Sarah Franklin – Procreaţia postmodernă. O perspectivă culturală asupra reproducerii asistate

 Opiniile populare despre noua tehnologie a reproducerii îşi au, de obicei, originea în momentul naşterii lui Louise Brown, primul bebeluş din lume conceput „în eprubetă”, care s-a născut în Oldham, Lancashire, în iulie 1978. Dintr-o perspectivă antropologică, povestea acestei concepţii este supradeterminată. Odată cu naşterea lui Louise Brown a apărut un nou tip de dezbatere publică despre concepţie, în care posibilităţi de procreare fără precedent ridicau semne de întrebare cu privire la morală şi stârneau controverse politice. Atât aspectele morale, cât şi implicaţiile politice au rămas controversate până astăzi. În procesul de formulare a unui cadru legislativ, de pildă, există în continuare o îngrijorare semnificativă cu privire la modul în care poate fi stabilitun temei legitim de luare a deciziilor şi de dezbatere în domeniul reproducerii asistate.

Feministele/feminiştii au împărtăşit, la rândul lor, aceste îngrijorări şi dileme şi au încercat din răsputeri să se împace cu progresele rapide din domeniul tehnologiei reproducerii. Reproducerea s-a aflat mult timp în vizorul teoriei şi politicilor feministe din cauza modului în care este ea controlată, mod consideratun instrument de supunere a femeilor specific culturilor patriarhale. Criticile feministe timpurii se concentrează asupra maternităţii ca instituţie patriarhală (Rich 1976), asupra medicalizării sarcinii în câmpul profesional medical aflat sub dominaţie masculină (Donnison 1977; Ehrenreich & English 1973a, 1973b, 1978), asupra istoriei contracepţiei (Gordon 1977) şi dorinţei patriarhale de a controla procesul de reproducere (Firestone 1970; OBrien 1981). Acestora şi multor altor discursuri feministe timpurii despre politicile reproducerii li s-a alăturat între timp un corpus substanţial de analize feministe preocupate în special de apariţia noilor tehnologii ale reproducerii. Anii 1980 au adus provocări feministe majore la adresa noilor forme de control al reproducerii, într-o avalanşă de antologii (Arditti, Duelli-Klein & Minden 1984; Baruch, D’Adamo & Seager 1988; Cohen & Taub 1989; Holmes, Hoskins & Gross 1980, 1981; Homans 1986; Klein 1989; Overall 1989; Purdy 1989; Spallone & Steinberg 1987; Stanworth 1987, Whiteford & Poland 1989) şi într-o serie de monografii revelatoare (Corea 1986; Hartmann 1987; Lasker & Borg 1989; Martin 1987; Overall 1987; Petchesky 1984 [ed. rev. 1990]; Rothman 1986, 1989; Spallone 1989). Această traiectorie a analizelor critice feministe a continuat să ia amploare în anii 1990, dând naştere unor evaluări colective substanţiale ale riscurilor din domeniul în plină expansiune al ingineriei genetice şi reproducerii (Adams 1994; Bartels, Priester,Wawter & Caplan 1990; Birke, Himmelweit & Vines 1990; Holmes 1992; McNeil, Varcoe & Yearley 1990; McNeil & Franklin 1993; Petchesky 1990; Ragoné 1994; Raymond 1993; Rodin & Collins 1991; Rowland 1992; Scutt 1990; Spallone 1992; Stacey 1992; Strathern 1992a, 1992b; Wymelenberg 1990).

Amploarea pe care au luat-o discursurile feministe în această privinţă nu e deloc surprinzătoare, având în vedere ritmul în care progresează ştiinţa şi medicina reproducerii şi repeziciunea cu care inovaţiile devin rutină în acest domeniu activ. Nu este deloc surprinzătoare nici atenţia pe care feminiştii o acordă implicaţiilor politice ale noilor tehnologii genetice şi reproductive, având în vedere ritmul în care procesul de reproducere se redefineşte şi se reformulează. Cu toate astea, anxietatea feministă crescândă faţă de acest câmp de inovaţie patriarhală aflat la „frontierele” proceselor reproductive la oameni, plante şi animale este însoţită de semne serioase de întrebare cu privire la strategiile feministe de schimbare.

Înainte de a-şi fi atins multe dintre scopurile esenţiale în domeniul politicilor reproducerii, cum ar fi accesul gratuit, fără riscuri, la procedurile de avort, teoriile feministe au început să fie preocupate şi dezbinate de amploarea pe care au luat-o noile dileme reproductive. Deşi multă cerneală a curs în analizele feministe ale acestor aspecte, puţine campanii feministe au reuşit să mobilizeze forme eficiente de acţiune colectivă directă împotriva a ceea ce se consideră a fi forme noi şi ameninţătoare de control al reproducerii. Cu toate că a apărut într-o perioadă de glorie a mişcărilor feministe, care deveniseră internaţionale şi în cadrul cărora problemele reproductive ocupau un loc central, tehnologia reproducerii s-a dovedita fi o zonă în care erau greu de formulat strategii eficiente de rezistenţă feministă. Dar asta nu înseamnă că nu s-au făcut eforturi mari sau că nu au existat realizări concrete pe măsură. În India, de pildă, feministele/feminiştii au luptat cu succes împotriva folosirii amniocentezei pentru a avorta feţii de sex feminin. În Germania şi în Australia, vocile feministe s-au făcut auzite în dezbaterile publice, cel puţin, chiar dacă nu au reuşit întotdeauna să influenţeze la nivel decizional. În Canada, punctul lor de vedere a fost bine reprezentatprin mandatarea unei Comisii Regale pentru stabilirea unor direcţii normative pentru noile tehnologii reproductive, deşi recomandările acesteia nu au fost încă implementate. Reţelele feministe internaţionale, cum ar fi Reţeaua Feministă Internaţională de Rezistenţă faţă de Ingineria Genetică şi Reproductivă (FINRRAGE) şi Reţeaua Globală pentru Drepturi Reproductive, au reuşit să obţină un sprijin semnificativ, dar ele stau mărturie, totodată, pentru problemele cu care se confruntăfeministele/feminiştii,care au fost (mai ales FINRRAGE) aspru criticate/ţi de femei care se opun acţiunilor sau ideilor lor.

Motivele acestor probleme sunt numeroase şi corespund schimbărilor care au avut loc atât în cadrul mişcării feministe, cum ar fi accentul tot mai mare pe diferenţele dintre femei, cât şi în cadrul climatului politic, în general, cum ar fi hegemonia tot mai răspândită a culturii întreprinderii, ascensiunea fundamentalismului şi discrepanţele crescânde dintre diversele forme de inegalitate domestică şi internaţională.

