McKenzie Wark – Informaţia vrea să fie liberă (dar se află pretutindeni în lanţuri)

 Traducere de Daniel Clinci

© Taylor & Francis, Routledge & McKenzie Wark. All rights reserved.

Published initially in Cultural Studies, Vol. 20, No. 2-3, Abingdon, Routledge, 2006, pp. 165-183.

Reproduced courtesy of Taylor & Francis Ltd, http://www.tandfonline.com. 

Fiecare nouă etapă a proprietăţii private creează o nouă axă a conflictului de clasă. Dacă există două axe ale conflictului de clasă, două feluri de clase conducătoare, două feluri de muncă, de ce nu ar fi şi trei feluri? O nouă clasă conducătoare pe care eu o numesc clasa vectorialistă. În vreme ce proprietatea privată avansează de la terenuri la capital şi la informaţie, proprietatea însăşi devine tot mai abstractă. Problema proprietăţii, fundament al clasei, devine o întrebare pusă peste tot, despre tot. Clasa hackerilor provine din transformarea informaţiei în proprietate, în forma proprietăţii intelectuale, incluzând patente, mărci înregistrate, drepturi de autor, drepturi de publicare şi dreptul moral al autorilor. Există o diferenţă esenţială între clasa hackerilor şi clasa vectorialistă. Clasa vectorialistă nu produce nimic nou. Clasa hackerilor include pe oricine creează informaţie nouă, în orice mediu.

A doua natură vs. a treia natură

Jamie Kirschenbaum s-a alăturat departamentului de producţie de imagine al Electronic Arts (EA), o mare firmă de jocuri video, în 2003. În 2004, a intentat un proces împotriva companiei pentru neplata orelor muncite suplimentar. El a pretins că Electronic Arts i-a cerut să muncească 65 de ore pe săptămână, uneori el venind la muncă chiar şi şase sau şapte zile. Intensificarea activităţii – după cum este etichetată această muncă – se petrecea în jurul momentelor de deadline. El pretindea că asta se întâmpla tot timpul. Fiecare moment este o intensificare a activităţii.

Intensificarea era urmată uneori de perioade libere. EA a redus această perioadă liberă, care nu a fost niciodată codificată formal, la două săptămâni pentru fiecare proiect. Kirschenbaum a relatat că perioada sa liberă promisă a dispărut cu totul. În acel moment, a spus el, „ar fi fost fericit să petreacă o Zi a Muncii fără să muncească sau să ia o masă de 4 Iulie într-un alt loc decât cubul [cubicle] său, plăceri de care nu s-a mai bucurat de doi ani” (Stross, 2004). Toate acestea pentru 60000 $ pe an. Există, desigur, nişte stock options1, dar nu vei obţine mare câştig din ele. Şi, desigur, există îngheţată gratuită. Chiar şi un serviciu de spălătorie. Dar, de fapt, toate aceste beneficii există pentru a-i face pe angajaţii EA să intensifice activitatea.

Troy Stolle nu lucrează pentru Electronic Arts, ci în lumea pe care compania a creat-o – marele joc multiplayer Ultima Online. În acea lume, el este un fierar pe nume Nils Hansen, precum şi alte două personaje, un arcaş şi un magician. El a „cumpărat” proprietăţi şi a făcut o casă pentru personajele sale. Pentru a plăti pentru acestea, a trebuit să muncească în joc ca fierar, făcând săbii şi cămăşi de zale imaginare pentru a le vinde celorlalţi jucători. El trebuie să stea întruna la calculator, să apese pe dealuri pentru a extrage minereu, să apese pe furnal pentru a transforma minereul în lingouri, să apese iar pentru a transforma lingourile în arme, apoi să apese iar pe dealuri şi tot aşa. Probabil că nu e foarte diferit de ceea ce face Jamie Kirschenbaum, iar activitatea este destul de intensă, cu excepţia faptului că Troy Stolle plăteşte pentru acest privilegiu.

Stolle nu deţine mijloacele de a realiza obiecte digitale. El nu e un acţionar major al Electronic Arts. Deci trebuie să muncească în Ultima Online ca fierar pentru a plăti necesităţile vieţii digitale. Pentru a-şi plăti necesităţile din viaţa reală, inclusiv abonamentul la Ultima Online, Stolle munceşte ca tâmplar. După cum scrie Julian Dibbel (2003), „ia un moment de pauză, fă un pas înapoi şi gândeşte-te la ce se petrece aici: în fiecare zi, lună după lună, un om vine acasă după o zi întreagă de muncă repetitivă cu ciocanul şi cuiele pentru a-şi petrece o noapte întreagă de muncă repetitivă digitală cu ciocanul şi nicovala – şi plăteşte 9,95 $ pe lună pentru acest privilegiu. Rugaţi-l pe Stolle să explice chestia asta şi va avea răspunsul deja pregătit: «Păi, nu-i muncă dacă-ţi face plăcere.» Ceea ce, desigur, ne duce la întrebarea: de ce i-ar plăcea cuiva aşa ceva?”

Avem mai sus două ilustraţii ale vieţii şi timpurilor pe care eu le numesc a treia natură. Dacă a doua natură este producţia colectivă a unui mediu construit care creează o eliberare parţială de necesitate (Stolle tâmplarul), a treia natură este producţia colectivă a unui mediu de comunicare care încearcă să depăşească noile necesităţi impuse de relaţiile de clasă ale celei de-a doua naturi (Kirschenbaum graficianul). Dar a treia natură pare, de cele mai multe ori, a nu face nimic mai mult decât a reproduce caracteristicile celei de-a doua naturi într-o formă mai abstractă şi mai comună. Pe de altă parte, Kirschenbaum munceşte zi şi noapte pentru ca Stolle să poată munci zi şi noapte, producând şi reproducând o lume în care comunicarea nu reproduce nimic altceva decât munca nesfârşită şi lipsurile nesfârşite.

În cartea mea Manifestul Hackerului, am încercat să construiesc o teorie adecvată pentru munca şi viaţa cotidiană a acestei a treia naturi, în care fiecare proces social din a doua natură este dublat de un proces de comunicare care face mai mult decât să reprezinte a doua natură: o controlează. Aşa începe Manifestul Hackerului: „Un dublu bântuie lumea, dublul abstracţiei. Bogăţiile statelor şi armatelor, ale companiilor şi comunităţilor depind de el.” Abstracţia generalizată este proprietatea cheie a celei de-a treia naturi, contribuţia ei distinctivă la istoria lumii.

Dar a treia natură perpetuează, chiar dacă într-o formă cumva modificată, un refren foarte familiar: „Tuturor claselor le este teamă de această abstracţie persistentă a lumii, de care depind bogăţiile lor. Tuturor claselor, cu excepţia uneia: clasa hackerilor. Noi suntem hackerii abstracţiei. Noi producem concepte noi, percepţii noi, senzaţii noi, inventate din date brute. Orice cod inventăm, fie el limbaj de programare, limbaj poetic, matematică sau muzică, curbe sau culori, noi suntem cei care abstractizează lumi noi. Fie că ne considerăm cercetători sau autori, artişti sau biologi, chimişti sau muzicieni, filosofi sau programatori, fiecare dintre aceste subiectivităţi este un fragment al unei clase care devine treptat conştientă de sine ca atare (Wark, 2004, p. 002).

