Iskra Pavez Soto
Sociologia copilăriei
Fetele și băieții ca actori sociali
Traducere din limba spaniolă de Adina Mocanu
Acest articol a fost publicat iniţial în limba spaniolă, cu titlul „Sociología de la Infancia: las niñas y los niños como actores sociales”, în Revista de sociología, nr. 27, 2012, pp. 81-102.
© 2012 Iskra Pavez Soto. All rights reserved. Republished by permission of the author.
© Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română.
Introducere
Secolul XX a adus cu sine o creștere a interesului față de condițiile de viață ale copiilor, preocupare care s-a materializat prin promulgarea Convenției privind Drepturile Copilului (în continuare „CDC” sau „Convenția”) de către ONU în 1989. Chiar dacă se observă o creștere a protecției pe care societatea o acordă fetelor și băieților, în practică există anumite contradicții în modul în care aceștia sunt tratați, având în vedere că nu le este permisă o participare totală la viața societății în care trăiesc și nici nu se ține cont de părerile lor atunci când sunt direct implicați. În această perioadă istorică, în special în sociologie, sunt foarte puține lucrări publicate care să aibă în centru copiii ca categorie socială.
Conceptul de copilărie e destul de complex nu doar la nivel social, ci și din punct de vedere etimologic. Conform Real Academia de la Lengua Española (RAE), termenul infancia, „copilărie”, provine din latinescul infantia, al cărui prim sens face referire la incapacitatea de a vorbi, infans fiind „cel care nu are voce”. Astfel, pentru RAE, infancia este definită ca: a) perioada vieții de la naștere până la pubertate; b) totalitatea copiilor de o anumită vârstă; c) primul stadiu al unei vieți după naștere sau formare. Pe de altă parte, RAE definește infante astfel: a) copilul care încă nu a împlinit vârsta de șapte ani; b) părintele regelui care, pe filieră dinastică, obține titlul de infante/infanta; c) fiecare dintre copiii legitimi ai regelui, în afară de primul născut.
Wasserman (2001: 61) subliniază că termenul infancia provine din latină, de la in-fandus, „care nu vorbește” sau „nu e legitim să ia cuvântul”. Autoarea menționează totodată că „infante” se folosește pentru a denumi băiatul regelui care urmează la tron, pe linia de succesiune, dar care nu poate să fie moștenitor, atât timp cât primul născut – moștenitorul de facto – trăiește. De aceea, din punct de vedere etimologic, termenul infancia face referire, de fapt, la cei cărora nu le este permis să vorbească, și nu la cei care nu o pot face din cauza vârstei (Wasserman, 2001: 61).
Conform RAE, spaniolele niño, „copil”, și niña, „copilă”, își au originea în vorbirea infantilă sau în onomatopeea ninno, care se referă la cel din niñez („copilărie”), cel care are puțini ani, cel care are puțină experiență sau cel care acționează fără să se gândească prea mult sau cel fără griji, printre altele. Iar niñez e definită de RAE ca: a) perioada din viața unui om de la naștere până la pubertate – același înțeles ca infancia, „copilărie”; b) începutul sau prima parte a oricărui lucru; c) copilăresc, acțiune proprie copiilor. Atât infancia, cât și niñez trimit la perioada fundamentală a primilor ani de viață. Pentru Wasserman (2001: 61), termenii niño și niña au numeroase sensuri, deși se referă, în general, la condiția persoanelor foarte tinere sau care se află într-o poziție de subordonare socială (servitute). De pildă, niña înseamnă totodată „pupilă”, care provine, la rândul său, din latinescul pupilla, adică o orfană aflată în grija unui tutore.[1]
Din punct de vedere sociologic, Gaitán (2006b) înțelege infancia ca pe o condiție socială definită de o construcție culturală și istorică determinată și caracterizată de relații de putere, iar fetele și băieții ar fi grupul de persoane sau subiecții sociali care se dezvoltă în acest spațiu.
Înainte de toate, vom face o scurtă trecere în revistă a modurilor în care copilăria a fost înțeleasă sau definită în sociologie, analizând critic conceptul de copilărie folosit de sociologii clasici, precum Durkheim și Parsons, dar și de cei contemporani, cum ar fi Berger și Luckmann. De asemenea, vom prezenta principalele premise teoretice ale așa-numitei „sociologii a copilăriei” prin revizuirea abordării structurale, constructiviste și relaționale, conform clasificării făcute de Gaitán (2006b). În cele din urmă, vom arăta principalele contribuții și provocări din această perspectivă în ceea ce privește studiul copilăriei moderne.
I. De la copilăria în sociologie la o sociologie a copilăriei
Ca unitate de analiză, copilăria continuă să fie un obiect de cercetare destul de problematic în sociologie, întrucât cercetarea sa a făcut parte, în general, din studiile despre familie – ca instituție socială – și despre educație – ca instrument de reproducere a ordinii sociale prin intermediul subordonării noii generații. Potrivit lui Gaitán (2006b: 15) și lui Rodríguez (2007: 22), studiile sociologice s-au ocupat indirect de fete și de băieți, într-un mod instrumental. „Sociologia copilăriei” are aceleași interese teoretice și metodologice ca „sociologia tinereții” – ca sociologia bazată pe studiul generațiilor – și face parte cu precădere din childhood studies, sau „studiile despre copilărie”, un domeniu de studii multidisciplinare, printre care sociologie, istorie, antropologie, asistență socială și geografie (Qvortrup et al., 2009).
1.1. Copilăria în abordările sociologice clasice
Din cauza lipsei de autonomie a copilului și a teoriilor despre dezvoltarea sa biopsihosocială, copilăria a fost privită ca o etapă sau o condiție presocială, adică o fază de pregătire pentru viața adultă, adevărata viață socială. Se consideră că fetele și băieții se află, de fapt, într-o perioadă de tranziție, pentru a se putea, mai apoi, integra complet în societate, odată ce pierd caracteristicile copilăriei și nu mai sunt văzuți ca ființe infantilizate (Qvortrup, 1987).[2]
În această linie de argumentare îl putem situa pe Émile Durkheim, care este interesat de sociologia educației și elaborează o întreagă teorie despre copilărie ca fenomen presocial: „Un teren aproape virgin pe care trebuie să se construiască din nimic și să se pună bazele unei vieți morale și sociale” (Durkheim 1975: 54). Durkheim subliniază nevoia unei pedagogii morale care să educe și să depășească presupusa natură „sălbatică” a subiectului infantil. În această abordare, fetele și băieții sunt văzuți ca „recipiente” goale ale acțiunii adulte (apare ideea de tabula rasa) și, prin urmare, este justificabilă necesitatea de a controla această natură „sălbatică” prin intermediul puterii civilizatoare a educației școlare.[3]
Asocierea copilăriei cu o stare mai apropiată de natură decât de cultură – la fel ca în cazul altor minorități politice, cum ar fi femeile sau grupurile indigene – creează un stereotip generațional, potrivit căruia fetele și băieții sunt ființe inferioare, care trebuie să se afle sub puterea și autoritatea unui adult, considerat rațional și civilizat. Această abordare scoate la iveală un interes deosebit față de mecanismele sociale prin care copiii ajung „să nu mai fie copii”; adică procesul prin care devin adulți educați, civilizați și neinfantili. Prin urmare, accentul este pus mai mult pe rezultat decât pe procesul de școlarizare și pe relațiile de putere care se stabilesc între actori în cadrul acestuia. Durkheim consideră copilăria o etapă de creștere fizică și morală, perioadă în care persoana se pregătește pentru viața socială reală: cea de adult (Qvortrup, 1992, 1994a; Wintersberger, 1994, Gaitán, 2006b: 47; Rodríguez, 2007: 33ff.). Potrivit lui Franzé (2002: 202, 321), educația școlară a avut în vedere, în mod tradițional, acest concept de copilărie pentru a se poziționa ca disciplină „specializată” în copilăria modernă, a cărei capacitate de acțiune se rezumă la un discurs școlarizant și civilizator care pornește de la premisa că subiecții sunt lipsiți de normele de bază de conviețuire în societate.[4]
Studiile lui Durkheim au influențat ideile lui Talcott Parsons (1959), în special în studiile despre procesele de socializare din cadrul familiei (heterosexuale și nucleare), adică despre „procesul de însușire a modelelor și rolurilor sociale” (Parsons, 1959: 200). Parsons susține că, la început, socializarea trebuie să aibă loc în familie, cu concursul altor agenți, cum ar fi școala și grupul de copii, subliniind că aceasta diferă în funcție de gen, clasă socială și etnie (Parsons, 1959: 218).[5]
Chris Jenks (1996) s-a dedicat analizării interesului lui Parsons față de procesul de socializare la care iau parte copiii, înțeles ca reproducere socială între generații. Potrivit lui Jenks (1996), preocuparea reală a lui Parsons nu sunt, în realitate, copiii – ca grup social –, ci însuși procesul de socializare. În teoria funcționalistă a lui Parsons, fetele și băieții sunt văzuți ca destinatari pasivi ai conținuturilor pe care societatea consideră că este necesar să și le însușească pentru a deveni adulți. Este vorba despre mecanisme care reproduc ordinea socială într-o societate funcționalistă. Din momentul nașterii – și chiar dinainte de naștere, dacă ne gândim la gen –, cerințele și exigențele sunt impuse prin atribuirea unui anumit rol fetelor și a altui rol băieților. Din perspectivă funcționalistă, copilul întruchipează acel „eu” social care participă la procesul de socializare, al cărui obiectiv principal este transformarea unui copil „sălbatic” într-un produs social, care nu este altceva decât o persoană adultă standardizată. În această abordare, copiii sunt percepuți ca metaforă a unui obiect – „buretele” care absoarbe pasiv informațiile în cadrul procesului de socializare. Cu toate astea, individul nu numai că reproduce ordinea socială, ba chiar o recreează, o inovează, o subminează. În fiecare context istoric și spațial, fetele și băieții demonstrează că-și trăiesc copilăria în moduri diferite, deci modalitățile prin care se reproduce ordinea socială se schimbă, socializarea fiind un proces bidirecțional, nu doar de la adult la copil (Rodríguez, 2000, Gaitán, 2006b: 46).