Aşadar, în acelaşi timp în care politicile reproductive au ajuns tot mai mult în atenţia feminismului, sensul politicilor reproductive s-a extins şi s-a diversificat totodată, determinând o pierdere a încrederii în strategiile, sloganurile şi ipotezele feministe preexistente, mai ales încele fundamentate pe concepte precum drepturi şi alegere (vezi Franklin & McNeil 1988, pp. 553-555; McNeil et al. 1991). Pe măsură ce „alegerea reproductivă” începe să dobândească sensuri cu totul noi şi pe măsură ce taţii, feţii şi embrionii dobândesc tot mai multe drepturi în această privinţă, pentru feminism autoritatea fundamentală a „dreptului femeii de a alege” poate fi considerată „în criză” (Himmelweit 1988). Faptul cănu a fost niciodată acceptat pe deplin nu consolează în niciun fel acest clasic slogan feminist, care şi-a pierdut o mare parte din autoritate în urma unor cazuri controversate, de tipul Baby M*, în care se ciocneau alegerile şi drepturile a două femei (Snitow 1990). Dacă o astfel de incertitudine reuşeşte, chiar şi în mică măsură, să diminueze importanţa încă actuală a argumentelor feministe tradiţionale pe tema dreptului la avort, de pildă, înseamnă că feministele/feminiştii trebuie să vină cu abordări noi ale acestor politici.

Acest articolporneşte, aşadar, de la premisa că peisajul politicilor reproductive este în schimbare şi că feminismul trebuie, în consecinţă, să redefinească modul în care se raportează la acesta. Voi arăta că înţelegerea dimensiunilor culturale specifice ale acestei schimbări a construcţiei reproducerii este fundamentală pentru menţinerea unor deziderate feministe valide. În contextul acestei dimensiuni a politicilor reproductive, antropologia are un rol deosebit, activitatea multor cercetători în domeniu fiind foarte relevantă pentru definirea acestei abordări (Ginsburg 1989, 1990; Ginsburg & Tsing 1990; Lewin 1990, 1993; Martin 1987, 1990, 1991, 1994; Rapp 1987, 1988, 1990; Strathern 1992a, 1992b; vezi şi Edwards, Franklin, Hirsch, Price & Strathern 1993; Cannell 1990; Delaney1986, 1991; Stolcke 1986; Tsing 1990). De asemenea, importante pentru încercarea de a formula implicaţiile culturale ale politicilor reproductive sunt concluziile istoricilor culturali (Duden 1993; Haraway 1989, 1991; Jay 1992; Jordanova 1989; Moscucci 1990; Pfeffer 1993; Schiebinger 1989,1993).

Demersul meu argumentativ va urmări, în mare parte, reprezentările culturale populare şi va porni, astfel, de la ideea avansată pentru prima oară de Petchesky (1987), conform căreia reprezentările culturale, cum ar fi imaginile fetale, au devenit câmpuri-cheie de luptă pentru semnificaţiile prin care sunt definite politicile reproductive (vezi şi Duden 1993; Franklin 1990, 1991, 1992b; Hartouni 1991; McNeil et al. 1991; Taylor 1992). Astfel, grilele culturale trasate de antropologie şi studiile culturale sunt aplicate, în cele ce urmează, unei serii de exemple din cultura publică sau mainstream. În acest fel, vor fi combinateun obiect tradiţional al cercetării antropologice (credinţele despre concepţie, relaţiile de rudenie şi persoană) şi teoriile culturale mai recente, cu scopul de a ilustra ceea ce se consideră a fi schimbări semnificative în fundamentarea culturală a presupoziţiilor legate de „realităţile vieţii”.

Reproducerea reproducerii

Se poate spune că reproducerea se află în mijlocul unei serii ample de redefiniri şi reconstrucţii (literalmente) culturale, în primul rând ca urmare a convergenţei a două domenii, ştiinţa-genetica şi embriologia, prin intermediul cărora forme fără precedent de „asistenţă” ştiinţifică au fost atribuite procesului de reproducere şi dezvoltare. Procesele reproductive la oameni, plante şi animale suntmonitorizate, reglementate şi comercializate tehnologic la o scară fără precedent până acum (Spallone 1992; Wheale & McNally 1988, 1990). Aşa cum arată Strathern (1992b), reproducerea este „afacerizată”. Controlul, intensificarea şi exploatarea proceselor genetice sunt fundamentul industriei emergente a biotehnologiei, în care politicile fertilităţii se întind de la calităţile solului la Iniţiativa de Apărare Strategică (Hobbelink 1991; Juma 1989; Shiva 1988, 1991; Yoxen 1983, 1986). „Conflictul genelor” a înlocuit obsesia pentru rachete în politica mondială a iniţiativelor de apărare strategică (Rose 1987, Wheale & McNally 1988).

În toate aceste situaţii, reproducerea este redefinită – social, economic, politic şi cultural. O expansiune şi o difuzare simultane ale politicilor reproductive au loc de-a lungul acestei proliferări de spaţii şi situaţii: politicile reproductive au devenit tot mai mult biopolitici în scopul lor de aplicare şi, totodată, micropolitici, atât prin molecularizarea controlului reproductiv, cât şi în sens foucaultian, indicând un efect capilar de contestări dispersate.

Ziarele sunt pline de articole despre cyborgi-mutanţi, care relatează despre ultimele progrese în materie de asistenţă biotehnologică: „Human Proteins Made By Sheep” [„Proteine umane obţinute din oaie”] (Guardian [U.K.], 28 februarie 1989), „Taking a Rise out of «Mutant» Bread” [„Provocările pâinii «mutante»”](Guardian [U.K.], 3 martie 1990), „First Food Item to be Genetically Engineered Gives Firm Competitive Edge” [„Primul aliment modificat genetic creează un puternic avantaj concurenţial”](Wall Street Journal, 27 martie 1990), „Scientists Search for Super Plants” [„Oamenii de ştiinţă sunt în căutarea superplantelor”] şi „New Crops for New Weather” [„Culturi noi pentru o climă nouă”] (Guardian [U.K.], 5 martie 1990). Nu numai media scrisă, ci şi media vizuală foloseşte acum o serie de imagini reproductive, facilitate de diferitele tehnologii de scanare şi monitorizare, dar şi de alte tehnologii de reprezentare vizuală folosite în mod obişnuit în acest câmp; ceea ce până acum era necunoscut, acumapare în documentare TV cum ar fi The World of the Unborn (vezi discuţia de mai jos). Filmul comercial trădează, la rândul lui, o fascinaţie faţă de schimbările din domeniul reproducerii prin noul gen al poveştilor horror cu cyborgi mutanţi (Creed 1987, Kuhn 1990).

