Faye Ginsburg & Rayna Rapp – Politica reproducerii

Introducere

„Reproducerea” este un concept înșelător, legat de naştere, de noţiunile marxiste ale subzistenţei gospodăreşti şi ale constituirii forţei de muncă, precum şi de ideologiile care sprijină continuitatea sistemelor sociale (90). Deşi recunoaştem complexitatea termenului, ne concentrăm asupra reproducerii umane, care include evenimente din ciclul de viaţă uman, mai precis, feminin, evenimente legate de idei şi practici din jurul fertilităţii, naşterii şi îngrijirii copilului, inclusiv modurile în care acestea intervin în înţelegerea reînnoirii culturale şi sociale.1 Poate din motivul că a fost o „temă a femeilor”, studierea reproducerii de către antropologie nu a avut niciodată o poziţie centrală. Deşi există o tradiţie a cercetării acestui subiect, din anii 1960, majoritatea lucrărilor sunt investigaţii interculturale, despre credinţe, norme şi valori ale comportamentelor reproductive, cu toate slăbiciunile presupuse de aceste abordări (74, 99), după cum au observat unii recenzenţi (184, 212, 228).

Din 1970, analiza reproducerii a fost ajutată de întâlnirea dintre al doilea val de feminism şi antropologie, în care experienţele reproductive ale femeilor erau analizate ca surse ale puterii, dar şi ale subordonării. Rezultatul acestei întâlniri a fost bogat şi impresionant: unii autori s-au întrebat dacă „secretele femeilor” pot fi un fundament al puterii sau chiar un loc al rezistenţei (36, 292). Alţii au folosit date din „medicina pentru femei” (ca ierburile anticoncepţionale şi alăptarea prelungită ca metodă de suprimare a ovulaţiei) pentru a demonstra eficacitatea acesteia, în termeni ştiinţifici, ca alternativă la sistemele medicale (30, 31, 217, 252, 256, 283). Controlul medicinei occidentale asupra corpurilor feminine, în special în timpul gravidităţii, a devenit o temă de cercetare academică şi populară totodată (7, 26, 91, 261-263, 294). În tradiţia Margaretei Mead, unele dintre aceste date au fost popularizate în speranţa că vor ajunge la un public american non-academic, mai larg, pentru a-l convinge că aceste modele umane arată că practicile altor culturi ar putea fi de preferat celor americane în ceea ce priveşte îngrijirea natală şi perinatală (din jurul perioadei nașterii) (88, 106, 168, 282). Aceste lucrări s-au adăugat cunoştinţelor noastre despre alte culturi şi despre cultura noastră. De exemplu, presupoziţia americană că maternitatea este o categorie stabilă biologic a fost deturnată de analize istorice şi interculturale care dezvăluie nu doar variaţiile sale, ci şi felul în care femeile preiau definiţii ale maternităţii pentru a duce la îndeplinire unele scopuri individuale sau colective (35, 85, 194, 204). Evident, „reproducerea” acoperă o multitudine de semnificaţii.