Marxism disco

Limbajul din Manifestul Hackerului poate fi recunoscut, parţial, camarxist, deşi poate că nu e clar în ce măsură. Marx se află din nou peste tot, e o figură canonică, în special în lumea de limbă engleză. Dar oriunde reapare el acum, de obicei vine ca un răspuns, ca o afirmaţie, mai degrabă, decât ca o problemă sau ca o întrebare. „Oamenii vor fi pregătiţi să accepte întoarcerea lui Marx sau întoarcerea la Marx cu condiţia să fie menținută tăcerea asupra dispoziției lui Marx de a acţiona, nu doar de a descifra” (Derrida, 1994, p. 32). Prin asta este trecută cu vederea una dintre problemele puse de Marx, cea referitoare la o practică. Ar putea fi şi altele.

Există multe „spirite ale lui Marx”, toate eterogene unele faţă de celelalte. Există un Marx francez, un Marx german, un Marx italian. El se modifică şi se adaptează la diferitele medii istorice. Acel Marx al cărui spirit am dorit eu să-l transmit este un Marx englez. Este acel Marx cititor al lui Locke, Hume, Smith, Ricardo şi Mill. Este acel Marx, pe scurt, al cărui proiect este critica economiei politice şi pentru care proprietatea este categoria centrală a gândirii, şi una utilă, dat fiind statutul ei la limita dintre cultural-politic şi tehno-economic.

De asemenea, acesta este un Marx pentru care tensiunea dintre economic şi politic este o chestiune-cheie. După cum scrie Slavoj Žižek: „Toate teoriile franceze (sau influenţate de francezi) ale Politicului, de la Balibar, prin Rancière şi Badiou, la Laclau şi Mouffe au ca scop […] reducerea sferei economice […] la o sferă «ontică» privată de demnitate ontologică” (Žižek , 2005, p. 75). Aceasta ar putea fi considerată următoarea problemă al lui Marx care este, în general, trecută cu vederea: chestiunea relaţiei dintre economic şi politic. Nu este suficient să sugerăm, pe bună dreptate, că politicul nu poate fi redus la economic. Inversa este, de asemenea, adevărată.

Marxismul politic sau „francez”, cum îl numeşte Žižek, se referă la acel marxism francez pe care englezii îl consideră un antidot la propriile lor studii culturale (Raymond Williams, Stuart Hall). Totuşi, el nu este chiar atât de îndepărtat de marxismul studiilor culturale engleze în sensul că a trecut în mod gradual dincolo de problema relaţiei dintre sfera economică şi cea politică. Amândouă pot fi considerate a fi ceea ce Simon Critchley numeşte cu îndrăzneală marxism disco, o „abordare care abandonează dimensiunile socio-economice prin reducerea întregii experienţe la modalităţi ale discursului, un gest care politizează marxismul cu preţul abandonării interogării capitalismului” (Critchley, 2005, 5:4). Ciudat în legătură cu marxismul disco este că, prăbuşind diferenţa în discurs, toate diferenţele sunt considerate echivalente din punct de vedere funcțional. Această mutare pregăteşte scena fie pentru întoarcerea noţiunii iacobine de „popor”, fie pentru articularea clasei pe diferenţele de rasă, gen şi sexualitate, unde fiecare dintre ele este un fel de diferență echivalentă la nivel discursiv.

Critchley sugerează că „se poate vorbi despre o multiplicare a actorilor de clasă în societate, despre societate ca fiind formată dintr-o ţesătură din ce în ce mai complexă de identificări de clasă, care devin şi mai complicate prin alte seturi de identificări, fie ele de gen, etnie, orientare sexuală sau orice altceva” (Critchley, 2005, 5:3). Aş dori să pun această problemă într-un mod uşor diferit. Marxismul disco nu ştie cum să gândească posibilitatea diferitelor feluri de diferenţă. El are de spus din ce în ce mai puţine lucruri interesante despre clasă – şi, cu certitudine, nu are nimic de spus despre locul clasei în care el însuşi este produs. Dacă nu ne mai uităm la procesul tehno-economic, ne vom găsi dansând pe un ritm hipnotic şi întrucâtva repetitiv de disco, în care capitalismul devine un mediu ubicuu şi oarecum fără caracteristici.

S-ar putea ca „multiplicarea actorilor de clasă” să nu însemne foarte multe. Transformările sistemului de clasă pot fi relativ simplu de identificat. Poate că odată cu apariţia celei de-a treia naturi, tehno-economicul funcţionează de aşa manieră încât dispersează experienţa clasei pe întreg terenul său. Trăim o transformare a celei de-a doua naturi în cea de-a treia, generată de ea şi care generează, la rândul ei, un nou teren al conflictului de clasă, unul care creează un nou spaţiu al posibilităţii pentru producţia unui nou tip de economie a bunurilor, dar care creează şi posibilitatea a ceva diferit de economia bunurilor.

Munca imaterială vs. muncă factorială?

În loc să ne uităm la marxismul disco, am putea privi către un fel de „marxism tehno”, în care tehno-economicul are o apariţie puternică, dar nu ca domeniu pre-discursiv la care să poată fi redus politicul. Mă voi referi în continuare la lucrările lui Michael Hardt şi Antonio Negri (în continuare, doar Negri) şi la cele ale lui Arthur Kroker şi Michael Weinstein (în continuare, doar Kroker), care provin din interpretările italiene şi, respectiv, germane ale lui Marx şi care funcționează în afara limitelor beat-ului disco.

Negri susține un nou concept de muncă, bazat pe transformările formei sale principale, ceea ce el numeşte „munca imaterială”: „Munca ce creează produse imateriale, cum ar fi cunoaştere, informaţie, comunicare, o relaţie sau un răspuns emoţional” (Hardt & Negri 2004, p. 108). Deşi nu neagă persistenţa continuă a muncii agricole şi a celei de producţie de bunuri, Negri afirmă că munca imaterială este acum „hegemonică în termeni cantitativi”. Această muncă este flexibilă, mobilă, deseori precară. Nu respectă vreo distincţie între muncă şi timp liber. Absoarbe ceea ce pe vremuri se numea „munca de femei” – menţinerea relaţiilor afective – în munca plătită.

Munca imaterială ține în foarte mare măsură de social. Mai degrabă decât a fi organizată de capital, munca imaterială se organizează pe sine. Mai mult, produsele muncii imateriale sunt sociale şi comune. Ea nu produce atât produse, cât relaţii. Proprietatea care rezultă este, şi ea, imaterială şi foarte socială. „[…] Exploatarea de sub hegemonia muncii imateriale nu mai înseamnă, în primul rând, exproprierea valorii, măsurate prin timpul de lucru individual sau colectiv, ci captarea valorii, care este produsă de munca cooperativă şi care devine din ce în ce mai comună prin circulaţia ei prin reţele sociale. Formele centrale ale cooperării productive nu mai sunt create de capitalist ca parte a proiectului de a organiza munca, ci apar din energiile productive ale muncii înseşi” (Hardt & Negri 2004, p. 113).

Pentru Negri, caracterul social al muncii imateriale intră în contradicţie cu forma sa de proprietate privată, „proprietatea imaterială”. „Atunci când comunicarea este baza producţiei, privatizarea împiedică imediat creativitatea şi productivitatea” (Hardt & Negri 2004, p. 185). De aici apar luptele complicate pentru deţinerea proprietăţii intelectuale, care încearcă să le atribuie indivizilor ceea ce este, de fapt, produs în comun.