Atât caracterul construit, cât şi cel artificial al reproducerii devin evidente din ce în ce mai mult în astfel de cazuri, pentru că amândouă sunt moduri de aplicare a tehnicilor de reproducere la nivelul oamenilor. Punerea cap la cap a unei concepţii (literalmente, vorbind) în laborator este în mod clar semnificativă pentru acest proces. Ce înseamnă, de fapt, concepţie umană asistată? Extragerea concepţiei din mediul întunecat al corpului femei şi plasarea ei în transparenţa vasului Petri, unde stă scufundată în cultura pură şi sterilă a mediului-cyborg HF-10 5% albumină bovină serică (BSA), fluid folicular matur (MFF), 5% CO2 la 37˚C reprezintă o ruptură îndrăzneaţă faţă de geneza umană de până atunci.La vedere, plutind deasupra, în ser fetal de viţel, se află originile noastre comune, blastocitele fătului, cu mărcile lor genetice unice şi cu întregul potenţial de dezvoltare umană încapsulat în toată gloria lor individuală de câteva momente. Nu e de mirare că sunt numiţi „copii-miracol”. Ei întruchipează „mâna de ajutor” a ştiinţei, pe care tocmai naşterea lor o scoate la iveală: ei sunt născuţi prin asistenţă medicală. Geneza lor (embrionară) asistată îi face să fie prima generaţie de ab-origin-ali (ab origine, de la origine, de la început) asistaţi. Aceste „noi concepţii” necesită noi modalităţi de a trata problemele fundamentale (Franklin 1992a).

Legea reglementează acum reproducerea în termeni de contract: proprietatea, brevetarea şi sancţiunile penale protejează embrionul uman în multe ţări. Prin urmare, dezbaterile publice şi legislative referitoare la aceste noi forme de reproducere asistată sunt o sursă importantă de înţelegere a ceea ce e important în acest domeniu (Franklin 1992b, 1993). Date fiind dificultăţile de înţelegere a acestor schimbări dramatice, descrise adeseori în termenii revoluţiei reproductive şi ai bravilor copii noi, nu e de mirare că Louise Brown era deja aproape o adolescentă când Autoritatea de Fertilizare Umană şi Embriologie din Marea Britanie a publicat primul Cod de Practică care avea să reglementeze descendenţa „fraţilor” ei care ar fi putut să apară. În Parlamentul Britanic, la fel ca în alte camere decizionale din lume, reproducerea asistată a fost discutată în termenii relaţiei risc – beneficiu. Au fost puse pe tapet, pe de o parte, diferitele potenţiale prejudicii aduse moralităţii, umanităţii şi societăţii de către noile forme de intervenţie tehnoştiinţifică în procesul de reproducere, iar pe de altă parte,potenţialele beneficii pe care le pot aduce aceste intervenţii: o mai bună cunoaştere, eliberarea de suferinţă şi un nivel mai mare al controlului şi al posibilităţii de a alege în privinţa reproducerii.

Argumentarea beneficiilor pune accent pe inevitabilitatea progresului ştiinţific şi pe incapacitatea noastră de a sta în calea lui. În mass-media, aceeaşi perspectivă este omniprezentă prin legarea noilor tehnologii reproductive de poveştile stereotipe ale cuplurilor infertile „disperate”, aflate în căutarea fericirii cu ajutorul asistării tehnologice (Franklin 1990). Împreună, prezentarea de înaltă competenţă în Parlament a noilor tehnologii reproductive ca progres al „celui mai mare şi mai tare”, alături de reprezentarea emoţionantă a cuplurilor infertile „disperate”, transformate în mass-media în familii fericite,atenuează ameninţarea resimţită în faţa imaginii omului de ştiinţă care „se joacă de-a Dumnezeu” cu „cărămizile elementare ale vieţii”.

Povestea concepţiei obţinute

Reprezentarea reproducerii asistate ca ştiinţă naturală aflată în slujba familiei naturale scoate în evidenţă anumite convenţii tradiţionaleuşor de imaginat şi invocă un sistem de credinţe bine împământenite, ca cele preocupate de valoarea familiei nucleare sau a progresului ştiinţific. Mai greu de imaginat este argumentul concepţiei pe care o aduc aceste reprezentări în prim-plan..Emergente în multe spaţii reprezentaţionale şi discursive sunt naraţiunile în care concepţia nu este doar asistată, ci şi obţinută. Această înfăptuire, în laborator, de către echipe de profesionişti, constituie o scenă originară1 total nefamiliară. Această versiune alterată a „realităţilor vieţii”constituie cu totul, cred eu, o metanaraţiune emergentă a concepţiei obţinute, care apareîn lumea reproducerii asistate.

Un exemplu în acest sens este o docudramă TV în două părţi, transmise în Marea Britanie în cadrul emisiunii„Panorama” la BBC 1 în primăvara lui 1988, intitulate The World of the Unborn [„Lumea nenăscutului”] şi The Agony and the Ecstasy [„Agonia şi extazul”] (Genesis Productions). Produse, scrise, regizate şi filmate de un specialist în infertilitate, aceste filme prezintă componentele argumentelor concepţiei obţinute. Primul film se concentrează asupra concepţiei „normale” – cu alte cuvinte, asupra„modului în care sunt făcuţi copiii”, iar al doilea film discută despre cauzele şi tratamentul infertilităţii. Împreună, aceste filme creează un continuum între fertilitatea „normală” şi infertilitate într-o manieră care face ca nevoia de asistare ştiinţifică a reproducerii umane să fie înţeleasă de la sine. Prin urmare, ele pun în lumină principiul central al naraţiunilor concepţiei obţinute, care afirmă că „natura are nevoie de o mână de ajutor”.

The World of the Unborn începe cu o naştere urmărită în interiorul corpului femeii. Zgomote înăbuşite acompaniază imaginea vaginului filmat in vivo. „Naşterea unui copil este un miracol”, începe să spună vocea din off, iar camera se mută în afara corpului pentru a arăta copilul care tocmai se naşte. Această informaţie este însoţită de muzică şi de o imagine a „genelor”. Mici „secvenţe de ADN” apar în imagini alb-negru mărite microscopic ale materialului celular. Informaţia că „fiecare copil moşteneşte un set unic de gene de la părinţii săi” are rolul de a introduce o serie de mici lecţii ştiinţifice despre dezvoltarea umană timpurie, despre conceptul de cod genetic, despre replicarea genetică (mitoză) şi despre reproducerea celulelor sexuale (meioză). Copilul apare din nou în cadru. „În micile ovare ale acestei fetiţe de doar câteva zile sunt în jur de două milioane de ovule imature.”

Dezvoltarea ovulului structurează concepţia despre maturizarea femeii, ilustrată pentru scurt timp printr-o siluetă feminină nudă, după care aparatul de filmat se mută înapoi în corp pentru a surprinde ultimele momente ale ovulului înainte de a fi eliberat. După eliberarea ovulului în trompa uterină, o scurtă secţiune descrie spermatogeneza (1000 de spermatozoizi pe secundă!), după care sunt prezentaţi cromozomii sexuali, urmaţi de o lungă scenă în care modele de sex masculin şi feminin au relaţii sexuale acompaniate de o muzică ce creşte în intensitate şi culminează în momentul ejaculării bărbatului, moment în care camera reintră în corpul femeii şi arată cum sperma „intră în acţiune”.

