caracteristicilor încorporării (cum sunt forma şi dimensiunile), acesta nu este decât un mod de a gândi spaţiul. Trăsăturile topologice ale diferitelor forme pot fi extrem de importante. De exemplu, două puncte care par îndepărtate geometric pot fi, de fapt, dată fiind o conexiune particulară a spaţiului, apropiate unul de celălalt (ca în cazul obiectelor cosmologice numite „găuri de vierme”).

33 Prin contrast cu „exteriorul constitutiv” al lui Butler, spre exemplu.

34 Spre exemplu, spaţiul agentivităţii este mai mare decât cel postulat de teoriile lui Butler sau Louis Althusser. Agentivitatea înseamnă mai mult decât posibilităţile de resemnificare lingvistică, iar devierea rezultatelor deterministe nu necesită neapărat o ciocnire a aparatelor/necesităților discursive (adică, supradeterminare).

35 Acest lucru este adevărat şi la nivel atomic. După cum subliniază Bohr, exclusivitatea mutuală a „poziţiei” şi „inerţiei” determină ca noţiunea de cauzalitate din fizica cuantică să fie profund diferită de sensul determinist al cauzalităţii din fizica newtoniană clasică.

36 Au mai discutat şi alţii acest aspect, spre exemplu, Haraway, 1991; Kirby, 1997; Rouse, 2002 şi Bohr.

37 Noţiunea de separabilitate agenţială, care este predicată de noţiunea agenţial-realistă de intra-acţiuni, are consecinţe multiple. Se poate arăta că joacă un rol critic în rezolvarea „problemei măsurării” şi a altor probleme stringente ale teoriei cuantice. Vezi Barad, 2007.

38 Vicki Kirby (comunicare privată, 2002). Chestionarea stăruitoarei opoziţii binare natură/cultură pe care o face Kirby nu are egal. Vezi Kirby (1997) pentru o remarcabilă lectură „materialistă” (descrierea mea) a teoriei lui Derrida.

Donna Haraway – Un manifest al cyborgului. Ştiinţă, tehnologie şi feminism socialist la sfârşitul secolului XX

Traducere de Sînziana Cotoară

Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „A Cyborg Manifesto: Science, technology and socialist-feminism in the late twentieth century”, în Donna Haraway, Simians, Cyborgs and Women: The Reinvention of Nature, New York, Routledge, 1991, pp. 149-181. O variantă preliminară a acestui text, cu titlul „Manifesto for Cyborgs: Science, Technology, and Socialist Feminism in the 1980s”, a apărut în Socialist Review, nr. 80, 1985, pp. 65-108.

© 1991 Donna Haraway. Published by permission of the author.

© Post(h)um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română

Un vis ironic al unui limbaj comun pentru femei în circuitul integrat

Acest capitol este o încercare de a construi un mit politic ironic, credincios feminismului, socialismului şi materialismului. Credincios, poate, dar mai mult în sensul în care blasfemia este credincioasă, şi mai puțin ca o formă de venerație plină de reverență şi de identificare. Blasfemia a cerut, întotdeauna, să iei lucrurile foarte în serios. Mi se pare cea mai bună poziție care poate fi adoptată în interiorul tradițiilor evanghelice, secular-religioase ale politicii Statelor Unite, inclusiv al politicii feminismului socialist. Blasfemia protejează de majoritatea morală din interior, continuând să pună, în acelaşi timp, accentul pe necesitatea comunității. Blasfemia nu este apostazie. Ironia înseamnă contradicții care nu se transformă în unități mai ample, nici măcar dialectic, înseamnă tensiunea de a ține laolaltă lucruri incompatibile pentru că ambele, sau toate, sunt necesare şi adevărate. Ironia înseamnă umor şi joacă serioasă. Ea este deopotrivă o strategie retorică şi o metodă politică, metodă care mi-ar plăcea să fie mai apreciată de feminismul socialist. În centrul credinței mele ironice, al blasfemiei mele, se află imaginea cyborgului.

Cyborgul este un organism cibernetic, un hibrid între maşină şi organism, o creatură care ține atât de realitatea socială, cât şi de ficțiune. Realitatea socială înseamnă relații sociale vii, este cea mai importantă construcție politică a noastră, o ficțiune care schimbă lumea. Mişcările internaționale ale femeilor au construit „experiența femeilor”, dar au şi scos la iveală sau au descoperit acest obiect colectiv esențial. Această experiență este o ficțiune şi un fapt extrem de politic, esențial. Emanciparea are la bază construirea conştiinței, înțelegerea imaginară a opresiunii şi, astfel, a posibilității. Cyborgul este o chestiune care ține de ficțiune şi de experiența vie care schimbă ceea ce trece drept experiența femeilor la sfârşitul secolului XX. Este o luptă pe viață şi pe moarte, însă granița dintre science-fiction şi realitatea socială este o iluzie optică.

Science-fiction-ul contemporan este plin de cyborgi – creaturi care sunt simultan animale şi maşini, care populează ambiguulumi naturale şi artificiale. şi medicina modernă este plină de cyborgi, de împerecheri între organism şi maşină, fiecare conceput ca un aparat codat, într-o intimitate şi cu o putere pe care istoria sexualității nu le-a întâlnit. „Sexul” cyborgic restabileşte o parte din minunatul baroc reproductiv al ferigilor şi al nevertebratelor (profilactice organice atât de potrivite în lupta împotriva heterosexismului). Replicarea cyborgică este decuplată de la reproducerea organică. Producția modernă pare un vis în care cyborgii colonizează munca, un vis care face coşmarul taylorismului să pară idilic. Iar războiul modern este o orgie cyborgică, codată prin C3I, comandă-control-comunicare-inteligență, o piesă de 84 de miliarde de dolari în bugetul de apărare al SUA în 1984. Voi argumenta de ce cyborgul este o ficțiune care reprezintă realitatea noastră socială şi corporală şi o resursă fantezistă care ne oferă perspectiva unor împerecheri foarte productive.

La sfârşitul secolului XX – epoca noastră, un timp mitic – suntem cu toții himere, hibrizi teoretizați şi fabricați între maşină şi organism; pe scurt, suntem cyborgi. Cyborgul este ontologia noastră; el ne creează politica. Cyborgul este o imagine condensată a imaginației şi a realității materiale deopotrivă, cei doi centri reuniți care structurează orice posibilitate de transformare istorică. În tradițiile ştiinței şi politicii „occidentale” – tradiția rasismului, a capitalismului dominat de bărbați; tradiția progresului; tradiția aproprierii naturii ca resursă pentru producerea culturii; tradiția reproducerii sinelui prin reflexiile celuilalt –, relația dintre organism şi maşină a fost un război de frontieră. Mizele războiului de frontieră au fost teritoriile producției, reproducerii şi imaginației. Acest capitol este o pledoarie pentru plăcerea pe care o produce ştergerea limitelor şi pentru responsabilitatea pe care o necesită construirea lor. El este, totodată, o încercare de a contribui la cultura şi teoria socialist-feministe într-un mod non-naturalist, postmodernist, în tradiția utopică a imaginării unei lumi fără gen, o lume, probabil, fără geneză, dar totodată, poate, o lume fără sfârşit. Incarnarea cyborgului se plasează în afara istoriei mântuirii. şi nici nu măsoară timpul în funcție de o utopie simbiotică orală sau de o apocalipsă post-oedipiană. Aşa cum arată Zoe Sofoulis (1987) în manuscrisul ei nepublicat despre Jacques Lacan, Melanie Klein şi cultura nucleară, Lacklein, cei mai teribili şi poate cei mai promițători monştri din lumile cyborgilor, sunt încorporați în narațiuni non-oedipiene, după o logică diferită a represiunii, pe care este necesar să o înțelegem pentru a supraviețui.

Cyborgul este o creatură a unei lumi postgen; el nu are nicio legătură cu bisexualitatea, simbioza preoedipiană, munca neînstrăinată sau alte idei seducătoare despre plenitudinea organică prin intermediul însuşirii tuturor puterilor părților într-o unitate superioară. Într-un anume sens, cyborgul nu are o poveste originară în sens occidental – o ironie „finală”, de vreme ce cyborgul este totodată şi telosul apocaliptic şi îngrozitor al dominațiilor tot mai mari ale Occidentului asupra individualității ca concept, un sine final, descătuşat, în sfârşit, de orice dependență, un om în spațiu. Orice poveste originară în sensul umanist, occidental, se bazează pe mitul unității, al perfecțiunii, al extazului şi al terorii originare, reprezentat de mama falică de care toți oamenii trebuie să se desprindă – funcția dezvoltării individuale şi a istoriei –, mituri omoloage esențiale fiind înscrise pentru noi cel mai puternic în psihanaliză şi marxism. Hilary Klein a arătat că atât marxismul, cât şi psihanaliza, cu conceptele lor de muncă şi individualitate şi construcție a genului, se bazează pe povestea unității originare din care diferența trebuie să se producă şi să se angajeze în drama dominației tot mai mari asupra femeii/naturii. Cyborgul sare peste etapa unității originare, a identificării cu natura în sensul occidental. Aceasta este promisiunea lui ilegitimă care ar putea conduce la răsturnarea teleologiei sale ca război al stelelor.

Cyborgul este prin excelență dedicat parțialității, ironiei, intimității şi perversității. El este opozițional, utopic şi total lipsit de inocență. Nemaifiind structurat de polaritatea public/privat, cyborgul defineşte un polis tehnologic bazat, în parte, pe o revoluție a relațiilor sociale în interiorul oikos-ului, al căminului. Natura şi cultura sunt reevaluate; prima nu mai poate fi resursa pe care cea de-a doua şi-o apropriază sau o încorporează. În lumea cyborgilor, sunt în joc relațiile care pot forma întreguri din părți, inclusiv relațiile de polaritate şi de dominație ierarhică. Spre deosebire de speranțele monstrului lui Frankenstein, cyborgul nu îşi doreşte ca tatăl său să îl salveze printr-o restaurare a grădinii; cu alte cuvinte, prin fabricarea unui partener heterosexual, prin împlinirea sa printr-un tot, un oraş şi un cosmos perfecte. Cyborgul nu tânjeşte după o comunitate pe modelul familiei organice, lipsite de data asta de proiectul oedipian. Cyborgul nu ar recunoaşte Grădina Edenului; el nu este făcut din țărână şi nici nu tânjeşte să se întoarcă în țărână. Poate că tocmai de aceea vreau să văd dacă cyborgii pot submina apocalipsa întoarcerii în țărână nucleară în dorința lor nestăpânită de a numi Duşmanul. Cyborgii nu sunt reverențioşi; ei nu-şi amintesc cosmosul. Se feresc de holism, dar au nevoie să stabilească o legătură cu lumea – par a avea un simț natural pentru politica frontului comun, dar fără partidul de avangardă. Principala problemă a cyborgilor este, bineînțeles, faptul că sunt progenitura nelegitimă a militarismului şi a capitalismului patriarhal, nemaivorbind de socialismul de stat. Însă progeniturile nelegitime sunt adesea extrem de neloiale față de propriile origini. La urma urmei, tații lor nu au nicio importanță.

Aş vrea să semnalez trei colapsuri fundamentale ale granițelor care fac posibilă următoarea analiză politică-ficțională (politică-ştiințifică). La sfârşitul secolului XX, în cultura ştiințifică americană, granița dintre om şi animal este profund încălcată. Ultimele avanposturi ale specificității au fost corupte, dacă nu chiar transformate în parcuri de distracții. Limbajul, folosirea uneltelor, comportamentul social, evenimentele mentale, nimic cu adevărat convingător nu mai instaurează distincția între om şi animal. şi mulți oameni nu mai simt nevoia unei astfel de distincții; într-adevăr, numeroase ramuri ale culturii feministe afirmă plăcerea legăturii dintre om şi alte ființe vii. Mişcările de susținere a drepturilor animalelor nu sunt negări iraționale ale specificității umane; ele sunt o recunoaştere lucidă a legăturii dintre om şi animal dincolo de ruptura discreditată dintre natură şi cultură. Biologia şi teoria evoluționistă din ultimele două secole au produs simultan organisme moderne ca obiecte ale cunoaşterii şi au redus linia de demarcație dintre oameni şi animale la o urmă estompată reînscrisă în lupta ideologică sau disputele profesionale dintre ştiințele naturii şi ştiințele sociale.

Ideologia biologică-deterministă este numai una dintre pozițiile deschise în cultura ştiințifică pentru a dezbate semnificațiile animalității umane. Ea lasă mult loc oamenilor politici radicali să conteste semnificațiile graniței încălcate.1 Mitul cyborgului apare tocmai acolo unde este transgresată granița dintre om şi animal. Departe de a semnala o izolare a oamenilor de alte ființe vii, cyborgii semnalează o îmbinare tulburător şi atrăgător de strânsă. În acest ciclu al schimbului care are loc în cadrul acestei legături, bestialitatea dobândeşte un nou statut.

A doua distincție problematică este cea între (organismul) animal-uman şi maşină. Maşinile precibernetice puteau fi frecventate; exista întotdeauna spectrul fantomei din maşină. Acest dualism a structurat dialogul dintre materialism şi idealism care a fost instaurat de un produs al dialecticii numit spirit sau istorie, după gust. Însă maşinile nu se puteau, practic, mişca sau construi singure, nu erau autonome. Nu puteau atinge idealul omului, ci îl puteau doar imita. Ele nu erau om, nu erau un autor, ci doar o caricatură a acestui vis masculinist de reproducere. Numai un paranoic putea crede că lucrurile stăteau altfel. Acum însă nu mai suntem atât de siguri. Maşinile de la sfârşitul secolului XX au ambiguizat profund diferența dintre natural şi artificial, dintre minte şi corp, dintre ceea ce se produce şi ceea ce este produs, şi multe alte distincții care erau valabile între organisme şi maşini. Maşinile noastre sunt tulburător de animate, iar noi, înspăimântător de inerți.

Determinarea tehnologică este numai unul dintre spațiile ideologice deschise de reevaluările maşinii şi organismului ca texte codate prin intermediul cărora ne angajăm în jocul scrierii şi interpretării lumii.2 „Textualizarea” tuturor lucrurilor din cadrul teoriei postmoderniste şi poststructuraliste a fost condamnată de marxişti şi de feminiştii socialişti pentru ignorarea ei utopică a relațiilor vii de dominație care fundamentează „jocul” interpretării arbitrare.3 Este, fără îndoială, adevărat că strategiile postmoderniste, la fel ca mitul cyborgului despre care am vorbit, subminează multitudinea de întregi organici (de exemplu, poemul, cultura primitivă, organismul biologic). Pe scurt, certitudinea a ceea ce este considerat natură – sursă de înțelegere şi promisiune a inocenței – este subminată, probabil fatalmente. Autorizarea transcendentă a interpretării e pierdută, şi, odată cu ea, ontologia care stă la baza epistemologiei occidentale. Însă alternativa nu este cinismul sau necredința, adică o versiune de existență abstractă, ca ideile conform cărora determinismul tehnologic distruge „omul” cu ajutorul „maşinii” sau „acțiunea politică semnificativă” cu ajutorul „textului”. Cine vor fi cyborgii este o întrebare fundamentală; răspunsurile sunt o chestiune de viață şi de moarte. şi cimpanzeii şi artefactele au politică, noi de ce nu am avea, atunci (de Waal, 1982; Winner, 1980)?

A treia distincție derivă din a doua: pentru noi, granița dintre fizic şi non-fizic este foarte vagă. Cărțile de popularizare a fizicii despre consecințele teoriei cuantice şi ale principiului indeterminării sunt, într-un fel, echivalentul ştiințific popular al romanelor de dragoste publicate de Harlequin ca indicator al unei schimbări radicale în heterosexualitatea albă americană: ele interpretează eronat, însă se referă la o problemă reală. Maşinile moderne sunt, în esența lor, aparate microelectronice: ele sunt pretutindeni şi nu se văd. Maşinăria modernă este un zeu ireverențios şi parvenit, care ia în derâdere ubicuitatea şi spiritualitatea Tatălui. Cipul de siliciu reprezintă o suprafață pentru scriere; componentele pe care le susține sunt de mărimea unei molecule şi pot fi tulburate numai de zgomotul atomilor, bruiajul suprem pentru partiturile nucleare. Scrierea, puterea şi tehnologia sunt tovarăşi vechi în poveştile occidentale despre originile civilizației, însă miniaturizarea a schimbat felul în care interacționăm cu mecanismul. Miniaturizarea s-a dovedit a fi în strânsă legătură cu puterea; mic nu este atât frumos, cât extraordinar de periculos, ca în cazul rachetelor de croazieră. Să comparăm televizoarele din anii 1950 sau camerele video profesionale din anii 1970 cu televizoarele cu curea care se pun la mână sau camerele video de mână care sunt promovate acum. Cele mai bune maşini pe care le avem sunt făcute din lumină solară; toate sunt atât de uşoare şi de curate pentru că nu sunt altceva decât semnale, unde electromagnetice, o secțiune a spectrului solar, iar aceste maşini sunt eminamente portabile, mobile – o sursă imensă de suferință umană în Detroit şi în Singapore. Oamenii nu sunt nici pe departe atât de fluizi, fiind deopotrivă materiali şi opaci. Cyborgii sunt eter, chintesență.

Tocmai ubicuitatea şi invizibilitatea cyborgilor este motivul pentru care aceste maşinidependente de lumina solară sunt atât de mortale. Ei sunt greu de observat atât din punct de vedere politic, cât şi material. Ei au legătură cu conştiința – sau cu simularea ei.4 Sunt semnificanți mobili care se deplasează în furgonete de-a lungul Europei, împiedicați mai eficient de mrejele vrăjitoreşti ale femeilor strămutate şi atât de nenaturale din Greenham, care înțeleg atât de bine rețelele de putere ale cyborgilor, decât de demersurile militante ale politicii masculiniste mai vechi, al cărei electorat natural are nevoie de locuri de muncă în industria de apărare. În fond, cea mai „grea” ştiință este despre teritoriul în care granițele se confundă cel mai mult, teritoriul cifrelor absolute, al spiritului absolut, al C3I, al criptografiei şi al apărării secretelor de importanță capitală. Noile maşini sunt atât de curate şi de uşoare. Inginerii care le creează venerează soarele şi mediază o nouă revoluție ştiințifică asociată cu visul nocturn al societății postindustriale. Bolile pe care le produc aceste maşini curate nu sunt „mai mult” decât schimbările minuscule de cod ale unui antigen în sistemul imunitar, nu sunt „mai mult” decât experiența stresului. Degetele agile ale femeilor „orientale”, fascinația bine-cunoscută a fetițelor anglo-saxone din epoca victoriană față de casele de păpuşi, atenția impusă a femeilor la lucrurile mărunte dobândesc noi dimensiuni în această lume. Ar putea exista un cyborg pe nume Alice care să țină seama de aceste noi dimensiuni. În mod ironic, s-ar putea ca tocmai comuniunile femeilor cyborg, nenaturale, care fac cipuri în Asia şi performează dansul spiralei în închisoarea din Santa Rita5 să fie cele care vor crea strategii opoziționale eficiente.