Munca imaterială a devenit prea importantă pentru forma de proprietate în care se află. „Drepturile capitaliste la proprietatea privată sunt bazate pe munca individuală a producătorului, dar, pe de altă parte, capitalul introduce continuu forme de producţie mai colective şi colaborative; avuţia produsă colectiv de muncitori devine proprietatea privată a capitalistului. Această contradicţie devine din ce în ce mai extremă în mediul muncii imateriale şi al proprietăţii imateriale” (Hardt & Negri 2004, p. 188).

Totuşi, Negri nu discută prea mult despre calităţile neobişnuite ale comunicării ca formă de muncă. Dezvoltarea muncii imateriale reconstituie munca în general, formând baza faimosului concept al multitudinii, care este o categorie mai mult politică decât economică şi o chestiune legată mai degrabă de ceea ce ar putea munca deveni decât de ceea ce este ea. Abordarea lui Negri este optimistă cu privire la noile calităţi ale muncii, dar nu este foarte precisă din punctul de vedere al comunicării.

Lucrarea lui Arthur Kroker este mai puţin optimistă (Kroker & Weinstein 1994). Aceasta poate din cauza faptului că se concentrează mai mult pe transformările clasei conducătoare decât pe cele ale muncii. Kroker scrie cu disperare despre „consolidarea globală a corporaţiilor multinaţionale în reţele electronice înregistrate ca mărci, care nu domiciliază într-un loc geografic fix, dar care reprezintă numai un nod strategic în circulaţia circuitului digital”. Acest lucru produce ceea ce el numeşte „capitalism direcţionat [streamed] […] un vector dinamic populat de o multitudine globală de indivizi izolaţi din ce în ce mai conectaţi, împins înainte de curentele alternante ale avuţiei şi necesităţii” (Kroker 2004, p. 126).

Pentru Kroker, mutaţia procesului de producţie adusă de comunicare creează mai puţin o nouă clasă politică de jos, şi mai mult o nouă formă de dominaţie de sus: „[…] Politica virtualităţii aduce în existenţă o nouă clasă: o clasă fără o identitate colectivă anterioară. O clasă virtuală care, rupând-o cu modul de producţie (industrială), se dezvăluie rapid ca o clasă reprezentativă pentru forma bunurilor digitale. Clasa virtuală este globală, lichidă, interconectată, deţinătoare a controlului, substituibilă în ceea ce priveşte abilităţile de muncă tehnică, o clasă de specialişti ai sistemului nervos digital” (Kroker 2004, p. 128).

Dar Kroker este la fel de vag cu privire la clasa virtuală cum este Negri cu privire la multitudine. El vede clasa virtuală ca fiind compusă din agenţi ai finanţelor digitale, medii şi tehnologie, dar îi include ocazional şi pe web designeri şi pe alții care prestează diferite forme de muncă – chiar dacă în termenii lui Negri ar fi muncă imaterială.

Atât Negri, cât şi Kroker renunţă la analiza clasică marxistă a producţiei. Fără valoare de utilizare, valoare de schimb şi valoare surplus. Pentru Kroker, „noul mod de producţie – producţia digitală – aduce cu sine o nouă epocă istorică a puterii-cunoaştere, nu a puterii-muncă, a valorii virtuale, nu a valorii de schimb” (Kroker 2004, p. 129). Dar ambii au suspiciunea că munca şi clasa sunt categorii indispensabile.

Unde Negri vede noul regim de jos în sus, Kroker îl vede de sus în jos. El vorbeşte despre „munca factorială”, nu despre „munca imaterială”, a „reducerii noastre la inerţia rezervei” (Kroker 2004, p. 134). Ceea ce pentru Negri este autoorganizarea muncii prin comunicabilitatea ei recent descoperită, pentru Kroker este o adâncire a subordonării corpului la logica comodificării. Ei văd acelaşi lucru, poate, dar din puncte de vedere diferite, ajungând la concluzii opuse. Departe de a indica o nouă politică eliberatoare a multitudinii, Kroker conchide că „este posibil ca proletarizarea muncii-cunoaştere să fie abia la început” (Kroker 2004, p. 137).

Putem reflecta în acest punct la experienţele lui Troy Stolle şi Jamie Kirschenbaum. Pe de-o parte, angajatul EA, privat de mijloacele de producţie imediate prin industrializarea muncii digitale, se confruntă cu lupta clasică pe durata întregii zile de muncă. Pe de altă parte, pentru Stolle, chiar şi fostul său timp privat în afara muncii ia forma unei munci, o muncă pentru care el plăteşte şi din care nu primeşte nimic în schimb, cu excepţia valorii de recunoaştere.

Atât Negri, cât şi Kroker vorbesc despre înmulțirea conflictelor din jurul proprietăţii intelectuale. Kroker: „Proprietatea intelectuală […] este forţa motrice a formei bunurilor digitale” (Kroker 2005, p. 134). „Productivitatea biopolitică în ascensiune a multitudinii este subminată şi blocată de procesul aproprierii private” (Hardt & Negri 2004, p. 185). Dar cred că niciunul dintre ei nu înţelege cu adevărat cât de ieşită din comun este extinderea proprietăţii private şi în cazul produselor muncii intelectuale.

Clasa hackerilor vs. clasa vectorialistă

Teza mea nu este că munca s-ar fi schimbat, nici aceea că clasa conducătoare s-ar fi schimbat, ci că există o nouă clasă producătoare, dar şi o nouă clasă exploatatoare. Cred că proprietatea intelectuală este a treia etapă a abstractizării proprietăţii private. Prima a fost luarea în posesia a pământului şi ascensiunea economiei bunurilor agricole; a doua a fost formarea capitalului şi ascensiunea economiei bunurilor manufacturate. Cred că ne aflăm acum în pragul ascensiunii unei a treia etape a abstractizării proprietăţii. Aşa numita proprietate intelectuală, care se prezintă pe sine în continuitatea istoriei legii patentului, a dreptului de autor şi a mărcii înregistrate, nu are deloc legătură cu asta. După cum afirmă Lawrence Lessig (2004), a avut loc o ruptură față de tradiţie. Este vorba despre proiectul de transformare a unor drepturi, altădată negociate, în drepturi de proprietate privată.

Această nouă etapă a proprietăţii private creează o nouă axă a conflictului de clasă. Trebuie să ne amintim că au existat deja două axe ale conflictului de clasă, nu doar una. Prima a fost cea a conflictului cu privire la privatizarea pământului. I-a transformat pe ţărani în fermieri şi pe stăpânii feudali în ceea ce eu numesc clasa pastoralistă. Fermierii sunt deposedaţi de toate drepturile tradiţionale. Plătesc chirie în bani, nu în natură.

Transformarea ţăranilor în fermieri şi a stăpânilor în pastoralişti încă se mai desfăşoară şi azi. Conflictul de clasă cu privire la privatizarea pământului este încă forma dominantă de luptă de clasă în mari părţi ale Asiei, Africii şi Americii Latine. Dar acest conflict de clasă este împletit cu un altul, cel dintre capitalişti şi muncitori. Deci, dacă despachetăm categoria cumva anistorică a „capitalismului”, descoperim deja două axe ale conflictului de clasă şi patru clase care formează alianţe şi negociază unele cu celelalte pe parcursul a trei secole.

Dacă există două axe ale conflictului de clasă, două feluri de clase conducătoare, două feluri de muncă – de ce nu ar exista şi o a treia? Cred că Negri şi Kroker au dreptate atunci când insistă că ceva se schimbă, că forma bunurilor se modifică. Perspectiva mea diferă atunci când este vorba despre argumentarea faptului că nu munca se schimbă şi nici nu există o nouă clasă potenţial conducătoare, ci că există o întreagă nouă axă a conflictului de clasă, care plasează o nouă clasă conducătoare împotriva unei noi clase producătoare.