„Politică” înseamnă, de asemenea, multe lucruri. În mod evident, antropologii au considerat că multiplele feluri în care puterea este structurată şi exercitată în activităţile cotidiene – mai exact, în relaţii de rudenie, căsătorie şi în moşteniri, ritualuri şi sisteme de schimb – reprezintă o problemă una centrală. Aranjamentele sociale locale în care sunt prinse aceste relaţii reproductive pot fi interpretate ca inerent politice. Odată cu creşterea numărului de abordări economico-politice din domeniul antropologiei, un alt nivel de politică a fost încorporat în cercetările despre reproducere. Această „lentilă globală” se concentrează asupra intersecţiei dintre interesele statelor şi ale altor instituţii puternice, cum ar fi corporaţiile naţionale şi multinaţionale, agenţiile internaţionale de dezvoltare, medicina occidentală şi grupurile religioase, care construiesc contextele în care au loc relaţiile locale reproductive. De exemplu, efectele introducerii practicilor medicale occidentale pe tot globul reprezintă o temă importantă a lucrărilor antropologice recente (158, 159). Pentru a studia „onoarea şi ruşinea” într-un sat egiptean, trebuie să participăm şi la experimentele anticoncepţionale cu Norplant2, care au loc în clinica satului, sprijinite de companiile farmaceutice multinaţionale şi de guvernul naţional (244). Fluxurile globale sunt multidirecţionale, după cum se observă în circulaţia copiilor din lumea a treia şi a lucrătorilor în domeniul îngrijirii copilului din lumea întâi (55, 320). Altfel, K-Mart vinde „snuglis” (hamuri pentru copii ataşate corpului), al căror design a făcut ca foștii voluntari din PeaceCorps să devină milionari prin vânzarea unor metode „naturale” de îngrijire a copilului deprinse în Africa.

Cercetătorii şi factorii de decizie politică au devenit din ce în ce mai conştienţi de multiplele modalităţi prin care relaţiile de putere oarecare influenţează experienţele reproductive. Nu putem studia cazul adopţiilor și a asistenței maternale din România fără a pune în centrul analizelor noastreinterdicţia regimului Ceauşescu cu privire la contracepţie şi avort; nu putem înţelege impactul politicii familiei cu un singur copil din China rurală contemporană fără a lua în considerare diferenţa tradiţională de importanță dintre fiice şi fii (280). Indiferent că examinăm diverseleefecte ale fenomenelor la scară mare, cum sunt programele de planificare familială cu agende implicit sau explicit eugenice (1, 44, 322, 338, 357), impactul noilor tehnologii reproductive asupra relaţiilor de rudenie, a organizării sociale şi a înţelegerii culturale ale paternității (42, 302, 304, 339, 342), mişcările sociale concentrate asupra problemelor reproductive ca dreptul la avort şi abuzul sterilizării (109, 200, 276, 274) sau reţelele de self-help formate în jurul pierderii sarcinii, infertilităţii şi adopţiei (186, 234), înţelegem că relaţiile reproductive locale se constituie prin şi rezistă la forme mai globale ale puterii.

Observăm, deci, că „politicile reproducerii” sintetizează aceste două perspective – locală şi globală – prin examinarea nivelurilor multiple de care depind practicile, metodele și politicile reproductive. O asemenea sinteză poate restructura modul în care antropologii studiază acest subiect şi poate muta investigarea reproducerii în centrul anchetelor antropologice. Mai mult, această recapitulare se referă şi la politicile reproducerii ideilor, întrebărilor şi metodelor care au format studiul reproducerii umane din interiorul antropologiei, precum şi la aplicarea lor în lumea din care sunt extrase subiectele antropologiei.

Conceperea reproducerii

Cadrul de analiză pe care îl propunem are la bază mai multe tradiţii intelectuale. Una dintre acestea este reevaluarea de către antropologi a faimosului dicton al lui Engels: „Factorul determinant în istorie este […] producerea şi reproducerea vieţii imediate […] pe de-o parte, producerea mijloacelor subzistenţei, hranei, hainelor şi adăpostului; […] pe de altă parte, producerea fiinţelor umane, propagarea speciei” (96, p. 26). Această literatură datorează multe şi antropologiei sociale, ale cărei studii despre relaţiile de rudenie, căsătorie, paternitate şi adopţie considerăcă reproducerea este sistematic organizată, sensibilă la schimbările din economiile domestice și, astfel,un aspect al distribuirii puterii în orice societate (114-116). Rezultatul a fost un nou domeniu de cercetare care a investigat determinarea reciprocă a relaţiilor dintre producere şi reproducere. În vreme ce termenii „producere”/„reproducere” au fost criticaţi ca posibilă impunere etnocentrică a categoriilor culturale ale societăţilor capitaliste în alte contexte (377), acest cadru de lucru a fost util atunci când s-a aplicat în contexte deplin capitalizate şi în contexte în care capitalismul contestă şi transformă alte tipuri de formaţiuni socio-economice. Necesităţile simultane ale muncii şi îngrijirii copilului constrâng deciziile reproductive ale femeilor, valoarea conferită copiilor şi organizarea socială a îngrijirii copilului, inclusiv comodificareaacestuia (10, 34, 56, 123, 145, 180, 199, 305, 378).