Prin urmare, mitul cyborgului, aşa cum îl văd eu, se referă la granițe transgresate, fuziuni puternice şi posibilități periculoase, pe care progresiştii le-ar putea analiza ca unul dintre aspectele activității politice necesare. Una dintre premisele de la care pornesc este aceea că majoritatea socialiştilor şi feminiştilor americani consideră că dualismele minte/corp, animal/maşină, idealism/materialism se adâncesc în practicile sociale, fiind formulări simbolice şi artefacte fizice asociate cu „tehnologia înaltă” şi cultura ştiințifică. De la One-Dimensional Man (Marcuse, 1964) [Omul unidimensional, 1977] la The Death of Nature (Merchant, 1980), resursele analitice elaborate de progresişti au pus accentul pe dominația necesară a tehnicii şi ne-au readus la un corp organic imaginat în care să ne integrăm rezistența. O altă premisă de la care pornesc este aceea că nevoia de comuniune între oamenii care încearcă să se împotrivească intensificării mondiale a dominației nu a fost niciodată mai acută. Însă o schimbare puțin perversă de perspectivă ar putea să ne permită să luptăm pentru semnificații, dar şi pentru alte forme de putere şi plăcere în societățile mediate tehnologic.

Dintr-o anume perspectivă, o lume a cyborgilor presupune impunerea definitivă a unei grile de control asupra planetei, abstractizarea definitivă încorporată într-o apocalipsă de tipul Războiul stelelor declanşată în numele apărării, aproprierea definitivă a corpurilor femeilor într-o orgie masculinistă a războiului (Sofia, 1984). Dintr-o altă perspectivă, o lume a cyborgilor ar putea presupune realități sociale şi corporale vii, în care oamenilor nu le-ar mai fi teamă de înrudirea lor cu animalele şi maşinile, nu le-ar mai fi teamă de identitatea lor permanent parțială şi de pozițiile contradictorii. Lupta politică constă în a privi lucrurile din ambele perspective în acelaşi timp, pentru că fiecare dintre ele presupune atât dominații, cât şi posibilități inimaginabile din celălalt unghi. Vederea monoculară produce iluzii mai rele decât vederea binoculară, sau monştri cu numeroase capete. Comuniunile cyborgilor sunt monstruoase şi nelegitime; în contextul nostru politic actual, n-am putea spera la mituri mai puternice pentru rezistență şi reîmbinare. Îmi place să îmi imaginez LAG, Livermore Action Group, ca pe un fel de societate a cyborgilor, dedicată convertirii realiste a laboratoarelor care încorporează şi evacuează cel mai violent instrumentele apocalipsei tehnologice şi angajată în construirea unei forme politice care reuşeşte să aducă şi să mențină laolaltă vrăjitoare, ingineri, vârstnici, degenerați, creştini, mame şi leninişti suficient de mult timp pentru a dezarma statul. Fisiune imposibilă este numele grupului de afinitate din oraşul meu. (Afinitate: înrudire între oameni nu prin sânge, ci prin alegeri, atracția unui grup nuclear chimic față de altul, pasiune.)6

Identități fracturate

A devenit greu să defineşti feminismul cuiva printr-un singur adjectiv – sau chiar să pui accent pe substantiv în orice context. Conştiința excluderii prin definire este puternică. Identitățile par contradictorii, parțialeşi strategice. Odată cu recunoaşterea greu câştigată a constituirii lor sociale şi istorice, genul, rasa şi clasa sunt incompatibile cu credința într-o unitate „esențială”. Nimic din ceea ce înseamnă să fii „femeie” nu constrânge femeile în mod natural. Nici măcar nu există o atare condiție ca „a fi” femeie, ea însăşi o categorie foarte complexă, construită prin intermediul unor discursuri sexuale ştiințifice şi al altor practici sociale contestate. Conştiința de gen, de rasă sau de clasă este un nivel la care experiența istorică îngrozitoare a realităților sociale contradictorii precum patriarhia, colonialismul şi capitalismul ne-au forțat să ajungem. şi cine sunt aceşti „noi” din propriul meu discurs? Care anume identități sunt disponibile pentru a fundamenta un mit politic atât de puternic numit „noi” şi ce anume ne-ar putea motiva să ne înscriem în această colectivitate? Scindarea nefericită care are loc în rândul feminiştilor (ca să nu mai vorbim de cea din rândul femeilor) cu fiecare polemică a sporit ambiguitatea conceptului de femeie, un pretext pentru matricea dominației femeilor una față de cealaltă. Pentru mine – şi pentru mulți alții care împărtăşesc o poziție istorică similară prin corpurile albe, cu profesiuni liberale, feminine, radicale, nord-americane şi aflate la vârsta a doua –, există criza identității politice are o sumedenie de cauze. Pentru o mare parte a stângii şi a feminismului din Statele Unite, istoria recentă a reprezentat o reacție la acest tip de criză prin nesfârşite rupturi şi căutări ale unei noi unități esențiale. Însă a existat, totodată, o recunoaştere tot mai mare a unei alte reacții prin coalizare – afinitate, nu identitate.7

Pornind de la considerarea momentelor istorice specifice care au favorizat formarea noii voci politice reprezentate de femeile de culoare, Chela Sandoval a teoretizat un model optimist de identitate politică numit „conştiință opozițională”, care rezultă din abilitățile de a detecta ramificațiile puterii ale celor cărora li se refuză apartenența stabilă la categoriile sociale de rasă, sex sau clasă. „Femeile de culoare”, denumire contestată la origine de cei pe care îi includea, dar şi o conştiință istorică care marca declinul continuu al tuturor urmelor Omului în tradițiile „occidentale” construiesc un fel de identitate postmodernistă pornind de la alteritate, diferență şi specificitate. Această identitate postmodernistă este întru totul politică, indiferent de ceea ce s-ar putea spune despre alte postmodernisme posibile. Conştiința opozițională formulată de Sandoval se referă la spații contradictorii şi calendare heterocronice, nu la relativisme şi pluralisme (vezi capitolul 23 [din Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature, London, Free Association Books, n.t.]).

Sandoval subliniază lipsa oricărui criteriu esențial pentru a putea spune cine este o femeie de culoare. Ea notează că un grup este definit prin adoptarea conştientă a negației. De exemplu, o chicana sau o femeie neagră din Statele Unite nu reuşea să pledeze nici ca femeie, nici ca persoană neagră, nici ca chicano. Astfel, ea se plasa sub o cascadă de identități negative şi era exclusă chiar şi din categoriile oprimate şi privilegiate numite „femeile şi negrii”, care pretindeau a fi autorii revoluțiilor importante. Categoria „femeie” nega toate femeile non-albe; „neagră” nega toți oamenii non-negri, cât şi toate femeile negre. şi, de asemenea, nu exista nicio „ea”, nicio singularitate, ci o mulțime de diferențe între femeile americane care îşi afirmaseră identitatea istorică ca femei americane de culoare. Această identitate delimitează un spațiu construit cu conştiință de sine care nu poate afirma capacitatea de a acționa pe baza identificării naturale, ci numai pe baza coalizării conştiente, a afinității, a înrudirii politice.8 Spre deosebire de „femeia” din unele ramuri ale mişcării de emancipare a femeilor albe din Statele Unite, nu avem de-a face cu o naturalizare a matricei.

Demonstrația lui Sandoval trebuie considerată o teorie importantă pentru feminiştii din afara evoluției mondiale a discursului anticolonialist; cu alte cuvinte, a discursului care dizolvă „Occidentul” şi produsul său cel mai de preț – cel care nu este animal, sălbatic sau femeie; adică omul, autorul unui cosmos numit istorie. Pe măsură ce orientalismul este deconstruit politic şi semiotic, identitățile Occidentului îşi pierd stabilitatea, inclusiv cele ale feminiştilor.9 Sandoval susține că „femeile de culoare” au şansa de a construi o alianță reală care să nu reproducă conceptele revoluționare imperialiste şi totalizante ale marxismului şi feminismelor anterioare care nu s-au confruntat cu consecințele polifoniei haotice rezultate în urma decolonizării.

Katie King a subliniat limitele identificării şi mecanica politică/poetică a identificării încorporată în interpretarea „poemului”, acel nucleu din care ia naştere feminismul cultural. King critică tendința persistentă a feminiştilor contemporani din diferite „momente” sau „conversații” ale practicii feministe de a crea o taxonomie a mişcării de emancipare a femeilor pentru a-şi face propriile direcții politice să pară a fi telosul întregului. Aceste taxonomii tind să reformuleze istoria feministă astfel încât să pară a exista o luptă ideologică în rândul categoriilor închegate şi durabile, mai ales al acelor grupări specifice numite radicale, liberale sau socialist-feministe. Practic, toate celelalte feminisme sunt fie încorporate, fie marginalizate, de obicei prin construirea unei ontologii şi a unei epistemologii explicite.10 Taxonomiile feminismului produc epistemologii pentru a ține sub control abaterile de la experiența oficială a femeilor. şi, bineînțeles, „cultura femeilor”, ca femeile de culoare, este creată conştient prin mecanisme care induc afinitate. Ritualurile poeziei, muzicii şi anumitor forme de practică academică au predominat. Politicile rasei şi culturii în mişcările de emancipare a femeilor din Statele Unite sunt strâns legate. Ceea ce reuşesc să facă şi King, şi Sandoval este să învețe cum să confecționeze o alianță poetică/politică fără să se bazeze pe o logică a aproprierii, încorporării şi identificării taxonomice.

În mod ironic, lupta teoretică şi practică împotriva realizării alianței prin dominație sau prin încorporare subminează nu numai justificările patriarhiei, colonialismului, umanismului, pozitivismului, esențialismului, scientismului şi ale altor ne-răposate „–isme”, ci şi toate pretențiile la o poziție organică sau naturală. Consider că feminismele socialiste/marxiste şi-au subminat, totodată, propriile strategii epistemologice, iar acesta este un pas extrem de important în imaginarea alianțelor posibile. Rămâne de văzut dacă toate „epistemologiile”, aşa cum le-au cunoscut oamenii politici occidentali, ne vor dezamăgi în încercarea noastră de a construi afinități efective.

Este important de remarcat că efortul de a construi poziții revoluționare, epistemologii ca realizări ale unor oameni hotărâți să schimbe lumea, a făcut parte din procesul care arată limitele identificării. Instrumentele tăioase ale teoriei postmoderniste şi instrumentele construcționiste ale discursului ontologic despre conceptele revoluționare ar putea fi considerate aliați ironici în transformarea individualităților occidentale în interese ale supraviețuirii. Suntem extrem de conştienți de ceea ce înseamnă să ai un corp constituit istoric. Însă odată cu pierderea inocenței de la originile noastre, nu mai există nici o alungare din Paradis. Politica noastră îşi pierde toleranța față de vină odată cu naivitatea inocenței. Însă cum ar putea să arate un alt mit politic pentru feminismul socialist? Ce tip de politică ar putea adopta construcții eterogene, contradictorii, permanent descoperite ale individualităților personale şi colective, rămânând, în acelaşi timp, fidelă, eficientă – şi, în mod ironic, socialist-feministă?

Nu ştiu dacă a existat vreo altă perioadă în istorie cu o mai mare nevoie de alianță politică pentru a contracara eficient dominațiile „rasei”, „genului”, „sexualității” şi clasei. De asemenea, nu ştiu să fi existat o altă perioadă în care genul de alianță pe care am putea-o construi să fi fost posibilă. Niciunul dintre „noi” nu mai are capacitatea simbolică sau materială de a dicta forma realității niciunuia dintre „ei”. Sau, cel puțin, nu putem pretinde că suntem inocenți dacă practicăm astfel de dominații. Femeile albe, inclusiv feministele socialiste, au descoperit non-inocența categoriei „femeii”. Această conştiință schimbă geografia tuturor celorlalte categorii anterioare; ea le denaturează aşa cum căldura denaturează o proteină fragilă. Feminiştii cyborgi trebuie să arate că nu ne mai dorim o matrice naturală a alianței şi că construcțiile nu sunt absolute. Inocența şi, în consecință, accentul pus pe statutul de victimă ca unic fundament al analizei au făcut destul rău. Însă conceptul revoluționar, construit, trebuie să țină, totodată, în frâu oamenii de la sfârşitul secolului XX. În dezbaterile aprinse despre identitate şi în strategiile reflexive abordate pentru a le construi, apare posibilitatea de a țese altceva decât un giulgiu pentru ziua de după apocalipsă, care încheie, atât de profetic, istoria mântuirii.

Atât feminismele marxiste/socialiste, cât şi cele radicale au naturalizat şi denaturat deopotrivă categoria „femeii” şi conştiința vieților sociale ale „femeilor”. Poate că o caricaturizare schematică ar putea evidenția ambele tipuri de acțiuni. Socialismul de sorginte marxistă are la bază o analiză a muncii salarizate care configurează structura claselor. Consecința relației angajat-angajator este alienarea sistematică, de vreme ce muncitorul este disociat de produsul său. În teorie, este vorba despre abstracțiune şi iluzie, în practică, de dominație. Munca este categoria deosebit de privilegiată care îi permite marxistului să depăşească iluzia şi să ajungă la acea perspectivă necesară pentru a schimba lumea. Munca este activitatea umanizatoare care îl defineşte pe om; munca este o categorie ontologică ce permite cunoaşterea unui subiect şi, astfel, a subjugării şi a alienării.

Urmând fidel acest model de gândire, feminismul socialist se dezvoltă prin alianța cu strategiile analitice ale marxismului. Principala realizare atât a feminiştilor marxişti, cât şi a feminiştilor socialişti a fost extinderea categoriei muncii pentru a îngloba ceea ce făceau femeile (unele), chiar şi atunci când relația angajat-angajator era subordonată unei viziuni mai ample asupra muncii sub patriarhia capitalistă. Munca femeilor în gospodărie, în special, şi activitatea femeilor ca mame (adică reproducerea, în sens socialist-feminist), în general, au introdus teoria despre autoritate ca analogie cu conceptul de muncă de sorginte marxistă. Aici, alianța femeilor are la bază o poziție posibilă care îşi are originea în relațiile sociale. Acțiunea esențializatoare are loc în structura ontologică a muncii sau a analoagei sale, activitatea femeilor.11 Pentru mine, problema este moştenirea umanismului de sorginte marxistă, cu sinele său cu precădere occidental. Consecința acestor formulări a fost accentul pus pe responsabilitatea zilnică a femeilor reale de a construi alianțe, şi nu de a le naturaliza.

Versiunea feminismului radical formulată de Catherine MacKinnon (1982, 1987) este ea însăşi o caricatură a tendințelor acaparante, încorporante şi totalizante ale teoriilor occidentale despre acțiunea de fundamentare a identității.12 Este o eroare atât din punct de vedere factual, cât şi politic să echivalăm toate „momentele” sau „conversațiile” diverse din politica recentă a femeilor numită feminism radical cu versiunea lui MacKinnon. Însă logica teleologică a teoriei sale arată modul în care o epistemologie şi o ontologie – inclusiv contestările lor – şterg cu buretele sau reglementează diferența. Rescrierea istoriei câmpului polimorf numit feminism radical este numai unul dintre efectele teoriei lui MacKinnon. Principalul efect este producerea unei teorii a experienței, a identității femeilor, adică a unui fel de apocalipsă a tuturor pozițiilor revoluționare. Cu alte cuvinte, totalizarea înscrisă în această poveste a feminismului radical îşi atinge scopul – comuniunea femeilor – instaurând experiența şi confirmarea non-ființei radicale. Cât pentru feministul marxist/socialist, conştiința este o realizare, nu un fapt natural. Iar teoria lui MacKinnon elimină unele dintre dificultățile înscrise în conceptele revoluționare umaniste, însă cu prețul reducționismului radical.

MacKinnon arată că feminismul a adoptat, inevitabil, o strategie analitică diferită de marxism, concentrându-se la început nu asupra structurii clasei, ci a structurii sexului/genului şi a relației lor generative, constituirea şi aproprierea, din punct de vedere sexual, a femeilor de către bărbați. Ironia face că „ontologia” lui MacKinnon construieşte un non-subiect, o non-ființă. Dorința altuia, şi nu propria muncă, este cea care stă la originea „femeii”. Astfel, ea elaborează o teorie a conştiinței care formulează ceea ce poate fi definit ca experiența „femeilor” – tot ceea ce presupune violare sexuală, într-adevăr, sexul în sine în ceea ce priveşte „femeile”. Practica feministă este construcția acestei forme de conştiință; cu alte cuvinte, cunoaşterea de sine a unui sine care nu este.

În mod pervers, în cadrul acestui feminism aproprierea sexuală are în continuare statutul epistemologic al muncii; cu alte cuvinte, punctul din care trebuie să pornească o analiză capabilă să contribuie la schimbarea lumii. Însă consecința structurii sex/gen este obiectificarea sexuală, şi nu înstrăinarea. În ceea ce priveşte cunoaşterea, rezultatul obiectificării sexuale sunt iluzia şi abstracțiunea. Cu toate astea, femeia nu este, pur şi simplu, înstrăinată de produsul ei, ci, într-un sens mai tare, ea nu există ca subiect, nici măcar ca subiect potențial, din moment ce îşi datorează existența ca femeie unei aproprieri sexuale. Să fii constituit de dorința altuia nu este acelaşi lucru ca să fii înstrăinat prin despărțirea violentă de propriul produsul, ca în cazul muncitorului.

