James R. Kincaid – Inventarea copilului și sexualitatea

 

 

Traducere de Cristina Stancu

Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „Inventing the Child – and Sexuality”, în James R. Kincaid, The Culture of Child Molesting, Duke University Press, Durham & London, 1998, pp. 51-72.

© 1998 James R. Kincaid. All rights reserved. Republished by permission of the copyright holder.

© Post(h)um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română

 

 

Dăruiește puțină dragoste unui copil și vei primi înapoi mult mai mult.

John Ruskin

Copiii sunt cam la fel de dulci ca șerpii coral și la fel de inocenți ca buștenii în sezonul de putrezire.

Unchiul meu, Raymond

Noi suntem lumea, / Noi suntem copiii, / Noi suntem aceia/ Care vor face totul mai bine.

Michael Jackson și Lionel Richie

 

 

Nu sunt primul care spune că atât copilul, cât și sexualitatea modernă s-au născut abia acum vreo două sute de ani, dar nu mulți au observat că, în entuziasmul de a aduce pe piață aceste două noi produse, ele au ajuns să se amestece. Unul a fost cumva introdus în celălalt, iar asta nu trebuia să se întâmple. În ciuda protestelor oficiale zgomotoase referitoare la inocența copiilor, strămoșii noștri victorieni au reușit să facă în așa fel încât conceptul lor de erotic să depindă de copil, la fel cum și ideea lor de copil era bazată pe noțiunea lor de atracție sexuală. Încă de atunci trăim, nu chiar așa de bucuroși, cu rezultatele confuziei lor prostești.

 

Copilul nou

 

Cei interesați de inventarea sexualității ultimului secol îl pot consulta pe Michel Foucault; eu mă voi concentra pe fabricarea copilului modern, cealaltă jumătate a problemei noastre. Conform unui grup fascinant și controversat de istorici constructiviști, condus de Phillipe Ariès, mai nimic din ceea ce seamănă în vreun fel cu „copilul” nostru nu a existat înainte de secolul al XVII-lea, conceptul modern de copil, precum și această categorie socială și biologică neînflorind cu adevărat până în secolul al XVIII-lea. Și înainte de asta, existau, desigur, oameni mici; dar diferența dintre ei și cei mari nu era marcată foarte clar, și era, în mare, în rarele ocazii când se lua act de ea, o diferență stabilită în termeni economici: un copil a încetat să mai fie copil atunci când a intrat pe piața muncii, deseori destul de devreme, chiar și la cinci sau șase ani.

Această teză nu a rămas necontestată, dar dacă ne gândim la ea, mai degrabă, ca la o perspectivă modernă iluminată, și nu ca la o descriere exactă a trecutului, ideea copilului inventat poate fi utilă. Cu alte cuvinte, nu este vorba despre ce erau sau nu erau copiii în trecut, ci despre cum vedem acel trecut, despre ce putem găsi în el prin lentilele noastre moderne. Din această perspectivă, putem vedea că copilul modern ia formă, despărțindu-se gradual de adult până când ajunge aproape un străin [alien], de necunoscut, și nu chiar real.

Copilul romantic, creat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, a fost injectat cu o mulțime de calități – naturalețe, inocență, divinitate, pur și simplu – care puteau fi apreciate atunci. Dar pentru scriitori ca Rousseau și Blake, „copilul” era, de asemenea, și o puternică armă politică și filosofică împotriva scepticismului și raționalismului secular. Copilul lor era un far călăuzitor pentru om, nu un străin; o mustrare pentru corupția noastră, în mod cert, și superior nouă în multe feluri, dar nu un străin. „Copilul este tatăl Omului”, iar noi nu vom putea rupe niciodată această legătură ombilicală, indiferent cât de mult ne-am îndepărta de căminul nostru ceresc.

Acea legătură a fost, totuși, ruptă spre sfârșitul secolului, în timp ce acest copil nou a evoluat într-o specie diferită. Straniu, misterios, de neînțeles, adevăratul copil modern cu a fost – și este – atât radios, cât și straniu de respingător, obiect al lingușirii și a unui resentiment nu chiar atât de secret.

 

Inocență binecuvântată

 

Așa cum am menționat în Introducere, acest copil romantic era, în mare, o inversare a virtuților iluministe și, tocmai de aceea era ciudat de vid încă de la început: necorupt, nesofisticat, neiluminat. Copilul era cel fără de multe lucruri, lucruri fără de care îi era mai bine, s-ar presupune, dar, totuși, în mod ciudat deposedat și lipsit de conținut [eviscerated], fără prea multă substanță. În timp ce ne-am predat încet-încet iluziei colective că copilul este o categorie biologică, am reușit totuși să păstrăm acea categorie deschisă pentru a o putea interpreta așa cum avem chef. I-am făcut pe copii, în funcție de nevoile istoriei și de toanele noastre, sălbatici și păcătoși, dar le-am păstrat în același timp inocența, o calitate de care noi părem să avem mai multă nevoie decât ei.

Inocența seamănă mult cu aerul din cauciucuri: nu poți face prea multe cu ea în afară de a o pierde. Mai mult, nu valorează deloc mare lucru. Inocența te face vulnerabil, te face să ai mare nevoie de protecție, iar acesta este unul dintre motivele pentru care adulților le place ca ea să existe în ceilalți. Totodată, ea seamănă foarte mult cu indecența naturală, ceea ce reprezintă un alt motiv. La început, pentru romantici, inocența nu era legată doar de Dumnezeu, ci și de simpatiile active și de iubirea primară; dar, de-a lungul secolului al XIX-lea, va deveni tot mai mult un fel de nulitate pasivă, un punct pur, legat în mod ciudat de opusul lui, depravarea.

Inocența era un concept atât de pur în secolul al XIX-lea încât am putea fi uimiți de diferența dintre copilul adorabil din literatură – mica Alice sau Oliver Twist sau Dick Zdrențărosul[1] – și coșarii care mureau de cancer testicular, copiii mutilați din fabrici, copiii izgoniți, lăsați să vagabondeze pe străzi și să își vândă corpurile la bucată. Nu ar trebui să fim surprinși, de fapt, de vreme ce și noi am ridicat ideea de inocență până în stratosferă și nu avem de căutat prea departe pentru a găsi contraste similare între declarațiile noastre duioase și realitatea brutală. Poate că felul în care am idealizat „copilul” ne face indiferenți la majoritatea copiilor, chiar și la cei ale căror mizerie și suferință ne ajung sub ochi. Sau poate că am saturat atât de mult ideea de inocență cu atracția erotică încât acum idealizăm pentru a evita să ne dăm seama de ce am făcut.