Limitele acestui punct de vedere au fost atinse atunci când cercetătorii s-au interesat de agentivitatea femeilor care negociază forţele contradictorii în care sunt prinse vieţile lor. Pentru a înţelege această problemă, antropologii au folosit metodele istoriei sociale şi ale analizei foucaultiene pentru a explora dialectica dintre, pe de-o parte, strategiile discursive ale statului, pieţei şi instituţiilor medicale internaţionale, şi pe de altă parte, rezistenţa la acestea (209, 340, 352). Această perspectivă interdisciplinară ne-a arătat cum diferenţele de putere nu doar reprimă, ci şi construiesc identităţile. De exemplu, restricţiile femeilor din numeroase culturi au servit de multe ori ca fundament care justificator pentru pretenţiile de moralitate politică superioară a femeilor, prin utilizareaunor discursuri maternaliste (163, 210). Cererile articulate în limbajul maternităţii au fost emise şi de dreapta, şi de stânga, pro-sufragiu şi anti-sufragiu, în timpul „marşului tigăilor şi oalelor” împotriva regimului Allende din Chile, în antimilitarismul de la Greenham Common, dar şi de mame şi bunici în Plaza de Mayo din Argentina. Astfel, „politicile reproducerii” pot deschide noi spaţii pentru producerea politicilor publice (77, 97, 109, 139, 150, 175, 307).

Controlul populaţiei:

internaţionalizarea intereselor statului şi pieţei

Cerințele contradictorii adresate femeilor şi, uneori, îmbrăţişate de ele sunt întotdeauna determinate de actori puternici şi instituţii cu interese clare. Secolul XX a fost martorul unor modificări semnificative a aparatelor prin care este guvernată reproducerea. În istorie, puterea statală a depins direct şi indirect de definirea normativă a familiei şi de controlul populaţiei (79, 101, 102, 161, 220, 266). Nicio discuţie despre puterea statală contemporană nu poate evita să observe legăturile naţionale şi internaţionale dintre ascensiunea profesiilor şi industriilor medicale, pieţele globale ale muncii şi farmaceuticelor şi ideologiile şi politicile care leagă explicit dezvoltarea economică de controlul populaţiei. Dintr-o perspectivă liberal-individualistă, au apărut multe dezvoltări pro-alegere, cum ar fi crearea, distribuirea şi accesibilitatea unor forme de contracepţie relativ eficiente, sigure şi ieftine, avortul şi îngrijirea obstetrică (117, 221, 272, 349). Simultan, aceste tehnologii sunt însoţite de şi creează metode din ce în ce mai eficiente de supraveghere socială şi regularizare a practicilor reproductive (79, 107, 144, 267, 331, 345). Cunoaşterea ştiinţifică şi serviciile medicale din jurul biologiei reproductive promit creşterea şanselor de supravieţuire a copilului (256, 257, 318), îmbunătăţirea sănătăţii femeilor (48, 49) şi „vindecarea” infertilităţii (17). Dar asemenea dezvoltări au costurile lor. În America, de exemplu, atenţia asupra sănătăţii reproductive a femeii a fost folosită pentru a justifica consideraţii asupra comportamentului femeii în timpul gravidităţii, naşterii şi în perioada perinatală (208, 279, 351) şi chiar pentru a le exclude din locuri de muncă periculoase pe baza pericolelor aduse unor eventuale sarcini, chiar dacă aceste pericole îi vizează şi pe bărbaţi (45, 51, 155).