Teoria radicală a experienței formulată de MacKinnon este extrem de totalizantă; ea nu atât marginalizează, cât anulează autoritatea discursului şi acțiunii politice a tuturor femeilor. Este o totalizare care produce ceea ce patriarhia occidentală însăşi nu a reuşit niciodată să facă – conştiința feminiştilor în ceea ce priveşte non-existența femeilor, decât ca produse ale dorinței bărbaților. Cred că MacKinnon are dreptate când susține că nicio versiune de sorginte marxistă a identității nu poate constitui un fundament solid pentru alianța femeilor. Însă rezolvând problema contradicțiilor din interiorul oricărui subiect revoluționar occidental în scopuri feministe, ea elaborează o doctrină şi mai autoritară a experienței. Dacă nemulțumirea mea față de pozițiile socialiste/marxiste vizează faptul că şterg cu buretele, involuntar, diferența polivocă, neasimilabilă şi radicală pe care o scot la iveală discursul şi practica anticolonialiste, ştergerea intenționată a tuturor diferențelor cu ajutorul instrumentului non-existenței „esențiale” a femeilor, la care recurge MacKinnon, nu mă consolează în niciun fel.

În cadrul taxonomiei mele, care, ca orice altă taxonomie, este o reînscriere a istoriei, feminismul radical poate îngloba toate activitățile femeilor pe care feminiştii socialişti le numesc forme de muncă dacă şi numai dacă respectivele activități pot fi, într-un fel sau altul, sexualizate. Reproducerea avea nuanțe diferite pentru cele două tendințe, una pornind de la conceptul de muncă, alta, de la conceptul de sex, ambele numind însă „falsă conştiință” consecințele dominației şi ale ignoranței în ceea ce priveşte realitatea socială şi personală.

Dincolo de toate problemele pe care le ridică contribuțiile oricărui autor în această chestiune, nici marxiştii, nici punctele de vedere marxiste, nici cele radical-feministe nu au optat pentru o explicație parțială; ambele s-au constituit, de regulă, ca totalități. Explicația occidentală a pretins la fel de mult; cum altfel şi-ar putea încorpora un autor „occidental” ceilalții? Fiecare a încercat să-şi anexeze alte forme de dominație, extinzându-şi categoriile fundamentale prin analogie, simplă enumerare sau completare. Tăcerea stânjenită din rândul feminiştilor radicali şi socialişti albi în privința rasei a fost una dintre consecințele politice majore, devastatoare. Istoria şi polivocitatea dispar în taxonomiile politice care încearcă să instaureze genealogii. Structural, rasa (sau multe altele) nu şi-a găsit locul în teoria care pretindea că scoate la iveală construcția categoriei femeii şi a grupului social al femeilor ca un întreg unit şi totalizabil. Din punctul meu de vedere, caricatura arată cam aşa:

feminism socialist – structură a clasei // muncă salarizată // înstrăinare

muncă, prin analogie, reproducere, prin extrapolare, sex, prin completare, rasă

feminism radical – structură a genului // apropriere sexuală // obiectificare

sex, prin analogie, muncă, prin extrapolare, reproducere, prin completare, rasă

Într-un alt context, teoreticianul francez Julia Kristeva susținea că femeile au apărut ca grup istoric după al Doilea Război Mondial, împreună cu alte grupuri, printre care tinerii. Periodizarea ei este incertă; însă deja ne-am obişnuit să ne amintim că, ca obiecte ale cunoaşterii şi ca actori istorici, „rasa” nu a existat întotdeauna, „clasa” are o origine istorică, iar „homosexuali” sunt destul de nou-apăruți. Nu e deloc o întâmplare că sistemul simbolic al familiei bărbatului – şi, astfel, al esenței femeii – se prăbuşeşte tocmai în momentul în care rețelele de comunicare dintre oameni sunt mai numeroase, mai pregnante şi mai complexe ca niciodată. „Capitalismul avansat” nu este suficient pentru a comunica structura acestui moment istoric. În sensul „occidental”, miza este sfârşitul omului. Nu e deloc o întâmplare că, în epoca noastră, femeia se dezintegrează în femei. Poate că nu feminiştii socialişti au fost atât de vinovați pentru producerea unei teorii esențialiste care a suprimat particularitatea şi interesele diferite ale femeilor. Cred că noi suntem, cel puțin prin participarea hazardată la logicile, limbajele şi practicile umanismului alb şi prin căutarea unui singur fundament al dominației pentru a ne consolida vocea revoluționară. Acum nu prea mai avem scuze. Însă, conştientizându-ne eşecurile, riscăm să alunecăm într-o infinită diferență şi să renunțăm la sarcina derutantă de a intra într-o legătură parțială, reală. Unele diferențe sunt haioase; altele sunt poli ai sistemelor istorice de dominație. „Epistemologia” înseamnă a cunoaşte diferența.

Informatica dominației

Încercând astfel să adopt o poziție epistemologică şi politică, aş vrea să schițez structura unei alianțe posibile, structură îndatorată principiilor socialiste şi feministe de design. Cadrul schiței pe care o propun este stabilit de măsura şi importanța reconfigurărilor relațiilor sociale din toată lumea legate de ştiință şi tehnologie. Voi pleda pentru o politică care îşi are originea în afirmații despre schimbările fundamentale ale naturii clasei, rasei şi genului în cadrul unui sistem emergent al unei ordini a lumii analog în noutatea şi în obiectivul lui cu cel creat de capitalismul industrial; astăzi ne confruntăm cu tranziția de la o societate industrială, organică, la un sistem polimorf al informației – de la muncă, şi numai muncă, la joacă, şi numai joacă, un joc mortal. Deopotrivă materiale şi ideologice, dihotomiile ar putea fi reprezentate în următorul tabel al tranziției de la vechile şi comodele dominații ierarhice la noile rețele înspăimântătoare pe care le-am numit „informatica dominației”:

Reprezentare

Simulare

Roman burghez, realism

Science-fiction, postmodernism

Organism

Component biotic

Profunzime, integritate

Suprafață, limită

Căldură

Zgomot

Biologia ca practică clinică

Biologia ca înscriere

Fiziologie

Ingineria comunicațiilor

Grup mic

Subsistem

Perfecțiune

Optimizare

Eugenie

Control al populației

Decadență, Muntele vrăjit

Învechire, şocul viitorului

Igienă

Management al stresului

Microbiologie, tuberculoză

Imunologie, SIDA

Diviziune organică a muncii

Ergonomie/cibernetică a muncii

Specializare funcțională

Construcție modulară

Reproducere

Replicare

Specializare organică a rolului sexual

Strategii genetice optime

Determinism biologic

Inerție evoluționistă, constrângeri

Ecologia comunității

Ecosistem

Lanțul rasial al ființelor

Neoimperialism, umanismul Națiunilor Unite

Management ştiințific în cămin/fabrică

Fabrică globală/casă electronică

Familie/Piață/Fabrică

Femei în circuitul integrat

Salariu pe cap de familie

Câştiguri comparabile

Public/privat

Cetățenie cyborgică

Natură/cultură

Câmpuri ale diferenței

Cooperare

Ascensiune a comunicării

Freud

Lacan

Sex

Inginerie genetică

Muncă manuală

Robotică

Minte

Inteligență artificială

Al Doilea Război Mondial

Războiul stelelor

Patriarhie capitalistă albă

Informatică a dominației

Această listă arată o serie de lucruri interesante.13 Mai întâi, obiectele din coloana din dreapta nu pot fi considerate „naturale”, iar conştiința acestui aspect subminează considerarea naturalistă a coloanei din stânga deopotrivă. Nu ne putem întoarce în trecut nici din punct de vedere ideologic, nici material. Nu e vorba numai despre faptul că „zeul” a murit; la fel s-a întâmplat şi cu „zeița”. Sau ambii sunt readuşi la viață în lumile marcate de politica microelectronică şi biotehnologică. În relație cu obiecte precum componentul biotic, nu trebuie să gândim în termeni de proprietăți esențiale, ci în termeni de design, constrângeri ale limitelor, rate ale fluxurilor, logică a sistemelor, costuri ale diminuării constrângerilor. Reproducerea sexuală este numai unul dintre tipurile de strategie reproducătoare printre multe altele, cu costuri şi beneficii ca funcție a mediului ca sistem. Ideologiile reproducerii sexuale nu mai pot face, în mod rezonabil, apel la conceptele de sex şi de rol sexual ca aspecte organice ale obiectelor naturale ca organismele şi familiile. O asemenea abordare va fi denunțată ca irațională, iar directorii corporatişti care citesc Playboy şi feminiştii radicali antipornografie se vor uni, în mod ironic, pentru a denunța împreună iraționalismul.

Ca în cazul rasei, ideologiile despre diversitatea umană trebuie formulate în termenii frecvențelor parametrilor, cum ar fi grupa sanguină sau coeficientul de inteligență. Este irațional să invoci concepte ca „primitiv” şi „civilizat”. Pentru liberali şi radicali, căutarea unor sisteme sociale integrate deschide calea unei noi practici numite „etnografie experimentală”, în care în centrul atenției nu se mai află obiectul organic, ci jocul scriiturii. La nivelul ideologiei, asistăm la traduceri ale rasismului şi colonialismului în limbajele dezvoltării sau subdezvolării, rate şi limite pe care le impune modernizarea. Toate obiectele sau persoanele pot fi descrise, rezonabil, în termenii demontării şi reasamblării; nicio arhitectură „naturală” nu impune limite designului sistemului. Districtele financiare din toate oraşele lumii, ca şi zonele economice speciale şi zonele de comerț liber elogiază acest fapt elementar specific „capitalismului târziu”. Întregul univers de obiecte care pot fi cunoscute ştiințific trebuie formulat ca probleme ale ingineriei comunicațiilor (pentru manageri) sau teorii ale textului (pentru cei care ar opune rezistență). Ambele sunt semiologii ale cyborgilor.

Oamenii se aşteaptă ca strategiile de control să se concentreze asupra condițiilor şi interfețelor de graniță, a ratelor fluxului de-a lungul granițelor – şi nu a integrității obiectelor naturale. „Integritatea” sau „sinceritatea” individului occidental deschide calea procedurilor de decizie şi a sistemelor expert. De exemplu, strategiile de control exercitate asupra capacităților femeilor de a da naştere unor ființe umane noi vor fi exprimate în limbajele controlului populației şi maximizării atingerii obiectivelor pentru factorii decizionali individuali. Strategiile de control vor fi formulate în termenii ratelor, costurilor constrângerilor, nivelurilor de libertate. Ca orice alt component sau subsistem, ființele umane trebuie localizate într-o arhitectură a sistemului ale cărei moduri elementare de operare sunt probabilistice, statistice. Niciun obiect, spațiu sau corp nu este sacru în sine; orice component se poate afla într-o relație de interdependență cu oricare altul dacă standardul potrivit, codul potrivit, poate fi construit pentru procesarea semnalelor în limbajul comun. În această lume, schimbul transcende dislocarea universală realizată de piețele capitaliste pe care Marx a analizat-o atât de bine. Patologia privilegiată care afectează toate tipurile de componente din acest univers este stresul – colapsul comunicațiilor (Hogness 1983). Cyborgul nu devine subiect al biopoliticii lui Foucault; cyborgul simulează politica, un câmp de operații mult mai puternic.

Acest tip de analiză a obiectelor ştiințifice şi culturale ale cunoaşterii, care a început să apară, istoric, odată cu al Doilea Război Mondial, ne pregăteşte pentru a depista câteva inadecvări importante în analiza feministă, care s-a comportat ca şi cum dualismele ierarhice, organice, care ordonau discursul în „Vest” de la Aristotel, ar mai fi fost relevante. Ele au fost însă canibalizate, sau, cum ar spune Zoe Sofia (Sofoulis), „tehno-digerate”. Dihotomiile dintre minte şi corp, animal şi uman, organism şi maşină, public şi privat, natură şi cultură, bărbați şi femei, primitiv şi civilizat sunt toate analizate din punct de vedere ideologic. Situația actuală a femeilor ține de integrarea/exploatarea într-un sistem mondial de producere/reproducere şi comunicare numit informatica dominației. Căminul, serviciul, piața, arena publică, chiar şi corpul – toate pot fi descompuse şi interrelaționate în moduri polimorfe aproape infinite, cu consecințe majore asupra femeilor şi celorlalți – consecințe care sunt, ele însele, foarte diferite pentru diferiți oameni şi care fac mişcările opoziționale puternice, internaționale, greu de imaginat şi esențiale pentru supraviețuire. Una dintre căile importante de reconstruire a politicii socialist-feministe sunt teoria şi practica care vizează relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei, incluzând, decisiv, sistemele miturilor şi semnificațiilor care ne structurează imaginația. Cyborgul este un fel de individualitate colectivă şi personală, dezasamblată şi reasamblată, postmodernă. Acesta este codul obligatoriu al feminiştilor individualității.

Tehnologiile de comunicații şi biotehnologiile sunt unelte esențiale care ne reconfecționează corpurile. Aceste instrumente încorporează şi instaurează noi relații sociale pentru femeile din întreaga lume. Tehnologiile şi discursurile ştiințifice pot fi parțial înțelese ca formalizări, adică ca momente punctuale/fixe ale interacțiunilor sociale fluide care le constituie, însă ele ar trebui totodată privite ca instrumente pentru instaurarea de semnificații. Granița între unealtă şi mit, instrument şi concept, sisteme istorice ale relațiilor sociale şi anatomii istorice ale corpurilor posibile, inclusiv ale obiectelor cunoaşterii, este permeabilă. Într-adevăr, mitul şi unealta se constituie unul pe altul.

De asemenea, ştiințele comunicațiilor şi biologiile moderne sunt construite prin acelaşi procedeu – traducerea lumii într-o problemă de codare, o căutare a unui limbaj comun în care întreaga rezistență la controlul instrumental dispare şi întreaga eterogenitate poate fi supusă dezasamblării, reasamblării, investiției şi schimbului.

În ştiințele comunicațiilor, traducerea lumii într-o problemă de codare poate fi ilustrată pornind de la teoriile sistemelor cibernetice (controlate de feedback) aplicate la tehnologia telefoniei, designul computerizat, gestionarea armelor sau construirea şi mentenanța bazelor de date. În fiecare caz, soluția la problemele-cheie are la bază o teorie a limbajului şi controlului; operația-cheie este determinarea ratelor, direcțiilor şi probabilităților fluxului unei cantități numite „informație”. Lumea este subîmpărțită în funcție de granițe mai mult sau mai puțin permeabile în fața informației. Informația nu este altceva decât acel tip de element cuantificabil (unitate, bază a comuniunii) care permite traducerea universală şi, astfel, puterea instrumentală liberă (numită comunicare efectivă). Cea mai mare amenințare la adresa unei astfel de puteri este întreruperea comunicării. Orice colaps al sistemului este o funcție a stresului. Aspectele fundamentale ale acestei tehnologii pot fi rezumate prin metafora C3I, comandă-control-comunicare-inteligență, simbolul armatei pentru teoria ei a operațiunilor.

În biologiile moderne, traducerea lumii într-o problemă de codare poate fi ilustrată de genetica moleculară, ecologie, teoria evoluționistă sociobiologică şi imunobiologie. Organismul a fost tradus în probleme de codare şi afişare genetică. Biotehnologia, o tehnologie a scrisului, este foarte răspândită în cercetare.14 Într-un anume sens, organismele au încetat să existe ca obiecte ale cunoaşterii, deschizând calea componentelor biotice, adică tipurilor speciale de aparate de procesare a informației. Demersurile analoage din ecologie ar putea fi examinate aruncând o privire asupra istoriei şi utilității conceptului de ecosistem. Imunobiologia şi practicile medicale conexe sunt exemple semnificative ale privilegiului sistemelor de codare şi recunoaştere ca obiecte ale cunoaşterii, ca construcții ale realității corporale pentru noi. Aici, biologia este un fel de criptografie. Cercetarea este, inevitabil, un fel de activitate a inteligenței. Ironiile sunt numeroase. Un sistem stresat începe să dea rateuri; procesele lui de comunicare intră în colaps; nu mai reuşeşte să facă diferența între sine şi un altul. Bebeluşii umani cu inimi de babuin evocă perplexitatea etică națională – pentru activiştii pentru drepturile animalelor cel puțin în aceeaşi măsură ca şi pentru apărătorii purității umane. În Statele Unite, homosexualii şi consumatorii de droguri intravenoase sunt victimele „privilegiate” ale unei boli îngrozitoare a sistemului imunitar care marchează (înscrie în corp) amestecarea granițelor şi decăderea morală (Treichler 1987).

Însă aceste imersiuni în ştiințele comunicațiilor şi în biologie au avut loc la nivel înalt; există însă o realitate mundană, în mare măsură economică, care îmi susține ideea că aceste ştiințe şi tehnologii indică transformări fundamentale pentru noi ale structurii lumii. Tehnologiile de comunicație depind de electronică. Statele moderne, corporațiile multinaționale, puterea militară, aparatele de stat pentru război, sistemele de sateliți, procesele politice, fabricarea fanteziilor noastre, sistemele de control al muncii, construcțiile medicale ale corpurilor noastre, pornografia comercială, diviziunea internațională a muncii şi evanghelismul religios sunt strâns dependente de electronică. Microelectronica este fundamentul tehnic al simulacrelor; cu alte cuvinte, al copiilor fără original.

Microelectronica mediază traducerile muncii în robotică şi procesare a cuvintelor, ale sexului în inginerie genetică şi tehnologii reproducătoare, iar ale minții în inteligență artificială şi proceduri de decizie. Noile biotehnologii vizează nu numai reproducerea umană. Biologia ca inginerie puternică a reconceptualizării materialelor şi proceselor are implicații revoluționare pentru industrie, cel mai evident astăzi poate în domeniile fermentației, agriculturii şi energiei. ştiințele comunicațiilor şi biologia sunt construcții ale unor obiecte natural-tehnice ale cunoaşterii în cadrul cărora diferența dintre maşină şi organism este profund estompată; mintea, corpul şi unealta sunt strâns legate. Organizarea materială „multinațională” a producerii şi reproducerii vieții cotidiene şi organizarea simbolică a producerii şi reproducerii culturii şi imaginarului par a fi implicate în aceeaşi măsură. Imaginile care mențin granița între bază şi suprastructură, public şi privat sau material şi ideal par mai şterse ca niciodată.