1.2. Participarea copiilor la procesul de socializare
În viziunea funcționalistă, copilăria reprezintă momentul de intrare și de acomodare a fetei sau a băiatului în propria cultură, proces de adaptare similar celui prin care trec, spre exemplu, persoanele care migrează. Dar, din punct de vedere parsonian, subiectul infantil ajunge pe lume fără experiențe culturale, prin urmare poate fi influențat și inspirat de modelele și de valorile specifice acelei societăți. Sistemul social acționează asupra noii ființe și o constrânge în numele ordinii, integrării și corectitudinii urmărite (Parsons, 1959). Socializarea înțeleasă astfel se caracterizează prin maleabilitatea, sensibilitatea și dependența copilului ca ființă „socializată” de un „socializator”. În această teorie, copilăria este, în esență, pasivă, evaluată în termeni de evoluție: individul se află într-o etapă de creștere pentru a atinge nivelul dorit (maturitatea), momentul în care va fi integrat în societate, o etapă primară, în care nu face încă parte din societatea adultă, ci trăiește într-o lume paralelă (Gaitán, 1999a: 115-118).
Parsons (1959: 203) vorbește despre puterea pe care o are persoana adultă atunci când acordă recompense, când aplică pedepse sau când depune un efort ca fetele și băieții să facă anumite lucruri sau să renunțe la ele (condiționarea), situații pe care autorul le numește mecanisme de socializare. Parsons descrie funcția îndeplinită de aceste mecanisme în învățarea normelor și a rolurilor sociale, însă nu analizează dimensiunea puterii generaționale pe care o conferă acordarea de recompense și aplicarea de sancțiuni, în teoria lui Parsons sancțiunea făcând parte din procesul „necesar” de socializare.
Cu toate acestea, dintr-o perspectivă critică, capacitatea de a impune sancțiuni reprezintă expresia puterii pe care o au adulții, deoarece aceștia se află într-o poziție dominantă și de autoritate în relație cu copiii. După cum subliniază Foucault (1976: 183, 185), în toate sistemele disciplinare există mecanisme de sancționare, prin pedepse corporale sau mici umilințe, a acelor comportamente considerate inadecvate în procesul de adaptare la sistem în sine. În acest caz, pedepsirea copiilor este o formă de control social practicată în familie sau la școală, în instituții disciplinare, adică în sisteme bazate pe putere și pe reguli despre „cum trebuie să te comporți” în societate. Mai mult, pedepsele și sancțiunile sunt diferențiate în funcție de gen.
Deprinderea acelui „cum trebuie să te comporți” nu este doar o chestiune generațională, ci subliniază totodată supunerea pe care copiii trebuie să o arate față de normele pe care adulții le diseminează. Acestea sunt norme stabilite în funcție de gen, pentru că în copilărie procesul de învățare a rolurilor de gen și a relațiilor de putere dintre sexe este rapid și intens. Conform funcționaliștilor, fetele și băieții sunt încurajați să asculte de persoanele adulte (mame, tați și profesori) pentru că acestea îndeplinesc funcția de socializare a noilor generații, adică au autoritatea de a impune reproducerea sistemului social (Mayall, 2000, 2002).
În acest sens, în opinia lui Jenks (1996), procesul de socializare a copiilor se fundamentează pe anumite ipoteze ale teoriilor dezvoltării biologice, fără a le pune însă sub semnul întrebării din perspectivă sociologică. Studiile lui Sigmund Freud (1970), Erik H. Erikson (1970) și Jean Piaget (1972, 1977) au avut o mare influență asupra viziunii funcționaliste asupra copilăriei, în care complexitatea acestui fenomen social este redusă la o perioadă de dezvoltare biologică și o etapă de socializare. Astfel, copilăria apare ca un moment în care sunt puse în legătură dimensiunea individuală și cea socială a unui individ, iar normele morale sunt învățate, rolurile sociale, internalizate și abilitățile cognitive, dezvoltate. Prin urmare, copilăria este percepută ca etapa privilegiată a reproducerii ordinii sociale stabilite prin socializarea noilor generații. Piaget (1972, 1977) analizează fetele și băieții cu precădere la nivel de individ („copilul”), în același mod în care se studiază „femeia” sau „băștinașa”, adică presupunând că există o esență universală în fiecare dintre acestea, în timp ce scopul sociologiei copiilor este tocmai să încerce să înțeleagă copilăria ca pe un fenomen social, iar pe fete și pe băieți, ca pe un grup social golit de o esență copilărească universală concepută a priori (James & Prout, 1997: 11 și următoarele). Acest lucru se reflectă foarte bine în următorul citat:
critica unei psihologii bazate pe legi universale care ar fi trebuit să reziste de-a lungul timpului în toate societățile. S-a spus că termeni precum «mamă» și «copil» nu numai că exprimă o generalitate lipsită de sens, dar și reprezintă în mod greșit relația dintre lumea individuală și cea socială, pentru că descriu aranjamentele sociale ca și cum ele ar fi fost stabilite de legile naturii.[6]
Bineînțeles că în copilărie apar fenomene biologice, dar corpurile noastre sunt modificate și afectate de condițiile materiale, sociale, economice și culturale în care trăim de-a lungul întregii vieți. Perspectiva sociologică prezentată aici încearcă să pună la îndoială presupusa universalitate a dezvoltării biologice a copilului și încearcă să aducă în discuție condițiile sociale care influențează și determină acest proces. James și Prout (1997: 21) susțin că unele mișcări sociale – cum ar fi cele care militează pentru drepturile civile ale afro-americanilor sau cele feministe – vorbesc despre faptul că relațiile sociale nu au la bază legi psihologice sau biologice universale, ci, dimpotrivă, au fost stabilite politic de-a lungul istoriei. În cazul particular al copiilor și al copilăriei, până acum nu s-a mai discutat despre categorii sociologice sau despre politici de excludere, cu excepția dezbaterii privind alinierea legislativă la directivele Convenției privind Drepturile Copilului adoptate de ONU în 1989. Potrivit lui Chris Jenks (1996: 4),
istoria științelor sociale a avut mereu o abordare critică, demascând ideologiile dominante ale capitalismului în raport cu clasa socială, ale colonialismului în raport cu rasa și ale patriarhatului în raport cu genul; însă ideologia dezvoltării în raport cu copilăria este încă un subiect care trebuie dezbătut.