Cercetătorii feminişti din întreaga lume au chestionat valoarea noilor tehnologii reproductive (NTR). Unii au argumentat că aceste NTR reprezintă cea mai nouă şi cea mai puternică modalitate prin care doctorii bărbaţi şi „farmacraţii” folosesc biotehnologia pentru a uzurpa reproductivitatea umană (6, 57, 302, 304); alţii au adăugat că femeile infertile sunt folosite drept cobai pentru experimente cu medicamente şi tehnologii (170, 337), în vreme ce femeile fertile sărace sunt recrutate ca mame surogat şi vânzătoare de ovule în cadrul unor „bordeluri reproductive internaţionale” (58). Natura surprinzătoare a tehnologiei nu ar trebuie să ne împiedice să vedem interesele persistente ale celor înregimentaţi în instituţii patriarhale precum Biserica şi sistemele legale de stat, care controlează funcţionarea şi accesul la NTR (339). Mai mult, focalizarea pe „remediile” tehnologice pentru infertilitate reînnoieşte accentul cultural occidental pus pe importanţa paternității biologice, ceea ce face ca imposibilitatea de a avea copii să fie o problemă și mai mare (103, 147, 222, 225).

Studiile empirice asupra acestor teme încep să apară; ele indică modurile complexe în care femeile care folosesc NTR dobândesc şi pierd, în acelaşi timp, controlul asupra reproducerii (95, 103, 197, 288, 308, 309, 369) şi evidenţiază importanţa diferenţelor de clasă, etnie şi religie în ceea ce priveşte accesul la şi alegerile din jurul unor tehnologii ca amniocenteza3 (286, 288). Astfel, diagnosticarea prenatală a fătului a provocat dezbateri etice importante cu privire la eugenie, deoarece diagnosticul de dizabilitate este, de multe ori, motivația unui avort (8, 203, 316). Astfel de studii dezvăluie şi preocuparea culturii americane cu privire la perfecţiunea corporală, fantezia copiilor ca bunuri fără defecte şi romantismul ştiinţei care cucereşte fragilitatea umană (68, 147, 285, 304). În India, preocupările legate de controlul populaţiei au dus la sterilizări abuzive (274), iar preferinţa pentru copii de sex masculin a pus utilizarea amniocentezei în legătură de feticidul feminin. (151, 152, 232, 270).

Este important să indicăm faptul că aceste probleme ale controlului eugenic asupra individului şi corpului social preced dezvoltarea tehnologiilor reproductive moderne. În secolul al XIX-lea, moravurile euro-americane victoriene acasă şi imperialismul în străinătate au contribuit la construcţia şi conservarea categoriilor rasiale şi de clasă prin controlul reproducerii (117). De exemplu, în Anglia sfârşitului de secol al XIX-lea, reformatorii guvernamentali, preocupaţi de starea de sănătate a recruţilor trimişi în războiul burilor, le-au reeducat şi au oferit sprijin social mamelor din clasa muncitoare, pentru a se asigura că fii lor vor fi „carne de tun” de calitate superioară. În acelaşi timp, numărul redus de naşteri din clasa de mijloc era considerat un semn al „egoismului” şi cauză a declinului rasei; copii erau redefiniţi ca o categorie în pericol care are nevoie de îngrijire medicală şi de supraveghere din partea instanţelor de sănătate publică (65, 375). Aceleaşi sentimente au alimentat cruciada pentru criminalizarea avortului în Statele Unite (200, 238); în mod ironic, legile avortului au fost liberalizate un secol mai târziu, parţial pentru a controla numărul de naşteri din grupurile dependente de ajutor social, săracii marcați rasial (272). Politicile pro-natalitate selective ale regimului nazist au fost determinate de motive similare (175).