Am folosit imaginea femeilor în circuitul integrat, formulată de Rachel Grossman (1980), pentru a defini situația femeilor într-o lume restructurată foarte profund prin intermediul relațiilor sociale ale ştiinței şi tehnologiei.15 Am folosit forțat sintagma „relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei” pentru a arăta că nu avem de-a face cu un determinism tehnologic, ci cu un sistem istoric care se bazează pe relații structurate între oameni. Însă sintagma ar trebui să arate, totodată, că ştiința şi tehnologia generează noi surse de putere, că avem nevoie de noi surse de analiză şi acțiune politică (Latour 1984). Unele dintre schimbările în privința rasei, sexului şi clasei, care îşi au originea în relațiile sociale facilitate de tehnologia înaltă, pot face feminismul socialist mai relevant pentru politica progresistă în vigoare.

Economia casnică” [homework economy] în afara „casei”

„Noua Revoluție industrială” dă naştere, în toată lumea, unei noi clase muncitoare, dar şi unor noi sexualități şi etnicități. Mobilitatea extremă a capitalului şi diviziunea internațională emergentă a muncii se împletesc cu apariția unor noi colectivități şi cu şubrezirea grupărilor familiale. Aceste schimbări au consecințe atât asupra genului, cât şi a rasei. În societățile industriale avansate, bărbații albi au devenit acum vulnerabili la pierderea locurilor de muncă stabile, în vreme ce femeile nu dispar din registrele angajatorilor cu aceeaşi frecvență. Nu este vorba doar despre faptul că femeile din țările din Lumea a Treia sunt preferate ca forță de muncă de multinaționalele din zona ştiințifică care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele care țin de zonele economice speciale, mai ales în domeniul electronicii. Problema este mai sistematică şi implică reproducerea, sexualitatea, cultura, consumul şi producția. În prototipica Silicon Valley, viața multor femei s-a constituit în jurul angajării pe posturi dependente de electronică, iar realitățile lor intime includ monogamia serială heterosexuală, aranjamente privind delegarea sarcinii de îngrijire a copiilor, depărtarea de membrii familiei extinse sau de majoritatea formelor de comunitate tradițională, o probabilitate ridicată a sentimentului de singurătate şi o vulnerabilitate economică extremă pe măsură ce înaintează în vârstă. Diversitatea etnică şi rasială a femeilor din Silicon Valley constituie un microcosm al diferențelor conflictuale de cultură, familie, religie, educație şi limbă.

Richard Gordon a numit acest context nou „economie casnică”.16 Deşi se referă şi la fenomenul de muncă casnică în sens literal care apare în legătură cu asamblarea de electronice, Gordon îşi propune ca prin „economie casnică” să denumească o restructurare a muncii care are, în mare măsură, caracteristicile atribuite inițial joburilor femeilor, joburi pe care le aveau, literalmente, doar femeile. Munca este redefinită atât ca literalmente feminină, cât şi ca feminizată, fie că este realizată de bărbați sau femei. A fi feminizat înseamnă a deveni extrem de vulnerabil; a fi în poziția de a fi dezasamblat, reasamblat, exploatat ca forță de muncă dispensabilă; a fi considerat mai mult servitor decât muncitor; a fi supus, din când în când, unor aranjamente care fac din norma zilnică de lucru o bătaie de joc; a duce o viață întotdeauna aproape ruşinoasă, deplasată şi reductibilă la sex. Eliminarea necesității forței de muncă calificată este o strategie veche care se aplică acum muncitorilor cândva privilegiați. Cu toate astea, economia casnică nu se referă numai la eliminarea, la scară mare, a necesității forței de muncă calificată, nici nu contestă faptul că apar noi sectoare în care calificarea înaltă este necesară, nici chiar pentru femeile şi bărbații excluşi înainte de la munca calificată. Conceptul indică mai mult faptul că fabrica, căminul şi piața sunt reunite la un alt nivel şi că locurile femeilor sunt esențiale – şi trebuie analizate pentru a vedea diferențele dintre femei şi semnificațiile pe care le au pentru relațiile dintre bărbați şi femei în diverse situații.

Economia casnică ca structură organizațională capitalistă mondială este făcută posibilă prin (şi nu provocată de) noile tehnologii. Succesul atacurilor la adresa slujbelor sindicalizate ale bărbaților, majoritatea albi, relativ privilegiați este legat de puterea noilor tehnologii de comunicație de a integra şi de a controla munca în ciuda diseminării şi descentralizării tot mai mari. Consecințele noilor tehnologii sunt resimțite de femei atât prin pierderea venitului (masculin al) familiei (în cazul în care au avut vreodată acces la acest privilegiu alb), cât şi prin caracterul propriilor joburi, care devin axate pe capital; de exemplu, munca de birou şi creşterea copiilor.

Noile aranjamente economice şi tehnologice sunt, totodată, legate de declinul statului social şi, în consecință, de intensificarea presiunii asupra femeilor de a întreține deopotrivă bărbații, copiii şi bătrânii. Feminizarea sărăciei – generată de prăbuşirea statului social, de economia casnică, în cadrul căreia slujbele stabile devin excepția, şi susținută de pretenția ca salariul femeilor să nu fie egalat de venitul bărbatului pentru întreținerea copiilor – a devenit o problemă extrem de importantă. Faptul că femeile asigură, în mod obişnuit, traiul zilnic, în parte ca funcție a propriului statut forțat de mame, nu e o noutate; tipul de integrare în economia prin excelență capitalistă, tot mai activă în zona industriei de război, este însă. Presiunea deosebită, de exemplu în Statele Unite, asupra femeilor negre, care au reuşit să scape de jobul (abia) plătit de servitoare şi care acum au, multe dintre ele, joburi funcționăreşti sau asemănătoare, are implicații majore pentru sărăcia forțată şi continuă a negrilor cu un loc de muncă. Femeile aflate la vârsta adolescenței din zonele industriale ale Lumii a Treia reprezintă tot mai adesea singura sau principala sursă de venit pentru familiile lor, în vreme ce accesul la proprietatea funciară e mult mai problematic. Aceste schimbări trebuie să aibă consecințe majore asupra psihodinamicii şi politicii genului şi rasei.

În cadrul a trei etape majore ale capitalismului (comercial/industrial timpuriu, monopol, multinațional) – legate de naționalism, imperialism şi multinaționalism şi înrudite cu cele trei perioade estetice dominante ale realismului, modernismului şi postmodernismului, formulate de Jameson –, aş spune că anumite forme de familie se află, dialectic, în legătură cu anumite forme de capital şi, respectiv, cu contextele lor politice şi culturale aferente. Deşi problematice şi inegale în practică, în teorie formele acestor familii ar putea fi schematizate ca: 1) familia nucleară patriarhală, bazată pe dihotomia public-privat şi însoțită de ideologia burgheză a albilor a sferelor separate şi de feminismul burghez anglo-american de secol XIX; 2) familia modernă mijlocită (sau impusă) de statul social şi de instituții precum venitul per cap de familie, însoțită de înflorirea ideologiilor heterosexuale a-feministe, inclusiv a versiunilor lor radicale reprezentate în Greenwich Village în perioada Primului Război Mondial; şi 3) „familia” din cadrul economiei casnice, cu structura ei oximoronică a căminelor guvernate de femei şi cu explozia feminismelor şi intensificarea şi eroziunea paradoxale ale genului însuşi. Acesta este contextul în care planurile pentru şomajul structural mondial, care decurge din noile tehnologii, fac parte din economia casnică. Pe măsură ce robotica şi tehnologiile înrudite scot din câmpul muncii bărbații în țările „dezvoltate” şi accentuează eşecul de a genera locuri de muncă în țările „în curs de dezvoltare” din Lumea a Treia şi pe măsură ce biroul automatizat devine regulă chiar şi în țările cu un surplus de forță de muncă, feminizarea muncii devine mai puternică. Femeile negre din Statele Unite ştiu de multă vreme ce înseamnă să te confrunți cu lipsa de locuri de muncă („feminizarea”) în cazul bărbaților negri, dar şi cu propria poziție extrem de vulnerabilă în cadrul economiei bazate pe muncă salarizată. Nu mai e niciun secret faptul că sexualitatea, reproducerea, familia şi viața în comunitate se întrepătrund cu această structură economică în infinite feluri care au făcut, totodată, diferența între situația femeilor albe şi a femeilor negre. Mult mai mulți femei şi bărbați se vor confrunta cu situații similare, care vor face alianțele între genuri şi rase pentru câştigarea existenței (cu sau fără locuri de muncă) necesare, nu doar de bon ton.

Noile tehnologii au, totodată, o influență covârşitoare asupra foametei şi a producției de hrană de subzistență în toată lumea. Rae Lessor Blumberg (1983) estimează că femeile produc aproximativ 50% din hrana de subzistență din întreaga lume.17 Femeile sunt, în general, excluse de la beneficiile standardizării high-tech tot mai mari a hranei şi a plantelor energetice, viața lor e şi mai grea pentru că responsabilitățile lor de a asigura hrana nu scad, iar situațiile lor de reproducere sunt făcute mai complexe. Tehnologiile Revoluției verzi interacționează cu alte producții industriale high-tech pentru a schimba diviziunea muncii pe genuri şi tiparele migrației de la un gen la altul.

Noile tehnologii par profund implicate în formele de „privatizare” analizate de Ros Petchescky (1981), în care militarizarea, ideologiile şi politicile de dreapta cu privire la familie şi definirea tot mai intensă a proprietății corporatiste (şi de stat) ca privată interacționează şi se întrepătrund.18 Noile tehnologii de comunicație sunt fundamentale pentru eradicarea „vieții publice” în cazul tuturor. Aceasta facilitează dezvoltarea tot mai mare a establishmentului militar high-tech în detrimentul cultural şi economic al majorității oamenilor, dar cu precădere al femeilor. Tehnologii ca jocurile video sau televizoarele tot mai miniaturizate par esențiale pentru producerea unor forme moderne de „viață privată”. Cultura jocurilor video se concentrează, în mare măsură, asupra competiției individuale şi a războiului extraterestru. În interiorul ei se produc fantezii high-tech orientate spre un anume gen, fantezii care pot concepe distrugerea planetei şi eludarea science-fiction a consecințelor ei. Nu numai fanteziile noastre sunt militarizate; nici celelalte realități ale războiului electronic şi nuclear nu pot fi eludate. Acestea sunt tehnologiile care promit mobilitate desăvârşită şi schimb perfect – şi care, întâmplător, facilitează turismul, acea practică perfectă a mobilității şi a schimbului, devenind una dintre cele mai mari industrii independente din lume.

Noile tehnologii afectează relațiile sociale care țin atât de sexualitate, cât şi de reproducere, şi nu întotdeauna în acelaşi fel. Legăturile strânse dintre sexualitate şi instrumentalitate, dintre viziunile asupra corpului ca un fel de satisfacție privată şi o maşină de maximizare a utilității, sunt frumos descrise în povestirile originare socio-biologice care pun accentul pe calculul genetic şi explică dialectica inevitabilă a dominației rolurilor masculine şi feminine.19 Aceste povestiri socio-biologice au la bază o viziune high-tech asupra corpului ca component biotic sau sistem cibernetic de comunicații. Printre numeroasele transformări ale situațiilor de reproducere se numără cea medicală, în care corpurile femeilor au limite nou permeabile atât prin „vizualizare”, cât şi prin „intervenție”. Bineînțeles, cine anume controlează interpretarea limitelor corporale în hermeneutica medicală e o problemă feministă majoră. Speculul a servit ca emblemă a femeilor care îşi revendicau corpurile în anii 1970; acel instrument manual nu este potrivit pentru a exprima politica noastră necesară a corpului în cadrul negocierii realității în practicile reproducerii cyborgice. Să te ajuți singur nu este de ajuns. Tehnologiile vizualizării amintesc importanta practică culturală a vânătorii cu camera foto şi natura profund prădătoare a conştiinței fotografice.20 Sexul, sexualitatea şi reproducerea sunt actori principali în sistemele de mituri high-tech care ne structurează fanteziile cu privire la posibilitățile personale şi sociale.

Un alt aspect critic al relațiilor sociale specifice noilor tehnologii este reformularea aşteptărilor, culturii, muncii şi reproducerii marii forțe de muncă ştiințifice şi tehnice. Un pericol social şi politic major este formarea unei structuri sociale puternic bimodale, care să cuprindă mase întregi de femei şi bărbați de toate etniile, cu precădere oameni de culoare, condamnați la economie casnică, analfabetism de diverse tipuri şi şomaj şi neputință generale şi controlați prin aparate represive high-tech, de la entertainment la supraveghere şi dispariție. O politică socialist-feministă adecvată ar trebui să se adreseze femeilor din categoriile ocupaționale privilegiate, mai ales celor din domeniul producției de ştiință şi tehnologie, care generează discursuri, procese şi obiecte tehnice şi ştiințifice.21

Această problemă este doar un aspect al cercetării posibilității unei ştiințe feministe, însă este importantă. Ce fel de rol constitutiv în producția de cunoaştere, fantezie şi practică pot avea noile grupuri care lucrează în domeniul ştiințific? Cum ar putea fi aliate aceste grupuri cu mişcările sociale şi politice progresiste? Ce fel de abilitate a discursului politic ar putea fi creată pentru a aduce femeile laolaltă de-a lungul ierarhiilor ştiintifico-tehnice care ne despart? Ar putea exista modalități de a elabora o politică feministă a ştiinței/tehnologiei în alianță cu grupurile care militează pentru demilitarizarea cercetării ştiințifice? Mulți muncitori din departamentele ştiințifice şi tehnice din Silicon Valley, inclusiv cowboy-ii high-tech, nu îşi doresc să lucreze în domeniul ştiinței militare.22 Ar putea fi integrate aceste preferințe personale şi tendințe culturale într-o politică progresistă în această clasă de mijloc profesională în care femeile, inclusiv femeile de culoare, încep să fie extrem de numeroase?

Femei în circuitul integrat

Aş vrea să sintetizez acum locul istoric al femeilor în societățile industriale dezvoltate, de vreme ce pozițiile lor au fost parțial restructurate prin intermediul relațiilor sociale ale ştiinței şi tehnologiei. Dacă înainte era posibil, ideologic, să caracterizezi viețile femeilor pornind de la distincția public/privat, astăzi aceasta este o ideologie complet înşelătoare, chiar şi să arăți modul în care ambii termeni ai acestei dihotomii se creează unul pe altul în practică şi în teorie. Eu prefer o reprezentare ideologică tip rețea, care arată abundența spațiilor şi identităților şi permeabilitatea limitelor în corpul individual şi în corpul politic. „Networking-ul” este atât o practică feministă, cât şi o strategie a corporațiilor multinaționale – crearea de rețele este specifică cyborgilor opoziționali.

Să mă întorc acum la imaginea anterioară a informaticii dominației şi să trasez una dintre perspectivele asupra „locului” femeilor în circuitul integrat, făcând referire numai la câteva locuri sociale idealizate, considerate, în principal, din punctul de vedere al societăților capitaliste dezvoltate: Căminul, Piața, Locul de muncă plătit, Statul, şcoala, Spitalul şi Biserica. Fiecare dintre aceste spații idealizate are corespondențe, din punct de vedere logic şi practic, cu toate celelalte locuri, poate analog cu o fotografie holografică. Aş vrea să subliniez impactul relațiilor sociale mediate şi instaurate de noile tehnologii pentru a sprijini formularea analizei şi demersului practic necesare. Cu toate astea, femeile nu au „loc” în aceste rețele, numai geometriile diferenței şi contradicției esențiale pentru identitățile cyborgice ale femeilor. Dacă învățăm să citim aceste rețele ale puterii şi vieții sociale, putem descoperi noi asocieri, noi coaliții. Nu există nicio modalitate de a citi următoarea listă dintr-o poziție de „identificare”, a unui sine unitar. Problema este dispersiunea. Ideea este să supraviețuieşti în diaspora.

Căminul: gospodării conduse de femei, monogamie serială, plecarea bărbaților, femei

bătrâne singure, tehnologia muncii casnice, muncă casnică plătită, reapariția atelierelor la domiciliu, afaceri cu sediul la domiciliu şi telecomutare, case dotate cu tehnologia necesară pentru a permite munca la domiciliu în mediul rural, lipsa unui domiciliu stabil în mediul urban, migrație, arhitectură modulară, reinstaurarea (simulată a) familiei nucleare, violență domestică crescută

Piața: activitatea continuă de consum a femeilor, acum dirijată pentru a cumpăra

noile şi numeroasele produse ale noilor tehnologii (mai ales pentru că rasa competitivă

din națiunile industrializate şi în curs de industrializare trebuie, pentru a evita şomajul

periculos la scară mare, să găsească piețe noi chiar mai mari pentru bunuri de

necesitate îndoielnică); putere de cumpărare bimodală, asociată cu publicitatea țintită

spre numeroasele grupuri afluente şi neglijarea piețelor de masă anterioare; importanța

tot mai mare a piețelor libere în ceea ce priveşte munca şi bunurile paralele cu

structurile high-tech afluente ale pieței; sisteme de supraveghere prin transferul

electronic de bani; abstractizarea de piață (standardizarea) intensificată a experienței, care generează teorii ale comunității utopice şi ineficiente sau echivalent cinice; mobilitate extremă (abstractizare) a sistemelor de vânzare/finanțare; întrepătrunderea pieței sexuale şi pieței muncii; sexualizarea intensificată a consumului abstractizat şi alienat

Locul de muncă plătit: Diviziune intensă continuă a muncii pe criterii sexuale şi rasiale, însă o înmulțire considerabilă a femeilor albe şi oamenilor de culoare în categoriile ocupaționale privilegiate; impactul noilor tehnologii asupra activității femeilor în domeniile administrației, serviciilor, manufacturării (în special a textilelor), agriculturii, electronicii; restructurarea internațională a claselor muncitoare; elaborarea unui nou program de lucru pentru a facilita economia muncii acasă (programul flexibil, jumătatea de normă, programul de lucru care depăşeşte norma de lucru, lipsa normei de lucru); munca la domiciliu şi munca pe teren; presiuni mai mari pentru o grilă de salarizare bazată pe vechimea în postul respectiv; un număr mare de oameni din populațiile dependente de bani lichizi din toată lumea fără experiență sau fără speranța unui loc de muncă stabil; cea mai mare parte a muncii „marginală” sau „feminizată”.