Abordarea copilăriei ca etapă a dezvoltării biologice este necesară, și nimeni nu o pune la îndoială, dar nu este suficientă pentru a înțelege toate dimensiunile copilăriei contemporane ca fenomen social. Pe de altă parte, Mayall (2002) semnalează că viziunea dezvoltării biologice a copilului se bazează pe presupoziția rolurilor de gen normative și urmărite în fiecare societate. Totuși, această dezvoltare biologică a fetelor și a băieților apare în anumite contexte determinate de clasa socială, de gen sau de etnie, adică este produsul condițiilor sociale în care trăiesc respectivii subiecți (Mayall, 2000, 2002).
După cum subliniază Gaitán (2006b: 50) și Rodríguez (2007: 54), studierea condițiilor de viață ale fetelor și băieților ca „potențiali adulți” ne interesează numai din perspectiva consecințelor pe care le vor avea ele la maturitate, și nu a impactului lor prezent asupra vieții acestora. Mergând mai departe, Qvortrup (1992: 176) notează că
ideea că viitorul copiilor e cel care contează este periculoasă dintr-un punct de vedere etic, deoarece urmărește binele copilului în viitor, și nu binele lui din prezent. Această concepție nu arată interesul față de copii, ci față de adulți.
Pentru James și Prout (1997: 7), copilăria nu este doar o fază de dezvoltare și de tranziție spre o altă etapă a vieții, ci și un produs social în care această dezvoltare trebuie să se materializeze:
Imaturitatea copiilor este un fapt biologic, dar modurile în care este înțeleasă această imaturitate și semnificațiile care i se conferă sunt un aspect cultural […]. Aceste „aspecte culturale” pot varia și face din copilărie o instituție socială. Astfel, se poate vorbi despre construcția socială a copilăriei și, de asemenea, despre re- și deconstrucția ei. În acest dublu sens, copilăria este construită și reconstruită pentru și de copii. (James & Prout, 1997: 7)
Pentru Qvortrup (1992: 177), în psihologie
există ideea de creștere progresivă în sens calitativ, trecerea de la imperfecțiune la desăvârșire, de la imaturitate la maturitate, de la inabilitate la abilitate, de la iresponsabilitate la responsabilitate.
Dar ce pot spune sociologia și alte științe sociale despre dimensiunile socială, politică, culturală și economică ale fenomenului copilăriei? Referirea constantă la viitor, faptul că fetele și băieții sunt considerați persoane „în devenire”, sau becomings, a avut ca urmare excluderea lor din viața socială și publică. Mai mult decât atât, conform lui James și Prout (1997: X, 9), perspectiva biologică – folosită pentru a explica fenomene sociologice – poate fi considerată depășită în anumite domenii ale științelor sociale, cum ar fi studiile culturale și de gen, dar în interpretarea sociologică a copilăriei continuă să fie vigoare, fără a fi pusă la îndoială. Tabelul 1 prezintă o serie de premise care stau la baza viziunii sociologice, demonstrând o perspectivă reducționistă asupra copilăriei, înțelese doar ca fază de socializare și etapă de dezvoltare biologică, care nu ia în seamă copilăria ca fenomen social complex, cu numeroase dimensiuni (James & Prout, 1997: 13).
TABELUL 1
Viziunea sociologică reducționistă asupra copilăriei
Este greu să susținem, empiric, că persoanele adulte sunt complete și definitive, fără capacitate de schimbare, întrucât acestea sunt supuse, în mod constant, influenței structurilor și relațiilor sociale și, prin urmare, au capacitatea de a se transforma și de a-și schimba condițiile de viață. De-a lungul existenței noastre, avem capacitatea de a învăța, continuând să ne însușim norme sau alte roluri sociale, datorită faptului că abilitățile cognitive și sociale se dezvoltă permanent. Astăzi, în lumea globalizată în care trăim, adulții trebuie să demonstreze că au capacitatea de a folosi noi tehnologii, de a învăța limbi și de a acumula cunoștințele necesare (de la cum funcționează anumite aparate electronice la utilizarea internetului) pentru a face față cerințelor vieții cotidiene. De aceea, înțelegerea copiilor în termeni sociologici ne ajută să punem sub semnul întrebării deopotrivă ideile preconcepute despre maturitate și celelalte generații.
Stereotipurile generaționale se bazează tocmai pe idei preconcepute și cerințe normative care se răsfrâng asupra indivizilor definiți în funcție de vârstă. Asemenea sexului, clasei sociale sau etniei, în societatea noastră vârsta este o categorie socială care implică un eșantion de persoane cu drepturi și îndatoriri care depășesc legile existente, fiind parte din reprezentările sociale ale vârstei și generației. Așa cum studiile feministe analizează stereotipurile de gen pentru a deconstrui drepturile și obligațiile care le revin femeilor și bărbaților pe criterii de gen, sociologia copiilor ne permite să analizăm stereotipurile generaționale atribuite normativ și arbitrar oamenilor în funcție de vârstă. Din perspectiva sociologiei tineretului (Duarte, 2001), clasificarea pe criterii de vârstă presupune anumite rituri de trecere, care trebuie îndeplinite în fiecare etapă pentru a trece la următoarea, până la etapa finală, care este maturitatea; subiecții care nu se ridică la nivelul exigențelor vârstei pe care o au sunt excluși din respectiva categorie. Acest lucru se aplică și în domeniile care au în centru copiii, prin impunerea anumitor standarde specifice fiecărei vârste: vârsta la care copilul trebuie să învețe să meargă, să-și controleze sfincterele, să citească, să scrie etc., fără a lua în considerare contextele sociale în care au loc aceste procese.
1.3. Copilăria în abordările sociologice contemporane
În teoria sociologică contemporană există autori care analizează situația copiilor în societate ca pe un fapt eminamente social, făcând un prim pas spre studierea copilăriei ca temă de interes sociologic autonomă. Interacționismul simbolic al lui George H. Mead (1982) propune o perspectivă mai nuanțată asupra rolului pe care îl joacă fetele și băieții în procesul de internalizare a socialului. Mead susține că subiectul copil se află permanent în dialog cu sine și cu cei din jur (cu „celălalt”, în general), ceea ce în practică se manifestă prin jocul spontan, dar și organizat. În acest caz, se consideră că viața indivizilor este un fenomen social încă de la naștere și prin urmare întreaga viață socială este afectată de constrângerile și de puterea structurii sociale. Indiferent dacă e fată sau băiat, individul are întotdeauna un anumit grad de autonomie și de subiectivitate proprii (Rodríguez, 2007: 40 și următoarele).
La rândul său, abordarea constructivistă a lui Berger și Luckmann (1968) este, de asemenea, esențială în această nouă perspectivă asupra copilului ca subiect în sociologie. Autorii semnalează că omul este un produs social și că întreaga sa dezvoltare este construită și influențată social, inclusiv în copilărie. Pentru Berger și Luckmann, în cadrul construcției sociale a realității se înregistrează momentele de externalizare, obiectivare și internalizare, prin procesul de socializare primară și secundară prin care se internalizează realitatea obiectivă. Socializarea primară are loc, cu precădere, în familie și funcționează mai mult după norme emoționale decât raționale, mediate, în același timp, de un puternic control social – cum ar trebui să fiu și ce ar trebui să fac –, prin identificarea celorlalți semnificanți. Socializarea secundară, în schimb, se realizează în instituții create în acest scop, cum ar fi școala, biserica, armata etc. Socializarea necesită impunerea de reguli atât pentru fete, cât și pentru băieți, cu scopul integrării acestora în societate:
Deși copilul nu este doar un spectator pasiv în procesul de socializare, adulții sunt cei care stabilesc regulile jocului. Copilul poate să intre în joc cu entuziasm sau să se împotrivească, dar, din păcate, este singurul joc pe care îl avem la îndemână. (Berger și Luckmann, 1968: 171).