 

Inocența erotică

 

Conform gândirii tradiționale despre căsătorie ca uniune a virginilor, acumularea de inocență a fost promovată și protejată de promisiunea risipirii sălbatice – un model economic de tipul păstrează pentru a risipi. Nu e de mirare că inocența în sine pulsa atracție sexuală. Poate că acest model cultural este acum slăbit de revoluția sexuală și de tiparele mereu în schimbare ale comportamentului sexual, dar nu abandonat. De asemenea, se poate ca revoluția sexuală să ne fi făcut să ne agățăm, mai disperați ca oricând, de vechile mituri înflăcărate din jurul inocenței și, astfel, să legăm ideea de inocență de copiii noștri într-un mod și mai isteric. Confruntați cu ușurința crescândă la acces și cu frecvența activității sexuale printre tineri, dar și cu eșecul evident al educației tradiționale, se prea poate, la fel de bine, să fi mutat inocența într-un mod decisiv și mai în urmă, la cei mai tineri, din ce în ce mai tineri. Alături de inocență, i-am încărcat cu toată ispita ei sexuală.

Dacă e așa, am agravat problema care era acolo de la început: erotizarea unui produs care era scos pe piață ca lipsit de eros. La început, nu aceea era definiția copilului; dar, cu timpul, ideea de inocență și ideea de „copil” au devenit dominate de sexualitate – sexualitate negativă, desigur, dar tot sexualitate. Inocența a fost construită pentru a însemna puțin mai mult decât virginitate cuplată cu ignoranță: copilul a fost, drept urmare, ceea ce e inocent: specia incapabilă de a practica și de a incita la sex. Ironia nu e atât de greu de văzut: definirea doar prin negație aduce înaintea noastră, în mod irezistibil, tocmai ceea ce încearcă să interzică. Este siguranța rețetei alchimice pentru transformarea plumbului în aur: doar adaugă apă și nu te gândi la cuvântul rinoceri.

 

Freud și copilul latent

 

Copilul a fost, astfel, sexualizat din plin cu mult înainte de apariția lui Freud, care, așa cum am spus, doar a uns mecanismele pe care le dezvoltasem pentru a face față inocenței sexualizate, adică a erotizării copilului, pentru ca apoi să negăm că am făcut-o. Descoperisem, de fapt, beneficiile adoptării poziției că un copil sexualizat era un mister pentru noi, și o monstruozitate, de vreme ce noi, în acord cu propria natură, priveam copilul ca pe ceva sfânt sau măcar prețios, de valoare, în felul în care este prețioasă o vază scumpă sau o mașină nouă – ceva la care să te uiți, nu pe care pui laba.

Faptul că Freud pune accent pe perversitatea polimorfă a copiilor a fost, cu siguranță, un scandal, o respingere categorică a doctrinei asexualității copiilor: „Toate sentimentele pe care un copil miv le are față de părinți și față de cei care au grijă de el”, spune Freud, „devin, într-o tranziție ușoară, dorințele care dau formă impulsiilor sexuale ale copilului”. El insistă că copiii mici vor să sărute și să atingă, să examineze organele genitale, să-i privească pe cei dragi „executându-și funcțiile excretoare intime”; pe scurt, își contopesc sentimentele cu „intențiile sexuale” și își concentrează aceste „tendințe sexuale” pe persoana pe care o iubesc.

Într-un fel, rândurile acestea sunt cu adevărat dezolante, dar Freud ne dă ample recompense: când intră în scenă complexul lui Oedip, enorma putere sexuală a copilului „cedează […] de la începutul perioadei de latență către un val de reprimare. Ceea ce rămâne este o pură și afectivă legătură emoțională care-i leagă pe aceiași oameni, dar care nu mai poate fi descrisă ca «sexuală»”.

Acest lucru este pe cât de curios, pe atât de convenabil. Motorul sexual al copilului încă funcționează, dar acum este „inhibat în țintele lui” și adoptă căi de substituție, exprimându-se ca „pură legătură emoțională afectivă”. Ceea ce se schimbă este debușeul, modul în care apare – sau poate doar modul în care este „descris”: chiar dacă sexul este rădăcina, el nu mai trebuie „să fie descris ca «sexual»”. Obligația lingvistică este retrasă: putem avea sex fără să îl numim ca atare. Inițial, Freud leagă în mod clar ideea de „copil” de un temei erotic, apoi ne spune să nu ne îngrijorăm, fiindcă el nu va funcționa deloc în acest temei până la pubertate; și chiar dacă ar face-o (și chiar o face), nu avem nevoie să fim conștienți de asta: dacă copilul are doar sentimente „pur afective și emoționale”, atunci suntem și noi pur emoționali afectiv. Legăturile emoționale afective sunt, desigur, parte a răspunsului nostru pentru copii, dar cum să înțelegem acest accent pus pe puritate? De ce are nevoie Freud de un astfel de absolutism, și de ce să-i primim cu brațele deschise calificarea purificatoare?

Și ce facem noi, moștenitorii lui Freud, atunci când copilul latent se manifestă, așa cum o face zilnic, oricum, dar nu prin latență? Răspundem cu uluire iluminată. Experții revistei Child ne sfătuiesc să „facem orice ne este mai confortabil, dar să ținem cont că trebuie să fie acceptat de societate și să nu atace sentimentele copilului.” Chiar dacă nu ar trebui să prevăd acceptabilitatea socială și sentimentele copilului meu, oricare ar fi ele, tot nu aș ști ce anume mă face să mă simt „confortabil”. Child este, însă, pregătit cu detalii. Joaca de-a doctorul „e normală”. Bine. Totuși, continuă ei, „dacă copiii se joacă acest joc în  exces, opriți activitatea într-o manieră calmă și fără să-i judecați. Fiți vigilenți mai ales dacă copiii de școală generală se joacă cu frații lor mai mici.” Să opresc? Să fiu vigilent? Ce s-a întâmplat cu „calmul”? Și dacă copilul tău nu face echipă cu cineva, ci se atinge singur/ă? Din nou, „să îi învățați pe copii că acest comportament este acceptabil […] dar […] dacă copilul vostru o face în exces, spuneți-i acest lucru pediatrului.” Cu alte cuvinte, comportamentul sexual al copilului latent ar trebui tratat cu o serenitate care trece direct la panică, așa cum normalitatea evoluează către comportamente deviante. Relaxează-te și apoi anunță autoritățile. Mersi, Freud.

Dar Freud a abordat totuși și o trăsătură a copilului romantic care chiar era latentă: puterea lui. Deși inocența a fost pompată în copil într-un efort de a pompa în afara lui orice altceva, erau încă prezente și alte concepții despre copii, mult mai amenințătoare, care complicau idealul purității goale. Printre acestea erau și noțiunile copilului ca primitiv, ca întrupând o formă naturală dintr-un stadiu mult mai îndepărtat și mult mai autentic al speciei: copilul ca sălbatic, nobil dar neșlefuit. Legată de acest model într-un mod neliniștitor era ideea de depravare naturală, o sălbăticie întrutotul lipsită de noblețe. Dar hai să ne referim mai întâi la concepția mai fericită: copilul admirabil al naturii și al energiei naturale.