Statul: Eroziunea continuă a statului social; descentralizări cu un grad tot mai mare de supraveghere şi control; cetățenie prin intermediul telematicii; imperialism şi putere politică în mare parte sub forma diferențierii în funcție de cantitatea de informație deținută; militarizare high-tech tot mai mare care se confruntă cu opoziția tot mai mare din partea a numeroase grupuri sociale; reducerea locurilor de muncă din serviciul public din cauza capitalului tot mai mare care intensifică munca de birou, cu consecințe asupra mobilității ocupaționale a femeilor de culoare; privatizarea tot mai mare a vieții şi culturii materiale şi ideologice; asocierea strânsă a privatizării şi militarizării, formele high-tech ale vieții personale şi publice capitaliste burgheze; lipsa de vizibilitate a diverselor grupuri sociale unele față de celelalte, în legătură cu mecanismele psihologice ale credinței în duşmani abstracți.

şcoala: Asocierea tot mai profundă a nevoilor capitalului high-tech şi a învățământului public la toate nivelurile, diferențiată prin rasă, clasă şi gen; clase manageriale implicate în reformarea şi refinanțarea învățământului cu prețul menținerii structurilor democratice educaționale progresiste pentru copii şi profesori; educație pentru ignoranța şi represiunea maselor în cultura tehnocratică şi militarizată; sporirea cultelor oculte, antiştiințifice, aflate în dezacord, şi a mişcărilor politice radicale; analfabetismul ştiințific relativ continuu în rândul femeilor albe şi al oamenilor de culoare; intensificarea orientării industriale a învățământului (mai ales a învățământului superior) prin intermediul multinaționalelor bazate pe ştiință (mai ales în companiile dependente de electronică şi biotehnologie); elite numeroase, foarte educate, într-o societate tot mai bimodală.

Clinica – spitalul: Intensificarea relațiilor maşină-corp; renegocieri ale metaforelor publice care canalizează experiența personală a corpului, în special în relație cu reproducerea, funcțiile sistemului imunitar şi fenomenul „stresului”; intensificarea politicii reproducerii ca reacție la implicațiile istorice mondiale ale controlului potențial, neconştientizat al femeilor asupra relației lor cu reproducerea; apariția unor boli noi, specifice din punct de vedere istoric; lupta pentru elucidarea semnificațiilor şi mijloacelor sănătății în medii dominate de produse şi procese high-tech; feminizarea continuă a muncii în domeniul sănătății; intensificarea luptei pentru responsabilizarea statului în privința sănătății; continuarea rolului ideologic al mişcărilor populare din domeniul sănătății ca formă majoră a politicii americane.

Biserica: Predicatori „supersalvatori” [super-saver] fundamentalişti electronici care celebrează uniunea dintre capitalul electronic şi zeii-fetiş automați; sporirea importanței bisericilor în rezistența împotriva statului militarizat; lupta centrală pentru semnificațiile şi autoritatea femeilor în religie; continuarea relevanței spiritualității, întrepătrunse cu sexul şi sănătatea, în lupta politică.

Singurul mod de a caracteriza informatica dominației este ca o sporire amplă a nesiguranței şi sărăciei culturale, însoțită frecvent de colapsul rețelelor de subzistență pentru cei mai vulnerabili. De vreme ce o mare parte din acest context se întrepătrunde cu relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei, necesitatea unei politici socialist-feministe care să vizeze ştiința şi tehnologia este evidentă. În prezent se fac multe lucruri în acest sens, iar fundamentele activității politice sunt numeroase. De exemplu, eforturile pentru dezvoltarea unor forme de luptă colectivă pentru femeile din sfera muncii plătite, cum ar fi Districtul 925 al SEIU (organizația funcționarilor din cadrul Service Employees International Union – Sindicatul Internațional al Angajaților din Servicii – din Statele Unite), ar trebui să fie o prioritate pentru noi toți. Aceste eforturi sunt strâns legate de restructurarea tehnică a proceselor de muncă şi reformarea claselor muncitoare. Aceste eforturi oferă, totodată, o perspectivă asupra unui tip mult mai cuprinzător de organizare a muncii, care implică probleme legate de comunitate, sexualitate şi familie care nu au fost niciodată luate în considerație de sindicatele industriale ale bărbaților albi, în mare parte.

Reorganizările structurale legate de relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei evocă o puternică ambivalență. Însă nu este cazul să fim demoralizați complet de implicațiile relației femeilor cu toate aspectele muncii, culturii, producției de cunoaştere, sexualității şi reproducerii la sfârşitul secolului XX. Din rațiuni excelente, majoritatea marxismelor văd cel mai bine dominația şi nu reuşesc prea bine să înțeleagă ceea ce pare doar falsă conştiință şi complicitate a oamenilor la propria dominație în capitalismul târziu. Este esențial să ne amintim că ceea ce se pierde, poate mai ales din punctul de vedere al femeilor, sunt adesea formele virulente de opresiune, naturalizate cu nostalgie în fața agresiunii de astăzi. Ambivalența față de unitățile dezintegrate mediate de cultura high-tech necesită nu împărțirea conştiinței în categorii precum „critica lucidă care stă la baza unei epistemologii politice solide” versus „falsa conştiință manipulată”, ci o înțelegere subtilă a plăcerilor, experiențelor şi puterilor emergente, cu un mare potențial de a schimba regulile jocului.

Există motive de speranță în fundamentele în curs de constituire pentru noi tipuri de alianțe în ceea ce priveşte rasa, genul şi clasa, pe măsură ce chiar aceste unități elementare de analiză socialist-feministă suferă transformări proteice. Sporirea dificultăților legate de relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei, întâmpinate în toată lumea, este drastică. Însă lucrurile cu care oamenii se confruntă nu sunt limpezi, şi nu avem relații suficient de ingenioase pentru a contribui cu toții la formularea unor teorii funcționale ale experienței. Eforturile din prezent – marxiste, psihanalitice, feministe, antropologice – de a ne clarifica „propria” experiență sunt rudimentare.

Sunt conştientă de perspectiva bizară pe care mi-o creează propria poziție în contextul istoric – un doctorat în biologie pentru o irlandeză catolică a fost făcut posibil de impactul Sputnikului asupra politicii naționale de educație ştiințifică a Statelor Unite. Corpul şi mintea îmi sunt construite în aceeaşi măsură atât de cursa înarmării de după al Doilea Război Mondial şi de Războiul Rece, cât şi de mişcările de emancipare a femeilor. Există mai multe motive de speranță în concentrarea asupra efectelor contradictorii ale politicii care urmărea să creeze tehnocrați americani loiali şi care a produs, totodată, un număr mare de disidenți, decât în concentrarea asupra înfrângerilor din prezent.

Parțialitatea permanentă a punctelor de vedere feministe are consecințe asupra aşteptărilor noastre cu privire la organizarea şi participarea politice. Nu avem nevoie de totalitate pentru a funcționa corespunzător. Visul feminist al unui limbaj comun, ca toate visurile unui limbaj absolut adevărat, unei definiri absolut fidele a experienței, este un vis totalizator şi imperialist. În acest sens, şi dialectica este un limbaj de vis, care tânjeşte să rezolve contradicțiile. Poate că, prin fuziunea cu animalele şi maşinile, putem, în mod ironic, învăța cum să nu fim Om, întruparea logosului occidental. Din punctul de vedere al plăcerii produse de aceste fuziuni puternice şi tabu, făcute inevitabile de relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei, ar putea exista, într-adevăr, o ştiință feministă.

Cyborgii: un mit al identității politice

Aş vrea să închei cu un mit despre identitate şi limite care ar putea stimula fanteziile politice de sfârşit de secol XX. Pentru această poveste le sunt îndatorată unor scriitori precum Joanna Russ, Samuel R. Delany, John Varley, James Tiptree, Jr., Octavia Butler, Monique Wittig şi Vonda McIntyre.23 Aceştia sunt povestitorii noştri care explorează ce înseamnă să fii încorporat în lumi high-tech. Sunt teoreticieni pentru cyborgi. Explorând concepții despre limitele corpului şi ordinea socială, antropologul Mary Douglas (1966, 1970) ne-a ajutat să conştientizăm cât de importantă este imaginea corpului pentru viziunea asupra lumii şi, astfel, pentru limbajul politic. Unii feminişti francezi, ca Luce Irigaray şi Monique Wittig, în ciuda dezacordurilor lor, ştiu cum să scrie corpul; cum să desprindă erotismul, cosmologia şi politica din imaginea încorporării şi, mai ales în cazul lui Wittig, din imaginea fragmentării şi reconstituirii corpurilor.24

Unii feminişti radicali american, ca Susan Griffin, Audre Lorde şi Adrienne Rich, ne-au influențat profund fanteziile politice – şi poate au restrâns prea mult ceea ce considerăm un corp prietenos şi limbajul politic.25 Ei pun accentul pe organic, opunându-l tehnologicului. Însă sistemele lor simbolice şi pozițiile conexe ale ecofeminismului şi păgânismului feminist, suprasaturate de organicisme, nu pot fi înțelese decât în termenii lui Sandoval, ca ideologii opoziționale specifice sfârşitului de secol XX. Ele ar ului, pur şi simplu, orice persoană neinteresată de maşinile şi conştiința capitalismului târziu. În acest sens, ele fac parte din lumea cyborgilor. Însă reprezintă, totodată, mari bogății pentru feminişti, pentru că adoptă explicit posibilitățile inerente în prăbuşirea distincțiilor clare dintre organism şi maşină şi a distincțiilor similare care construiesc sinele occidental. Simultaneitatea prăbuşirilor este cea care sparge matricea dominației şi deschide posibilități geometrice. Ce am putea învăța din poluarea personală şi poluarea „tehnologică” şi politică? Voi analiza pe scurt două grupuri de texte care se suprapun în ceea ce priveşte perspectiva asupra construirii unui mit potențial util al cyborgului: construirea femeilor de culoare şi a sinelui monstruos în science-fiction-ul feminist.

Am sugerat mai devreme că „femeile de culoare” ar putea fi considerate o identitate de cyborg, o subiectivitate sintetizată din fuziunea identităților marginale, în stratificările politico-istorice complexe ale „biomitografiei” sale, Zami (Lorde 1982; King 1987a, 1987b). Există grile materiale şi culturale care reprezintă acest potențial, Audre Lorde (1984) surprinde acest aspect în Sister Outsider. În mitul politic pe care l-am formulat, Sister Outsider este femeia extrateritorială, pe care muncitorii americani, feminini şi feminizați, trebuie să o considere duşmanul care stă în calea solidarității lor, care le amenință securitatea. În teritoriu, în interiorul granițelor Statelor Unite, Sister Outsider este o ființă potențială în mijlocul raselor şi identităților etnice ale femeilor manipulate pentru diviziune, competiție şi exploatare în aceleaşi industrii. „Femeile de culoare” sunt forța de muncă preferată pentru industriile bazate pe ştiință, femeile reale pentru care piața sexuală, piața muncii şi politicile reproducerii din toată lumea devin un caleidoscop al vieții cotidiene. Tinerele coreence angajate în industria sexului şi a asamblării de electronice sunt recrutate din licee, educate pentru circuitul integrat. Alfabetizarea, mai ales în limba engleză, e cea care caracterizează munca feminină „ieftină”, atât de atrăgătoare pentru multinaționale.

Contrar stereotipurilor orientaliste ale „primitivismului oral”, alfabetizarea este o caracteristică specială a femeilor de culoare, dobândită atât de femeile negre, cât şi de bărbații negri din Statele Unite, prin riscarea istorică a propriei vieți pentru a învăța şi a preda scrisul şi cititul. Scrisul are o semnificație specială pentru toate grupurile colonizate. Scrisul a fost o componentă esențială a mitului occidental privind distincția dintre culturile orale şi scrise, dintre mentalitățile primitive şi civilizate, şi, mai recent, a erodării respectivei distincții în cadrul teoriilor „postmoderniste” care atacă falogocentrismul Occidentului, cu accentul lui pe activitatea monoteistă, falică, autoritară şi singulară, numele unic şi desăvârşit.26 Controversele pe marginea semnificațiilor scrisului sunt o formă majoră a luptei politice contemporane. Eliberarea jocului scriiturii este o chestiune de viață şi de moarte. Poezia şi povestirile femeilor americane de culoare se concentrează în mod repetat asupra scrisului, asupra accesului la puterea de a semnifica; însă de data asta acea putere nu trebuie să fie nici falică, nici inocentă. Scriitura cyborgilor nu trebuie să fie despre alungarea din Paradis, despre imaginarea unei perfecțiuni din vremuri imemoriale anterioare limbajului, scrisului, Omului. Scriitura cyborgilor este despre puterea de a supraviețui, însă nu pe baza inocenței originare, ci a cuceririi instrumentelor necesare pentru a defini lumea care i-a definit, la rândul ei, ca un altul.

Instrumentele sunt adeseori povestiri, povestiri repovestite, versiuni care răstoarnă şi înlocuiesc dualismele ierarhice ale identităților naturalizate. Repovestind povestiri originare, autorii cyborg subminează miturile originare centrale în cultura occidentală. Cu toții am fost colonizați de aceste mituri originare, cu idealul lor de împlinire prin apocalipsă. Povestirile originare falogocentrice esențiale pentru cyborgii feminişti sunt integrate în tehnologiile literale – tehnologii care scriu lumea, biotehnologia şi microelectronica – care ne-au textualizat recent corpurile ca probleme de cod în grila C3I. Povestirile cyborg feministe au menirea de a înregistra comunicarea şi inteligența pentru a submina comanda şi controlul.

La figurat şi literalmente, politica limbajului marchează luptele femeilor de culoare; iar povestirile despre limbaj au o putere aparte în numeroasele scrieri contemporane ale femeilor de culoare din Statele Unite. De exemplu, repovestirile poveştii femeii indigene Malinche, mama rasei metise „bastarde” din lumea nouă, cunoscătoare excelentă de limbi străine şi amantă a lui Cortés, au o semnificație aparte pentru construcțiile identitare ale femeilor chicanas. În Loving in the War Years, Cherríe Moraga (1983) explorează temele identității în vremea în care oamenii nu vorbeau niciodată limba originară, nu spuneau niciodată povestea originară, nu îşi găseau locul în armonia heterosexualității legitime în grădina culturii şi, astfel, nu poate pune la baza identității un mit sau o pierdere a inocenței şi dreptul la nume naturale, ale mamei sau ale tatălui.27 Scriitura lui Moraga, superba ei erudiție, este prezentată în poezia ei ca fiind acelaşi tip de violare cum era cunoaşterea excelentă a lui Malinche a limbii cuceritorului – o violare, o producție ilegitimă, care permite supraviețuirea. Limba lui Moraga nu este „pură”; este fracturată conştient, o himeră de engleză şi spaniolă, ambele limbi ale cuceritorului. Însă tocmai acest monstru himeric, care nu revendică o limbă originară dinaintea violării, creează identitățile erotice, competente, puternice ale femeilor de culoare. Sister Outsider trimite cu gândul la posibilitatea supraviețuirii lumii, însă nu datorită inocenței sale, ci a capacității ei de a trăi în zona de graniță, de a scrie în lipsa unui mit fondator a desăvârşirii originare, cu apocalipsa lui inevitabilă a unei reîntoarceri finale la o unicitate în moarte pe care Omul şi-a imaginat că ar fi Mama inocentă şi atotputernică, eliberată la Sfârşit de o altă spirală a aproprierii de către fiul său. Scriitura îi marchează lui Moraga corpul, îl confirmă ca un corp al unei femei de culoare, împotriva posibilității de a trece în categoria nemarcată a tatălui anglo sau în mitul orientalist al „lipsei originare de alfabetizare” a unei mame care nu a existat niciodată. Aici mama era Malinche, nu Eva înainte de a muşca din fructul oprit. Scriitura o confirmă pe Sister Outsider, nu pe Femeia dinaintea Actului de a Scrie, de care are nevoie Familia falogocentrică a Omului.

Scrisul este prin excelență tehnologia cyborgilor, a suprafețelor gravate de la sfârşitul secolului XX. Politica cyborgilor este lupta pentru limbaj şi lupta împotriva comunicării perfecte, împotriva singurului cod care transmite perfect întregul sens, dogma centrală a falogocentrismului. De aceea politica cyborgilor pune accentul pe zgomot şi susține poluarea, bucurându-se de fuziunea ilegitimă dintre animal şi maşină. Acestea sunt împerecherile care fac Bărbatul şi Femeia atât de problematici, subminând structura dorinței, forța imaginată ca generatoare de limbaj şi gen, şi, astfel, subminând structura şi modurile de reproducere a identității „occidentale”, a naturii şi a culturii, a oglinzii şi a ochiului, a sclavului şi a stăpânului, a corpului şi a minții. „Noi” nu am ales inițial să fim cyborgi, ci alegerea stă la baza unei politici şi a unei epistemologii liberale care imaginează reproducerea indivizilor dinaintea replicărilor mai ample ale „textelor”.

Din perspectiva cyborgilor, care nu mai au nevoia de a justifica politica prin poziția „noastră” privilegiată a opresiunii care încorporează toate celelalte forme de dominație, inocența celor complet violați, fundamentul celor aflați mai aproape de natură, putem vedea posibilități semnificative. Feminismele şi marxismele au rămas înțepenite în imperativele epistemologice occidentale pentru a construi un subiect revoluționar din perspectiva unei ierarhii a opresiunilor şi/sau a unei poziții latente de superioritate morală, inocență şi apropiere mai mare de natură. Fără un vis originar al unui limbaj comun sau al unei simbioze originare care să promită protecție față de separarea „masculină” ostilă, ci care este scrisă în jocul unui text care nu are o interpretare decisiv privilegiată sau o istorie a mântuirii, a ne recunoaşte pe „sine” ca implicați total în lume ne eliberează de nevoia de a lega politica de identificare, partide de avangardă, puritate şi maternitate. Privată de identitate, rasa bastardă ne învață despre puterea marginilor şi despre importanța unei mame ca Malinche. Femeile de culoare au transformat-o din mama cea rea a fricii masculiniste în mama erudită de la început care ne învață supraviețuirea.