Dacă socializarea transmite experiența prin limbaj, fetele și băieții recreează, transmit și reconstituie realitatea care le-a fost dată, formându-și propria cultură, însă adulții sunt cei care impun ordinea socială care trebuie reprodusă (Gaitán, 2006a: 33). Pe de altă parte, Norbert Elias (1989) semnalează că, în societățile moderne, procesul civilizator are loc prin intermediul educației și al altor instituții de putere și control, cum ar fi statul, care exercită o adevărată presiune generațională asupra copiilor. Astfel, lumea copiilor rămâne închisă în sfera privată, familială, și în mediul școlar, ca o etapă „pregătitoare” pentru viața adultă și publică, când individul trebuie să fi ajuns la un anumit grad de civilizație (autocontrol, obediență, rutina muncii etc.), adică la ceea ce se numește „maturitate”. Principala contribuție pe care o aduc studiile sociologice contemporane este sublinierea importanței experienței sociale în copilărie, ca pepinieră a agentului social capabil și autonom, fundamental diferit de organismul respondent (Rodríguez, 2007: 44). Considerarea dezvoltării și socializării copilului în context social este primul pas spre conceperea copilăriei ca fenomen social (James & Prout, 1997: 24).
1.4. Repere istorice ale sociologiei copilăriei
În anii 1980 și 1990 s-au publicat diverse lucrări de sociologie – mai ales în mediul academic anglo-saxon – despre necesitatea revizuirii conceptului de copilărie în sociologia contemporană. Aceste studii reprezintă fundamentele teoretice ale sociologiei copilăriei, dar, din păcate, cele mai multe dintre ele nu au fost traduse în spaniolă și probabil că de aceea rămân necunoscute sau marginale în dezbaterile sociologice hispano-americane.
Începând cu anul 2000, în Spania au început să apară articole și cărți semnate, în principal, de Lourdes Gaitán (1999b, 2006a, 2006b, 2008) și Iván Rodríguez (2000, 2007), care au importanta misiune de a aduce în prim-plan abordările teoretice anglo-saxone și de a le contextualiza în dezbaterile sociologice spaniole. În același timp, în America Latină au fost publicate câteva lucrări științifice despre sociologia copilăriei semnate de José Sánchez-Parga (2004), René Unda (2003, 2009) și Institutul de Formare de Cadre Didactice pentru Tinerii, Adolescenții și Copiii care Muncesc (IFEJANT) (2003).
În Chile, anumiți autori (Vergara et al., 2010; Pavez, 2010, 2011a, 2011b, 2012) au început să folosească abordările sociologiei copilăriei în studierea fenomenului copilăriei contemporane, dar în Spania această perspectivă este prea puțin cunoscută, de aceea bibliografia care stă la baza acestui articol este, în principal, de limbă engleză.
Una dintre lucrările de pionierat în spațiul anglo-saxon este The Sociology of Childhood de Chris Jenks, publicată în 1982. Autorul analizează conceptul de copilărie așa cum apare el la Parsons, Durkheim și Piaget, printre alții, pentru a arăta că fiecare model teoretic de viață socială dă naștere unor perspective multiple asupra copilăriei, ceea ce demonstrează că copilăria este o construcție socială. Mai târziu, în 1987, Jens Qvortrup, coordonatorul unui număr monografic din International Journal of Sociology dedicat sociologiei copilăriei, scria în introducere:
Postulatul că copilăria (ca element structural și statut) se schimbă în timp și spațiu în funcție de nevoile și interesele societății dominante formate din adulți pare atât de evident, aproape trivial chiar, încât este surprinzător că în sociologie această perspectivă aproape lipsește” (Qvortrup, 1987: 6, subl. noastră).
În același an, 1987, Qvortrup a devenit conducătorul proiectului de cercetare „Childhood as a Social Phenomenon”, în cadrul programului dedicat copilăriei al Centrului European de Asistență Socială din Viena, un studiu realizat pe 16 țări europene (Qvortrup et al., 1994)[7]. Această cercetare propunea o abordare teoretico-sociologică, nu doar psihologică sau educațională, pentru a demonstra posibilitatea explorării copilăriei ca fenomen în fiecare societate, pornind de la conceptul de vârstă. În 1990, Asociația Internațională de Sociologie autoriza demararea proiectului „Sociology of Childhood”, la un secol după apariția unor proiecte similare în discipline ca psihologia, psihiatria sau medicina (Qvortrup, 1994a: X). Cercetările realizate cu sprijinul Centrului European de la Viena au pus bazele teoretice ale abordării structurale, care, împreună cu perspectiva constructivistă și cea relațională, a dat naștere celor trei abordări din sociologia copilăriei, conform clasificării făcute de Gaitán (2006a, 2006b).
1.5. Abordarea structurală în sociologia copilăriei
În sociologia copilăriei, abordarea structurală își propune să analizeze locul pe care îl ocupă copilăria în structura societăților. Perspectiva structurală pornește de premisa că copiii reprezintă o categorie existentă permanent în societate, deși membrii săi sunt înlocuiți constant. Astfel, din această perspectivă, condițiile de viață ale copilului sunt analizate luând în considerare nișa socială pe care o ocupă grupul copiilor din prezent și din viitor, ca spațiu în structura societății pe care îl ocupă fetele și băieții la un moment dat. Cu alte cuvinte, în termeni sociologici, copiii sunt priviți mai mult ca grup social, aflat permanent în conflict cu celelalte grupuri sociale, cu care trebuie să negocieze, și nu individual, cum se întâmplă în cazul psihologiei și pedagogiei (Qvortrup, 1992, 1994b; Wintersberger, 1994). Copiii sunt, astfel, definiți ca un „grup de indivizi foarte diferiți între ei, care au în comun calitatea de «minori» supuși autorității adulte” (Rodríguez, 2007: 56).
După cum spuneam mai sus, proiectul de cercetare al Centrului European de la Viena a avut ca punct de plecare 16 rapoarte naționale privind situația copiilor din fiecare țară participantă și a condus la formularea a nouă teze despre „copilărie ca fenomen social”, care au pus bazele teoretice ale abordării structurale în sociologia copilăriei (Gaitán, 1999a: 128):
1. Copilăria reprezintă o formă particulară de construcție socială, care diferă de la o societate la alta.
2. Din punct de vedere sociologic, copilăria nu este o fază tranzitorie, iar copiii constituie o categorie socială permanentă.
3. Ideea de copil ca atare e problematică, în timp ce copilăria variază din punct de vedere istoric și social.
4. Copiii sunt o parte integrantă a societății și a diviziunii sociale a muncii.
5. Fetele și băieții construiesc ei înșiși copilăria și societatea.
6. Copiii se confruntă, în principiu, cu aceleași probleme ca persoanele adulte (de exemplu, din punct de vedere economic sau instituțional), dar într-un mod particular.
7. Dependența de adulți specifică fetelor și băieților determină absența lor din descrierile istorice și sociale.
8. Ideologia familiei, și nu mamele sau tații ca atare, stau în calea intereselor și bunăstării fetelor și băieților.
9. Copiii ca grup îndeplinesc toate criteriile obișnuite pentru a fi o minoritate, supusă marginalizării și paternalismului.
Din punctul de vedere al multor cercetători, cum ar fi Qvortrup sau Wintersberger, factorii-cheie în studiul structural al copilăriei sunt: schimbările demografice, activitățile copiilor, economia, justiția distributivă și statutul legal. Trebuie adăugat că în fiecare dintre aceste puncte de interes ale studierii dimensiunii structurale a copilăriei există inegalități de gen, de clasă și de etnie între fete și băieți ca grup social. Liebel (2007) consideră că, în societățile moderne occidentale, copiii sunt considerați o categorie socială, iar grupul fetelor și băieților are trăsăturile clasice ale unei minorități în raport cu grupurile dominante, făcând parte din „grupurile reduse la tăcere” (muted groups):
– Multe persoane împărtășesc condiția care le face subiectul discriminării. În fiecare societate există o proporție de copii, și, datorită biologiei, toate ființele umane împărtășesc această condiție la un moment dat. De aceea, copiii constituie un grup social prezent în toate societățile (Liebel, 2007).