Acest copil sălbatic apare de obicei în forma îndulcită a copilului moderat năzdrăvan, deseori intrând în belele, dar niciodată malițios. În Anglia, eroinele rebele ale lui Charlotte Brontë se încadrează în această mitologie, așa cum o face și o gașcă întreagă de eroi băieți, de la Tom Brown până la Tom Swift. Varianta americană este cel mai bine cunoscută prin Micuțele doamne ale lui Alcott, Tom Sawyer și Huck Finn ai lui Twain și Bad Boy al lui Peck. Variantele moderne sunt multe, de la Little Rascals la Katzenjammer Kids și Little Iodine, până la aproape sadicul (dar dulcicul) singur acasă, Macaulay Culkin.

Energia din aceste figuri ar părea că lucrează împotriva goliciunii erotice a copilului descrise mai sus, a copilului golit, a cărui inocență permitea înscrierea oricărei forme de dorință. Dar și aceste figuri năzdrăvane sunt ciudat de inocente, protejate de ignoranța și statusul lor „primitiv” de la suportarea oricărei responsabilități reală pentru faptele lor greșite. Chiar și atunci când sunt pedepsiți, așa cum li se întâmplă adeseori, pedeapsa nu merge mai departe de o bătăiță. Leslie Fiedler avea dreptate atunci când numea aceste figuri, atât băieți, cât și fete, buni băieți răi. Acțiunile lor nu ne fac niciodată să ne îndoim că inimile lor sunt pure: ei sunt, la fel ca afișul de la mijlocul revistei Playboy, goi pe dinăuntru și, drept urmare, idealizați, figuri erotice convenționale.

Dar ei exercită asupra noastră o stranie fascinație, acești copii sălbatici, o fascinație legată de faptul că rezistă îmblânzirii [taming] pe care noi încercăm neobosiți să le-o impunem. De aceea, dacă copilul este neascultător, el sau ea reamintește, oricât de vag, de visul sălbăticiei, de visul acelei sexualități necontenite care pândește, cum spune Freud, în spatele copilului. Copilul neascultător demitizează gluma cu „latența”, sugerează că energia sexuală nu este niciodată departe de suprafața copilului. Tocmai adulții sunt ceia care incită la lipsa de obediență pe care pretind că o detestă, pedepsind ceea ce promovează. Copilul năzdrăvan ne amintește, dacă privim în profunzime, de adevăratul copil sălbatic; iar copilul sălbatic face atât de multe lucruri pentru noi: ne aduce în contact cu cele mai răscolitoare și nostalgice fantezii ale noastre despre ceea ce am fi putut fi, de unde am fi putut veni. Dincolo de aceasta, copilul sălbatic pare să se împotrivească la orice, și, făcând asta, el permite totul. Vedem în copilul sălbatic ceva din noi, dar și ceva care își bate joc de noi, ne arată ce am pierdut sau repudiat: tinerețea noastră complet sexualizată.

Ca urmare suntem deranjați și înfuriați de copilul sălbatic, o figură a inocenței energizate care zace în chiar inima dilemei noastre moderne. Fiindcă copilul sălbatic este crucial în discuția noastră, aș dori să întrerup acest fluviu argumentativ pe care l-am tot alimentat, pentru o discuție nu atât de scurtă despre cel care este (evident și fără să o putem ascunde) cel mai faimos produs natural de acest fel.

 

Copilul sălbatic din Aveyron

 

Probabil că niciun copil nu a fost iubit cu mai multă înflăcărare și cu mai puține rezultate decât Victor, un băiat capturat de vânători, în 1799, în districtul Aveyron din sudul Franței. Copilul dezbrăcat a fost găsit la marginea unei păduri și oprit de către trei „bărbați sportivi” în timp ce încerca să se cațere într-un copac pentru a scăpa. Dus la o casă din apropiere, se pare că a fost tratat cu destulă bunăvoință, dar încerca încontinuu să evadeze de la cei care l-au capturat, o dată chiar reușind să scape timp de o săptămână. Dar a fost găsit din nou și, aflându-se despre această curiozitate, au fost date ordine să fie făcut pachet și trimis la Paris pentru ca turiștii să se poată holba la el cu gura căscată, iar oamenii de știință să-l cerceteze. Nimeni n-a avut o intenție rea, dar cel puțin unul a ajuns să condamne „sterila și inumana curiozitate a oamenilor care l-au rupt de viața lui inocentă și fericită”.

Aceasta este, desigur, vocea medicului care a devenit responsabil pentru băiat, care l-a botezat Victor și l-a inundat și el cu propria curiozitate. Jean-Marc-Gaspard Itard, un tânăr foarte ambițios, de 25 de ani la acea vreme, a văzut, evident, în venirea copilului sălbatic, o șansă de a-și încropi o carieră. Dar nu era doar asta. El era hotărât de la bun început să îl admire pe Victor și chiar să îl iubească: „să îl tratez cu bunătate și să am o mare considerație pentru gusturile și înclinațiile lui”.

Victor reprezenta pentru Itard și pentru noul guvern revoluționar o șansă importantă de a confirma doctrinele atât de vitale pentru democrația care proaspăt instituită. Noua Franță era, până la urmă, un stat care își baza autoritatea pe ideologia libertății și pe abilitatea de a civiliza „naturalul”. Libertatea lui Victor părea absolută, un simbol exemplar al omului în stare necoruptă și barbară – care abia aștepta Rațiunea. Și era cu atât mai bine cu cât el nu era chiar un „om”, ci un „băiat”. Noile democrații progresiste (a noastră la fel de mult ca cea franceză) plasa „copilul” nou în centrul credințelor lor, așa cum impozantele familii burgheze sunt organizate și ele în jurul acestei imagini. Copilul reprezenta lumea nouă: accentul pus pe viitor, încrederea în puterea educației, credința ferventă în bunătatea inimii umane instruite.

Băiețelul, care avea în jur de 11 ani, a ajuns în Paris arătând destul de sălbatic; în mod cert, era lipsit de noblețe. Era, așa cum spune Itard, „dezgustător de murdar”, plin de cicatrice și răni, și îngrozit; când nu sărea de colo-colo ca un animal sălbatic, se chircea și se bălăngănea înainte și înapoi „așa cum fac animalele din menajerie”, mârâind, horcăind și încercând să muște sau să zgârie pe oricine se apropia de el. Și, cel mai rău, era complet „indiferent la orice”, nimic din ceea ce s-ar fi așteptat să vadă la un inocent care și-a potolit setea cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Nici măcar iubitor nu era, spune Itard: „nu arăta niciun fel de afecțiune pentru cei care îl ajutau”. Poate părea straniu că Itard spunea așa ceva, că se aștepta ca acest băiat hăituit să iasă din cușcă strălucind de apreciere pentru gardienii săi. Dar de la copiii romantici mereu se aștepta să fie iubitori, chiar de la început. Aici, Itard, omul de știință și raționalistul, ia în râs așteptările romantice.