Aceasta nu este doar deconstrucție literară, ci transformare liminală. Fiecare poveste care începe cu inocența originară şi privilegiază reîntoarcerea la puritate imaginează drama vieții care presupune individualizare, separare, naşterea sinelui, tragedia autonomiei, debutul scriiturii, alienare; cu alte cuvinte, război, temperat de repausul imaginar în sânul Celuilalt. Aceste narațiuni sunt guvernate de o politică a reproducerii – renaştere imaculată, perfecțiune, abstracțiune. În această narațiune, femeile sunt considerate mai mult sau mai puțin oportune, însă există un acord unanim în privința nivelului lor mai scăzut de personalitate, de individualitate, a legăturii lor mai strânse cu oralitatea, cu Mama, mai puțin importantă în autonomia masculină, un drum care nu trece prin Femeie, Primitiv, Zero, Stadiul Oglinzii şi imaginarul lui, ci prin femei şi alți cyborgi ilegitimi, actuali, născuți nu din Femeie, care refuză resursele ideologice ale victimizării pentru a avea o viață reală. Aceşti cyborgi sunt oamenii care refuză să dispară la un semn, indiferent de câte ori un comentator „occidental” remarcă trista dispariție a unui alt primitiv, a unui alt grup organic, ucis de tehnologia „occidentală”, de scriitură.28 Aceşti cyborgi din viața reală (de exemplu, muncitoarele din satul din sud-est-asiatic care lucrează pentru firmele japoneze şi americane de electronice, descrise de Aihwa Ong) rescriu activ textele corpurilor şi societăților lor. În acest joc al lecturilor, recompensa este supraviețuirea.

Recapitulând, anumite dualisme au persistat în tradițiile occidentale; toate au făcut parte din sistemul rațiunilor şi practicilor de dominare a femeilor, a oamenilor de culoare, a naturii, a muncitorilor, a animalelor – pe scurt, dominarea tuturor celor construiți ca alții, a căror menire este să oglindească sinele. Cele mai importante dintre aceste dualisme îngrijorătoare sunt sine/altul, minte/corp, cultură/natură, bărbat/femeie, civilizat/primitiv, realitate/aparență, întreg/parte, agent/resursă, creator/creat, activ/pasiv, bine/rău, adevăr/iluzie, total/parțial, Dumnezeu/om. Sinele este acel Unu care nu este dominat, care ştie acest lucru prin exploatarea celuilalt, celălalt este acela de care depinde viitorul, care ştie acest lucru din experiența dominației, care contrazice autonomia sinelui. Să fii Unu înseamnă să fii autonom, să fii puternic, să fii Dumnezeu; însă să fii Unu înseamnă să fii o iluzie şi, astfel, să fii implicat într-o dialectică a apocalipsei cu celălalt. Cu toate astea, să fii un altul înseamnă să fii multiplu, fără o delimitare clară, constrâns, nesubstanțial. Unu înseamnă prea puțini, însă doi înseamnă prea mulți.

Cultura high-tech pune în dificultate aceste dualisme în moduri care mai de care mai interesante. În relația dintre om şi maşină, nu este clar cine creează şi cine este creat. În maşini nu este clar ce anume e minte şi ce anume e corp din ceea ce devine practici de codare. În măsura în care ne recunoaştem atât în discursul formal (de exemplu, în biologie), cât şi în practicile cotidiene (de exemplu, în economia casnică în circuitul integrat), descoperim că suntem cyborgi, hibrizi, mozaicuri, himere. Organismele biologice au devenit sisteme biotice, aparate de comunicare asemeni altora. Nu există o separare ontologică, fundamentală în cunoaşterea noastră formală a maşinii şi a organismului, a tehnicului şi a organicului. Replica Rachel din Vânătorul de recompense al lui Ridley Scott este imaginea fricii, iubirii şi confuziei unei culturi a cyborgilor.

Una dintre consecințe este intensificarea sentimentului legăturii pe care o avem cu uneltele noastre. Starea de transă experimentată de mulți utilizatori de computere a devenit un subiect principal al cinematografiei science-fiction şi al glumelor culturale. Poate că paraplegicii şi alți oameni cu handicap sever pot avea cele mai intense experiențe ale hibridizării complexe cu alte aparate de comunicare.29 Romanul prefeminist The Ship Who Sang (1969) al lui Anne McCaffrey explora conştiința unui cyborg, un hibrid între creierul unei fete şi o maşinărie complexă, creat după naşterea unui copil cu handicap sever. Gen, sexualitate, încorporare, abilitate: narațiunea le reconstituia pe toate. De ce corpurile noastre ar trebui să se termine cu pielea sau să includă, cel mult, alte ființe învelite în piele? Din secolul al XVII-lea până acum, maşinile au putut fi animate – li s-au putut da suflete fantomatice pentru a le face să vorbească sau să se mişte sau să răspundă de dezvoltarea şi capacitățile lor mentale ordonate. Sau organismele puteau fi mecanizate – reduse la corp, înțeles ca suport al minții. Aceste relații maşină-organism sunt perimate, nu mai sunt necesare. Pentru noi, atât în sfera imaginației, cât şi a altor practici, maşinile pot fi aparate protetice, componente intime, euri prielnice. Nu avem nevoie de holismul organic pentru a ne atribui o integritate impermeabilă, femeia totală şi variantele ei feministe (mutanți?). Voi încheia acest subiect printr-o interpretare foarte subiectivă a logicii monştrilor cyborgici din a doua serie de texte pe care mi le-am ales, science-fiction-ul feminist.

Cyborgii care populează science-fiction-ul feminist fac foarte problematic statutul bărbatului sau femeii, umanului, artefactului, membrului unei rase, entității individuale sau corpului. Katie King explică de ce plăcerea lecturii acestor ficțiuni nu se bazează, în mare parte, pe identificare. Studenții care se întâlnesc cu Joanna Russ pentru prima oară, studenții care au învățat să interpreteze scriitorii moderniştii, cum ar fi James Joyce sau Virginia Woolf, fără să clipească, nu ştiu cum să apuce The Adventures of Alyx sau The Female Man, în care personajele resping încercările cititorului de a găsi desăvârşirea inocentă, oferindu-i în schimb plăcerea misiunilor eroice, a erotismului exuberant şi a politicii serioase. The Female Man este povestea a patru versiuni ale unui genotip unic care se întâlnesc, dar care, puse laolaltă, nu formează un întreg, nu rezolvă dilemele acțiunii morale violente şi nici nu înlătură scandalul tot mai mare pe marginea genului. Science-fiction-ul feminist al lui Samuel R. Delany, în special Tales of Nevérÿon, ironizează povestirile originare refăcând revoluția neolitică, reluând acțiunile fondatoare ale civilizației occidentale pentru a le submina plauzibilitatea. James Tiptree, Jr., autoare a cărei ficțiune a fost considerată deosebit de masculină până când genul ei „real” a ieşit la iveală, spune poveşti despre o reproducere bazată pe tehnologii nespecifice mamiferelor, cum ar fi alternarea generațiilor de masculi purtători de pui şi responsabili cu hrănirea acestora. John Varley construieşte un cyborg suprem în explorarea sa principal feministă a Geei, un aparat tehnologic sub forma unei zeițe nebune, unei planete, unei farsoare şi unei bătrâne pe suprafața căruia se înmulțesc o multitudine extraordinară de simbioze postcyborgice. Octavia Butler scrie despre o vrăjitoare africană care îşi pune în funcțiune puterile de metamorfozare pentru a lupta împotriva manipulărilor genetice ale rivalului său (Wild Seed), despre faliile temporale care aruncă o femeie neagră modernă din Statele Unite în sclavie, unde acțiunile ei în relație cu stăpânul-antecesorul ei alb determină posibilitatea propriei naşteri (Kindred), şi despre observațiile ilegitime despre identitate şi comunitate ale unui copil adoptat, rezultat dintr-o încrucişare între specii, care ajunge să cunoască duşmanul ca sine (Survivor).

Pentru că este deosebit de bogat în transgresiuni ale limitelor, Superluminal al Vondei McIntyre poate închide acest catalog trunchiat al monştrilor promițători şi periculoşi care contribuie la redefinirea plăcerilor şi politicii încorporării şi scriiturii feministe. Într-o narațiune în care niciun personaj nu este „pur” uman, statutul umanului este foarte problematic. Orca, o femelă cufundar modificată genetic, poate vorbi cu balenele ucigaşe şi supraviețui condițiilor din adâncimile mari ale oceanului, însă îşi doreşte să exploreze spațiul ca un pilot, ceea ce necesită implanturi bionice care i-ar pune în pericol înrudirea cu cufundarii şi cetaceele. Transformările sunt efectuate de vectori virali care poartă un nou cod de dezvoltare, printr-o operație de transplant, prin implanturi de aparate microelectronice, prin dubli analogi şi alte mijloace. Laenea devine pilot acceptând un implant de inimă şi o mulțime de alte modificări care îi permit supraviețuirea în timpul deplasării la viteze mai mari decât viteza luminii. Toate personajele explorează limitele limbajului; visul de a-şi împărtăşi experiența; şi nevoia de limitare, parțialitate şi intimitate chiar şi în această lume a transformărilor şi legăturilor proteice. Superluminal are în vedere, totodată, definirea contradicțiilor unei lumi a cyborgilor într-un alt sens; el încorporează la nivel textual intersecția teoriei feministe şi discursului colonial în science-fiction-ul despre care am discutat în acest capitol. Aceasta este o conjuncție cu o lungă istorie pe care mulți feminişti din „Lumea Întâi” au încercat să o reprime, inclusiv eu, în lecturile mele ale Superluminal înainte să-mi ceară socoteală Zoe Sofoulis, a cărei poziționare diferită în informatica dominației a sistemului mondial a făcut-o extrem de vigilentă față de momentul imperialist al tuturor culturilor science-fiction, inclusiv al science-fiction-ului femeilor. Dintr-o sensibilitate feministă australiană, Sofoulis a ținut minte mai bine rolul lui McIntyre ca scriitor al aventurilor Căpitanului Kirk şi ale lui Spock în serialul TV Star Trek decât modul în care a reinterpretat povestea idilică în Superluminal.

Monştrii au definit întotdeauna limitele comunității în fanteziile occidentale. Centaurii şi amazoanele din Grecia Antică au stabilit limitele polisului ca centru pentru masculii umani greci prin subminarea căsniciei şi pângărirea limitelor războinicului cu animalitate şi feminitate. Gemenii siamezi şi hermafrodiții reprezentau materialul uman amalgamat în Franța modernă timpurie, care a stat la baza discursului despre natural şi supranatural, medical şi legal, semnelor nefaste şi bolilor – toate esențiale pentru închegarea identității moderne.30 ştiințele evoluționiste şi comportamentale care studiază maimuțele şi gorilele marchează limitele multiple ale identităților industriale de la sfârşitul secolului XX. Monştrii cyborg din science-fiction-ul feminist definesc posibilități şi limite politice foarte diferite de cele propuse de literatura mundană a Bărbatului şi a Femeii.

A considera serios imaginile cyborgilor altceva decât duşmanii noştri are mai multe consecințe. Corpurile noastre, noi înşine; corpurile sunt reprezentări ale puterii şi identității. şi cyborgii nu fac excepție. Un corp de cyborg nu e inocent; el nu a luat naştere într-o grădină; nu caută o identitate unitară şi, astfel, generează dualisme antagonice la nesfârşit (sau până la sfârşitul lumii); ia ironia de-a gata. Unul înseamnă prea puțini, iar doi înseamnă doar o singură posibilitate. Plăcerea intensă produsă de abilitate, de abilitatea maşinii, nu mai este un păcat, ci un aspect al încorporării. Maşina nu este un obiect care trebuie animat, venerat sau dominat. Maşina suntem noi, procesele noastre, un aspect al încorporării noastre. Pentru maşini putem să fim responsabili; ele nu ne domină, nici nu ne amenință. Suntem responsabili pentru limite; noi suntem limitele. Până acum (odată ca niciodată), încorporarea feminină părea a fi un dat, organică, necesară; iar încorporarea feminină părea a însemna abilitatea de a fi mamă şi extensiile ei metaforice. Numai dacă nu suntem acceptați putem găsi plăcere intensă în maşini, şi apoi să ne scuzăm că aceasta nu a fost decât o activitate organică, la urma urmei, specifică femeilor. Cyborgii ar putea considera mai serios aspectul parțial, fluid, ocazional al sexului şi al încorporării sexuale. Genul ar putea să nu fie o identitate globală, la urma urmei, chiar dacă are o întindere şi o profunzime istorice.

Întrebarea încărcată de ideologie despre ce anume înseamnă activitate cotidiană, experiență, poate fi abordată prin utilizarea imaginii cyborgului. Feminiştii au început să susțină în ultima vreme că femeile sunt dedicate vieții de zi cu zi, că femeile, mai mult decât bărbații, asigură traiul zilnic şi, astfel, au, potențial, o poziție epistemologică privilegiată. Există un aspect irezistibil al acestei idei, care scoate la lumină activitatea feminină neprețuită până acum şi o numeşte fundamentul vieții. Dar fundamentul vieții? Cum rămâne cu toată ignoranța femeilor, cu toate excluderile şi eşecurile în ceea ce priveşte cunoştințele şi abilitățile? Cum rămâne cu accesul bărbaților la competențele de zi cu zi, la cunoaşterea modului în care poți construi lucruri, le poți desface, te poți juca? Cum rămâne cu alte încorporări? Genul cyborgului este o posibilitate locală care se răzbună la nivel global. Rasa, genul şi capitalul necesită o teorie cyborgică a întregilor şi a părților. În cyborgi nu există tendința de a produce o teorie totală, ci există o experiență intimă a limitelor, a construirii şi a deconstruirii lor. Există un sistem al mitului gata să devină limbaj politic pentru a fundamenta unul dintre modurile în care putem privi ştiința şi tehnologia şi în care ne putem împotrivi informaticii dominației pentru a avea puterea de a acționa.

Imaginea cyborgului poate sprijini exprimarea a două argumente esențiale în acest eseu: primul, producerea unei teorii totalizatoare, universale e o greşeală majoră care are cel mai puțin legătură cu realitatea, probabil dintotdeauna, dar mai ales acum; şi al doilea, a-ți asuma responsabilitatea pentru relațiile sociale ale ştiinței şi tehnologiei înseamnă a refuza o metafizică antiştiințifică, o demonologie a tehnologiei, şi, astfel, înseamnă a adopta sarcina avizată de a reconstrui limitele vieții cotidiene, stabilind legături parțiale cu ceilalți, comunicând cu toate părțile noastre. Nu este vorba doar despre faptul că ştiința şi tehnologia sunt mijloace posibile care pot asigura o satisfacție umană extraordinară, dar şi o matrice a dominațiilor complexe. Imaginea cyborgului poate propune o cale de ieşire din labirintul dualismelor prin care ne-am explicat corpurile şi uneltele nouă înşine. Acesta nu este visul unui limbaj comun, ci al unei heteroglossia infidele şi puternice. Este o fantezie a unui feminist care vorbeşte mai multe limbi pentru a băga spaima în circuitele supersalvatorilornoii drepte. Înseamnă atât a construi, cât şi a distruge maşini, identități, categorii, relații, poveşti despre spațiul cosmic. Deşi ambii sunt prinşi în dansul spiralei, mai bine cyborg decât zeiță.

Bibliografie

Athanasiou, T., „High-tech politics: the case of artificial intelligence”, în Socialist Review, nr. 92, 1987, pp. 7-35.

Bambara, T. C., The Salt Eaters, New York, Vintage/Random House, 1981.

Baudrillard, J., Simulations, trad. de P. Foss, P. Patton & P. Beitchman, New York, Semiotext[e], 1983.

Bird, E., „Green Revolution imperialism, I & H”, conferință susținută la University of California, Santa Cruz, 1984.

Bleier, R., Science and Gender: A Critique of Biology and Its Themes on Women, New York,

Pergamon, 1984.

Bleier, R. (ed.), Feminist Approaches to Science, New York, Pergamon, 1986.

Blumberg, R. I., Stratification: Socioeconomic and Sexual Inequality, Boston, Brown, 1981.

Blumberg, R. I., „A general theory of sex stratification and its application to the positions of women in today’s world economy”, conferință susținută la Sociology Board, University of California, Santa Cruz, 1983.

Burke, C., „Irigaray through the looking glass”, în Feminist Studies, vol. 7, nr. 2, 1981, pp. 288-306.

Burr, S. G., „Women and work”, în B. K. Haber (ed.), The Women’s Annual, 1981, Boston, G. K. Hall, 1982.

Busch, I. & Lacy, W., Science, Agriculture, and the Politics of Research, Boulder, CO, Westview, 1983.

Butler, O., Clay’s Ark, New York, St. Martin’s, 1984.

Butler, O., Dawn, New York, Warner, 1987.

Butler-Evans, E., „Race, gender and desire: narrative strategies and the production of ideology in the fiction of Tony Cade Bambara, Toni Morrison and Alice Walker”, University of California din Santa Cruz, teză de doctorat, 1987.

Carby, H., Reconstructing Womanhood: The Emergence of the Afro-American Woman Novelist, New York, Oxford University Press, 1987.

Christian, B., Black Feminist Criticism: Perspectives on Black Women Writers, New York, Pergamon, 1985.

Clifford, J., „On ethnographic allegory”, în J. Clifford & G. Marcus (eds), Writing Culture: The Poetics and Politics of Ethnography, Berkeley, University of California Press, 1985.

Clifford, J., The Predicament of Culture: Twentieth-Century Ethnography, Literature, and Art, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1988.

Cohn, C., „Nuclear language and how we learned to pat the bomb”, în Bulletin of Atomic Scientists, 1987a, pp. 17-24.

Cohn, C., „Sex and death in the rational world of defense intellectuals”, în Signs, vol. 12, nr. 4, 1987b, pp. 687-718.

Collins, P. H., „Third World women in America”, în B. K. Haber (ed.), The Women’s Annual, 1981, Boston, G. K. Hall, 1982.