În colonii, situaţia era şi mai complexă. În coloniile franceze şi olandeze din secolul al XIX-lea, relaţiile sexuale dintre colonizator şi colonizat au pus în „pericol empiric” noţiunile superiorităţii europene şi au reconfigurat graniţele categoriilor rasiale. Autoritățile coloniale erau obsedate de statutul social al copiilor anormali rezultaţi din uniunea ofiţerilor europeni cu femeile colonizate (340, 341). Moştenirea acestor întâlniri s-a perpetuat în timp. În Mexicul colonial, sexualitatea, căsătoria şi ritualurile „superstiţioase” ale iubirii şi fertilităţii au fost controlate de Inchiziţia Spaniolă. Această supraveghere a fost internalizată în practicile „catolice populare” din comunităţile metise (13, 14). Astfel de studii arată cum interesele statului, bisericii şi capitalismului nu doar că se implică în crearea „comunităţilor imaginare” ale statelor naţionale (2), dar au şi un impact major asupra politicilor şi practicilor reproducerii.

Mişcări sociale şi domenii contestate

Procesele de mai sus – consolidarea statelor, colonialismul, costurile şi beneficiile fluctuante ale economiei de piaţă şi medicalizarea – nu sunt generate doar de centrele elitiste ale puterii şi nu rămân necontestate. Mişcările sociale care se ocupă cu diferitele aspecte ale sănătăţii femeii şi reproducerii s-au dezvoltat în multe contexte (26). Scopurile urmărite de activişti sunt, de multe ori, similare – acces la contracepţie, avort, oprirea sterilizărilor abuzive şi creşterea drepturilor mamelor –, iar astfel de lupte au loc în diverse contexte şi nu pot fi echivalate. Ele sunt întotdeauna părţi în cadrul cultural, teologic şi legal pe care se bazează – individual sau colectiv – drepturile şi obligaţiile oamenilor (113, 241, 349).

De exemplu, problema avortului legal este justificată diferit în condiţii diferite: regimurile socialiste şi comuniste invocă scopul colectiv al administrării populaţiei (121, 290, 316), precum şi emanciparea femeilor (176). Rezultatele sunt, totuşi,imprevizibile; femeile din China pot considera politica familiei cu un singur copil potrivită sau opresivă, în funcţie de circumstanţe (144). În Nicaragua, unde transformările socialiste au fost sprijinite de instituţiile catolice progresiste, principiul sandinist al egalităţii politice pentru femei a fost ezitant în chestiunea avortului (239). În Japonia, motivele economice şi de planificare familială ale avortului sunt acceptate, în vreme ce drepturile femeilor la autonomie corporală nu sunt; în tradiţiile budiste şi șintoiste, o femeie care avortează este prinsă în cercul naştere/renaştere şi poate participa la ceremonii în memoria fătului pierdut (52). Drepturile cu privire la avort din democraţiile europene se leagă de politici mai ample ale responsabilităţii colective pentru sănătatea femeii şi a copilului (113). Prin contrast, argumentul american care justifică avortul ca parte a dreptului femeii la autonomie corporală este mai bine înţeles ca produs cultural al unui sistem legislativ bazat pe drepturile individuale (349).