„Spermatozoidul este, în esenţă, un pachet mobil de cromozomi”, comentează vocea din off, trecând la prezentarea indispensabilă a călătoriei epice a spermatozoidului în căutarea ovulului. „Spermatozoidul poate înota până la 8 milimetri pe oră timp de trei zile.” O scurtă discuţie şi o prezentare a anomaliilor spermatozoizilor face singura trimitere la infertilitate din întregul program, iar apoi se revine la „cursă”. „Pentru milioane de spermatozoizi normali, acesta este începutul unei lungi călătorii: încercarea de a ajunge la un ovul pe care să-l fertilizeze. Nu poate fi decât un singur câştigător. Milioane vor muri în vagin şi în fiecare etapă a călătoriei.” Pentru a putea penetra colul uterin, spermatozoizii sunt descrişi ca „formând un fel de falangă de forma unei pene, care înaintează prin mişcarea necontenită a cozilor”. Apoi, este arătat (din nou) momentul în care ovulul este eliberat în trompa uterină, iar vocea din off explică faptul că „soarta lui depinde de fertilizare […]. Odată eliberat, el trebuie să fie fertilizat în decurs de 12 ore, altfel va muri.” „Accesul spermatozoidului fertilizator declanşează maturizarea finală a ovulului”, li se spune telespectatorilor.

Fertilizarea este urmată de o altă secvenţă în care apar genele, pentru a se demonstra recombinarea lor. „Acesta este momentul exact al conceperii (creării) unei constituţii genetice diferite de oricare alta care a existat sau care va exista vreodată.” În acelaşi timp, acest moment este, învaţă telespectatorul, un moment de risc extrem: afecţiunile cromozomiale, avortul spontan, sarcina extrauterină reduc dramatic rata de supravieţuire a zigotului. Restul filmului urmăreşte dezvoltarea embrionului şi apoi descrie stadiul de făt, în care creşterea ia locul dezvoltării ca „eveniment principal”. Apare „profilul” corpului unei femei însărcinate pentru a arăta schimbările produse de dezvoltarea sarcinii. Filmul se încheie cu întoarcerea în interiorul bine ascuns [muffled] al uterului şi cu naşterea unei alte fetiţe.

„Agonie şi extaz” începe cu o imagine total diferită; îi prezintă pe cei al căror „curs al vieţii” a fost întrerupt abrupt şi neaşteptat. Scena de deschidere este o nuntă la biserică. Muzica de orgă acompaniază vocea de fundal: „Pentru acest cuplu, la fel ca pentru altele care încep o viaţă împreună apariţia şi îngrijirea unui copil este un dar aşteptat. Dar vor fi şi cupluri care nu vor putea avea copii. […] Pentru ele, anii vor trece într-o lentă agonie, pentru că mereu vor fi mâhniţi că nu pot avea copii.” Decorul se schimbă şi ajungem în biroul unui consilier pe probleme de fertilitate, care explică dezorientarea, anxietatea, panica şi sentimentul de ameninţare produse de infertilitate. Imaginea unor acoperişuri însoţeşte o scurtă discuţie despre incidenţa infertilităţii la nivelul populaţiei generale, apoi filmul se întoarce la problema lui principală, adică la încercarea cuplurilor infertile de a găsi un tratament cu ajutorul diverselor forme de reproducere asistată. Sunt explicate diferite tehnici, ca fertilizarea in vitro (FIV), inseminarea artificială cu ajutorul unui donator etc., la fel şi diferitele proceduri de diagnosticare, iar restul filmului urmăreşte câteva cupluri în căutarea acestor proceduri de reproducere asistată. Norocul celor care „şi-au pus viitorul în mâinile medicinii profesioniste” este punctul central de interes, oferind un fel de perspectivăasupra lumii concepţiei obţinutedinpunctul de vedere al participantului-observator.

Punctul de vedere al specialistului de la începutul celui de-al doilea film surprinde bine felul în care sunt legate cele două docudrame: „Pentru a înţelege infertilitatea – spune el – trebuie să înţelegem mai întâi fertilitatea normală. De fapt, fertilitatea umană nu este foarte eficientă” (s.n.). Această perspectivă pune bazele construcţiei culturale cheie care leagă lumea concepţiei obţinute demai tradiţionala înţelegere a „realităţilor vieţii”, mai exact faptul că natura are nevoie de ajutorul nostru.

Înţelegerea noilor concepţii

Naraţiunea emergentă descrisă mai sus este semnificativă şi pentru că privilegiază genetica. Punctul de pornire este mai degrabă producerea de gameţi decât concepţia însăşi. În vreme ce perspectivele mai vechi asupra concepţiei puneau accentul pe „călătoria” gameţilor, care culmina cu fertilizarea şi cudrumul ulterior al dezvoltării fetale, noile perspective pun accentul pe importanţa proceselor genetice de replicare, recombinare şi exprimare*. Acestea sunt considerate determinante pentru codul genetic, cel care oferă „planul” pentru evenimentele ulterioare. Ca „fenomene naturale”, procesele genetice sunt atât dominate de ierarhie, cât şi anterioare evenimentelor de fertilizare şi concepere; prin urmare, ele sunt considerate determinante atât ontologic, cât şi teleologic, extinzându-se dincolo de perioada reproducerii în individ, pentru a include atât generaţiile anterioare, cât şi pe cele viitoare. Mai exact, procesul genetic de replicare însuşi este cel care stă la baza „cursului vieţii” prezentat în film. „Realităţile vieţii”, aşa cum sunt ele înţelese în mod tradiţional, includ un fel de secvenţă subsidiară. Accentul pus pe procesele genetice este, în acelaşi timp, un indiciu pentru accentul tot mai mare pus pe factorii de risc: reproducerea realizată cu succes ajunge să semene cu o cursă cu obstacole. Tocmai din acest motiv trebuie să fie asistată sau obţinută, pentru că, lăsată „de capul ei”, este atât de predispusă la eroare.

Foarte important, metatraiectoria replicării genetice va fi diferenţiată de secvenţa ulterioară, cea a reproducerii, prin separarea concepţiei de fertilizare. În timp ce teoriile mai vechi consideră, de cele mai multe ori, fertilizarea sinonimă cu concepţia, în versiunile mai noi, ca cea din aceste două filme, ele sunt considerate diferite. Potrivit primului film, fertilizarea apare atunci când spermatozoidul penetrează ovulul, dar concepţia începeabia mai târziu, când se combină două seturi de material cromozomial. Fuziunea gameţilor, care în mod normal este considerată „momentul” conceperii, este, astfel, separată în două părţi. Mai întâi are loc fuziunea fizică a ovulului şi a spermatozoidului (fertilizarea), şi abia apoi fuziunea gameţilor (concepţia).

Prin urmare, în aceste teorii concepţia va fi definită genetic, subliniind din nou statutul ei dominant care determină traiectoria atât din punct de vedere narativ, cât şi discursiv. Replicarea genetică structurează ordinea cronologică a naraţiunii şi oferă un fundament epistemic pentru aceste perspective. Accentul pus pe importanţa fundamentală a constituţiei genetice unice a embrionului, totodată diferit, dar în continuarea istoriei speciei este la fel de important. În acest caz, centrul de greutate al naraţiunilor despre concepţie trece de la „miracolul” dezvoltării umane timpurii (aşa cum apare el în faimoasele fotografii ale lui Nilsson) la „misterul” tiparului genetic care determină acest proces.