Dar în cele din urmă s-a dovedit a fi el însuși un romantic mascat, luându-l imediat pe copil și hotărând că, până la urmă, există o creatură rațională și afectuoasă înăuntrul acestui „animal”. Omul de știință este plin de dispreț față de mulțimile care „îl văd [pe Victor] fără să îl observe [și] îl judecă fără să îl cunoască”, dar și față de cei care vor să îl instituționalizeze, „de parcă societatea ar avea dreptul de a-i răpi unui copil viața liberă și inocentă pentru a-l trimite să moară de plictiseală într-o instituție”. Observați că Itard este foarte preocupat să se distingă de turma celor care nu observă băiatul (adică iubirea lui), de „societatea” insensibilă și de acea „curiozitate” pur și simplu „sterilă”. Astfel, Victor este cel care îl definește pe Itard – nu doar că îl ridică deasupra tuturor, dar îi spune și ceea ce este, un om de știință iubitor. Acest sentiment de te simți special, de a primi o identitate individuală, este un dar oferit de copilul modern, fie că îi place sau nu copilului: familia sau adultul protector în general își asumă rolul de a fi singurul ajutor, singurul care înțelege, singurul care iubește. Parțial, din acest motiv copiii se simt, inevitabil, captivi, iar adulții trădați.

Dar, pentru moment, Itard îl are pe Victor doar pentru el, Victor, cu „pielea lui frumoasă și catifelată”, cu vocea lui de mare „dulceață” și „caracterul lui dulce în mod natural”. În ciuda testelor blestemate pe care simte nevoia să le facă, Itard găsește timp să-l iubească pe băiat, să vadă și să simtă acele momente care scot din Victor „strigăte de încântare”: „o rază de soare reflectată în oglinda din camera lui și care apoi se întoarce pe tavan, un pahar de apă golit picătură cu picătură de la o anumită înălțime pe vârfurile degetelor lui în timp ce se află în cadă”. Itard se pierde extaziat în veselia lui Victor. Admiră faptul că lui Victor nu îi place mâncarea fină și nici băuturile tari, fiind atras de lucrurile naturale și libere: „În fața ferestrei, cu privirea ațintită la peisajul de țară, băutorul nostru stă de parcă, în acest moment de fericire, acest copil al naturii încearcă să unească singurele două lucruri bune care au supraviețuit pierderii libertății – băutul apei curate și priveliștea soarelui și a peisajului rustic.”

Itard nu poate fi mai emoționat și, pentru mine, nimic nu este mai emoționant, decât atunci când trece respectul pentru copilul naturii prin filtrul vâscos al tristeții. La fel ca în cazul lui Peter Pan sau al lui Alice din Țara Minunilor, libertatea copilului nu este niciodată la fel de apreciată ca atunci când e pe cale să dispară și poate fi întemnițată în nostalgie. Că Itard a devenit de acum principalul instrument al amarei „pierderi a libertății” băiatului – de ce nu-l lasă să plece, pur și simplu? – pare că nu-i trece niciodată prin minte; este înzestrat cu orbirea convenabilă în fața evidentului pe care o au părinții, profesorii și noi, toți plângăcioșii după pierdere.

Itard nu este personajul negativ aici: nu există personaj negativ. De fapt, Itard îl vede pe Victor nu doar ca pe un simbol sentimental, ci și ca pe un ghimpe în coastă, un companion amuzant și un plicticos. Victor îl enervează uneori sau îl face de rușine, ca atunci când își urmează instinctele nobil-sălbatice cu vizitatori care au stat mai mult decât ar fi trebuit: „Le oferă tuturor, fără greșeală, bastonul, mănușile și pălăria, îi împinge ușurel spre ușă și apoi o închide impetuos în spatele lor”. Itard este cel mai elocvent atunci când strecoară în reflecțiile sale despre Victor câteva considerații întunecate de regret, rușine și de mândria de a fi un producător servil de cunoștințe pentru noul stat.

Deseori, el detestă testele la care îl supune pe Victor, urând accesele de ură care îl copleșesc pe băiat și, cel mai mult, tristețea acestuia,

 

profunda stare de îmbufnare în care tânărul meu elev cade atunci când, de-a lungul lecțiilor noastre, după ce se luptă din greu, dar în van, cu întreaga lui putere de concentrare, cu o anumită dificultate nouă, el realizează că îi este imposibil să o învingă. Abia cu aceste ocazii, plin de sentimentul lui de impotență, atins probabil și de inutilitatea eforturilor mele, l-am văzut umezind cu lacrimi literele atât de neînțeles pentru el, chiar dacă nu a fost provocat de niciun cuvânt de reproș, de amenințare sau de pedeapsă.

 

Sentimentul lui Itard că Victor este profund rănit nu atât de propriul eșec, cât de cel al iubitului său profesor, este remarcabil. Poate că cercetătorul își permite aici să se complacă într-o empatie sălbatică sau poate că e vorba doar de egoism – dar s-ar putea să aibă dreptate.

Până și pedepsele aplicate lui Victor, venite cel mai adesea ca urmare a controlului științific al experimentelor, și nu a disciplinei, par foarte dureroase pentru băiat atunci când simte că l-a rănit în vreun fel pe Itard. Desigur, această calitate de a trezi vina le-a dat întotdeauna putere celor care pedepsesc, dar Victor pare răvășitor, dureros de sensibil. La un moment dat, Itard îl ține cu capul în jos pe fereastră, obligându-l să privească „prăpastia” de sub el, o pedeapsă oribilă, care îl sperie groaznic pe Victor. Dar această tortură pare aproape benignă în comparație cu recile pedepse experimentale alese aleatoriu pentru a descoperi dacă băiatul are câtuși de puțin sentimentul dreptății (bineînțeles că are) și pentru a determina care este momentul în care își dă seama că loviturile de riglă peste degete nu mai sunt distractiv, nu mai sunt un joc, ci expresia unei dezaprobări dureroase:

 

Lacrimile îi curgeau de sub bandajul cu care l-am legat la ochi. M-am grăbit să i-l scot, dar […] a insistat în continuare să țină ochii închiși, deși era eliberat de bandaj. Nici nu pot descrie cât de nefericit arăta cu ochii închiși în acest fel și cu lacrimile care îi curgeau totuşi din când în când. O! cât de gata eram, cu această ocazie, ca și în multe altele, să renunț la sarcina mea autoimpusă.

 

Dar Itard, bineînțeles, nu o face, poate fiindcă se simte legat de obligațiile lui (chiar dacă ele sunt „autoimpuse”), dar și pentru că atașamentul lui față de Victor merge mai departe decât va ajunge vreodată datoria:

 

Când merg seara acasă, chiar după ce el s-a dus la culcare, prima lui mișcare este aceea de a se ridica ca să-l îmbrățișez, apoi să mă tragă spre el, prinzându-mi mâna, făcându-mă să stau deasupra patului, după care, de obicei, îmi ia mâna, și-o duce la ochi, la frunte, la ceafă, și o ține în aceste locuri foarte mult timp. Alteori se ridică tot un hohot de râs și vine la mine pentru a-mi mângâia genunchii în felul lui foarte atipic, care constă în a-i pipăi, a-i freca ferm în toate direcțiile timp de câteva minute, iar apoi, uneori, în a-și pune buzele pe ei de două sau de trei ori. Oamenii pot spune ce le place, dar eu mărturisesc că mă împrumut [lend] fără ceremonie acestui întreg joc copilăresc.