Cowan, R. S., More Work for Mother: The Ironies of Household Technology from the Open Hearth to Microwave, New York, Basic, 1983.

Daston, L. & Park, K., „Hermaphrodites in Renaissance France”, lucrare nepublicată, nedatată.

de Lauretis, T., „The violence of rhetoric: considerations on representation and gender”, în Semiotica, vol. 54, 1985, pp. 11-31.

de Lauretis, T., „Feminist studies/critical studies: issues, terms, and contexts”, în T. de Lauretis (ed.), Feminist Studies/Critical Studies, Bloomington, Indiana University Press, 1986b, pp. 1-19.

de Lauretis, T. (ed.), Feminist Studies/Critical Studies, Bloomington, Indiana University Press, 1986b.

de Waal, F., Chimpanzee Politics: Power and Sex among the Apes, New York, Harper &Row, 1982.

Derrida, J., Of Grammatology, trad. şi introd. de G. C. Spivak, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1976.

D’Onofrio-Flores, P. & Pfafflin, S. M. (eds), Scientific-Technological Change and the Role of Women in Development, Boulder, Westview, 1982.

Douglas, M., Purity and Danger, London, Routledge & Kegan Paul, 1966.

Douglas, M., Natural Symbols, London, Cresset Press, 1970.

DuBois, P., Centaurs and Amazons, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1982.

Duchen, C., Feminism in France from May ’68 to Mitterand, London, Routledge & Kegan Paul, 1986.

Edwards, P., „Border wars: the science and politics of artificial intelligence”, în Radical America, vol. 19, nr. 6, 1985, pp. 39-52.

Enloe, C., „Women textile workers in the militarization of Southeast Asia”, în J. Nash & M. P. Fernandez-Kelly (eds), Women and Men and the International Division of Labor, Albany, State University of New York Press, 1983a, pp. 407-425.

Enloe, C., Does Khaki Become You? The Militarization of Women’s Lives, Boston, South End, 1983b.

Epstein, B., Political Protest and Cultural Revolution: Nonviolent Direct Action in the Seventies and Eighties, Berkeley, University of California Press, 1993.

Evans, M. (ed.), Black Women Writers: A Critical Evaluation, Garden City, NY, Doubleday/Anchor, 1984.

Fausto-Sterling, A., Myths of Gender: Biological Theories about Women and Men, New York, Basic, 1985.

Fernandez-Kelly, M. P., For We Are Sold, I and My People, Albany, State University of New York Press, 1983.

Fisher, D. (ed.), The Third Woman: Minority Women Writers of the United States, Boston, Houghtn Mifflin, 1980.

Flax, J., „Politic philosophy and the patriarchal unconscious: a psychoanalytic perspective on

epistemology and metaphysics”, în S. Harding and M. Hintikka (eds.), Discovering Reality: Feminist Perspectives on Epistemology, Metaphysics, Methodology, and Philosophy of Science, Dordrecht, Reidel, 1983, pp. 245-282.

Foucault, M., The Birth of the Clinic: An Archaeology of Medical Perception [Naissance de la clinique – une archéologie du regard médical, 1963], trad. de A. M. Smith, New York, Vintage, 1975.

Foucault, M., Discipline and Punish: The Birth of the Prison [Surveiller et punir, 1975], trad. de Alan Sheridan, New York, Vintage, 1979.

Foucault, M., The History of Sexuality, vol. I, An Introduction [Histoire de la sexualité, vol. I, La volonté de savoir, 1976], trad. de R. Hurley, New York, Pantheon, 1978.

Fraser, K., Something. Even Human Voices. In the Foreground, a Lake, Berkeley, CA,

Kelsey St Press, 1984.

Fuentes, A. & Ehrenreich, B., Women in the Global Factory, Boston, South End, 1983.

Gates, H. L., „Writing «race» and the difference it makes”, în „Race”, Writing, and Difference, număr special, Critical Inquiry, vol. 12, nr. 1, pp. 1-20.

Giddings, Paula, When and Where I Enter: The Impact of Black Women on Race and Sex in America, Toronto, Bantam, 1985.

Gilbert, S. M. & Gubar, S., The Madwoman in the Attic: The Woman Writer and the Nineteenth-Century Literary Imagination, New Haven, CT, Yale University Press, 1979.

Gordon, L., Heroes of Their Own Lives. The Politics and History of Family Violence, Boston 1880-1960, New York, Viking/Penguin, 1988.

Gordon, R., „The computerization of daily life, the sexual division of labor, and the homework economy”, conferință susținută la Silicon Valley Workshop, University of California din Santa Cruz, 1983.

Gordon, R. & Kimball, L., „High-technology, employment and the challenges of education”, Silicon Valley Research Project, Working Paper, nr. 1.

Gould, S. J., Mismeasure of Man, New York, Norton, 1981.

Gregory, J. & Nussbaum, K., „Race against time: automation of the office”, în Office: Technology and People, vol. 1, 1982, pp. 197-236.

Griffin, S., Woman and Nature: The Roaring Inside Her, New York, Harper & Row, 1978.

Grossman, R., „Women’s place in the integrated circuit”, în Radical America, vol. 14, nr. 1, 1980, pp. 29-50.

Haas, V. & Perucci, C. (eds.), Women in Scientific and Engineering Professions, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1984.

Hacker, S., „The culture of engineering: women, workplace, and machine”, în Women’s Studies International Quarterly, vol. 4, nr. 3, 1981, pp. 341-353.

Hacker, S., „Doing it the hard way: ethnographic studies in the agribusiness and engineering

classroom”, conferință susținută la California America Studies Association, Pomona, 1984.

Hacker, S. & Bovit, L., „Agriculture to agribusiness: technical imperatives and changing roles”, conferință susținută la Society for the History of Technology, Milwaukee, 1981.

Haraway, D. J., „The biological enterprise: sex, mind, and profit and human engineering to

sociobiology”, în Radical History Review, nr. 20, 1979, pp. 206-37.

Haraway, D. J., „Signs of dominance: from a physiology to a cybernetics of primate society”, în Studies in History of Biology, nr. 6, 1983, pp. 129-219.

Haraway, D. J., „Class, race, sex, scientific objects of knowledge: a socialist-feminist perspective on the social construction of productive knowledge and some political consequences”, în V. Haas & C. Perucci (eds.), Women in Scientific and Engineering Professions, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1984, pp. 212-229.

Haraway, D. J., „Teddy bear patriarchy: taxidermy in the Garden of Eden, New York City, 1908-36”, în Social Text, nr. 11, 1984-1985, pp. 20-64.

Haraway, D. J., Primate Visions: Gender, Race, and Nature in the World of Modern Science, New York, Routledge, 1989.

Haraway, D. J., Simians, Cyborgs, and Women: The Reinvention of Nature, London, Free Association Press, 1991.

Harding, S., The Science Question in Feminism, Ithaca, Cornell University Press, 1986.

Harding, S. & Hintikka, M. (eds.), Discovering Reality: Feminist Perspectives on Epistemology, Metaphysics, Methodology, and Philosophy of Science, Dordrecht, Reidel, 1983.

Hartsock, N., „The feminist standpoint: developing the ground for a specifically feminist historical materialism”, în S. Harding & M. Hintikka (eds.), Discovering Reality: Feminist Perspectives on Epistemology, Metaphysics, Methodology, and Philosophy of Science, Dordrecht, Reidel, 1983a, pp. 283-310.

Hartsock, N., Money, Sex, and Power, New York, Longman, 1983b; Boston, Northeastern University Press, 1984.

Hartsock, N. „Rethinking modernism: minority and majority theories”, în Cultural Critique, nr. 7, 1987, pp. 187-206.

Hogness, E. R., „Why stress? A look at the making of stress, 1936-56”, 1983, articol

nepublicat obținut de la autor, 4437 Mill Creek Rd, Healdsburg, CA 95448.

hooks, bell, Ain’t I a Woman, Boston, South End, 1981.

hooks, bell, Feminist Theory: From Margin to Center, Boston, South End, 1984.

Hrdy, S. B., The Woman That Never Evolved, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1981.

Hubbard, R., Henifin, M. S. & Fried, B. (eds.), Women Look at Biology Looking at Women: A Collection of Feminist Critiques, Cambridge, MA, Schenkman, 1979.

Hubbard, R., Henifin, M. S. & Fried, B. (eds.), Biological Woman, the Convenient Myth,

Cambridge, MA, Schenkman, 1982.

Hull, G., Scott, P. B. & Smith, B. (eds.), All the Women Are White, All the Blacks Are Men, But Some of Us Are Brave, Old Westbury, The Feminist Press, 1982.

International Fund for Agricultural Development, IFAD Experience Relating to Rural Women, 1977-84, Rome, IFAD, 37, 1985.

Irigaray, L., Ce sexe qui n’en est pas un, Paris, Minuit, 1977.

Irigaray, L. Et l’une ne bouge pas sans l’autre, Paris, Minuit, 1979.

Jagger, A., Feminist Politics and Human Nature, Totowa, NJ, Roman & Allenheld, 1983.

Jameson, F., „Post-modernism, or the cultural logic of late capitalism”, în New Left Review, nr. 146, 1984, pp. 53-92.

Kahn, D. & Neumaier, D. (eds.), Cultures in Contention, Seattle, Real Comet, 1985.

Keller, E. F., A Feeling for the Organism, San Francisco, Freeman, 1983.

Keller, E. F., Reflections on Gender and Science, New Haven, Yale University Press, 1985.

King, K., „The pleasure of repetition and the limits of identification in feminist science fiction: reimaginations of the body after the cyborg”, conferință susținută la California American Studies Association, Pomona, 1984.

King, K., „The situation of lesbianism as feminism’s magical sign: contests for meaning and the U.S. women’s movement, 1968-72”, în Communication, nr. 9(1), 1986, pp. 65-92.

King, K., „Canons without innocence”, University of California din Santa Cruz, 1987a, teză de doctorat.

King, K., The Passing Dreams of Choice… Once Before and After: Audre Lorde and the Apparatus of Literary Production, prezentarea cărții, University of Maryland din College Park, 1987b.

Kingston, M. H., China Men, New York, Knopf, 1977.

Klein, H., „Marxism, psychoanalysis, and mother nature”, în Feminist Studies, vol. 15, nr. 2, 1989, pp. 255-278.

Kramarae, C. & Treichler, P., A Feminist Dictionary, Boston, Pandora, 1985.

Latour, B., Les microbes. Guerre et paix, suivi deIrréductions, Paris, Métailié, 1984.

Lerner, G. (ed.), Black Women in White America: A Documentary History, New York,

Vintage, 1973.

Lévi-Strauss, C., Tristes Tropiques, trad. de John Russell, New York, Atheneum, 1971.

Lewontin, R. C., Rose, S. & Kamin, L. J., Not in Our Genes: Biology, Ideology, and Human Nature, New York, Pantheon, 1984.

Lorde, A., Zami, a New Spelling of My Name [1982], Trumansberg, NY, Crossing,1983.

Lorde, A., Sister Outsider, Trumansberg, NY, Crossing, 1984.

Lowe, L., „French literary Orientalism: The representations of «others» in the texts of

Montesquieu, Flaubert, and Kristeva”, University of California din Santa Cruz, 1986, teză de doctorat.

Mackey, N., „Review”, în Sulfur, nr. 2, 1984, pp. 200-205.

MacKinnon, C., „Feminism, marxism, method, and the state: an agenda for theory”, în Signs, vol. 7, nr. 3, 1982, pp. 515-544.

MacKinnon, C., Feminism Unmodified: Discourses on Life and Law, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1982.

Many Voices, One Chant: Black Feminist Perspectives, Feminist Review, nr. 17, număr special, 1984.

Marcuse, H., One-Dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced Industrial Society, Boston, Beacon, 1964.

Markoff, J. & Siegel, L., „Military micros”, lucrare prezentată la conferința Silicon Valley Research Project, University of California din Santa Cruz, 1983.

Marks, E. & de Courtivron, I. (eds), New French Feminisms, Amherst, University of

Massachussetts Press, 1980.

McCaffrey, A., The Ship Who Sang, New York, Ballantine, 1969.

Merchant, C., The Death of Nature: Women, Ecology, and the Scientific Revolution, New York, Harper & Row, 1980.

Microelectronics Group, Microelectronics: Capitalist Technology and the Working Class, London, CSE, 1980.

Mohanty, C. T., „Under western eyes: feminist scholarship and colonial discourse”, în

Boundary, vol. 2, 3, nr. 12/13, 1984, pp. 333-358.

Moraga, C., Loving in the War Years: lo que nunca pasó por sus labios, Boston, South End, 1983.

Moraga, C., & Anzaldúa, G. (eds.), This Bridge Called My Back: Writings by Radical Women of Color, Watertown, Persephone, 1981.

Morgan, E., The Descent of Woman, New York, Stein & Day, 1972.

Morgan, R. (ed.), Sisterhood Is Global, Garden City, NY, Anchor/Doubleday, 1984.

Nash, J. & Fernandez-Kelly, M. P. (eds), Women and Men and the International Division of Labor, Albany, State University of New York Press, 1983.

Nash, R., „The exporting and importing of nature: nature-appreciation as a commodity, 1850-1980”, în Perspectives in American History, nr. 3, 1979, pp. 517-560.

National Science Foundation, Women and Minorities in Science and Engineering,

Washington, NSF, 1988.

O’Brien, M., The Politics of Reproduction, New York, Routledge & Kegan Paul, 1981.

Ong, A., Spirits of Resistance and Capitalist Discipline: Factory Workers in Malaysia, Albany, State University of New York Press, 1987.

Ong, W., Orality and Literacy: The Technologizing of the Word, New York, Methuen, 1982.

Park, K. & Daston, L. J., „Unnatural conceptions: the study of monsters in sixteenth- and seventeenth-century France and England”, în Past and Present, nr. 92, 1981, pp. 20-

54.

Perloff, M., „Dirty language and scramble systems”, în Sulfur, nr. 11, 1984, pp. 178-83.

Petchesky, R. P., „Abortion, anti-feminism and the rise of the New Right”, în Feminist Studies, vol. 7, nr. 2, pp. 206-246.

Piven, F. F. & Coward, R., The New Class War: Reagan’s Attack on the Welfare State and Its Consequences, New York, Pantheon, 1982.

Preston, D., „Shooting in paradise”, în Natural History, nr. 93(12), 1984, pp. 14-19.

Reskin, B. F. & Hartmann, H. (eds), Women’s Work, Men’s Work, Washington, National

Academy of Sciences, 1986.

Rich, A., The Dream of a Common Language, New York, Norton, 1978.

Rose, H., „Hand, brain, and heart: a feminist epistemology for the natural sciences”, în Signs, vol. 9, nr. 1, 1983, pp. 73-90.

Rose, H., „Women’s work: women’s knowledge”, în J. Mitchell & A. Oakley (eds.), What Is Feminism? A Re-Examination, New York, Pantheon, 1986, pp. 161-183.

Rose, S., The American Profile Poster: Who Owns What, Who Makes How Much, Who Works Where, and Who Lives with Whom?, New York, Pantheon, 1986.

Rossiter, M., Women Scientists in America, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1982.

Rothschild, J. (ed.), Machina ex Dea: Feminist Perspectives on Technology, New York, Pergamon, 1983.

Russ, J., How to Suppress Women’s Writing, Austin, University of Texas Press, 1983.

Sachs, C., The Invisible Farmers: Women in Agricultural Production, Totowa, Rowman & Allenheld, 1983.

Said, E., Orientalism, New York, Pantheon, 1978.

Sandoval, C., „Dis-illusionment and the poetry of the future: the making of oppositional consciousness”, University of California din Santa Cruz, 1984, lucrare pentru admiterea la doctorat.

Sandoval, C., Yours in Struggle: Women Respond to Racism, a Report on the National Women’s Studies Association, Oakland, CA, Center for Third World Organizing, nedatat.

Schiebinger, L., „The history and philosophy of women in science: a review essay”, în Signs, vol. 12, nr. 2, 1987, pp. 305-332.

Science Policy Research Unit, Microelectronics and Women’s Employment in Britain,

University of Sussex, 1982.

Smith, D., „Women’s perspective as a radical critique of sociology”, în Sociological Inquiry, nr. 44, 1974.

Smith, D., „A sociology of women”, în J. Sherman & E. T. Beck (eds), The Prism of Sex, Madison, University of Wisconsin Press, 1979.

Smith, B., „Toward a Black feminist criticism” [1977], în E. Showalter (ed.), The New

Feminist Criticism: Essays on Women, Literature and Theory, New York, Pantheon, 1985, pp. 168-85.

Smith, B., (ed.), Home Girls: A Black Feminist Anthology, New York, Kitchen Table, Women of Color Press, 1983.

Sofia, Z. (Z. Sofoulis), „Exterminating fetuses: abortion, disarment, and the sexo-semiotics of extra-terrestrialism”, în Diacritics, vol. 14, nr. 2, 1984, pp. 47-59.

Sofoulis, Z., „Lacklein”, University of California din Santa Cruz, 1987, eseu nepublicat.

Sontag, S., On Photography, New York, Dell, 1977.

Stacey, J., „Sexism by a subtler name? Postindustrial conditions and postfeminist

consciousness”, în Socialist Review, nr. 96, 1987, pp. 7-28.

Stallard, K., Ehrenreich, B. & Sklar, H., Poetry in the American Dream, Boston, South End, 1983.

Sturgeon, N., „Feminism, anarchism, and non-violent direct action politics”, University of California din Santa Cruz, 1986, lucrare de admitere la doctorat.

Sussman, V., „Personal tech. Technology lends a hand”, în The Washington Post Magazine, nr. 9, noiembrie, 1986, pp. 45-56.

Traweek, S., Beamtimes and Lifetimes: The World of High Energy Physics, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1988.

Treichler, P., „AIDS, homophobia, and biomedical discourse: an epidemic of signification”, în October, nr. 43, 1987, pp. 31-70.

Trinh T. Minh-ha, „Introduction” & „Difference: «a special third world women issue»”, în Discourse: Journal for Theoretical Studies in Media and Culture, nr. 8, 1986-1987, pp. 3-38.

Weizenbaum, J., Computer Power and Human Reason, San Francisco, Freeman, 1976.