Întoarcerea la nivelul acesta al genelor şi la tot ceea ce poate merge prost în legătură cu ele constituie una dintre cele mai importante caracteristici ale naraţiunilor emergente despre concepţie. Riscurile asociate cu sarcina sunt deopotrivă amplificate şi întoarse în timp: ovarele embrionare au în ele ovule care pot fi deteriorate. Aceste noi poveşti despre concepţie sunt o reacţie la conştientizarea tot mai largă a posibilităţii eşecului reproductiv, potenţând un climat al „conştiinţei infertilităţii”. Eşecul reproducerii este subliniat nu doar prin amintirea riscurilor, ci şi prin trimiterea la risipă. „Natura” este descrisă ca desfrânată/risipitoare [profligate] într-un mod de neînţeles. Chiar dacă un fetus feminin are două milioane de ovule „unice” în ovarele sale, numărul acestora scade dramatic în timp. şi doar puţine dintre ele vor ajunge la fertilizare; iar dintre acestea, şi mai puţine vor fi implantate. Până la apariţia recentă a echipamentelor high-tech de monitorizare, nivelul acestei „risipe naturale” nu era cunoscut. „Femeia nici nu şi-ar fi dat seama că e gravidă”, subliniază filmul.

O caracteristică fundamentală a acestor perspective emergente asupra reproducerii este legătura pe care o fac între fertilitate şi infertilitate. Pentru ele, reproducerea pare să aibă nevoie de asistenţă „în mod natural”. Înţelegerea procesului genetic al mutaţiei, sugerează acest tip de gândire, îl ajută pe omul de ştiinţă din domeniul medicinei să prevină şi să vindece „anormalităţile” genetice sau chiar să le elimine complet din rândul populaţiei. Descrierea concepţiei ca pe o cursă cu obstacole justifică şi dimensiunea de cursă cu obstacole a fertilizării in vitro (FIV); în felul acesta, reproducerea „naturală” şi cea asistată par să fie aproape la fel, amândouă fiind caracterizate de rate de eşec la fel de mari. Cele două feluri de concepţie devin complementare: nu e surprinzător că FIV este atât de dificilă şi ineficientă, din moment ce procesul natural este atât de prost conceput. De altfel, este important de observat că,în aceste filme, atât copiii născuţi prin FIV, cât şi cei neasistaţi sunt descrişi ca „miracole”: astfel, ei devin una. La câte obstacole apar mereu în calea concepţiei, par să spună aceste filme, e un miracol şi ne putem reproduce.

Mijloacele de reprezentare folosite în The World of the Unborn constituie o altă dimensiune care vorbeşte despre noutatea acestor perspective. Tehnologiile de observare şi de imagistică sunt cruciale pentru aparatul tehnologic şi discursiv al reproducerii asistate. Dezvoltarea unei surse de lumină pentru îmbunătăţirea tehnicii laparoscopice, spre exemplu, a fost o realizare esenţială pentru succesul FIV. Scanarea, screeningul, laparoscopia, razele X şi microscoapele puternice sunt esenţiale, în medicina reproductivă, atât în cercetare, cât şi în procesul clinic. De aici şi importanţa pe care o acordă feminismul naturii patriarhale a privirii [gaze] clinice (vezi Haraway, 1989; Jordanova, 1989; Petchesky, 1987). Aceste tehnologii de vizualizare creează, în acelaşi timp, o suprafaţă media elaborată pe care să poată fi reprezentate evenimentele reproductive. Interfaţa aceasta este foarte importantă. Instrumentalismul furnizat de tehnologiile imagistice este atât epistemic, cât şi tehnologic. În The World of the Unborn, spre exemplu, sunt împletite mai multe tipuri de reprezentare. Cu puţine excepţii, ca în cazul corpurilor goale ale femeii şi bărbatului, privirea telespectatorului este întotdeauna mediată şi susţinută de tehnologie. Apare astfel un sentiment de permeabilitate corporală, camera mişcându-se fără probleme din interiorul corpului feminin în afara lui şi invers. Puterea tehnologică de mărire a imaginii, de iluminare şi de penetrare privilegiază privirea telespectatorului, la fel ca pe cea a medicului. Poziţia telespectatorului este stabilită prin intermediul privirii clinice, folosind tehnologiile acesteia pe măsură cecamera de filmat coboară de-a lungul laparoscopului.

Natura asistată tehnologic a punctului de vedere permite, de asemenea, simulărilor tehnologice ale evenimentelor să susţină imaginile „reale”. Astfel, grafica generată de computer contribuie la explicaţiile despre procesele genetice, umplând golurile lăsate de incapacitatea tehnologiei medicale existente de a descrie aceste evenimente biologice în „viaţa reală”. Acest neajuns creează o suprafaţă media vizuală complexă formată din imagini, fapte şi informaţii de diferite feluri, replicând astfel cu precizie modul mai larg în care construcţia culturală a reproducerii se schimbă prin intermediul aparatului tehnologic. Simulacrul graficii computerizate asistă tehnologia imagistică medicală într-un mod care scoate în evidenţă dependenţa de tehnologie a întregului proces. În aceste secvenţe reprezentaţionale multifaţetate, „natura” şi replicarea ei se amestecă: natura simulată creează o „punte de legătură” pentru secvenţele naturale, la fel cum tehnologiile de asistare se inserează ele însele în secvenţele naturale pentru a oferi o „punte de legătură pentru o viaţă nouă”.

Redefinirea reproducerii din aceste perspective arată că semnificaţiile derivate din lumea concepţiei obţinute încep să influenţeze reprezentarea şi înţelegerea tradiţionale. Ca mijloace de reprezentare, ele ajută la legitimarea noilor tehnologii reproductive, creând un nou sens comun despre ce înseamnă „realităţile vieţii”. Această schimbare are consecinţe culturale importante în sistemele mai largi de cunoaştere şi credinţe în care sunt implicate.

Schimbarea fundamentului

Odată cu apariţia acestor noi naraţiuni despre concepţie, formulate de nenumărate ori în mass-media, jurnale ştiinţifice, dezbateri parlamentare, discuţii etice şi altele asemenea, au apărut schimbări ale anumitor presupoziţii pe care se bazau concepţiile anterioare. Prima dintre acestea este retragerea procesului de concepere din lumea protejată a naturalităţii, sau, cel puţin, reînscrierea lui într-o versiune a naturii care este alterată fundamental prin faptul că este asistată. În timp ce „păsările şi albinele” rămân cu procesul lor natural, inaccesibil intervenţiei umane, care se petrece adânc în interiorul corpului feminin şi se dezvoltă în conformitate cu legile naturii, noile naraţiuni ale concepţiei asistate sau obţinute spun o cu totul altă poveste. Lumea aceasta devine vizibilă şi cognoscibilă cu ajutorul tehnologiei, care creează noi posibilităţi de acces la şi îmbunătăţire a reproducerii. Prin urmare, nevoia de asistenţă tehnologică a ajuns să fie considerată un produs al naturii însăşi. La baza acestei devieri, în care „mâna de ajutor” a tehnologiei ajunge să fie confundată cu natura, înlocuind-o în acelaşi timp, trebuie să stea o schimbare-cheie în organizarea şi semnificaţia culturală a reproducerii. Importanţa acestei schimbări constă în legitimarea şi naturalizarea (adevărată legitimare prin naturalizare) asistării procesului reproductiv.