 

Oamenii pot spune ce le place, dar și Itard va spune ceea ce îi convine, chiar dacă limbajul prin care descrie totul – „mă împrumut fără ceremonie” – devine brusc ciudat și conștient de sine. Putem paria că Itard nu „împrumută” nimic. În aceste momente, el nu vrea nimic înapoi de la copilul drăgăstos.

Ne putem trezi că ne dorim ca această poveste de dragoste să aibă finalul fericit pe care François Truffaut nu s-a putut abține să nu îl adauge filmului său. În fapt, crudul fapt, Itard îl va lăsa în curând baltă pe Victor, într-un viitor care nu va include niciun contact cu Itard. Cel de-al doilea raport oficial al său, scris la 5 ani după primul, recunoaște „rezultate mult sub […] așteptări”, dar trebuie să ne întrebăm dacă dezertarea lui a fost grăbită de analfabetismul lui Victor sau de pubertatea lui, mai exact, de adolescența acestuia și, apoi, de anosta maturitate. Victor a încetat să mai fie fascinant; probabil că Itard s-a întrebat cum de a dispărut băiatul magic. Aceasta este uimirea melancolică exprimată de toți cei care și-au văzut așteptările preschimbându-se în ceva foarte plicticos. La o adică, cine își dorește un bărbat de 39 de ani care să bălească pe genunchii lui? Cum s-au dus toate pe apa Sâmbetei? Victor a murit la 40 de ani, singur și mut, încântat încă de apă și de soare.

Ca o scurtă, dar nu optimistă, anexă, citez cazul lui Genie, un alt copil sălbatic, de data aceasta dintr-o variantă modernă a pădurii: un pod dintr-o suburbie din Los Angeles unde a fost închisă, fără contact uman, până a fost descoperită, în 1970, la vârsta de 13 ani. La fel ca Victor, Genie a fost o mare senzație a vremii. Atrăgea atenția și o transforma într-o fascinație care devenea iubire – și care a durat atât timp cât a fost adorabilă. Apoi, nimic. Genie a fost abandonată de oamenii de știință și pasată unor asistenți sociali, iar unul dintre ei o bătea pentru că vomita. Nu mai era adorabilă, nu mai voia să zâmbească sau să deschidă gura de teamă că va fi bătută.

Au existat mulți copii sălbatici. Linnaeus, în 1735, menționa zece cazuri între anii 1544-1731, opt fete și doi băieți; iar mai târziu au fost descoperiți mai mulți copii-lupi. A existat și un băiat-urs în Lituania. Mă întreb dacă îi era dor de urși atunci când oamenii au încetat să-l mai găsească adorabil și l-au lăsat să se descurce pe cont propriu și să moară singur. Nu cred că urșii i-ar fi făcut asta, nu cred l-ar fi respins pentru că nu mai era drăguț.

 

Copilul visului american 

 

Povestea lui Victor – sau versiuni sentimentalizate ale ei – a pătruns în mitologia populară occidentală a secolului al XIX-lea ca un mod de a păstra vie imaginea copilului puterii, aflat cumva în contact cu sursele primare de energie (fără a le exclude pe cele sexuale) pe care adulții ar dori să le nege și să le ceară dor pentru ei. Acest copil, deci, apare ca fiind atât valoros, cât și periculos, familiar, însă foarte straniu. Nu suntem niciodată siguri dacă să îl venerăm sau să îi dăm câteva palme. Punctul-cheie este că acest copil romantic a devenit foarte important pentru modul în care ne structurăm lumea dorinței. El reapare de-a lungul secolelor al XIX-lea și XX ca Bomba și Tarzan, și ca o mulțime de alți copii sălbatici. Dar este și domesticit, într-o varietate de drăcușori de clasă mijlocie, conduce o paradă de iubitori de năzbâtii, reciclându-i pe Kim și Buster Brown.

Și interpretarea noastră națională, distinctivă a copilului sălbatic al puterii din romantism este drăguță: el are nevoie de îmblânzire, dar te poți debarasa de el după folosire – însă adaugă problema controversată a clasei. Adorabilii copii răi ai Americii sunt, de obicei, săraci și cer mai mult, cer alocații speciale de la admiratorii lor adulți, dar au și o dorință aparte de a intra în ape tulburi. Acest copil poate fi considerat imaginea atrăgătoare a inocenței în nevoie, o figură care zbiară după consolarea și îmbrățișările noastre; dar poate la fel de bine să ceară bani, dând la schimb ceva critică socială usturătoare. Mă gândesc la Huckleberry Finn, aici, desigur, cel mai dăruit copil satiric al nostru. Dar, în mod normal, acest copil din „zonele de jos” este mai puțin amenințător: gândiți-vă la Tom Sawyer și Topsy, sau la Pearl și Dead End Kids sau Little Rascals ale lui Hawhorne. Acești copii alunecă rapid către adaptarea burgheză, deși păstrază o oarecare distanță: ciudățenia erotică a săracilor, care sunt plini de fantezii sexuale cu puterea și neputința brută.

Și atunci când sunt cei mai benigni, continuă să plângă după ajutorul nostru cu un fel de mormăit, idee ilustrată cel mai clar, cred, de către băieții eroi ai lui Horatio Alger. Deși expresia „o poveste de Horatio Alger” semnifică, adeseori, mitul nostru național de independență, istorioare ale succesului sălbatic obținut prin aplicarea virtuților hiperprotestante, romanele propriu-zise ating o legendă și mai puternică: cea despre cum băieții sunt neajutorați și frumoși, și despre cum depind ei nu atât de mult de calitățile lor lăuntrice pentru a atinge succesul, cât de calitățile care-i ajută să atragă un gentleman adult simțitor care, mai mult sau mai puțin, le va oferi succesul pe o tavă (de fapt, unul destul de moderat).

Să luăm, de exemplu, două dintre romanele teribil de populare ale lui Alger, Ragged Dick și Mark the Match Boy. Titlurile par a vorbi de la sine, și majoritatea dintre noi ne putem imagina că le-am citit fără să ne deranjam s-o facem. De fapt, nu e chiar o tortură să le citești, și nu se dovedesc a fi chiar așa cum ni le-am imaginat. Ragged Dick, cel mai atrăgător dintre cei doi eroi (Mark fiind un fel de plângăcios în linia lui Oliver Twist), este o paradigmă a copilului bun care face lucruri rele, supraviețuitorul care mai păstrează sentimente de gentilețe, derbedeul dur, dar frumos și cu inima bună și: „în mod decisiv frumos”, spune Alger; „în ciuda prafului și a cârpelor de pe el, era ceva la Dick care îl făcea atractiv”. Acel „ceva” care îi încântă atât de mult pe Alger și pe cititorii săi este o frumusețe care e dincolo de piele, care e legată chiar de defectele lui Dick. Deloc un „băiat model”, Dick înjură, își bate joc de inocenți (în special de cleric), îi plac jocurile de noroc, fumează, minte – „Știam de mult un tânăr care a așteptat șase ore pentru a putea să traverseze [Broadway] și, în cele din urmă, a fost călcat de un omnibuz, lăsând o văduvă și o familie mare de orfani” – și are o extravaganță de rău augur. Pe de altă parte (și este o parte mare și largă), Dick este bun cu băieții mai tineri, niciodată „răutăcios”, mereu „sincer și direct”, de-a dreptul „nobil”, „bărbătesc și independent”. De fapt, el nu are nevoie să fie atât de independent, ba chiar deloc, fiindcă toți ceilalți (dar mai ales Alger) se grăbesc să îl ajute.