– Poziția pe care o ocupă copiii în societate este considerată inferioară și lipsită de legitimitate. Aceștia sunt o categorie „indezirabilă”, descrisă adeseori în termeni negativi. De exemplu, a spune că ceva este „infantil”/„copilăresc” înseamnă a spune că este neserios, naiv, imatur, iresponsabil sau irațional; apelativul „fetiță” poate fi folosit, de exemplu, ca o ofensă sau o ridiculizare (Liebel, 2007).
– Subiecții cărora li se atribuie această condiție nu au influență și putere de decizie asupra problemelor politice, economice și sociale care îi afectează în mod direct. Fetele și băieții nu au capacitatea de a exercita presiune politică pentru că nu au drept de vot (Liebel, 2007, Gaitán & Liebel, 2011).
Pe de altă parte, dependența economică a copiilor întărește condiția lor de dominați în raport cu adulții, pentru că, în capitalism, a câștiga și a dispune de bani constituie un mecanism – chiar dacă nu e singurul – care conferă responsabilitate și capacitatea de a lua decizii. Acest dezavantaj economic l-a făcut pe Oldman (1994: 53) să sugereze că relațiile generaționale dintre copii și adulți pot fi considerate relații de clasă, adulții având un statut economic superior. Dependența economică face din copii subiecții permanenți ai dominației și ai paternalismului. Din cauza discursurilor educaționale moderne despre copilărie, fetele și băieții nu pot lucra și nu pot fi remunerați (Lamb, 2012), cu toate că își doresc asta pentru a avea acces la resurse, fiind obligați, în schimb, să meargă la școală fără a primi un salariu pentru activitatea școlară desfășurată în societatea cunoașterii (Qvortrup, 1992, 1994, Gómez-Granell et al., 2004). În acest context, fetele și băieții care muncesc – din motive economice, culturale etc. – reprezintă o amenințare la adresa stereotipului copilului ideal. Astfel, adulții acționează pentru combaterea muncii în cazul copiilor, argumentând că aceștia sunt exploatați, iar datoria/dreptul lor este să învețe (Lamb, 2012). Potrivit lui Liebel (2007, 2009), în cadrul studierii sociologice a copiilor care lucrează se întâlnesc categoriile clasei și generației, pentru că, dacă ar „produce”, fetele și băieții ar putea lua parte și ei activ la viața economică atât a propriilor familii, cât și a societății în ansamblu.
1.6. Abordarea constructivistă în sociologia copilăriei
Lucrările lui Chris Jenks (1996) și Allison James și Alan Prout (1990) sunt considerate fundamentale pentru perspectiva sociologică asupra copilăriei ca construcție socială (ideea principală a acestei abordări), care ia distanță critică din interiorul funcționalismului sociologic, cadrul conceptual pentru studierea copilăriei. În 1990, James și Prout editează volumul intitulat Constructing and Reconstructing Childhood: Contemporary Issues in the Sociological Study of Childhood, în care sunt explorate bazele teoretice și dezbaterile sociologice contemporane care servesc drept cadru analitic pentru studierea copilăriei în sociologie. James și Prout (1990: 8) explică cele șase principii ale apariției unei noi paradigme sociologice a copilăriei:
1. Copilăria este înțeleasă ca o construcție socială. Caracterul natural (biologic) al copilăriei este recunoscut, însă integrat într-un context social și cultural. Copilăria apare în fiecare societate ca o componentă a structurii, având totodată o dimensiune culturală specifică și diferită față de copilăria din alte societăți.
2. Copilăria este o variabilă a analizei sociale. Ea nu poate fi înțeleasă în afara altor variabile, cum ar fi sexul, clasa sau etnia. Atunci când sunt analizate aceste variabile interdependente, se confirmă faptul că există numeroase tipuri de copilărie, deci copilăria nu este un fenomen unic și universal.
3. Relațiile sociale ale fetelor și băieților sunt importante și trebuie studiate independent de perspectiva adulților.
4. Fetele și băieții sunt și trebuie să fie văzuți ca agenți, ca actori sociali care participă la construcția propriei vieți, a celor din jur și a societăților în care trăiesc. Fetele și băieții nu sunt obiecte pasive ale structurii și proceselor sociale.
5. Etnografia este o metodă deosebit de utilă pentru studierea copilăriei, deoarece permite luarea în considerare a vocii copilului în producerea de date sociologice.
6. Copilăria este un fenomen în raport cu dubla hermeneutică a științelor sociale de azi. O nouă paradigmă sociologică a copilăriei va arăta reconstrucția socială și politică a copilăriei în societățile noastre.
În cadrul acestei abordări, copilăria este înscrisă într-o structură care afectează viețile fetelor și băieților – așa cum arată abordarea structurală discutată mai devreme –, dar acțiunea socială a indivizilor este analizată ca agentivitate în interiorul paradigmelor structurale. Pentru a analiza acțiunea și agentivitatea copiilor, este luată ca punct de reper discuția sociologică privind structura și acțiunea indivizilor propusă de Anthony Giddens (1984). În teoria structurării a lui Giddens (1984), viața socială este rezultatul acțiunii indivizilor, prin acțiunile cotidiene fiind reprodusă propria structură. Structurile influențează acțiunile, care sunt, la rândul lor, determinate structural. Activitățile umane sunt condiționate de practici sociale numite praxis, situate într-un anumit spațiu și timp, adică într-un context particular. Cu alte cuvinte, socialul este un produs al actorilor, iar actorii sunt un produs social. Acțiunea și structura se întăresc și se completează una pe alta (dualitate). Prin urmare, actorii sociali își exprimă agentivitatea acționând într-un context specific în care sunt constrânși, dar care le oferă, de asemenea, noi oportunități de a acționa, cu alte cuvinte, posibilitatea de a interveni într-o acțiune specifică. Dacă pentru Giddens (1984) acțiunea este un comportament rațional și reflexiv al agentului, pentru agent acțiunea capătă sens tocmai prin intermediul limbajului, având totodată un sens construit social (dubla hermeneutică).
Pentru James și Prout (1990: 27), sociologia interpretativă oferă posibilitatea de a reexamina rolul fetelor și băieților ca agenți activi care negociază cu alți actori individuali într-un cadru structural produs și reprodus de ei înșiși. Din această perspectivă, se înțelege că instituția copilăriei (ca un cadru structural) există în activitatea specifică a fiecărei fete, fiecărui băiat sau fiecărei persoane adulte.
Pe de altă parte, pentru Mayall (2002: 21) este esențial să considerăm fetele și băieții actori sociali cu agentivitate, care contribuie la mersul societății prin diviziunea muncii în societatea capitalistă. „Agent” și „actor” sunt cuvinte care au aceeași rădăcină latină (ago, agere, egi, actum), fiind legate de „a face” și „a acționa”, dar semnificația acestei acțiuni poate varia: un actor social are dorințe subiective, în timp ce termenul „agent” sugerează negocierea și interacțiunea cu ceilalți în vederea luării de decizii (Mayall, 2002: 21).
Acțiunea copilului ca agent apare în contextul structural prezentat mai sus, adică într-un cadru de acțiune minoritar (Mayall, 2002: 21). Dacă luăm în considerare ideea lui Berger și a lui Luckmann (1984) referitoare la producerea și reproducerea societății, care au loc înainte de nașterea fiecărei persoane – de exemplu, concepțiile despre gen – și continuă să se desfășoare pe parcursul întregii ei vieți, putem pune la îndoială viziunea reducționistă asupra copilăriei, înțelese doar ca o etapă și o fază de socializare, având în vedere că ambele procese (trecerea de la o etapă la alta și socializarea) fac parte din reproducerea necesară a societății. Aceasta se realizează prin acțiuni zilnice și permanente care reproduc o ordine generațională și de gen, la care fetele și băieții trebuie să participe (Qvortrup, 1992, Gaitán, 2006).