Un alt mod de a legitima asistarea tehnologică, legat de acesta din urmă şi folosit în favoarea ingineriei genetice, este ideea că natura are nevoie de o mână de ajutor pentru că tehnologia deja i-a făcut suficient rău. Spre exemplu, se spune din ce în ce mai des că avem nevoie de biotehnologie pentru a repara daunele făcute de tehnologia industrială bazată pe combustibilii fosili. În fiecare dintre aceste versiuni apare ideea unei cooperări între tehnologie şi natură. Însă o asemenea concepţie despre natura asistată dislocă inevitabil naturalul şi-l înlocuieşte cu asistatul, această definire înlăturând tocmai statutul axiomatic al naturalului, acel sistem fundamental de credinţe care spunea despre natural că este un set definitiv, obiectiv şi adevărat de fenomene. După cum susţinea Strathern, „dacă natura n-a dispărut, atunci funcţia ei de temei a făcut-o” (1992a, p. 195, s.a.). Mâna de ajutor a tehnologiei devine ea însăşi un temei prin promisiunea de a împuternici şi prin instrumentalismul ei manifest.

În orice caz, tehnologia oferă un alt tip de întemeiere fundamentală. În timp ce ideea naturalului serveşte ca temei prin faptul că denotă o „realitate” factuală independentă, guvernată de legi şi obiectivă, care, într-un sens, este fixă, universală şi absolută, întemeierea bazată pe împuternicirea tehnologică nu are niciun fel de graniţe. Absolutul creat de credinţa în împuternicirea tehnologică sau în progresul ştiinţific constă tocmai în promisiunea unor posibilităţi nemărginite. Într-un fel, garanţia împuternicirii tehnologice ca temei este inversul încrederii iluministe în ştiinţă: dacă mai demult instrumentalismul promitea să ofere mijloace pentru obţinerea cunoaşterii, cunoaşterea este astăzi dislocată cu totul de instrumentalismul care îşi are propriul adevăr. Rezumând, autoritatea de temei a naturalului trebuie considerată atât întemeietoare, cât şi anti-întemeietoare ca urmare a promisiunii ei de împuternicire fără margini, ceea ce explică o mare parte din anxietatea care înconjoară reproducerea asistată.

Aceste observaţii trebuie lămurite. În timp ce posibilitatea, justificarea şi caracterul dezirabil (pentru unii) al reproducerii asistate sunt noi, schimbarea aceasta a devenit imaginabilă sau „conceptibilă” mult mai devreme. Ideea că capacitatea reproductivă a femeii este prost proiectată şi are nevoie de asistenţă tehnologică este la fel de veche ca folosirea forcepsului. Mijloacele de împuternicire tehnologică şi-au schimbat rolul de la un capăt al sarcinii, parturiţia (naşterea propriu-zisă), la celălalt, conceperea. Prin urmare, noutatea din domeniul reproducerii asistate tehnologic trebuie pusă în relaţie cu ceea nu este chiar atât de nou – modul în care asemenea intervenţii au fost legitimate în trecut.

Prin aşezarea noilor forme de intervenţie reproductivă şi control în interiorul cursului istoric bine-cunoscutal „caracterului lor dezirabil”, putem avea imaginea de care feminiştii sunt preocupaţi. Mai exact, un sistem de putere şi cunoaştere dominat de bărbaţi şi, în esenţa lui, patriarhal a reuşit să numească, să definească şi să controleze un spaţiu aflat în interiorul corpului feminin. Din acest motiv, inventarea culturală a acestui spaţiu printr-un discurs ştiinţifico-medical nu poate să nu fie sursa multor îngrijorări. Reproducerea este din ce mai mult subiectul (dar şi obiectul) privirii hegemonice a clinicianului, iar aparatele tehnologice de monitorizare, management şi supraveghere ale lui (sau ale ei, din ce în ce mai des, în câmpul de reproducere asistată) sunt considerate o ameninţare. Această perspectivă este amplificată de înţelegerea firească, din ce în ce mai des, a acestui spaţiu ca o jurisdicţie a statului (patriarhal) (Steinberg, 1991; Smart, 1990; Spallone, 1989), o piaţă a sistemului economic (capitalisto-patriarhal) (Shiva, 1988), obiectul dezbaterii publice internaţionale în termenii drepturilor, alegerii, progresului şi altor concepte specifice tradiţiei (androcentrice a) umanismului liberal (liberté, egalité, fraternité)(Eisenstein, 1989; Pateman, 1988, 1989; Petchesky, 1984 [1990]) şi un spaţiu media în care apar miliarde de reprezentări, susceptibile de o hermeneutică feministă, care înscriu patriarhatul în cadrul lumii naturale.

Dacă axioma antropologică conform căreia ceea ce crede o cultură despre concepţie poate fi folosit ca o analogie pentru înţelegerea modului în care sunt definite alte lucruri (Malinowski, 1929) este adevărată, atunci morala naraţiunii concepţiei obţinute, emergente în cultura euro-americană, este, simplu spus, „ştiinţa taţilor însăşi”. Nu este nimic nou în această definitorie prerogativă baconiană postiluministă. Până la urmă, ea a reprezentat principiul de bază conform căruia „natura” a fost supusă scopurilor „omului/ bărbatului” [man] (Easlea, 1981, 1983; Keller, 1980, 1985; Merchant, 1980; Shiva, 1988).

Postmodernismul descrie procesul acesta în care anumite graniţe sau distincţii fundamentale sunt încălcate, generând o criză de legitimitate: acest proces apare, spre exemplu, în credinţele tradiţionale despre paternitate/ maternitate [parenthood], procreaţie şi rudenie. Această zonă nu a fost analizată foarte mult în teoria postmodernă (cu excepţia notabilă a lui Haraway, 1989, 1991). Opiniile despre procreaţie sunt întemeiate şi ele pe o serie de definiţii referitoare la paternitate/ maternitate şi relaţiile de rudenie, gen şi diferenţă sexuală, moştenire şi descendenţă. Modificarea procesului de reproducere sau de moştenire genetică presupune realizarea unor intervenţii fără precedent în viitorul reproducerii umane şi, astfel, în definirea-cheie a umanităţii înseşi. Prin intermediul asistării reproductive, spre exemplu, procreaţia este separată nu doar de sexualitate, ci şi de corp, iar fertilizarea este obţinută tehnologic. Prin urmare, are loc o expansiune a paternităţii/ maternităţii, din moment ce „miracolul” apariţiei copilului va fi rezultatul unui număr de persoane care până atunci nu avuseseră nicio contribuţie la crearea unor noi indivizi. Astfel, statul are un interes „parental” faţă de originile tuturor indivizilor născuţi cu ajutorul tehnicilor de reproducere asistată; clinica devine locul actelor procreative, iar medicii – actori implicaţi în obţinerea concepţiei. Importanta legătură simbolică dintre activitatea conjugală şi cea de procreare – alături de opoziţia, la fel de importantă, între actele făcute din dragoste şi cele făcute pentru bani – este ruptă. Ceea ce odată era un act care presupunea dragoste, intimitate şi discreţie este acum un act public, o tranzacţie comercială şi o procedură gestionată profesionist. În contextul reproducerii asistate, concepţia încununată de succes şi procreaţia au devenit realizări ale muncii de echipă şi ale mâinii de ajutor a tehnologiei.