Alger empatizează atât de mult cu Dick și cu ceilalți eroi ai săi, încât adeseori uită să îi mai supună asprei morale protestante – sau oricărei alte morale –, ceea ce ar putea explica de ce cărțile lui sunt atât de populare. Ici și colo (dar foarte rar), el inserează mici predici despre fumat sau despre mersul la teatru, și uneori își mai amintește să-și trimită băieții la școala de duminică; dar nu prea are la suflet astfel de lucruri.

Poveștile lui sunt surprinzător de naturaliste, pline de detalii ale vieții copiilor străzii și de compasiune pentru chinul lor. Se poate ca Alger să fi fost suspectat de o pederastie care să-i umbrească viața, dar e clar că ținea la acești băieți și că înțelegea lumea feroce în care se zbăteau. Ne tot bate la cap cu știința lui despre recesiunea economică ce îi strivește pe lustragii, pe copiii vânzători de ziare, pe băieții și fetițele care vând chibrituri. Au trăit o viață grea care a fost îngreunată și mai mult de absența oricărui tip de protecție; dacă se îmbolnăveau sau deveneau incapabili să concureze pe piață, mureau. Mai mult, pentru a scăpa de oroarea unui viitor fără plasă de siguranță, acești copii aveau nevoie să obțină o „poziție”, ceea ce, în New York, însemna vânzător în magazin (o slujbă cu viitor și, mai vital, cu protecție). Dar exista și o șmecherie. Salariile de început pentru vânzători erau mici, chiar mai mici decât făceau copiii pe străzi, așa că, în general, ei trebuiau să facă ceva economii pentru a putea supraviețui în lunile sau chiar în anii de până li se făceau măriri de salariu, ca să nu mai vorbim despre hainele bune de care aveau nevoie pentru a obține un astfel de post. Pentru a reuși să scape, acești copii cu vârste între cinci și optsprezece ani aveau nevoie să fie aproape inuman de frugali și să își refuze aproape totul, chiar și cele mai ieftine plăceri, care le-ar fi putut face viețile măcar parțial suportabile. De aceea, extravaganța inițială a lui Dick, chiar și generozitatea lui care venea din inimă, e atât de periculoasă. În lumea lui Alger, nu salvezi pentru a face dreptate, ci pentru a scăpa de pe străzi; și singurul mod de a o face este să strecori un deget pe treapta de jos a scării birocratice mercantile. Avertismentele lui Alger despre lucruri ca teatrul și fumatul nu sunt un îndemn la pietate; nu sunt lucruri rele, ci scumpe. Predicile lui oferă ponturi despre supraviețuire, nu despre izbăvire.

Alger a fost atât de mișcat de condiția acestor copii, atât de grăbit să-i ajute, încât, chiar și în romanele lui, de-abia aștepta să le dea o mână de ajutor. Cu atât mai rău pentru romanele lui, ne-am putea gândi, fiindcă suspansul pe care reușește să îl insufle nu durează niciodată mai mult de vreo două pagini. Alger are o limită atât de joasă a lucrurilor rele care li se pot întâmpla eroilor săi încât își ia băieții din fața belelelor la fel de repede pe cât i-a aruncat înaintea lor, deschizând pentru ei brațele vreunui bătrân domn blajin gata să inunde fața jegoasă a vreunui puști cu mulțumire și bunuri. Dacă acești băieți ajută o persoană de la țară să treacă strada, turistul este cu siguranță un maniac al gratitudinii. Pune-i să se plimbe cu feribotul, și copilul vreunui tip bogat (care nu știe să înoate) va cădea cu siguranță peste punte – iar restul îl știți deja.

Cei favorizați de soartă și de Alger primesc ceea ce primesc (ceea ce, întâmplător, nu e niciodată faimă sau avere, ci doar siguranța și confortul lower middle class) fiindcă sunt frumușei și norocoși. Pesemne că Alger simțea că inculca o etică protestantă, dar pare să fi exploatat, în schimb, un basm pedofil, o narațiune cu rădăcini la fel de adânci ca cele ale puritanismului american. Nu munca grea aduce succesul, ci a fi drăguț, drăguț în prezența adulților susceptibili.

Acest copil al lui Alger/american, adânc erotizat deja, se desparte de purul și pasivul copil al raiului imaginat de Wordsworth, de romantici și de oamenii care fac felicitări. Copilul lui Alger este mult mai aproape de copilul sălbatic al naturii. Eroii lui au acea integritate primară, o putere independentă și cel puțin o complexitate rudimentară: o capacitate de a interpreta societatea în proprii termeni, de a minți și a vorbi ironic, de a lua decizii independente, de a ne spune să-i lăsăm în plata lor. Au nevoie de ajutorul nostru, dar stau pe propriile picioare și nu acceptă chiar orice sprijin. Sunt mofturoși. Păstrează distanța, refuză să fie absorbiți în sentimentalisme sau în noi. Când Alger vrea să creeze un final perfect confortabil, așa cum face pentru Mark the Match Boy, îl unește cu un bărbat „al cărui obiectiv măreț în viață este să-i studieze fericirea”. Însă, deși ar putea trăi fericiți până la adânci bătrâneți, nu e vorba despre o căsnicie, adultul fiind ținut la distanță, mereu având grijă de, „studiind”, fericirea copilului, mulțumindu-se cu, ceea ce este, haide să recunoaștem, voyeurism.

Să ne amintim că aceste romane, în timp ce participă la formarea realității culturale, sunt totodată și rodul fanteziei, proiecții adulte într-un câmp erotic pe care îl și încadrează. Acestea sunt fantezii puternice care ne spun ce este un copil, ce suntem, și ce legături sunt posibile între noi. În ceea ce privește fanteziile, totuși, ele pot părea destul de fragile, asigurând satisfacții la fel de mici pe cât de incerte. Copilul iubit este salvat, răsfățat, mereu singurul obiect în ochiul adultului; iar adultul primește în schimb multe oportunități de a face poze și aproape niciun mersi pe lângă. Ca rezultat, în timp ce fantezia aceasta se dezvolta și avea loc, eroticul pe care ea îl oferea se împletea cu resentimentul, un resentiment care putea oferi propriile recompense, dar care recunoștea atât complexitatea copilului, cât și propria noastră atitudine ambivalentă referitor la acest aspect.