Antropologii au adăugat o perspectivă nuanţată, întemeiată laaceastă literatură prin studierea nu numai a sistemelor politice şi religioase mari, în care politicile reproducerii sunt practicate, ci şi a luptelor, proceselor sociale şi constituenţilor prin care acestea se realizează. Studii recente se apleacă asupra controverselor politice şi folosesc istorii de viaţă pentru a examina modul în care activişti din ambele tabere ale dezbaterii americane asupra avortului s-au angajat în aceste dispute şi discursurile culturale pe care le folosesc pentru a obţine sprijin popular (108-110, 135, 200). Antropologii au început să analizeze mişcările self-help şi naraţiunile personale ca moduri de a face faţă anomaliilor reproductive cum ar fi pierderea sarcinii, infertilitatea şi adopţia, precum şi histerectomia (14, 98, 186, 234, 236). Ei îşi folosesc cunoştinţele pentru a dezvălui procesele socioculturale şi, uneori, pentru a recomanda acţiuni pe terenuri contestate, cum sunt formarea familiilor gay şi lesbiene şi procesele pentru custodia copiilor (193, 195, 364, 372), precum şi educaţia cu privire la SIDA în diferite comunităţi din Statele Unite (205, 358) şi Africa (18, 22). Cercetătorii acestor probleme scriu de pe poziţii angajate, studiind probleme şi conflicte în calitatea lor de analişti şi actori conştienţi de mizele politice ale interpretărilor şi modalităţilor de prezentare (112). Datele include discursuri din cultura populară (273) şi material calitativ cum sunt poveştile de viaţă extinse, inclusiv acelea ale antropologului. Astfel de lucrări, în care analizele cercetătorului privesc simultan asupra propriilor subiectivităţi şi asupra celor ale surselor, împing limitele reprezentării şi problematizării etnografice (14, 109, 135, 142, 142a, 157, 284, 288).

Medicalizarea şi neajunsurile sale

Această turnură reflexivă se dezvoltă, parţial, pe o perspectivă împărtăşită de activiştii din domeniul sănătăţii (7, 26, 296), mai mulţi antropologi medicali (37, 211, 214, 311) şi sociologi (299), potrivit căreia chestiunea serviciilor biomedicale occidentale este o sabie cu două tăişuri. În vreme ce beneficiile sunt indiscutabile, ascensiunea hegemoniei medicale prin introducerea tehnologiilor naşterii spitaliceşti, de exemplu, intră în competiţie de multe ori cu practicile indigene şi pot dezorganiza sau distruge forme locale de cunoaştere (158, 267). (Deoarece acest fenomen a fost investigat pe larg de antropologi, îl vom discuta în detaliu mai jos, în secţiunea despre naştere.) Antropologii au studiat micro-politica medicinei reproductive, de exemplu, în cadrul interacţiunilor medic – pacient (64, 187) şi în descrierile pe care le fac femeile albe şi african-americane din diferite clase (206). Dintr-o perspectivă mai globală, antropologii au studiat discursurile sexiste din descrierile medicale (209), precum şi ideologiile medicale şi eugenice care produc o raţionalitate hegemonică şi unificată a testării genetice prenatale, dar care reduc la tăcere aspiraţiile femeilor din diverse zone sociale cu privire la sarcinile şi copiii lor (286, 287).

Uneori, interesele comunităţilor locale şi medicale coincid. Pentru o scurtă perioadă, în Louisiana anilor 1960, o mişcare pentru controlul naşterilor care intenţiona să le ajute pe femeile negre sărace a reconstruit alianţele dintre spitalele universitare şi activiştii pentru sănătate, neutralizând Biserica Catolică. Din nefericire, această alianţă s-a prăbuşit deoarece politicienii şi agenţiile locale, naţionale şi internaţionale i-au exploatat succesul pentru propriile lor scopuri, care, de multe ori, însemnau un control de sus în jos al populaţiei (356). Astfel de studii dezvăluie puterea perspectivei antropologice, care poate contribui la înţelegerea consecinţelor subiective specifice, a răspunsurilor locale şi a costurilor umane pentru intervențiile medicale hegemonice asupra reproducerii femeilor. Ele demonstrează modurile specifice prin care categoriile de gen, de rasă şi de clasă sunt impuse şi construiesc corpuri sociale şi individuale.