Lipsa relativă de familiaritate

Copilul este considerat rezultatul natural al actului de procreare al părinţilor lui. În structura relaţiilor de rudenie euro-americane, copilul întrupează contribuţia egală a părinţilor lui, cu care este înrudit genetic. Aceasta este o „relaţie de sânge”. După cum spunea Schneider (1980), sistemul relaţiilor de rudenie este construit pe baza relaţiilor de sânge (substanţă corporală în comun) şi a relaţiilor juridice (căsătoria). Asistarea introduce o nouă ordine a lucrurilor care destabilizează acest temei fondator: şi anume, fenomenele naturale produse de tehnologie.

Astfel, embrionii dobândesc o importanţă aparte în disputele legale, în literatura medicală şi în media. Embrionii au devenit entităţi publice, obţinând o anumită protecţie legală şi devenind subiectul unei dezbateri publice fără sfârşit. Acest proces poate fi considerat un nou tip de dezbatere despre relaţiile de rudenie, în care diferitele zone de graniţă categoriale sau clasificatoare sunt disputate. Embrionul pare să fie un tip de entitate liminală în interiorul relaţiilor de rudenie (Franklin, 1993). În conformitate cu modul actual în care sunt definite relaţiile de rudenie, embrionul îndeplineşte toate criteriile necesare ale înrudirii. Înrudirea de sânge este dată de faptul că acesta este legat genetic de părinţii lui. Poate fi considerat legitim sau ilegitim în funcţie de circumstanţele conceperii. Poate fi considerat parte din relaţiile de rudenie şi datorită unei înrudiri mai simbolice: el este tot ceea ce fiecare dintre noi a fost cândva şi, în felul acesta, poate fi considerat un strămoş comun. Fenomenul acesta este universal, pentru toată omenirea, avem în comun acelaşi început, ca mici embrioni creaţi în urma procesului de fertilizare. Embrionul este uman, este o entitate şi, se spune, este un individ unic, care are în el însuşi potenţialul de a deveni „unul dintre noi”. Din aceste motive, se poate spune că embrionul nu este înrudit doar cu o anumită persoană, ci cu umanitatea în general.

Această relaţie liminală de rudenie pe care o avem cu embrionul poate fi comparată cu cea pe care o avem cu „rudele noastre cele mai apropiate care trăiesc încă”, cum ar fi cimpanzeii, cu care împărţim 98% din ADN. Înrudirea noastră cu ei este bazată atât pe asemănare, cât şi pe legături genetice (construite prin evoluţie, versiunea lungă a descendenţei şi a moştenirii şi, prin urmare, a înrudirii umane). Ea poate fi descrisă ca o relaţie de rudenie între specii (Haraway, 1994). Embrionul nu este departe de a fi o specie diferită de cea umană, în sensul că, deşi îndeplineşte anumite criterii care îl înrudesc cu aceasta, este totodată diferit, dacă îl raportăm la „noi”, pentru că este o entitate microscopică, care nu poate fi recunoscută ca persoană şi nici măcar ca fiinţă umană.

Embrionul este, astfel, o entitate cyborgică; venirea lui pe lume este şi organică, şi tehnologică. Deşi este complet uman (ce altceva ar putea fi?), este născut cu ajutorul ştiinţei, locuieşte în lumea atemporală de gheaţă a rezervoarelor de azot lichid şi se hrăneşte cu speciala (pura) cultură din vasul Petri. Pe de o parte, material de cercetare potenţial (obiect ştiinţific), pe de alta, cvasicetăţean (are drepturi legale) şi potenţial o persoană (subiect uman), embrionul dispune de o liminalitate cyborgică prin locul neclar pe care îl ocupă între ştiinţă şi natură.

Liminalitatea embrionului, aflat mereu între umanitate şi diferenţă, potenţial, dar nu încă, unul dintre noi, determină ca cercetarea embrionului să fie un spaţiu de contestare plin de pasiune. Aceste contestări oferă un tipar pentru definiţiile culturale despre ce înseamnă să fii o persoană şi despre ce anume creează o relaţie de rudenie: ele sunt dezbaterii de la sfârşitul secolului XX despre semnificaţia naturalului şi a omenescului. Argumentele fiecărei părţi sunt deja cunoscute. Cei care sunt în favoarea cercetării embrionare susţin că ea va aduce mari beneficii: remedii pentru boli şi alinarea suferinţei umane. Tot ei susţin că, în primele faze de viaţă, embrionul nu este o persoană. Împotriva acestei poziţii, cei care se opun cercetării embrionare susţin că e vorba de o ofensă la adresa umanităţii, o formă imorală de intervenţie.Această viziune poate fi susţinută de fundamente religioase, ştiinţifice sau morale. Argumentul feminist – care critică atât cercetarea embrionară, cât şi polarizarea omniprezentă a dezbaterii în conformitate cu poziţiile descrise mai sus – este că un embrion nu se poate dezvolta decât în interiorul corpului femeii. Un embrion aflat în afara corpului nu poate fi creat decât prin interferenţa cu corpul femeii şi, din această cauză, nu poate fi numit individ şi nu i se pot acorda drepturi civile fără să apară un conflict de interese între două persoane pentru acelaşi corp – o enigmă care zăpăceşte întreaga bază a libertăţii democratice liberale întemeiate pe ideile de autonomie şi integritate individuală. În Legea britanică a Fertilizării şi Embriologiei Umane [Human Fertilisation and Embryology Act], votul pozitiv al parlamentarilor s-a bazat pe un echilibru între presupusa necesitate şi reglementarea strictă. Legea urmează logica argumentului liniei primitive2 care, se spune, „va fi considerată ca apărând la 14 zile”; în acest „fenomen natural” a fost găsită distincţia între cercetarea permisă şi cea nepermisă. La fel ca „fenomenele naturale” din disputele asupra paternităţii, care sunt bazate pe analize de sânge sau pe amprentele genetice, argumentul liniei primitive face trimitere la autoritatea naturii într-un proces redundant. Simplul fenomen natural, în acest caz, este insuficient pentru a trasa o linie clară de demarcaţie, astfel încât o anumită perioadă de timp va funcţiona ca substitut. După exemplul „realizării” tehnologice a embrionului in vitro care ia locul fenomenului natural, soluţia legală le înlocuieşte pe amândouă. Prin urmare, fenomenul legal al celor 14 zile şi fenomenul tehnologic al existenţei embrionului în afara corpului înlocuiesc autoritatea cândva fondatoare a fenomenelor naturale ca bază pentru reglementarea problemelor referitoare la relaţiile de rudenie şi la paternitate/maternitate, care acum sunt prelungite pe tărâmul fertilizării şi al embriologiei.