Noua clasă conducătoare este numită de mine clasa vectorialistă, mai degrabă decât clasa virtuală. Spre deosebire de Kroker, nu vreau să-i ofer inamicului pe tavă conceptul de virtual. La fel ca Negri, vreau să păstrez o teorie critică mai optimistă, îndreptată către viitor. Deci, vorbim despre clasa vectorialistă, numită aşa pentru că ea controlează vectorii prin care circulă informaţia. Informaţia poate fi considerată un concept tocmai pentru că poate fi cuantificată, valorizată şi deţinută.

Faptul că clasa vectorialistă a înlocuit clasa capitalistă în funcţia de clasă dominantă exploatatoare se poate vedea din forma pe care o iau corporaţiile de frunte. Aceste firme renunţă la capacitatea lor productivă, pentru că ea nu mai este o sursă de putere. Ele se sprijină pe o masă competitivă de contractori capitalişti pentru fabricarea produselor. Puterea lor stă în monopolizarea proprietăţii intelectuale – patente, drepturi de autor, mărci înregistrate – şi a mijloacelor de a le reproduce valoarea – vectorii de comunicare. Privatizarea informaţiei devine aspectul dominant, iar nu subsidiar, al vieţii comodificate. Klein: „Există o anumită logică a acestei evoluţii: mai întâi, un grup de producători transcend legătura cu produsele mundane, apoi, cu marketingul ridicat la nivelul central al afacerilor, ei încearcă să schimbe statutul social al marketingului ca întrerupere comercială şi să-l înlocuiască cu o integrare fără cusur” (Klein 2000, p. 35).

Când proprietatea privată avansează de la pământ la capital la informaţie, proprietatea însăşi devine mai abstractă. Capitalul ca proprietate eliberează pământul de fixarea lui spaţială. Informaţia ca proprietate eliberează capitalul de fixarea lui într-un obiect particular. Această abstractizare a proprietăţii face ca proprietatea însăşi să fie ceva mai deschisă la inovare accelerată – dar şi la conflict. Conflictul de clasă fragmentează, dar se insinuează în orice relaţie care devine relaţie de proprietate. Chestiunea proprietăţii, baza clasei, devine întrebarea pusă peste tot, despre tot. Dacă „clasa” pare absentă pentru apologeţii timpului nostru nu este din cauză că ea a devenit doar o altă idee într-o serie de antagonisme şi articulaţii, ci dimpotrivă, pentru că a devenit principiul structurant nerecunoscut al celei de-a treia naturi care organizează jocul identităţilor ca diferenţe.

Clasa hackerilor apare din transformarea informaţiei în proprietate, sub forma proprietăţii intelectuale, inclusiv patente, mărci înregistrate, drepturi de autor, drepturi de publicare şi drepturi morale ale autorilor. Clasa vectorialistă încearcă din răsputeri să curteze ideologic clasa hackerilor, insistând asupra complementarităţii esenţiale dintre proprietatea informaţiei şi producţia de informaţie nouă. Aceasta îi poate face pe unii, cum ar fi Kroker, să şteargă distincţia dintre clasa hackerilor şi clasa vectorialistă. Se pot recunoaşte contururile acestei ideologii în fetişizarea antreprenorului şi a tehnologiei, unde întreaga chestiune a muncii este ignorată sau sublimată într-un discurs despre „creativitate”, despre munca văzută ca joacă, despre joaca văzută ca muncă. Însă după cum arată cazul lui Kirschenbaum, hackerii şi vectorialiştii sunt departe de a avea un interes comun.

Există o diferenţă esenţială între clasa hackerilor şi clasa vectorialistă. Hackerul inventează, produce o nouă cunoaştere, o nouă cultură, o nouă ştiinţă – dar nu deţine mijloacele de a realiza valoarea a ceea ce creează. Clasa vectorialistă nu produce nimic nou. Funcţia ei este de a face ca totul să fie egal, de a comodifica noul. Ea deţine mijloacele de a realiza valoarea noului. Hackerul ajunge să-şi vândă munca, într-un fel sau altul, clasei vectorialiste. Proprietatea intelectuală, în timp ce este prezentată ca apărarea drepturilor producătorilor noului, este de fapt legată de menţinerea drepturilor, dar nu ale producătorilor, ci ale deţinătorilor informaţiei.

Clasa hackerilor include pe oricine creează informaţie nouă, în orice mediu. Îi include nu numai pe muzicieni, scriitori şi regizorii de film, ci şi pe chimişti, biologi, filosofi – oricine produce informaţie nouă – inclusiv pe teoreticienii marxişti şi postmarxişti. Produsele muncii hackerilor pot fi mai diferenţiate decât cele ale muncii proletarului sau ale fermierului, dar forma bunurilor le face egale. X cuvinte din cartea mea sunt egale cu Y piese de pe albumul tău, sunt egale cu Z bani din drepturi de autor pentru patentul tău. Pentru clasa vectorialistă, toate aceste lucruri sunt numai o parte a unui portofoliu al proprietăţii intelectuale care constituie, în aceste vremuri, o parte substanţială a „activelor” unei companii.

Informaţia vrea să fie liberă

Clasa hackerilor produce informaţie nouă; clasa vectorialistă o transformă în proprietate privată. Informaţia este un lucru straniu, la fel de subtil teologic cum era bunul pentru Marx. Ea are o proprietate ontologică ciudată. Informaţia nu este niciodată imaterială. Informaţia nu poate să nu fie incarnată. Ea nu are o existenţă în afara materialului. Nu este un ideal, o fantomă, un spirit. (Deşi ar putea să dea naştere la aceste lucruri ca mistificări…) Totuşi, relaţia informaţiei cu materialul este radical contingentă. Această contingenţă poate fi realizată abia acum. Apariţia digitalului este realizarea, în fiecare sens al cuvântului, a relaţiei arbitrare dintre informaţie şi materialitatea sa, în care relaţia arbitrară a semnificantului cu semnificatul este doar un caz special.

Viaţa cotidiană confirmă acest lucru. Aş putea să fac o copie a acestui text, iar informaţia din el, sau potenţialul de informaţie din el, ar fi în posesia ta pe un CD. Şi totuşi, ar fi încă „aici”, pe hard-drive-ul meu. Nu-i ciudat? Faptul că eu posed informația nu te privează pe tine de ea. Orice ar fi informaţia, ea scapă graniţelor vreunei materialităţi specifice. Aceasta este promisiunea sa ontologică unică, acum pe deplin realizabilă în digital.

Informaţia are, prin urmare, cel puţin o proprietate foarte ciudată. Poate eluda penuria. Şi această proprietate o face să pună probleme celuilalt fel de proprietate – proprietatea privată – care se bazează pe menţinerea penuriei. Informaţia este ceea ce economiştii numesc „bun non-rival” – un termen care este, clar, un oximoron. Informaţia aduce nu numai o provocare intelectuală, ci şi una istorică pentru gândirea economică. Provocarea constă nu numai în a gândi ce anume ar mai putea fi ea, ci şi în a practica producerea şi reproducerea informaţiei.