Din punctul de vedere al lui Qvortrup (1994: 3), dacă fetele și băieții sunt ontologic diferiți de adulți, este necesară o dezbatere filosofică despre adevărata ontologie a ființei umane. Desigur, adulții pot exercita putere asupra copiilor și nu trebuie să-și justifice acțiunile, de vreme ce vorbim despre o ordine „naturală”, provenită din superioritatea adultului. Cu toate acestea, agentivitatea unei persoane este înțeleasă ca inițiativă prin acțiune și prin „puterea de a alege” (Wartofsky, 1981: 199). Plecând de la această definiție, putem conchide că fetele și băieții sunt agenți deoarece acționează și construiesc în mediul lor, producând cunoștințe și experiențe. Dar acțiunea copilului are un alt înțeles, desfășurându-se diferit față de acțiunea adulților, singura considerată legitimă, iar din acest motiv, praxisul copilului nu este recunoscut, fiind invocat faptul că vârsta este singurul criteriu de definire a competențelor și a capacității de a acționa. Astfel, vârsta devine o categorie similară sexului sau rasei, o condiție a subiecților care generează relații sociale de putere considerate inerente respectivei categorii (Qvortrup, 1992).
Pe lângă vârstă, dependența este considerată și ea parte a ordinii naturale impuse de generație (la fel ca dependența economică a femeilor în cadrul ordinii naturale impuse de gen), ignorându-se faptul că este, mai degrabă, o consecință a poziției de putere pe care o au fetele și băieții (Qvortrup, 1994: 4).
Deși ține cont de premisa structurală conform căreia copilăria există permanent în structura societății, abordarea constructivistă este interesată de contextul specific în care apare fenomenul copilăriei. Copilăria nu este omogenă, ci influențată de inegalitățile de gen, de clasă și de „rasă”, de naționalitate sau etnie. Copilăria se manifestă diferit, în funcție de spațiu și de momentul istoric. Prin urmare, pot exista diverse moduri de a fi fată sau băiat, adică mai multe copilării, ceea ce dovedește că copilăria este o construcție socială (James & Prout, 1990: X).
Un exemplu elocvent al construcției sociale a copilăriei este adoptarea Convenției privind Drepturile Copilului de către ONU în 1989. Desigur, Convenția a transformat concepția modernă despre copilărie prin promovarea unei culturi mai egalitare și mai atente la drepturile copilului în politicile publice, educație și familie. Cu toate acestea, Convenția recreează totodată o anume concepție despre copilărie și relațiile generaționale de putere care derivă de aici, prin acordarea anumitor drepturi și negarea altora. De exemplu, se stipulează că nu se acordă drepturi politice, cum ar fi votul, sau se ignoră drepturile sexuale și reproductive ale adolescenților (Gaitán & Liebel, 2011: 29).
Gaitán (2008) remarcă faptul că drepturile stabilite prin Convenție reprezintă perspectiva adultocentrică pe care o au societățile occidentale asupra fetelor și băieților și care a fost considerată modelul universal de copilărie. În acest context, persoanele adulte sunt cele care oferă anumite libertăți, dar este menținut accentul pe întreținere și pe protecție, care încurajează relațiile generaționale de putere, acordând foarte puțină atenție participării copiilor la viața societății.
În aceeași linie a criticilor la adresa CDN, Alanen (1994: 28) notează că modelul occidental este considerat universal valabil pentru că unele științe sociale l-au acceptat ca esență adevărată și firească a copilului prin descrieri și prescripții. Astfel, Alanen (1994) spune că am ajuns la concluzia că binele dezirabil și măsurabil al copilului este modelul din țările bogate. Conceptul de copilărie cu care operează Convenția este caracteristic țărilor occidentale prospere, ignorând enorma diversitate a vieții fetelor și băieților din întreaga lume (Pavez, 2011: 42). Din acest motiv, Jenks (1996) vorbește despre „copilării”, susținând că copilăria este construită social în funcție de contextul în care apare, așadar o categorie sociologică.
1.7. Abordarea relațională în sociologia copilăriei
Principalii exponenți ai acestei abordări sunt Berry Mayall (2000, 2002) și Leena Alanen (1994). Autorii își propun să pună bazele unei sociologii a copiilor, care să aducă în prim-plan punctul de vedere al copilului în cercetare și activism, considerând copiii o generație cu un statut și o poziție de putere. În acest scop, copilăria trebuie interpretată din perspectiva relațiilor dintre generații, de putere și de negociere, asemănătoare cu relațiile de gen, care o influențează deopotrivă. Unele dintre premisele teoretice ale abordării relaționale a sociologiei copilăriei sunt următoarele:
1. Generația este un concept-cheie pentru a înțelege relațiile dintre fete/băieți și adulți. Aceste relații generaționale au o dimensiune individuală (microsocială) și una socială (macrosocială) (Mayall, 2002: 1).
2. Copilăria este definită ca un proces relațional care se manifestă la nivelul relațiilor sociale generaționale dintre copii și adulți.
3. Copilăria este un proces relațional, dar nu numai în relație cu adulții (Gaitán, 2006b: 87).
4. Sociologia ar trebui să ia în considerare „punctul de vedere al copiilor”, adică modul în care fetele și băieții trăiesc și își înțeleg viața și relațiile sociale (Mayall, 2002: 1).
5. Experiența fetelor și băieților produce o cunoaștere care ar trebui luată în considerare pentru recunoașterea drepturilor lor (Mayall, 2002: 1).
6. Ordinea generațională și de gen operează în mod paralel și complementar în relațiile ierarhice dintre bărbați și femei și dintre adulți și copii (Alanen, 1994: 31 și următoarele).
Abordarea relațională pornește de la premisa teoretică că fetele și băieții sunt actori și agenți – perspectivă specifică abordării constructiviste –, dar acțiunea socială a copiilor are loc în parametrii puterii minoritare (limitele acțiunii minoritare descrise de abordarea structurală, între care se desfășoară viața fetelor și băieților), ceea ce implică relații generaționale și de putere generate, în parte, de lipsa de autonomie și nevoia de protecție a copiilor. Considerarea acestora ca agenți permite luarea în considerare a viziunilor lor despre viața lor din prezent, nu despre influența pe care o va avea aceasta asupra viitorului. Abordarea relațională urmărește, cu precădere, relațiile dintre copii, dar și cu persoanele adulte, în anumite medii sociale, cum ar fi familia, școala și cartierul (Mayall, 2002).
Această abordare analizează problemele comune ale fetelor și băieților în relațiile generaționale cu persoanele adulte, relații politice de putere între grupurile sociale atât la nivel individual (micro), cât și la nivel de grup (macro). Astfel, se recuperează ideea de copii ca grup minoritar – prezentă în abordarea structurală –, la care se adaugă dimensiunea relațională a puterii, prezentă în viața de zi cu zi. Mayall (2002: 27, 36) propune termenul generationing similar și complementar cu gendering, ca proces prin care se produc și se transformă pozițiile sociale și relațiile dintre generații. Potrivit lui Gaitán (2006b), termenul „generație” este folosit pentru a sugera diferențele de poziție dintre diversele grupuri de vârstă în virtutea încadrării lor concrete într-o anumită perioadă din viață, adică din punctul de vedere al unei succesiuni de activități realizate de actorii sociali dintr-o perspectivă istorică. Așa apare posibilitatea unei analize sociologice din punctul de vedere al vârstei și al generației ca categorii de diferențiere (35 Mayall, 2000, 2002).
Conform lui Mannheim (1928), generația este o experiență istorică care creează un cadru comun de experiențe și interpretări. Sociologul maghiar a studiat acest aspect în cazul tinerilor, deoarece experiențele istorice ar determina o înțelegere similară a lumii; astfel, vârsta devine o categorie de bază de diferențiere și analiză sociologică a problemelor sociale în general (Mannheim, 1928). Gaitán (2006b) a aplicat premisele teoretice ale studiului generațiilor sau perspectiva generațională pe care Mannheim a propus-o și dezvoltat-o în cercetarea tinerilor la studiul copilăriei, considerând că în fiecare societate coexistă o mare varietate de vârste în fiecare moment. Prin urmare, perspectiva generațională permite înțelegerea subiecților sociali din generații diferite, adică fenomenele sunt analizate pornind de la o ordine generațională asemănătoare clasei sau genului.
II. Concluzii
Deși recent, interesul față de studierea copilăriei din perspectivă sociologică a permis sistematizarea și analizarea categoriei copiilor ca o componentă esențială și permanentă a fiecărei societăți. Așa cum am arătat mai sus, acest interes apare în diverse abordări, pe care le-am putea integra, din punctul de vedere al analizei, într-un domeniu teoretic numit sociologia copilăriei, un studiu care dezvăluie perspective noi asupra copilăriei ca construcție socială și a fetelor și băieților ca subiecți cu drepturi și actori sociali cu agentivitate și capacitatea de a participa la viața societății.