Ciclul de viaţă al femeii revăzut:

fertilitatea şi controlul ei

Aceste procese globale întâlnesc codificările locale şi practicile fertilităţii. Antropologii au încercat să înţeleagă aceste practici în proprii lor termeni. De exemplu, reprezentările simbolice ale menstruaţiei s-au aflat în atenţia antropologiei de mult timp, considerate de unii a fi o componentă centrală a organizării sociale umane (15, 83, 240). O evaluare critică a lucrărilor mai vechi şi mai recente asupra menstruaţiei (39) indică faptul că abia recent cercetarea a început să contextualizeze pe deplin ritualurile menstruale în sisteme culturale mai ample. De exemplu, în cadrul triburilor sioux Oglala, Beng (Coasta de Fildeş) şi Yurok, despre femeile la menstruaţie se consideră că ar poseda o spiritualitate creatoare (38, 119, 281). Prin contrast, în Turcia rurală, unde tradiţia musulmană dictează că femeia se subordonează bărbatului, menstruaţia este stigmatizată (72). Analizele sociologice dezvăluie importanţa ierarhiilor de gen şi rezistenţele la ele în interpretarea menstruaţiei. În vreme ce femeile din Portugalia rurală folosesc tabuurile menstruale în avantajul lor economic şi politic (185), tabuurile menstruale şi excluziunea în tribul Navajo funcţionează ca stimulente pro-natalitate: aceştia le identifică subtil şi le pedepsesc pe femeile care nu rămân însărcinate (374). Pentru femeile americane este dificil să evite discursurile medicale ale patologiei şi producţia eşuată cu privire la sindromul premenstrual şi menstruaţie (118, 207). Iar circumstanţele din jurul diagnosticului unei noi patologii asociată menstruaţiei, sindromul de şoc toxic, poate fi interpretată ca dezvăluind structura socială a bolii: noţiunile culturale ale intimităţii şi poluţiei feminine; intrarea masivă a femeilor cu ciclu menstrual în câmpul muncii, în care igiena rămâne o problemă privată, stigmatizată; dezvoltarea profitabilă a producţiei industriale a materialelor pentru menstruaţie, precum tampoanele superabsorbante, toate acestea se intersectează în dezvoltarea unei noi maladii (265). Lucrările recente indică şi variaţia, într-o singură cultură, a experienţelor femeilor la menstruaţie, în funcţie de istoriile maritale şi reproductive diferite (333).

Cercetările legate de variaţia biologică au deschis direcţii de studiu importante. Studiile care demonstrează sincronizarea menstruală a femeilor care locuiesc împreună (218) au deschis calea speculaţiilor asupra rolului acesteia în generarea solidarităţii feminine în societăţile mici (171, 179). Mai important, studiile bio-culturale dezvăluie că anumite tipare frecvente ale menstruaţiei comune femeilor din societăţile industrializate contemporane sunt atipice. Dovezile istorice şi interculturale sugerează faptul că ciclul de viaţă al femeii a fost caracterizat o menarhă târzie, de sarcini frecvente şi lactaţie prelungită care suprimă ciclul menstrual (3, 106, 138). Asemenea studii au implicaţii profunde în ceea ce priveşte practica şi teoria politicii reproducerii – de exemplu, prin interogarea importanţei unei pilule contraceptive care mimează tiparele occidentale (3) şi amintindu-ne că paradigmele de cercetare biomedicală pierd din vedere date importante atunci când tratează corpul femeii ca pe o constantă biologică.

Adolescenţa şi sarcina adolescentină

Menstruaţia, poate datorită interesului acordat în ritualuri şi tabuuri asociate, este rar discutată de antropologi în relaţie cu fenomenul pe care îl indică în majoritatea culturilor: începutul maturizării fizice a femeii. În ciuda faimoasei (şi acum, contestatei; 105) lucrări a Margaretei Mead asupra adolescentelor din Samoa (223), au existat puţine studii nuanţate, chiar şi odată cu proliferarea cercetărilor feministe de la faţa locului. Excepţii notabile sunt cercetările recente asupra „fetiei” la aborigenii australieni în condiţiile schimbării reglementărilor și a integrării lor într-un stat al bunăstării (40). Tinerele femei din Africa de Vest sunt prinse în jocul dintre valoarea mare atribuită fertilităţii timpurii şi continue şi presiunea de a absolvi educaţia secundară (18).