Noile proprietăţi ontologice pe care informaţia le introduce în lume aduc cu ele, ca reacţie, noi feluri de relaţie de proprietate, în sens legislativ – ceea ce numim acum „proprietate intelectuală” – un alt oximoron. După cum înţeleg eu, proprietatea intelectuală se dezvoltă din, dar este diferită de patente, drepturi de autor şi mărci înregistrate. Proprietatea intelectuală este tendinţa de a transforma drepturi negociabile social în drepturi de proprietate privată. Enorma ascensiune a discuţiilor despre proprietatea intelectuală provine din contradicţia dintre potenţialul nou-realizat al informaţiei de a evada din lipsuri şi cei care au interesul de a o băga la loc între limitele pe care penuria şi bunul le impun.

Forma proprietăţii ontologice a informaţiei este, în aceeaşi măsură, produsă social, pe cât este şi o formă a proprietăţii juridice. Întrebarea este cum şi de ce aceste două sensuri ale „proprietăţii” au intrat în conflict. Întrebarea este de ce, dacă „informaţia vrea să fie liberă” în sens ontologic, este „pretutindeni în lanţuri”, în sens juridic (Wark 2004, p. 126). Venind dintr-o anume zonă a tradiţiei marxiste, nu pot să nu observ că legea este suprastructurală, reactivă şi, mai presus de orice, este un teren pe care se negociază interesele de clasă. În special, sunt interesat de lege ca teren în care interesele succesive ale clasei dominante reuşesc să facă tranziţia de la un mod de producţie la altul. Asta poate suna „vulgar”, dar poate că în acest caz vulgară este realitatea situaţiei, nu teoria.

Dacă clasa capitalistă a găsit că e folositor ca informaţia să rămână relativ liberă, în interesul dezvoltării producţiei şi a consumului ca întreg, clasa vectorialistă insistă asupra aplicării unor drepturi stricte de proprietate privată asupra informaţiei. Forţele relative ale acestor două clase dominante rivale pot fi evaluate privind la stadiul legilor proprietăţii intelectuale. Preponderenţa intereselor capitaliste sau vectorialiste într-o firmă anume poate fi evaluată privind la politicile ei cu privire la aplicarea juridică şi tehnică a legii proprietăţii intelectuale. Locul unei anumite ţări în procesul de dezvoltare poate fi evaluat după modul în care răspunde cererilor din lumea supradezvoltată cu privire la aplicarea acordurilor internaţionale care se referă la aceste „drepturi”. Pe scurt: extinzând logica analizei de clasă, ar putea fi arătat cum, departe de a fi exilată la groapa de gunoi a istoriei, clasa este vie şi nevătămată în vremurile noastre, chiar dacă în forme pe care abia acum începem să le denumim.

Putem înţelege obsesia de a aplica legea proprietăţii intelectuale în termeni de clasă; este vorba despre interesele unei clase dominante emergente. Putem înţelege, apoi, ideologiile informaţiei ca proprietate. James Boyle (1996) sugerează că există o tensiune între ideea de maximizare a „eficienţei” economiei ca întreg şi producţia de „stimulente” pentru creatorii/deţinătorii de informaţie. Pentru a fi „vulgar”: schimbarea de la prima la a doua este schimbarea de la gândirea capitalistă la cea vectorialistă cu privire la locul informaţiei în economie, de la periferie la centru. Dar ce este şocant este că, în ciuda coerciţiei juridice şi ideologice, informaţia tot vrea să fie liberă. Proprietăţile ei legale intră în conflict cu proprietăţile ei ontologice. Deci, pe de-o parte, vedem încercări din ce în ce mai viguroase de a scoate în afara legii distribuţia liberă a informaţiei; pe de altă parte, observăm persistenţa file-sharingului şi a pirateriei. Cum putem interpreta această tensiune?

Acesta este punctul în care se poate reinventa un fel de teorie critică. Teoria critică este cea care nu gândeşte doar în termenii realului, ci şi în cei ai virtualului. Virtualul ar putea fi înţeles ca fundament al posibilităţii, dar al „posibilului” în cel mai material sens. Această teorie critică ar putea începe prin a spune că poate această tensiune cu privire la informaţie înseamnă că am descoperit, în sfârşit, punctul în care putem scăpa de penuria materială şi de toate economiile penuriei. Poate că am descoperit domeniul în care să realizăm o anume promisiune „utopică”: „fiecăruia după nevoi; de la fiecare după posibilităţi”.

Asta cred eu. Şi nu cred că sunt singurul. Există, după cum a observat acum mult timp Marcel Mauss, un instinct latent de clasă conform căruia toate produsele ştiinţei şi ale culturii ar trebui să le aparţină oamenilor ca ceva deţinut în comun, cu adevărat în comun. Mauss: „Se preferă să se spună că ele sunt produsele minţii colective la fel de mult cum sunt ale minţii individuale. Toată lumea doreşte ca ele să ajungă în domeniul public sau să intre în circulaţia generală a bunurilor cât mai repede posibil” (Mauss, 1990, p. 67). Publicul nu „piratează” proprietatea altcuiva. El doar nu recunoaşte ca legitimă noua închidere a informaţiei în proprietatea privată.

File-sharingul este o mişcare socială, dar după nume nu este recunoscută ca atare. Rar se descrie pe sine ca mişcare socială, dar nu cred că asta e ceva ieşit din comun. La fel, cred că relaţia darului în cultură şi în cunoaştere a fost vie şi nevătămată şi a rezistat procesului de comodificare secole întregi. Abia acum şi-a găsit un aliat în mijloacele digitale de reproducere a informaţiei, astfel că posesia cuiva poate însemna posesia tuturor. Tehnicitatea care face posibilă abstragerea informaţiei din substratul ei material nu este doar chemarea întru fiinţă a ceva ce poate fi capturat de regimul valorii economice sau al jurisdicţiei legale, ci şi a ceva ce le scapă.

Ceea ce ne aduce înapoi la clasa hackerilor. Dacă există un schimb al darurilor care funcţionează între oameni, producătorii de informaţie vor lua partea acelor oameni sau vor lua partea clasei vectorialiste? Aceasta este întrebarea vremurilor noastre. Aceasta este miza luptei dintre principiul „informaţia vrea să fie liberă” şi toate discuţiile ideologice despre „stimulente” versus „eficienţă” şi alte încercări de a nega natura ontologică radicală a informaţiei înseşi. Clasa hackerilor are de făcut o alegere. Fie ia partea clasei vectorialiste, fie realizează că proprietatea intelectuală îi apără pe deţinători, nu pe producătorii de informaţie. Şi cine – pe termen lung – ajunge să deţină informaţia? Aceia care deţin mijloacele de producţie, mijloacele de a-i realiza valoarea. Mişcarea ideologică este de a şterge distincţia dintre producător şi deţinător, dar în realitate hackerul, ca şi muncitorul şi fermierul, îşi vinde produsul muncii sale celor care deţin mijloacele de a-i realiza valoarea.

După cum ştim noi, cei de la periferie: comodificarea a fost întotdeauna globală. „Globalizarea” nu este nimic nou – poate exceptându-i pe cei din lumea supradezvoltată care au început să-i simtă efectele abia acum, odată cu prăbuşirea statului corporatist sau fordist şi a compromisului de clasă keynesian între capital şi muncă. Dar cred că ascensiunea clasei vectorialiste ne oferă o imagine asupra formei pe care a luat-o globalizarea formei bunurilor la sfârşitul secolului XX.