Dintr-o perspectivă postmodernă, pierderea suferită prin amestecul fenomenelor naturale cu cele tehnologice nu ar trebui să însemne respingerea naturalului ca domeniu simbolic şi nici să presupună pierderea completă a autorităţii acestuia. Postmodernismul descrie pierderea unei credinţe, o criză de legitimitate, un colaps al autorităţii fondatoare. Are loc o schimbare de perspectivă asupra naturii, o construcţie care oferise un anumit nivel de încredere, care era o sursă a adevărului absolut. În confuzia observabilă în legea din jurul acestor fenomene naturale contestate se poate vedea o pierdere a încrederii în natură ca sistem de referinţă. Astfel, caracterului postmodern îi poate fi atribuită această pierdere specifică, dar nu şi falimentul general al credinţei în natură (care pare bucuroasă să sufere mutaţii fără discriminare).

Concluzii

Redefinirea reproducerii în funcţie de reproducereaasistată trebuie să fie înţeleasă prin referire la dimensiunea sa culturală specifică. Aici, aceasta a fost studiată prin folosirea unor exemple din locuri diferite, inclusiv reprezentările din media, dezbaterile publice şi procedurile parlamentare. Este clarcă are loc o serie întreagă de schimbări culturale. În primul rând, e vorba despre transformările la care este supus sensul conceptului „fenomen natural”, despre care am afirmat că,în bună măsură, şi-a pierdut autoritatea. Am arătat că tehnologia a devenit un fundament care a luatlocul ordinii naturale. Dar acest fundament este alunecos sau chiar antifundamental în el însuşi, din cauza promisiunii unor posibilităţi nemărginite. Postmodernismul este folosit ca un cadru analitic pentru examinarea acestui proces, pentru că el oferă mijloacele necesare pentru a vedea nivelul şi natura transformărilor culturale rezultate din reproducerea asistată. Aceste efecte au fost urmărite prin ceea ce antropologia recunoaşte, în mod convenţional, ca fiind cheia producerii de credinţe despre relaţiile de rudenie, statutul de persoană şi originile umane: procesul venirii pe lume sau conceperea.

Aceşti indicatori arată că o anumită perspectivă globală, cea proprie colaborării ştiinţifice internaţionale din domeniul reproducerii umane şi al geneticii, este locul central al producţiei culturale. Această imagine amplifică îngrijorările feministe nu doar în privinţa protejării „intereselor femeilor”, ci şi în cea a necesităţii de a stabili graniţe în jurul chestiunii puterii pe care o are tehnologia în reproducerea asistată. Analiza culturală explică, în parte, de ce este atât de dificil să evaluezi implicaţiile din acest domeniu cu posibilităţi nelimitate. În acelaşi timp, ea confirmă importanţa pe care o au, pentru feminism, cadrele culturale specifice prin care poate fi cuantificată, în mod adecvat, contestarea reproducerii, în forma reprezentărilor, imaginilor, semnificaţiilor şi simbolurilor. Dacă, pe de o parte, lărgirea şi dizolvarea politicilor reproductive în biopolitică şi micropolitică face ca munca feminismului critic să fie mai complicată, pe de altă parte, importanţa unor asemenea puncte de vedere devine şi mai evidentă, pentru că aceste preocupări ale feminismului de cursă lungă vin dintr-o zonă care produce anxietate publică pe scară largă. Pentru feminism, care consideră deja de multă vreme că biologia este un domeniu extrem de politic, apariţia şi dezvoltarea biopoliticii pe scena globală este o lărgire a unui teritoriu familiar şi o confirmare a redefinirilor feministe precedente ale politicului, făcute pentru a putea include şi naturalul, şi biologicul, şi geneticul. Să vedem natura dizolvându-se în cultură ar putea fi un omagiu ironic şi plăcut adus anilor de protest feminist împotriva tiraniei faptelor naturale care stabilesc „locul femeii”, doar că gaura neagră a asistării tehnologice nemărginite a luat deja locul acestei opoziţii. Dar, din nou, situaţia în care ne aflăm, de reproducători ai exact acelei culturi pe care urmărim să o contestăm, nu a fost vreodată altfel decât paradoxală.

Notă

A fost o plăcere şi un privilegiu să pot participa la simpozionul despre Politicile Reproducerii organizat de Fundaţia Wenner-Gren, pentru care am scris iniţial acest capitol. Mulţumirile mele sincere se îndreaptă către Rayna Rapp şi Faye Ginsburg, care au organizat o asemenea conferinţă, şi către Sydel Silverman şi stafful de la Fundaţia Wenner-Gren pentru ospitalitatea, amabilitatea şi eficienţa care îi caracterizează. Rayna Rapp mi-a dat o mână de ajutor la redactarea variantei finale pentru care îi sunt recunoscătoare. Participanţilor la conferinţă le mulţumesc pentru sprijin şi inspiraţie, la fel şi Donnei Haraway şi lui Marilyn Strathern, a căror operă continuă să facă parte integrantă din gândirea şi scrierile mele despre relaţiile de rudenie, cultură şi ştiinţele vieţii.

*In re Baby M, primul proces din Statele Unite despre statutul legal al mamelor-surogat. William şi Elizabeth Stern au încheiat un contract cu Mary Beth Whitehead, care urma să fie inseminată artificial cu sperma lui William Stern şi să renunţe la drepturile părinteşti în favoarea lui Elizabeth Stern. După naştere, Whitebread a hotărât să păstreze copilul, dar, în cele din urmă, tribunalul a acordat custodia lui William Stern ca tată şi drept de vizită mamei purtătoare.

1 În psihanaliză, momentul în care copilul surprinde sau presupune, după anumite indicii, actul sexual al părinţilor (n. t.).

* Exprimarea genetică este ansamblul proceselor biochimice prin care informaţia ereditară stocată într-o genă este utilizată în sinteza unor molecule funcţionale în celule (n.t.).

2 Aşa-numita „linie primitivă” este coloana vertebrală primitivă a embrionului, vizibilă la aproximativ 14 zile. Apariţia ei este considerată semnul diferenţierii ţesutului uman de ţesutul care va deveni placenta în cazul embrionului din primele faze de dezvoltare. Statul britanic, prin Legea Fertilizării şi Embriologiei Umane din 1990, a folosit apariţia liniei primitive ca marker biologic şi juridic după care nu mai pot fi făcute experimente pe embrion. În acelaşi timp, ea este limita propusă în Statele Unite pentru cercetarea permisă (adică finanţabilă) în conformitate cu ghidul dezvoltat pentru National Institutes of Health.

Jurnal de studii (post)umaniste