 

 

Copilul independent

 

Considerarea „copilului” ca fiind complex și independent, ca specie, l-a transformat totodată într-o ființă distantă și erotică, ceea ce i-a accentuat atractivitatea, dar cu un cost: costul distanțării, unul dintre motivele pentru care ne și simțim atât de lacrimogeni referitor la „copil”, chiar și atunci când urlăm la copiii din jurul nostru. Copilul pe care l-am moștenit de la victorieni este atât înăuntrul nostru, cât și departe de noi, un depozit de nostalgie și de speranță pentru viitor, slab și puternic, seducător și revoltător.

O ciudățenie a acestui „copil” este faptul că a încetat să mai aibă puterea de a ne defini. Nu doar pedofilii sunt definiți în relație cu copiii; majoritatea suntem. Asta devine cel mai clar (și cel mai dureros) atunci când examinăm construirea „părintelui” din secolul al XIX-lea, o entitate dependentă de și subordonată „copilului” preexistent (deși, chiar și acesta este de fabricație recentă). Acest „părinte”, o idee comică și instabilă, a avut ca țintă încă de atunci, și în ultima vreme cu disperare, să-și aroge ceea ce, în mod manifest, nu deține: puterea suverană.

Apar anumite organizații, Of the People fiind doar un exemplu, care declară că părinții există ca oameni, și nu doar în mințile copiilor lor. Of the People „are ca scop să asigure părinților ceva mai mulți mușchi” prin introducerea în constituțiile de stat a unei declarații date uitării: „Dreptul părinților de a stabili modul de creștere și de educație a copiilor lor nu poate fi încălcat”, de parcă, la un moment dat, într-un „a fost odată” mitic, au avut o asemenea putere care le-a fost furată de politicienii liberali.

Cu toate acestea, nu ne oprim din a ne preface că noi suntem realitatea primară, nu copilul. Un bărbat cumpără picturile criminalului în serie John Wayne Gacy și le distruge pentru a afirma puterea părinților: „Vom arde toate tablourile și vom încerca să îi facem pe părinți să fie vigilenți, să aibă grijă de copii pentru ca asta să nu se mai întâmple niciodată”; „trebuie să avem grijă de oamenii mici – ca să nu mai existe un alt Gacy”. Nu mi-e foarte clar la ce ar trebui să aibă grijă părinții – la reîncarnarea lui Gacy sau la cea a vreuneia dintre victimele lui – , la fel cum nu înțeleg nici cum acest holocaust al tablourilor ne-ar putea da abilitatea de a controla viitorul. Desigur, poate că vorbesc cu amărăciune din propria impotență, blestemat, așa cum sunt, cu copii care nu au luat în seamă niciodată un lucru pe care l-am spus sau pe care l-am ars. Simt mai multă simpatie pentru tatăl lui Jeffrey Dahmer, a cărui agonizantă carte, A fathers story [Povestea unui tată], ne arată că ficțiunea „părintelui” se dizolvă în fața ochilor noștri. Dar asta nu vrem să vedem.

În general, nici nu trebuie să o vedem; cultura noastră face tot ce îi stă în puteri pentru a sprijini mitul parental. Suntem încurajați de ziare și de articolele din reviste care ne spun că părinții există, ba chiar sunt și importanți.

Anthony Wolf a scris o carte în care ne asigură de „puterea pe care părinții o au asupra copiilor datorită iubirii și atașamentului automat pe care copiii le au față de aceștia”, și tot el ne admonestează fiindcă „nu ne apreciem mereu puterea”. Asta obișnuia să fie numită psihologie inversă: să îi spui unui ratat că nu a înțeles cât de invincibil a fost. Era o strategie meschină atunci, așa cum e și acum. Penelope Leach, Ph.D., ne spune în „Child” „Cum să îți faci copilul să vrea să fie bun”, un truc simplu, dar elegant prin care părintele cu adevărat eficient, la fel ca Oz, e capabil folosească ceea ce se numește „disciplină pozitivă”, o sintagmă frumoasă și poate un lucru mai frumos; eu n-aș fi sigur. Adulții sunt dispuși chiar să îndeplinească sarcini dintre cele mai obositoare pentru a crede în „părinte”: „dacă pui prea multă presiune pe un copil, te-ai putea alege cu un copil ascultător, dar deprimat; dacă nu pui suficientă presiune, te-ai putea alege cu unul indisciplinat.” E o dubă obligație, atât de greu de îndeplinit încât ai crede că vom zice la dracu cu totul. Faptul că nu o facem arată cât de mult avem nevoie de „părinte”.

Dacă vom crede în continuare că părinții există independent de copil, nu vom face altceva decât să ne încărcăm cu puterile, responsabilitățile și drepturile lor acestora. Nu putem înțelege că aceste puteri, responsabilități și drepturi sunt sexualizate pe ascuns, însă, ici și colo, acest fapt iese la suprafață ca viermele din măr. În Kentucky, spre exemplu, acolo unde părinții și copiii au o lungă tradiție de relații complexe, un bărbat în vârstă de 22 de ani s-a căsătorit cu o fată de 13, la o lună după ce a lăsat-o însărcinată. A fost condamnat de viol, în Kentucky se presupune că cei sub 16 ani nu își pot da consimțământul pentru sex, decât dacă sunt căsătoriți. Noul soț al fetei a protestat că nu are niciun sens (și că e  neconstituțional) ca același act să se transforme dintr-unul criminal într-unul binecuvântat datorită unei ceremonii. Judecătorul, iritat, a răspuns că este posibil să nu aibă sens, dar este cu siguranță constituțional, de vreme ce nu ceremonia religioasă se află în discuție, ci drepturile părinților de a dispune de corpurile copiilor lor, copiii sub 16 ani având nevoie de acordul părinților înainte de experiența căsătoriei sau a sexului.

 

Copilul lăuntric

 

Produsul secundar și relațional, „părintele”, stă mărturie pentru complexitatea problemei și dificultății de a oferi răspunsurilor simple la ea. Copilul pe care l-am moștenit în acest secol este o construcție foarte complicată care cere un răspuns diferit de la caz la caz și, în general, contradictoriu.

În ultima vreme, totuși, părem, cu toată panica noastră, că am regresat, că ne-am amăgit până la a gândi că ne putem întoarce la un copil rudimentar, la un copil a cărui simplitate e absolută. Suntem atrași de acest copil romantic printr-o nostalgie evazionistă și un erotic atât de privat, de închis, și printr-o fantezie atât de încărcată încât l-am face până și pe Horatio Alger să pară imaginea sănătății. În prezent suntem ocupați cu re-crearea „copilului cu fruntea pură și senină” a lui Lewis Carol, copilul lăuntric vindecător. Acest copil reîncheagă zerurile noastre culturale, inocența și puritatea, și le transformă într-o gustare rapidă modernă pe care s-o putem ingera și folosi apoi ca hrană, scuză și explicație de sine. Acesta este copilul a cărui identitate o furăm doar pentru a o „găsi” și folosi apoi pentru a crea momentele zilnice fericite pe care le merităm dintotdeauna.