Clasa vectorialistă este cea care produce mijloacele pentru stabilirea unei diviziuni globale a muncii. Ea dezvoltă procesul de producţie vectorială, în care informaţia este separată de forma sa materială, permiţând materialităţii producţiei să fie separată spaţial de informaţia care îi guvernează forma. Şi astfel ne alegem cu noua diviziune globală a muncii, în care vechile firme capitaliste ale lumii supradezvoltate devin firme vectorialiste prin renunţarea la capacitatea de producţie. Manufactura devine specialitatea lumii subdezvoltate; lumea supradezvoltată administrează mărci, foloseşte patente şi impune drepturi de autor. Schimbul inegal nu se mai desfăşoară între o economie capitalistă în nord şi una pastoralistă în sud, ci între o economie vectorialistă în nord şi o economie capitalistă în sud. Dar vectorialul merge şi mai bine: amestecă spaţii cândva relativ omogene economic în diverse state-naţiune. Putem găsi lumea subdezvoltată acum şi în Mississippi, iar lumea supradezvoltată în Bangalore.

Acest proces este complex şi contradictoriu. Paradoxul timpurilor noastre este că atât privatizarea informaţiei, cât şi expansiunea comunelor informale se întâmplă în acelaşi timp. Ceea ce ne dă speranţă este fragilitatea poziţiei vectorialiste, care merge împotriva proprietăţilor ontologice ale informaţiei şi care îşi poate proteja interesele numai prin intensificarea nivelului de coerciţie legală. În timp ce pământul se pretează la „monopolul natural” şi la extracţia de rente, acest proces devine din ce în ce mai dificil odată ce proprietatea devine mai abstractă. Şi acum ajungem la cel mai fragil monopol al economiei vectoriale. Mijloacele de a produce şi reproduce informaţia pe care ea le creează sunt forţele propriei sale destructurări.

Există un model alternativ atât pentru comodificarea absolută a informaţiei, cât şi pentru pirateria ei. (Pirateria, la urma urmelor, este doar inversarea dictonului lui Proudhon, „proprietatea este furt” – ea face din furt proprietate.) Alternativa este economia darului. După cum afirmă John Frow (1997), darul nu este un stadiu pur, armonios, ideal, care să existe dinaintea bunurilor, ci este dublul necesar al bunului. Dar eu cred că ascensiunea digitalului deschide posibilitatea nouă ca darul să se distanţeze de bunuri. Ceea ce se poate crea, pe Internet, de exemplu, este o relaţie abstractă a darului. Dacă darul tradiţional implica întotdeauna o persoană care dăruieşte şi una care primeşte, cunoscute una alteia, care se obligă una pe cealaltă, darul abstract nu mai include o astfel de obligaţie specifică. Darul este invocat ca ceva abstract. Acesta este potenţialul încă nerealizat al celei de-a treia naturi.

Acest sens abstract al economiei darului mi se pare că aduce la lumină o etică – o etică a hackerului. Ca teoria critică să poată rezista tentaţiei de a deveni teorie ipocrită [hypocritical theory], ea trebuie să se ocupe de propriile sale mijloace de producţie şi distribuţie. Politica hackerilor înseamnă participarea şi încercarea de a construi, atât tehnic, cât şi cultural, relaţii abstracte ale darului, în care informaţia nu doar să vrea să fie liberă, ci să poată deveni liberă.

Ontologia spectrului vs. spectrologia spectacolului

[…] cum este posibilă rezistenţa intelectuală? Este ea dezirabilă? Este rezistenţa însăşi cel mai fericit răspuns la capitalismul târziu? Nu este prea reactivă, în sens nietzschean? Nu ar trebui să încetăm opoziţia reactivă faţă de capitalism şi să încercăm să gândim printr-un fel de afirmaţie activă a enormei sale energii creatoare şi distructive? Nu ar trebui, ca teoreticieni călători şi profesori invitaţi prin lume, să încercăm să prindem valul capitalismului târziu într-un fel de parodie parazită prost plătită a dezlocuirilor deteritorializante ale capitalismului târziu, ai cărui agenţi stau lângă mine în avion (ei citesc Business Week, eu citesc Guy Debord), în speranţa că enorma energie creativă şi distructivă a capitalismului târziu se transformă în cyber-revoluţie?

(Critchley 1999, p. 139)

Un manifest al hackerului oferă un da calificat tuturor acestor întrebări şi încearcă să plece în direcţia a ceea ce Critchley consideră a fi pericole. În primul rând, acest gen de gândire este o fantezie vegetativă, reieşită din munca în colaborare a lui Deleuze şi Guattari, şi se împrăştie rapid pe Internet. E un fel de manie. Sunt câteva lucruri de spus despre manie, totuşi, dacă o concepem ca alterul reprimat al liniştii înnegurate a gândirii post- sau pseudostângiste. Un acces de manie poate fi o corecţie târzie. Personal, m-am săturat să încerc întotdeauna să „rezist” la orice.

„Filosofia începe cu dezamăgirea” (Critchely 2005, 1:1). S-ar putea spune că, în mod tradiţional, începe cu mirarea faţă de ceea ce este. Ca o corecţie, Critchely sugerează că filosofia începe cu o dezamăgire faţă de ceea ce nu este. Dar a treia cale este că ea începe cu o bucurie faţă de ceea ce ar putea fi, faţă de ceea ce ar putea fi posibil. Aceasta este starea de spirit a Manifestului hackerului. Şi poate că trebuie să fim un pic maniaci pentru a avea ceva de care să fim dezamăgiţi.

O manie a „afirmării active” a economiei bunurilor ca „enormă energie creativă şi distructivă” nu are nevoie să fie economistă. Se poate referi la o lectură mai productivă a faimoasei diagrame a „marxismului vulgar” despre baza tehno-economică care determină suprastructurile sale legale, politice şi culturale. De fapt, suspectez că respingerea oricărei versiuni a determinismului economic este noua vulgaritate. „Autonomia relativă” a politicului şi a culturalului a devenit o autonomie absolută, încăpând foarte bine şi în diviziunea muncii academice. De aceea vreau să mă întorc la proiectul gândirii bazei şi suprastructurii împreună, ca loc al problemei, iar nu al dogmei. Critchely: „Ce forţă are marxismul dacă dăm deoparte afirmaţiile sale materialiste despre viaţă, producţie, economie, practică şi istorie?” (Critchely 1999, p. 148).

O manie a „cyber-revoluţiei” nu trebuie să fie neapărat o teodicee, dar se poate referi la o modificare de fază a istoriei, la o transformare a planului în care se petrece viaţa cotidiană plină de evenimente. Nu sunt singurul care a intuit această schimbare de fază. A numi acest lucru „capitalism târziu” încă presupune ca iminent altceva-ul-timpuriu. Vreau să mut accentul de pe ceea ce trece pe ceea ce apare şi să dau noi nume – chiar dacă asta este doar o manie care apare atunci când citeşti Guy Debord la altitudini mari.

Deci, Un manifest al hackerului care, printre altele, este o relectură a lui Guy Debord şi Gilles Deleuze, iar prin ei o lectură a lui Marx. De ce Debord? Pentru că mi se pare, pentru a împrumuta o expresie, un fel de „orizont ne-transcendent” al gândirii. El prezintă cea mai viguroasă versiune a ceea ce Critchley (2005, 1: 3) numeşte „nihilism activ”, oferind o răsturnare completă a fetişismului bunurilor în termenii unei ontologii a nevoilor umane. Una dintre virtuţile sale este că nu a fost niciodată tentat de stalinism, troţkism sau maoism. Ca „teoretician călător”, a făcut autostopul. A observat devreme că „într-o lume unificată, nu se poate merge în exil” (Debord 1998, p. 47). Aceasta este o bună observație a ceea ce eu numesc a treia natură.