Welford, J. N., „Pilot’s helmet helps interpret high speed world”, în New York Times, 1 iulie 1986, pp. 21, 24.

Wilfred, D., „Capital and agriculture, a review of Marxian problematics”, în Studies in

Political Economy, nr. 7, 1982, pp. 127-154.

Winner, L., Autonomous Technology: Technics out of Control as a Theme in Political

Thought, Cambridge, MA, MIT Press, 1977.

Winner, L., „Do artifacts have politics?”, în Daedalus, vol. 109, nr. 1, 1980, pp. 121-36.

Winner, L., The Whale and the Reactor, Chicago, University of Chicago Peress, 1986.

Winograd, T. & Flores, F., Understanding Computers and Cognition: A New Foundation for Design, Norwood, NJ, Ablex, 1986.

Wittig, M., The Lesbian Body [Le corps lesbien, 1973], trad. de D. LeVay, New York, Avon, 1975.

Women and Poverty, Signs, vol. 10, nr. 2, număr special, 1984.

Wright, S., „Recombinant DNA: the status of hazards and controls”, în Environment, vol. 24, nr. 6, iulie/august 1982, pp. 12-20, 51-53.

Wright, S., „Recombinant DNA technology and its social transformation, 1972-82”, în Osiris, seria a II-a, nr. 2, 1986, pp. 303-360.

Young, R. M. & Levidow, L. (eds.), Science, Technology and the Labour Process, 2 vol., London, CSE şi Free Association Books, 1981, 1985.

Yoxen, E., The Gene Business, New York, Harper & Row, 1983.

Zimmerman, J. (ed.), The Technological Woman: Interfacing and Tomorrow, New York, Praeger, 1983.

1 Printre referințele utile pentru mişcările ştiințifice şi teoria stângiste şi/sau feministe radicale şi pentru probleme biologice/biotehnice se numără: Bleier (1984, 1986), Fausto-Sterling (1985), Gould (1981), Harding (1986), Hubbard et al. (1982), Keller (1985), Lewontin et al. (1984), Radical Science Journal (devenit Science as Culture în 1987), 26 Freegrove Road, London N7 9RQ; Science for the People, 897 Main St, Cambridge, MA 02139.

2 Printre punctele de pornire pentru abordările stângiste şi/sau feministe ale tehnologiei şi politicii se numără: Athanasiou (1987), Cohn (1987a, 1987b), Cowan (1983), Edwards (1985), Rothschild (1983), Traweek (1988), Weizenbaum (1976), Winner (1977, 1986), Winograd & Flores (1986), Young & Levidow (1981, 1985), Zimmerman (1983). Global Electronics Newsletter, 867 West Dana St, no. 204, Mountain View, CA 94041; Processed World, 55 Sutter St, San Francisco, CA 94104.

3 O discuție provocatoare şi cuprinzătoare despre politică şi teoriile „postmodernismului” apare la Fredric Jameson (1984), care susține că postmodernismul nu este o opțiune, un stil între multe altele, ci o dominantă culturală care necesită reinventarea radicală, din interior, a politicii de stânga; nu mai există niciun alt loc din exterior care să confere semnificație ficțiunii confortabile a distanței critice. De asemenea, Jameson explică limpede de ce nu putem fi pentru sau împotriva postmodernismului, o mişcare fundamental moralistă. Poziția pe care o adopt eu este aceea că feminiştii (şi alții) au nevoie de o reinventare culturală continuă, de critica postmodernistă şi de materialismul istoric; numai un cyborg ar avea o şansă. Vechile dominații ale patriarhiei capitaliste albe par nostalgic de inocente acum: ele normalizau parțialitatea prin distincții de tipul bărbat/femeie, alb/negru, de exemplu. „Capitalismul avansat” şi postmodernismul autorizează parțialitatea fără o normă anume, şi suntem omogenizați, lipsiți de subiectivitate, ceea ce necesită profunzime, chiar profunzimi ostile în care ne putem scufunda cu totul. E timpul să scriem Moartea clinicii. Metodele clinicii presupuneau corpuri şi funcții; noi avem texte şi suprafețe. Dominațiile noastre nu mai funcționează prin medicalizare şi normalizare; ele funcționează prin rețele, reconfigurarea mijloacelor de comunicare, managementul stresului. Normalizarea face loc automatizării, inutilității totale. Naşterea clinicii (1963), Istoria sexualității (1976) şi A supraveghea şi a pedepsi (1975) ale lui Michel Foucault teoretizează o formă de putere în momentul prăbuşirii ei. Discursul biopoliticii face loc tehnobolboroselii, limbajul substantivului altoit; niciun substantiv nu scapă întreg din mâinile multinaționalelor. Acestea sunt numele lor, preluate dintr-un număr al revistei Science: Tech-Knowledge, Genentech, Allergen, Hybritech, Compupro, Genen-cor, Syntex, Allelix, Agrigenetics Corp., Syntro, Codon, Repligen, MicroAngelo din cadrul Scion Corp., Percom Data, Inter Systems, Cyborg Corp., Statcom Corp., Intertec. Dacă suntem prizonierii limbajului, atunci pentru a scăpa din această închisoare avem nevoie de poeți ai limbajului, de un fel de enzimă de restricție culturală pentru a sparge codul; heteroglossia cyborgului este una dintre formele politicii culturale radicale. Pentru poezia cyborgului, vezi Perloff (1984); Fraser (1984). Pentru scriitura „cyborg” feministă, modernistă/postmodernistă, vezi HOW(ever), 871 Corbett Ave., San Francisco, CA 94131.

4 Baudrillard (1983). Jameson (1984, p. 66) arată că definiția pe care Platon o dă simulacrului este copia pentru care nu există original, adică lumea capitalismului avansat, a schimbului absolut. Vezi Discourse 9 (Spring/Summer 1987) pentru un număr special dedicat tehnologiei (ciberneticii, ecologiei şi imaginarului postmodern).

5 Practică atât spirituală, cât şi politică, care a unit gardienii şi deținutele condamnate pentru demonstrații împotriva armelor nucleare în închisoarea din districtul Alameda, California, la începutul anilor 1980.

6 Pentru analize etnografice şi evaluări politice, vezi Epstein (1993), Sturgeon (1986). Fără o ironie explicită, adoptând logo-ul care reprezintă Pământul văzut din spațiu/Pământul întreg, în contrast cu sloganul „Iubeşte-ți mama”, acțiunea Mothers and Others Day din mai 1987 de la poligonul de testare a armelor nucleare din Nevada a avut în vedere, de asemenea, contradicțiile tragice dintre perspectivele asupra Pământului. Demonstranții au solicitat autorizație oficială pentru a se afla la fața locului de la reprezentanții oficiali ai tribului Western Shoshone, al căror teritoriu fusese invadat de guvernul SUA pentru a amenaja zona de testare a armelor nucleare în anii 1950. Arestați pentru încălcarea proprietății private, demonstranții au invocat faptul că poliția şi personalul de la poligon, neavând autorizație de la oficialii cuveniți, erau cei care încălcaseră proprietatea privată. Unul dintre grupurile de afinitate de la acțiunea femeilor s-a autointitulat Surrogate Others, şi, în semn de solidaritate față de ființele forțate să se ascundă în acelaşi subteran ca şi bomba, au pus în scenă o apariție cyborg, construind corpul unui vierme de deşert uriaş şi non-heterosexual.

7 O dezvoltare semnificativă a politicii de coalizare vine din partea speaker-ilor din Lumea a Treia, care vorbesc de nicăieri, din centrul dislocat al universului, pământul: „Trăim pe a treia planetă de la soare” – Sun Poem de autorul jamaican Edward Karnau Braithwaite, recenzie de Mackey (1984). Contributorii din Smith (1983) subminează cu ironie identitățile naturalizate în tocmai încercarea de a construi un loc din care să vorbească numit „acasă”. Vezi mai ales Reagon (în Smith, 1983: 356-68). Trinh T. Minh-ha (1986-87).

8 hooks (1981, 1984); Hull et al. (1982). Bambara (1981) a scris un roman extraordinar în care trupa de teatru alcătuită din femei de culoare The Seven Sisters explorează o formă de alianță. Vezi analiza făcută de Butler-Evans (1987).

9 Despre orientalism în studiile feministe şi aiurea, vezi Lowe (1986); Mohanty (1984); Said (1978); Many Voices, One Chant: Black Feminist Perspectives (1984).

10 Katie King (1986, 1987a) a elaborat o abordare sensibilă din punct de vedere teoretic a exploatărilor taxonomiilor feministe ca genealogii ale puterii în cadrul ideologiei şi polemicii feministe. King examinează exemplul problematic oferit de Jaggar (1983) al feminismelor care recurg la taxonomii pentru a face o maşină micuță să producă poziția finală dorită. Caricaturizarea feminismului socialist şi radical la care recurg aici este şi ea un exemplu.

11 Rolul central al versiunilor relațiilor între obiecte ale psihanalizei şi, respectiv, acțiunile universalizatoare puternice în discutarea reproducerii, activității asistențiale şi maternității în cadrul a numeroase abordări ale epistemologiei subliniază rezistența autorilor lor față de ceea ce eu numesc postmodernism. Pentru mine, atât acțiunile universalizatoare, cât şi aceste versiuni ale psihanalizei fac dificilă analizarea „locului femeilor în circuitul integrat” şi conduc la dificultăți sistematice în ceea ce priveşte justificarea sau chiar remarcarea aspectelor majore ale construcției genului şi vieții sociale influențate de gen. Argumentul poziției feministe a fost discutat de: Flax (1983), Harding (1986), Harding & Hintikka (1983), Hartsock (1983a, b), O’Brien (1981), Rose (1983), Smith (1974, 1979). Pentru reevaluarea teoriilor materialismului feminist şi a pozițiilor feministe ca reacție la critică, vezi Harding (1986, pp. 163-96), Hartsock (1987) şi H. Rose (1986).

12 Comit o greşeală categorială argumentativă „determinând” pozițiile lui MacKinnon cu ajutorul atributului „radical” şi, astfel, generându-mi propria critică reducționistă la adresa scriiturii extrem de eterogene, care foloseşte această etichetă în mod explicit, prin propriul argument, care urmăreşte taxonomia, în privința scriiturii care nu foloseşte determinantul şi care nu suportă nicio limită şi, astfel, contribuie la diversele visuri ale unui limbaj comun, adică univoc, al feminismului. Eroarea categorială mi-a fost prilejuită de sarcina de a scrie de pe-o anume poziție taxonomică, având ea însăşi o istorie eterogenă, feminismul socialist, pentru Socialist Review. O critică îndatorată lui MacKinnon, dar fără reducționismul ei şi cu o abordare feministă elegantă a conservatorismului paradoxal al lui Foucault în privința violenței sexuale (violului) îi aparține lui de Lauretis (1985; vezi şi 1986, pp. 1-19). O investigare feministă social-istorică şi elegantă din punct de vedere teoretic a violenței domestice, care pune accentul pe agenția complexă a femeilor, bărbaților şi copiilor fără a pierde din vedere structurile materiale ale dominației masculine, rasei şi clasei, îi aparține lui Gordon (1988).

13 Acest tabel a fost publicat în 1985. Încercările mele de a înțelege biologia ca discurs cibernetic de tipul comandă-control şi organismele ca „obiecte naturale-tehnice ale cunoaşterii” se regăsesc în Haraway (1979, 1983, 1984). Versiunea din 1979 a acestui tabel dihotomic apare în Haraway (1991), cap. 3; pentru versiunea din 1989, vezi cap. 10. Diferențele indică schimbarea perspectivei.

14 Pentru analize şi acțiuni progresiste privitoare la dezbaterile despre biotehnologie: GeneWatch, a Bulletin of the Committee for Responsible Genetics, 5 Doane St, 4th Floor, Boston, MA 02109; Genetic Screening Study Group (fost Sociobiology Study Group of Science for the People), Cambridge, MA; Wright (1982, 1986); Yoxen (1983).

15 Referințe de început pentru „femeile în circuitul integrat”: D’Onofrio-Flores & Pfafflin (1982), Fernandez-Kelly (1983), Fuentes & Ehrenreich (1983), Grossman (1980), Nash & Fernandez-Kelly (1983), Ong (1987), Science Policy Research Unit (1982).

16 Pentru „economia casnică în afara casei” şi argumente conexe: Burr (1982); Collins (1982); Gordon (1983); Gordon & Kimball (1985); Gregory & Nussbaum (1982); Microelectronics Group (1980); Piven & Coward (1982); Reskin & Hartmann (1986); Stacey (1987); S. Rose (1986); Stallard et al. (1983); Women and Poverty (1984), care include o listă utilă de organizații şi resurse.

17 Îmbinarea relațiilor sociale specifice Revoluției verzi cu biotehnologii precum ingineria genetică a plantelor fac presiunile din Lumea a Treia asupra pământului tot mai intense. Conform estimărilor AID (New York Times, 14 October 1984) folosite la Ziua Mondială a Hranei din 1984, în Africa femeile produc aproximativ 90% din rezervele de hrană din mediul rural, în Asia, aproximativ 60-80%, iar în Orientul apropiat şi în America de Sud reprezintă 40% din forța de muncă din agricultură. Blumberg condamnă faptul că politicile agrare ale organizațiilor din toată lumea, dar şi a multinaționalelor şi a guvernelor naționale din Lumea a Treia, ignoră, în general, aspecte fundamentale ale diviziunii pe sexe a muncii. Tragedia actuală a foametei din Africa s-ar putea datora, în egală măsură, atât dominației masculine, cât şi capitalismului, colonialismului şi frecvenței precipitațiilor. Mai exact, capitalismul şi rasismul susțin, de obicei, prin însăşi structura lor, dominația masculină. Vezi şi Bird (1984); Blumberg (1981); Busch & Lacy (1983); Hacker (1984); Hacker & Bovit (1981); Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă (1985); Sachs (1983); Wilfred (1982).

18 Vezi şi Enloe (1983a, b).

19 Pentru o versiune feministă a acestei gândiri, vezi Hrdy (1981). Pentru o analiză a practicilor narative ştiințifice ale femeilor, mai ales în relație cu socio-biologia în dezbaterile evoluționiste cu privire la abuzarea copiilor şi la infanticid, vezi Haraway (1991), cap. 5.

20 Pentru momentul de tranziție de la vânătoarea cu arme la vânătoarea cu camere foto-video în cadrul construirii semnificațiilor populare ale naturii pentru publicul american reprezentat de imigranții din mediul urban, vezi Haraway (1984-5, 1989b), Nash (1979), Preston (1984), Sontag (1977).

21 Pentru dobândirea unei perspective asupra implicațiilor politice/culturale/rasiale ale istoriei femeilor care se ocupă cu ştiința în Statele Unite, vezi: Haas & Perucci (1984); Hacker (1981); Haraway (1989b); Keller (1983); National Science Foundation (1988); Rossiter (1982); Schiebinger (1987).

22 Markoff & Siegel (1983). High Technology Professionals for Peace şi Computer Professionals for Social Responsibility sunt organizații promițătoare.

23 King (1984). O listă scurtă a science-fiction-ului feminist care stă la baza temelor acestui eseu: Octavia Butler, Wild Seed, Mind of My Mind, Kindred, Survivor; Suzy McKee Charnas, Motherliness; Samuel R. Delany, seria Nevérÿon; Anne McCaffery, The Ship Who Sang, Dinosaur Planet; Vonda McIntyre, Superluminal, Dreamsnake; Joanna Russ, Adventures of Alyx, The Female Man; James Tiptree, Jr., Star Songs of an Old Primate, Up the Walls of the World; John Varley, Titan, Wizard, Demon.

24 Feminismele franceze contribuie la heteroglossia cyborgului. Burke (1981); Duchen (1986); Irigaray (1977, 1979); Marks & de Courtivron (1980); Signs (Autumn 1981); Wittig (1983). Pentru traducerea englezească a unora dintre curentele feminismului francofon, vezi Feminist Issues: A Journal of Feminist Social and Political Theory, 1980.

25 Însă toți aceşti poeți sunt foarte complecşi, mai ales în felul în care abordează temele identităților colective şi personale mincinoase şi erotice, descentrate. Griffin (1978), Lorde (1984), Rich (1978).

26 Derrida (1976, în special partea a II-a); Lévi-Strauss (1961, în special „The Writing Lesson”); Gates (1985); Kahn & Neumaier (1985); Ong (1982); Kramarae & Treichler (1985).

27 Relația strânsă a femeilor de culoare cu scriitura ca temă şi politică poate fi aprofundată prin: Programul pentru „The Black Woman and the Diaspora: Hidden Connections and Extended Acknowledgements”, conferință literară internațională, Michigan State University, octombrie 1985; Carby (1987); Christian (1985); Evans (1984); Fisher (1980); Frontiers (1980, 1983); Giddings (1985); Kingston (1977); Lerner (1973); Moraga & Anzaldúa (1981); Morgan (1984). Femeile anglofone europene şi euro-americane şi-au cultivat şi ele relații speciale cu propria scriitură ca semnificant puternic: Gilbert & Gubar (1979), Russ (1983).

28 Obiceiul de a ține ideologic sub control tehnologia înaltă militarizată prin elogierea publică a modului în care poate fi folosită în problemele de vorbire şi motorii ale persoanelor cu dizabilități/abilități diferite dobândeşte o dimensiune ironică aparte în cultura monoteistă, patriarhală şi adeseori antisemită, când un computer care vorbeşte îl ajută pe un băiat lipsit de voce să cânte Haftorah la bar mitzvah-ul său. Vezi Sussman (1986). Făcând deosebit de univoce definițiile sociale ale „abilității” care sunt întotdeauna influențate de context, tehnologia înaltă militară are darul de a face ființele umane handicapate prin definiție, un aspect perfid al câmpului de luptă foarte automatizat şi al programului de cercetare-dezvoltare pentru Războiul stelelor. Vezi Welford (1 July 1986).

29 James Clifford (1985, 1988) susține convingător recunoaşterea reinventării culturale continue, non-dispariția încăpățânată a celor „marcați” de practicile imperialiste occidentale.

30 DuBois (1982), Daston & Park (nedatat), Park & Daston (1981). Substantivul „monstru” are aceeaşi rădăcină ca verbul „a demonstra”.