Diferitele abordări din sociologia copilăriei resping reducționismul separării individualului de social, luând explicit o distanță critică față de viziunea care definește fetele și băieții ca ființe prescociale și copilăria ca etapă de tranziție spre perioada adultă. O contribuție importantă pe care o aduc diferitele perspective din sociologia copilăriei este înțelegerea copilăriei ca unitate de studiu sociologic în sine, chiar dacă în legătură cu familia, școala, comunitatea și alte spații sociale în care trăiesc astăzi copiii. Din perspectivă structurală, copiii sunt considerați o categorie permanentă în fiecare societate, deși membrii ei sunt înlocuiți constant. În acest sens, sociologia copilăriei permite studierea legilor și a politicilor publice care vizează grupul copiilor, urmărind modul în care acestea îi afectează sau modul în care subiecții din respectiva generație acționează ca grup social. În ceea ce privește abordarea constructivistă, aceasta ne oferă instrumentele conceptuale de reflecție asupra fenomenului copilăriei ca construcție socială diversă, care ajută la înțelegerea practicilor, valorilor și ideologiilor actuale care privesc copiii din fiecare spațiu. În cele din urmă, abordarea relațională constituie o bază teoretică prin integrarea analitică și empirică a structurii generaționale și a genului în aceeași matrice relațională. Abordările izvorâte din aceste ultime perspective sunt vitale și inovatoare pentru studierea diferitelor forme și factori care influențează participarea fetelor și a băieților la viața familială, școlară și a comunității, în ansamblu.
Cu toate acestea, este evidentă necesitatea de a regândi copilăria în interiorul sociologiei acestor noi parametri, de a o privi ca pe un fenomen social și de a analiza relațiile de putere dintre copii și adulți sau instituțiile pe care le reprezintă aceștia dintr-o perspectivă generațională. Poate că această ruptură epistemologică este similară cu cea care a apărut odată cu integrarea perspectivei asupra genului în studiul relațiilor dintre femei și bărbați ca relații de putere sau al relațiilor interetnice în termeni postcolonialiști. O nouă paradigmă sociologică poate spori diversitatea abordărilor științifice existente deja în domeniul copilăriei. Și în Chile este important ca cercetătorii să-și îndrepte atenția spre aceste noi perspective asupra fenomenului copilăriei, în special în contextul social actual, în care copiii și adolescenții reprezintă o mare provocare pentru lumea adulților.
Bibliografie
Alanen, Leena, „Gender and Generation: Feminism and the «Child Question»”, în Jens Qvortrup, Marjatta Bardy, Giovanni Sgritta & Helmut Wintersberger (eds.): Childhood Matters: Social Theory, Practice and Politics, Avebury – European Centre Vienna, vol. 14, Viena, 1994, pp. 27-41.
Berger, Peter & Luckmann, Thomas, La construcción social de la realidad, Amorrortu, Buenos Aires, 1984.
Cordero Arce, Matías, „Towards an Emancipatory Discourse of Children’s Rights”, în The International Journal of Children’s Rights, vol. 20, nr. 3, 2012, pp. 365-421.
Duarte Quapper, Klaudio, ¿Juventud o juventudes? Versiones, trampas, pistas y ejes para acercarnos progresivamente a los mundos juveniles, cursul „Drogas y alcohol: construir prevención desde el conocimiento integral”, Universidad de Chile, Santiago, 2001.
Durkheim, Émile, Educación y sociología, Península, Barcelona, 1975.
Elias, Norbert, El proceso de civilización, Fondo de Cultura Económica, Madrid, 1989.
Erikson, Erik, Infancia y sociedad, Hormé, Buenos Aires, 1970.
Foucault, Michel, Historia de la sexualidad, vol. I, Siglo XXI, Madrid, 1994.
Franzé, Adela, Lo que sabía no valía. Escuela, diversidad e inmigración, Consejo Económico y Social, Comunidad de Madrid, Madrid, 2002.
Freud, Sigmund, Ensayos sobre la vida sexual y la teoría de las neurosis, Alianza, Madrid, 1970.
Gaitán, Lourdes, „Bienestar social e infancia: la distribución generacional de los recursos sociales”, Intervención Psicosocial, vol. 8, nr. 3, Madrid, 1999 (a), pp. 331-348.
Gaitán, Lourdes, El espacio social de la infancia. Los niños en el Estado de Bienestar, Comunidad de Madrid – Conserjería de Sanidad y Servicios Sociales, Madrid, 1999 (b).
Gaitán, Lourdes, „La nueva sociología de la infancia. Aportaciones de una mirada distinta”, în Política y Sociedad, vol. 43, nr. 1, Universidad Complutense de Madrid, Madrid, 2006 (a), pp. 9-26.
Gaitán, Lourdes, Sociología de la infancia, Síntesis, Madrid, 2006 (b).
Gaitán, Lourdes (ed.), Los niños como actores en los procesos migratorios, Universidad Complutense de Madrid, Madrid, 2008.
Gaitán, Lourdes & Liebel, Manfred, Ciudadanía y derechos de participación de los niños, Síntesis, Madrid, 2011.
Giddens, Anthony, La constitución de la sociedad: bases para la teoría de la estructuración, Amorrortu, Buenos Aires, 1995.
Gómez-Granell, Carme; Garcia-Milà, Mercè; Ripol-Millet, Aleix & Panchón, Carme, „Introducción”, în Gómez-Granell, Carme; Garcia-Milà, Mercè & Ripol-Millet, Aleix (eds), Infancia y familias: realidades y tendencias, Ariel – CIIMU, Barcelona, 2004, pp. 15-32.
IFEJANT, Infancia y adolescencia en América Latina. Aportes desde la sociología, vol. I, IFEJANT, Lima, 2003.
James, Allison & Prout, Alan (eds.), Constructing and Reconstructing Childhood: Contemporary Issues in the Sociological Study of Childhood, Routledge, Oxon, 2010.
Jenks, Chris (ed.), The Sociology of Childhood: Essential Readings, Gregg Revivals, London, 1982.
Jenks, Chris, Childhood, Routledge, Oxon, 2005.
Liebel, Manfred, Entre protección y emancipación. Derechos de la infancia y políticas sociales, Universidad Complutense de Madrid, Madrid, 2007.
Liebel, Manfred, „Sobre la historia de los derechos de la infancia”, în Manfred Liebel & Marta Martínez (eds.), Infancia y derechos humanos: hacia una ciudadanía participante y protagónica, IFEJANT, Lima, 2009, pp. 23-40.
Mannheim, Karl, „El problema de las generaciones”, în Revista Española de Investigaciones Sociológicas, vol. 62, 1993 [1928], pp. 193-200.
Mayall, Berry, „The Sociology of Childhood in Relation to Children’s Rights”, în The International Journal of Children’s Rights, vol. 8, 2000, pp. 243-259.
Mayall, Berry, Towards a Sociology for Childhood. Thinking from Children’s Lives, Open University Press-McGraw-Hill Education, Glasgow, 2009 [2002].
Mead, George Herbert, Espíritu, persona y sociedad: desde el punto de vista del conductismo social, Paidós, Barcelona, 1982.
Moscoso, María Fernanda, „Nuevos sujetos, nuevas voces: ¿hay lugar para la infancia en el pensamiento transnacional?”, în Enrique Santamaría (ed.), Retos epistemológicos de las migraciones transnacionales, Anthropos, Barcelona, 2008, pp. 261-281.
Oldman, David, „Adult-Child Relations as Class Relations”, în Jens Qvortrup, Marjatta Bardy, Giovanni Sgritta & Helmut Wintersberger (eds.), Childhood Matters: Social Theory, Practice and Politics, Avebury-European Centre Vienna, Vienna, vol. 14, 2994, pp. 43-58.
Parsons, Talcott., El sistema social, Editorial Revista de Occidente, Madrid, 1976 [1959].