Debord oferă, într-o formă extremă, unul dintre cele trei moduri în care, potrivit lui Ernesto Laclau, se divizează tradiţia marxistă. Primul mod este „ontologic” şi accentuează reconcilierea societăţii cu sine însăşi odată ce toate reprezentările distorsionate sunt depăşite. Al doilea mod este cel „etic”. EL slăbeşte dimensiunea ontologică şi o subsumează unei idei etice normative. Există ceva din Derrida şi Critchley în acest mod. Al treilea mod este, probabil, „estetic” şi poate fi regăsit la Gramsci şi Sorel. După cum scrie Laclau, „ancorarea reprezentărilor sociale în fundamentul ontologic începe să se dizolve” (Laclau 1996, p. 80). Laclau aparţine acestui mod – marxism disco.

Dar dacă am regândi ontologicul nu ca pe ceva în afara reprezentării, la care să poată fi redus, ci mai degrabă să ne gândim la o ontologie a imaginii – o ontologie a „informaţiei” şi a expresiei sale? Acesta ar putea fi un mod de a citi Anti-Oedip de Deleuze şi Guattari. Ei nu atacă reprezentarea pentru a o reduce la o ontologie care este „pre-deconstructivă”. Mai degrabă este vorba despre o ontologie a producţiei de semne. Poate, pentru a varia termenii lui Critchley, ei practică un constructivism nihilist, care încearcă să se detaşeze de valorile dominante în loc să le răstoarne, pentru a face posibilă construcţia unei ontologii a posibilităţilor umane, prin „concepte care sunt aeroliţi, nu produse comerciale” (Deleuze & Guattari 1994, p. 11). Anti-Oedip preia pariul lui Nietzsche că „poate fluxurile nu sunt încă deteritorializate suficient, nu sunt decodate suficient”, că poate este posibil „să mergem mai departe” şi că „adevărul este că n-am văzut încă nimic” (Deleuze & Guattari 1984, p. 239). Problema lui Marx, înțeleasă astfel, nu este sfârşitul istoriei sau o teodicee pentru reconcilierea cărnii şi spiritului, substanţei şi semnului. Este problema modificării de fază. Când anume sare istoria de la un plan de posibilitate la altul?

Poate că este nevoie de un moment de manie pentru a întrevedea această posibilitate, dar ea există. Poate că schimbarea de fază la a treia natură deschide o anume virtualitate, o nouă relaţie între materialitate şi informaţia care o bântuie. Poate că este posibilă construcţia a ceva diferit de economia bunurilor pe terenul celei de-a treia naturi. Poate că deja se întâmplă. Într-adevăr, Un manifest al hackerului nu este una dintre acele cărţi-teorie cu o concluzie vagă de tipul „ce e de făcut?”. Practica există. Deja se face. E doar o problemă de identificare a noilor forţe ale schimbării sociale, de producere a unei analize care arată ce au ele în comun. Acesta este antidotul la dezamăgirea pe care o simt unii cu privire la cât de impenetrabilă este economia bunurilor. Critchley: „Dacă cineva ar găsi o cale de a depăşi capitalismul, atunci o corporaţie ar cumpăra atât drepturile de autor, cât şi pe cele distribuţie” (Critchley 2005, 5:4). Cunosc sentimentul – dar nu cred că lucrul acesta este inevitabil, iar invocarea proprietăţii intelectuale aici conţine „întrebarea” care precede acest „răspuns”.

„Un dublu bântuie lumea, dublul abstracţiei.” Ne amintim aici nu doar de spectrul lui Marx, ci şi de remarcabila lectură „spectrologică” a lui Derrida asupra lui Marx. Pentru Derrida, Marx combină spectrologia „simulacrului spectral” cu o ontologie pe care Derrida are curajul de a o descrie ca „pre-deconstructivă” (Derrida 1994, p. 170). După cum spune Critchley (1999, p. 150) despre lectura lui Derrida, „spectrul este apariţia inaparentului”. Este ceea ce scapă actului aprehensiunii. Acesta este un Marx derridean, unul care ar putea fi pus la lucru într-un mod foarte productiv. După cum remarcă Critchley (1999, p. 149), „logica spectralităţii s-ar putea lega de logica hegemoniei; adică, dacă se renunţă – şi trebuie – la «a-teodiceea» escatologică comunistă a contradicţiilor economice ale capitalismului culminând inevitabil cu revoluţia, atunci politica şi hegemonizarea politic-cultural-ideologică este indispensabilă pentru posibilitatea schimbării radicale.” Aici Critchley merge către conectarea lui Derrida cu al treilea mod marxist al lui Laclau.

Dar poate că aceasta nu este singura nuanţă de remarcat. Poate că primul mod nu este aşa de consumat precum ne lasă să credem Laclau. Poate că cealaltă întrebare ar fi cum anume produce actualul regim tehno-economic diferenţa spectrală. Şi, poate, putem să punem la lucru metafora bază/suprastructură în loc să o abandonăm. Ceea ce putem spune despre marxismul disco este că nu merge cu adevărat dincolo de metafora bază/suprastructură. Se ascunde de ea în suprastructuri. Poate că a venit momentul să regândim relaţia, printr-un concept de graniţă – conceptul proprietăţii.

Forma proprietății private este ceva ce nu aparţine strict nici bazei tehno-economice, nici suprastructurilor politice, juridice sau culturale. Este un spaţiu al traducerii unui limbaj – al preţului şi profitului, al salariilor şi pierderilor – în altul – de cazuri şi precedente, de statuturi şi poliţie. Este o graniţă de observat dacă dorim să înţelegem cum pot apărea noi relaţii de clasă. Pe de-o parte, sunt urmăriţi banii; pe de altă parte, este urmărită legea.

Ceea ce se întâmplă cu forma proprietăţii private este transformarea informaţiei în proprietate privată, un proces care consolidează statutul juridic al unei noi clase dominante, pe de-o parte, şi oferă relaţii în care noile forţe de producţie să fie angajate, pe de altă parte. Pe de-o parte, poate că se manifestă o logică a hegemoniei; pe de alta, o logică a producţiei care proferează noi poziţii de clasă care pot sau nu să negocieze şi să se alinieze în noi feluri.

Transformarea informaţiei în proprietate privată este o nouă codificare a „spectralului”, cel al informaţiei. Ea generează o nouă clasă producătoare, cea a hackerilor, producători ai noului, a ceea ce este capturat de proprietatea intelectuală. Aceştia sunt clasa care face „diferenţa care face o diferenţă” (Bateson 2000, p. 459). Nu contează că, din punct de vedere cultural, chimiştii nu au nimic în comun cu muzicienii sau programatorii sau filosofii. Forma proprietăţii intelectuale face ca tot ce producem să fie echivalent.

Proprietatea intelectuală produce o nouă clasă dominantă – clasa vectorialistă – care deţine mijloacele de a pune în valoare ceea ce produce clasa hackerilor. Şi uneori nimic mai mult. Conform Business Week, firmele vectorialiste nu doar că externalizează extracţia de materii prime şi producţia obiectelor, dar externalizează şi designul, folosind reţele vectoriale pentru a reduce valoarea muncii hackerului. „Cine va profita cel mai mult din această externalizare a inovării nu este clar încă. Dovezile timpurii sugerează că titanii occidentali de azi pot rămâne lideri prin orchestrarea reţelelor globale ale inovării. […] Este clar că o armată de ingineri angajaţi de o companie nu mai înseamnă că acea companie îşi poate controla destinul. În schimb, câştigătorii vor fi cei pricepuţi la administrarea creativității şi a competențelor […] în toată lumea” (Engardio & Einhorn 2005, p. 94).