Idealizarea copilului prepuberal și plasarea sa în adultul trist nu este doar un simplu combustibil pentru terapeuți și scriitorii de bestselleruri despre dezvoltarea personală; ea poate fi întâlnită peste tot în cultura noastră, poate cel mai clar în filme precum Stand by me [tradus la noi Prietenie], adaptarea din 1986 a poveștii erotice care-ți face pielea de găină, scrisă de Stephen King, „The Body”. Cheia de boltă a filmului este sentimentul lăsat de ideea că „nimic din ceea ce ți de întâmplă după ce treci de 12 ani nu contează prea mult”, ceea ce are sens doar dacă nu ți se întâmplă nimic vital după ai mai mult de 12 ani, fiindcă nici nu ai. La fel cum spune la sfârșit copilul-interior adult narator (Richard Dreyfuss), „Nu am avut niciodată, mai târziu, vreun prieten precum cei pe care i-am avut la doisprezece ani. Dumnezeule, oare are cineva?” Această idee a copilului care locuiește înlăuntrul nostru pare a sta la baza diafilmelor [reversal films]: Big (1988), Vice-Versa (1988), Like Father Like Son (1988), a timpuriului (vizionar) Freaky Friday (1976) și a unor variante precum Jack (1996), în care copilul lăuntric apare, de obicei, pentru a pretinde răzbunare.

Dar, în mod normal, avem copilul acesta sub control; problema cu el este că e pierdut, la fel ca acei copii de pe cutiile de lapte. Trebuie să-l găsim pe acel copil interior și să ne îngrijim de nevoile lui. Această fantezie este aici de ceva vreme, popularizată în terapie destul de devreme, încă din 1963, prin Your Inner Child of the Past [Copilul interior al trecutului tău] a lui Hugh Missildine, dar primind o enorm avânt prin Homecoming al lui John Bradshaw, din 1990. Potrivit modelului de succes al lui Bradshaw, fiecare dintre noi are un „copil-minune” pozitiv și un copil rănit negativ. Primul este „vulnerabil, copilăros, spontan și creativ”; celălalt este „egoist, pueril și se opune dezvoltării emoționale și intelectuale”. Șmecheria este aceea de a-l vindeca pe al doilea pentru a-l elibera pe primul, copilul rănit cauzându-ne probleme neformulate. Acum, primul copil, „copilul-minune”, nu este puternic prin nimic altceva decât prin faptul că sta locului atâția ani, fără să se maturizeze niciodată, așteptând răbdător să intrăm în legătură cu el. Acesta este copilul perfect bun, copilul care rămâne loial, nu ca cel rănit, neascultător, care are mare nevoie de o mamă de bătaie („vindecare”) și de o dragoste severă.

Pentru a ocoli copilul rău și a contacta copilul-minune, scriem scrisori, prima dată ca un adult blajin care dorește să adopte un copil (nu orice copil, desigur, ci propriul eu-copil), iar apoi, ca acel copil interior care răspunde și scrie înapoi cu o mână nedominantă, eliberând minunea. Apoi regresăm, îl găsim, îi suntem părinți, îl alinăm, îl mângâiem și începem să ne vindecăm. Îl ascultăm pe acel copil, ajungem să îl cunoaștem, să înțelegem că e nesigur, că are „nevoie disperată de iubire” și îi place să primească cadouri: „Un mod bun de a te identifica și de a avea grijă de copilul tău interior este de a cumpăra un animal de pluș sau o păpușă pentru el.”

Genul acesta de lucruri a devenit o chestiune fundamentală pentru industria vindecării și pentru întreaga cultură a molestării copilului. Ellen Bass și Laura Davis prezintă „intrarea în contact cu copilul tău interior” ca o parte vitală a programului lor în paisprezece părți: „Contactul cu copilul lăuntric te poate ajuta să simți compasiune pentru tine, mai multă furie față de agresorul tău și mai multă intimitate cu ceilalți.” Și Victims No Longer: Men Recovering from Incest and Other Sexual Child Abuse [Nu mai suntem victime: bărbați recuperându-se după incest și alte abuzuri sexuale asupra copilului] a lui Mike Lew apasă chicotind un buton, „Nu e niciodată prea târziu pentru a avea o copilărie fericită”, cosmetizând aprobator: „Din moment ce nu poți schimba trecutul, îți poți făuri o nouă viziune asupra lui, care să-ți permită să ai o viață de adult mai fericită.”

Putem „făuri” o grămadă de lucruri bune, fără îndoială, și cu siguranță ne putem rearanja trecutul în așa fel încât să obținem din el ceea ce credem că vrem. Totuși, această manipulare a copilului lăuntric și a moștenirii noastre generale nu este lipsită de pericole, mai ales dacă insistăm să ne imaginăm că ne putem juca cu aceste metafore atât de literal și că ne putem transforma cele mai sălbatice și mai egoiste fantezii în realitate concretă. Cum rămâne cu copiii din afara noastră? Ce facem cu ei în timp cumpărăm ursuleți de pluș și lăsăm scrisori de amor pentru copilul din plexul nostru solar?

De obicei trăim în și prin copiii noștri, iar apoi ne urâm pentru că facem asta – sau, mai exact, proiectăm ura asupra altora. Părinții copiilor care joacă în Liga Juniorilor sunt disprețuiți de ceilalți părinți, și mai ales de acei prinți care au copii în Liga Juniorilor; la fel se întâmplă și cu mamele de copii actori, cu tații de fotbaliști, cu părinții lacomi ai lui Macaulay Culkin sau cu mama și tatăl micuței Jessica Dubrow, fetița-pilot în vârstă de șapte ani ucisă într-o încercare ratată de a traversa țara, în aprilie 1996. „Mama deranjată la cap i-a spălat creierul micuței pilot”, urla National Enquirer, pe când Time, mai așezat, întreba pe copertă „Cine a ucis-o pe Jessica?” Cine dintre noi nu-l adoră pe acel copil interior și nu îi face, uneori, toate poftele, și nu îi dă ceea ce el nu a avut niciodată – însă acum, prin el, va reuși să aibă?

Care este acel lucru pe care îl iubim, de fapt, și ce încercăm să recuperăm? Iubirea copilului, afirmă Freud, este „fără limite”, el cere totul, ceea ce este deja, ca idee, destul de atractiv; dar tot Freud ne amintește că dorința copilului este infinită, nu are țintă precisă și, ca urmare, este condamnă la frustrare. În încercarea de a recupera copilul, căutăm inepuizabilul, extaticul și refuzăm să acceptăm limite; dar, în mod ironic, acel copil de la care așteptăm să ne iubească nu are niciun fel de interes pentru „noi” și vrea aceeași oceanică iubire fără sfârșit. Ne întoarcem la fanteziile erotice imposibile, sexualizându-ne cu ardoare copiii și condamnându-i la a simți întreaga putere a dezamăgirilor noastre copilărești.

 

 

 


[1] Ragged Dick; or, Street Life in New York with the Boot Blacks este un bildungsroman scris de Horatio Alger Jr., publicat în 1868, și primul volum din seria de șase care va deveni un bestseller. Urmărește evoluția unui copil de la lustruitul pantofilor până la dobândirea respectabilității specifice clasei de mijloc în New York-ul secolului al XIX-lea (n. tr.).

Jurnal de studii (post)umaniste