Pavez Soto, Iskra, „Los derechos de las niñas y los niños peruanos migrantes en Chile. La infancia como un nuevo actor migratorio”, în Revista Enfoques, vol. 8, nr. 12, 2010, pp. 27-51.
Pavez Soto, Iskra, Migración infantil: rupturas generacionales y de género. Las niñas peruanas en Barcelona y Santiago de Chile, Teză de doctorat, Departamento de Sociología, Universitat Autònoma de Barcelona, Barcelona, 2011 (a).
Pavez Soto, Iskra, „¿Quién decide la migración infantil? Niñez y poder en familias peruanas transnacionales”, în RAYUELA. Revista Iberoamericana sobre Niñez y Juventud en Lucha por sus Derechos, vol. 5, 2011 (b), pp. 103-113.
Pavez Soto, Iskra, „Inmigración y racismo: experiencias de la niñez peruana en Santiago de Chile”, în Si Somos Americanos. Revista de Estudios Transfronterizos, vol. XII, nr. 1, 2012, pp. 75-99.
Piaget, Jean, Psychology and Epistemology, Penguin, Harmondsworth, 1972.
Piaget, Jean, The Language and Thought of the Child, Routledge & Kegan Paul, London, 1977.
Qvortrup, Jens, „Introduction to Sociology of Childhood”, în International Journal of Sociology, vol. 17, nr. 3, 1987, pp. 3-37.
Qvortrup, Jens, „El niño como sujeto y objeto: ideas sobre el programa de infancia en el Centro europeo de viena”, în Infancia y sociedad, vol. 15, 1992, pp. 169-186.
Qvortrup, Jens, „Childhood Matters: An Introduction”, în Jens Qvortrup, Marjatta Bardy, Giovanni Sgritta & Helmut Wintersberger (eds.), Childhood Matters: Social Theory, Practice and Politics, Avebury-European Centre Vienna, Vienna, vol. 14, 1994 (a), pp. 1-23.
Qvortrup, Jens, „Formas de acercarse a las vidas y actividades de los niños”, în Investigación y políticas de infancia en Europa en los años 90, Seminario Europeo, Ministerio de Asuntos Sociales, Madrid, 1994 (b), pp. 47-63.
Qvortrup, Jens, Marjatta Bardy, Giovanni Sgritta & Helmut Wintersberger (eds.), Childhood Matters: Social Theory, Practice and Politics, Avebury-European Centre Vienna, Vienna, vol. 14.
Qvortrup, Jens, William A. Corsaro & Michael-Sebastian Honig (eds.), The Palgrave Handbook of Childhood Studies, Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2009.
Rice, Philip, Desarrollo humano: estudio del ciclo vital, Prentice-Hall, Madrid, 1997.
Rodríguez, Iván, „¿Sociología de la Infancia? Aproximaciones a un campo de estudio difuso”, în Revista Internacional de Sociología, vol. 26, 2000, pp. 99-124.
Rodríguez, Iván, Para una sociología de la infancia: aspectos teóricos y metodológicos, CIS, Madrid, 2007.
Rousseau Jean-Jacques, Emilio o de la educación, Alianza, Madrid, 1998 [1792].
Sánchez-Parga, José, Orfandades infantiles y adolescentes. Introducción a una Sociología de la Infancia, Editorial Abya-yala, Quito, 2004.
Unda, René, „Sociología de la Infancia y Política Social ¿compatibilidades posibles?”, în IFEJANT: Infancia y adolescencia en América Latina. Aportes desde la sociología, vol. I, IFEJANT, Lima, 2003, pp. 15-29.
Unda, René, „Perspectivas teóricas de la sociología de la infancia en América Latina”, în Manfred Liebel & Marta Martínez (eds.), Infancia y derechos humanos: hacia una ciudadanía participante y protagónica, IFEJANT, Lima, 2009, pp. 203-223.
UNICEF, Convención Internacional de los Derechos del Niño, ONU, Ginebra, 1989.
Vergara, Ana, Paulina Chávez & Enrique Vergara, „Televidencia y vida cotidiana de la infancia. Un estudio de casos con niños y niñas de Santiago”, în Polis, vol. 9, nr. 26, 2010, pp. 371-396.
Wartofsky, M., „The Child’s Construction of the World and the World’s Construction of the Child: from Historical Epistemology to Historical Psychology”, în F.S. Kessel & A.W. Siegel (eds.), The Child and Other Cultural Inventions, Praeger, New York, 1981, pp. 188-223.
Wasserman, Teresa, „¿Quién sujeta al sujeto? Una reflexión sobre la expresión «el niño como sujeto de derecho»”, în Ensayos y Experiencias, vol. 8, nr. 41, 1981, pp. 60-69.
Wintersberger, Helmut, „La infancia y el cambio. Condiciones de la infancia en la Europa actual”, în Infancia y sociedad, vol. 15, 1992, pp. 143-168.
Wintersberger, Helmut, „La infancia moderna”, în Investigación y políticas de infancia en Europa en los años 90, Seminario Europeo, Ministerio de Asuntos Sociales, Madrid, 1994, pp. 31-46.
Note
[1] În Imperiul Roman, infantia dura de la naștere până la 7 ani, pueritia, de la 7 ani până la 12 în cazul fetelor și până la 14 în cazul băieților, iar adulescentia de la 12 sau 14 până la 21 de ani. De la această vârstă o persoană devenea completă și intra în perioada numită iuventus,care ținea până la 50 de ani. Etapa de la 50 până la 72 de ani era numită gravitas, iar de la 72 până la moarte, senectus (Wasserman, 2001).
[2] Jean Jacques Rousseau (1762) susține că fetele și băieții pot fi comparați cu mitul „bunului sălbatic”, pentru că se dezvoltă în acord cu natura, iar îndoctrinarea adulților i-ar putea distruge. Rousseau propune patru stadii de dezvoltare a individului: pruncia, copilăria, copilăria târzie și adolescența (Rice, 1991: 130; Moscoso, 2008: 269).
[3] John Locke spunea despre copii că sunt tabula rasa și considera că familia îi poate educa prin imitație, repetiție, recompense și pedepse. Le sugera părinților să-și recompenseze copiii pentru fapte bune prin laude și aprobări și descuraja pedepsele fizice, pentru că nu stimulează autocontrolul. Locke a fost unul dintre pionierii behaviorismului modern (Rice, 1991: 130).
[4] Franzé (2002) revizuiește instituția învățământului pornind de la ideea că construcția socială a copilăriei are ca fundament originea națională sau apartenența etnică, într-o etnografie despre copiii imigranți din școlile de stat din Madrid. Franzé subliniază (2002: 202 și următoarele) că „în imaginarul occidental, copilul este o ființă în tranziție spre maturitate, o ființă incompletă devenită obiectul educației formale sau informale, al educației civilizatoare. Nu este întâmplătoare vechea asociere a copilăriei cu primitivismul (Ariés), fie ea concepută ca o etapă coruptă în viața oamenilor (Freud) sau ca un timp al naivității și bunătății primitive (Rousseau). Limbajul utilizat în școală – și nu numai – evocă astfel de asocieri de fiecare dată când sunt descoperite categorii de copii «rezistenți» la sancțiunile disciplinare. Ei sunt considerați ființe incomplete (imature, lipsite de personalitate). Sunt ca niște «sălbatici». Cu alte cuvinte, corpuri cu puteri necontrolate care rezistă disciplinei, foarte aproape de starea naturală, rebeli ai controlării manifestărilor corporale.”
[5] Parsons (1959: 202) semnalează că copilul învață rolurile și normele sociale prin imitarea unei persoane adulte sau prin identificare cu ea și cu instruirea pe care o oferă. Proces unidirecțional și pasiv, din punctul de vedere al copilului.
[6] Richard, 1986 : 3; citat în James și Prout, 1997: 20.
[7] În cadrul acestui studiu, a avut loc “Seminario Europeo sobre Investigación y Políticas de Infancia en Europa en los años 90” (Seminarul european despre cercetarea și politicile copilăriei în Europa anilor 90), la Madrid, în iulie 1991. Cu această ocazie s-au tradus în spaniolă câteva dintre lucrările lui Qvortrup (1994) și Wintersberger (1994), doi exponenți străluciți ai acestei abordări (Gaitán, 2006b: 51).