Cu alte cuvinte, firma vectorialistă poate controla patente-cheie, drepturi de autor, o marcă recognoscibilă şi mijloacele logistice de a administra vectorii prin care informaţia este transformată în materialitate. Se poate dispensa de restul. Este cazul Viacom sau Nike, Merck sau Sony. Se întâmplă în multe sectoare industriale, iar efectele se văd atât în lumea subdezvoltată, cât şi în cea numită de Paul Gilroy supradezvoltată.

Până acum s-ar putea crede că aceasta este o poveste tristă, în care comodificarea îşi poate schimba forma, dar totuşi proliferează. Chiar dacă acceptăm că există noi clase formate în jurul noii forme a proprietăţii, experienţa clasei pare a fi devenit dispersată şi microscopică, aproape invizibilă. Şi, totuşi, transformarea informaţiei în proprietate are o caracteristică, iar aceasta se află în centrul Manifestului hackerului. Îi lipseşte necesitatea. Informaţia, spre deosebire de pământ sau capital, nu cunoaşte penurie. Forma proprietăţii a ajuns atât de abstractă, încât ambiţia sa este de a cuprinde exact ceea ce îi scapă.

Veţi întreba: de ce să vorbim despre informaţie şi nu despre discurs sau despre limbaj sau poate chiar despre spectral? Acest lucru ne aduce înapoi la tehno-economic. „Informaţia” apare în urma unei duble mutări. Pe de-o parte, tehnica digitală produce informaţie în calitate de concept, iar în acelaşi timp ea o eliberează de orice materialitate specifică. Odată ce informaţia este digitală, relaţia sa cu materialitatea devine contingentă, arbitrară. Ea trebuie să ia o formă materială, şi cu toate acestea poate trece oricând dincolo de incorporare. Pe de altă parte, această producţie a informaţiei o face disponibilă pentru comodificare, dar numai în măsura în care poate fi redusă la identitatea sa de obiect şi luată în posesia unui subiect. „Suprastructura” juridică intervine direct pentru a crea condiţiile necesare ca regimul bunurilor să se extindă în domeniul digital.

Nu este informaţia întotdeauna incorporată, contextuală, relaţională? Dacă suntem pregătiţi în domeniul umanismului sau în cel al ştiinţelor sociale, insistăm asupra acestei afirmaţii, ca un fel de tic nervos. Dar ce anume înseamnă că este incorporată, contextuală, relaţională? Aceasta este partea înfricoşătoare – informaţia ca atare, despre care ştim foarte puţine, chiar dacă acum este conţinută în forma juridică a proprietăţii şi a bunului, a auctorităţii şi deţinerii.

Şi cu toate acestea ne scapă. Deschideţi-vă laptopul, găsiţi o conexiune de bandă largă şi înghiţiţi cele mai recente festivaluri ale exploziilor şi curselor de maşini de la Hollywood. Copiaţi-vă CD-urile şi împărtăşiţi-le cu prietenii dumneavoastră. Plagiaţi câteva lucrări dacă tot sunteţi acolo. Electronic Arts – o firmă vectorialistă prin definiţie – le-a recunoscut angajaţilor ca Kirschenbaum timpul de lucru suplimentar, dar nu din cauza acţiunii în justiţie. O scrisoare de la „E. A. Spouse”, care detaliază dificultăţile vieţii cu cineva care munceşte pe durata punitivă cerută de companie, a apărut pe Internet şi a circulat – şi a circulat – aducând asupra companiei genul de putere foarte slabă, dar foarte distribuită, posibilă în a treia natură (Richel 2005). A treia natură este o lume a reţelelor, care face posibile noi forme ale economiei bunurilor, dar şi noi forme ale ceea ce Geert Lovink (2005) numeşte „notworking” – noi modalităţi de asociere.

Toate acestea ne lasă cu o ultimă întrebare de la Marx – întrebarea despre organizare, despre formele de asociere. Nu este vorba despre inventarea a ceva. Poate că hackerii au modalităţi de organizare, după cum sugerează exemplul E. A. Spouse. Poate că nu mai e vorba despre „proletari din toate ţările, uniţi-vă!”. Poate că o politică a hackerilor este mai mult o problemă legată de „lucrările lumii unite” (Wark 2004, p. 006). Alternativa la o etică a hackerilor, o politică a hackerilor, este clară în cazul lui Troy Stolle: muncim într-o lume în care informaţia este redusă la penurie şi plătim pentru privilegiul recunoaşterii care vine din obţinerea a ceva ce, în această lume a proprietăţii absolute, altul nu poate avea.

Bibliografie

Bateson, G., Steps To An Ecology Of Mind, University of Chicago Press, Chicago, 2000.

Boyle, J., Shamans, Software and Spleens, Harvard University Press, Cambridge, 1996

Critchley, S., Ethics, Politics, Subjectivity, Verso, London, 1999.

Critchley, S., Infinitely Demanding, manuscris nepublicat, 2005.

Debord, G., Panegyric, trans. J. Brook & J. McHale, Verso, London, 1998.

Deleuze, G. & Guattari, F., Anti-Oedipus, trans. R. Hurley, M. Seem, & H. R. Lane, Athlone Press, London, 1984.

Deleuze, G. & Guattari, F., What is Philosophy?, trans. H. Tomlinson & G. Burchell, Verso,London, 1994.

Derrida, J., Specters of Marx: The State of the Debt, the Work of Mourning, and the New International, trans. P. Kamuf, Routledge, New York, 1994.

Dibbell, J., „The Unreal Estate Boom”, în Wired, vol. 11, nr. 1, 1993.

Engardio, P. & Einhorn, B., „Outsourcing Innovation”, în Business Week, 21 martie 2005.

Frow, J., Time and Commodity Culture, Oxford University Press, Oxford, 1997.

Hardt, M. & Negri, A., Multitude: War and Democracy in the Age of Empire, Penguin Books, New York, 2004.

Klein, N., No Logo: No Space, No Choice, No Jobs, Harper Collins, London, 2000.

Kroker, A. & Weinstein, M., Data Trash: The Theory of the Virtual Class, New World Perspectives, Montreal, 1994.

Kroker, A., The Will To Technology and the Culture of Nihilism, Toronto University Press, Toronto, 2004.

Laclau, E., Emancipation(s), Verso, London, 1996.

Lessig, L., Free Culture, Basic Books, New York, 2004.

Lovink, G., „The Principles of Notworking”, http://www.networkcultures.org, Institute for Networked Cultures, Amsterdam, 2005.

Mauss, M., The Gift, Norton, New York, 1990.

Richel, M., „Fringes vs. Basics in Silicon Alley”, 9 martie 2005.

Stross, R., „When a Video Game Stops Being Fun”, New York Times, 21 noiembrie 2004.

Wark, M., A Hacker Manifesto, Harvard University Press, Cambridge, 2004.

Žižek , S., „The Lesson of Rancière”, în The Politics of Aesthetics, J. Rancière, Continuum, London, 2005.

 

1 Stock options se referă la practica unor companii de a permite angajaţilor să cumpere pachete de acţiuni ale companiei respective la preţuri preferenţiale (n.t.).

Jurnal de studii (post)umaniste