Una dintre explicaţiile pentru numărul redus al acestor studii poate fi preocuparea societăţilor industriale occidentale de a categoriza sexualitatea şi graviditatea adolescentine drept o „problemă socială” (182). Comparaţiile inter-culturale clarifică faptul că această „problemă” este o reflexie a prelungirii adolescenţei în societatea noastră, a valorii reduse a fertilităţii şi a lipsei de sprijin cultural şi social, toate acestea fiind mediate diferit de consideraţii cu privire la clasă, vârstă, rasă, etnie, preferinţe sexuale şi stare civilă (142, 174, 355). Mai mult, studiile biosociale istorice şi inter-culturale identifică drept anomalie perioada lungă de timp dintre menarhe şi maturitatea socială (marcată, adeseori, prin căsătorie) care caracterizează ciclul de viaţă al femeii din America contemporană: în Statele Unite, vârsta medie a primei menstruaţii este 12,8 ani, în vreme ce vârsta medie a căsătoriei este 20,8 ani. În multe alte societăţi şi epoci istorice, vârsta medie a menarhe este mult mai târzie, în jurul a 17 ani, care coincide cu maturitatea socială (181, 94, 358; cf. 373). Deşi s-a acordat o atenţie redusă studiului taţilor implicaţi în sarcinile adolescentine, lucrările disponibile indică faptul că cazul Americii, în care taţii adolescenţi nu beneficiază de structuri de sprijin (92) şi se află sub presiune socială pentru a-şi asuma responsabilitatea faţă de copiii lor (344), este atipic.

Unii dintre adolescenţii cu venituri reduse aleg în mod activ graviditatea şi nu au traiectorii de viaţă negative. Pentru unii, alegerea poate fi o cale pozitivă şi uşor accesibilă de atingere a statutului de adult, în absenţa unei educaţii viabile şi a oportunităţilor oferite de piaţa muncii, împreună cu familii extinse ca sprijin şi reţele comunitare (129, 346). Studiile antropologice sugerează faptul că tiparele de rudenie şi comunităţile african-americane oferă sprijin tinerelor mame necăsătorite şi copiilor lor (9, 80, 338). Dar crizele socioeconomice care ameninţă astăzi multe comunităţi cu venituri reduse, prin şomaj în creştere, sărăcie, lipsa unei locuinţe, SIDA şi epidemiile de droguri, au afectat sever coeziunea acestor reţele de sprijin (24). La un nivel mai general, discursul asupra sarcinii adolescentine are nevoie de un examen critic, deoarece intersectează controverse cu privire la contracepţie, avort, eugenie şi supravegherea sexualităţii adolescentine de către stat (109, 272, 357, 358).

Re: Naşterea

Studiul comparativ cu baze empirice al lui Brigitte Jordan despre naştere în context sociocultural a oferit o nouă legitimitate studiului reproducerii în antropologie (156). După cum afirmă Jordan, investigaţiile empirice ale practicilor locale ale naşterii au avut anumite precedente. Câteva studii timpurii au tratat aspectele culturale ale mediului perinatal (224, 258) şi altele au analizat factorii culturai din planificarea familială, naştere, alăptare şi avort (252, 253, 282, 283). Unele anchete inter-culturale au fost influenţate de feminism (269) şi au aspirat la popularizarea descoperirilor antropologice cu privire la graviditate şi maternitate în contexte ne-medicalizate (168, 252, 296). Studiile mai noi au încercat să compare natura explicit culturală a naşterilor medicalizate occidentale cu practicile ne-medicalizate ale naşterii non-occidentale (169, 256, 260). Cercetătorii au observat variaţiile inter-naţionale ale practicilor medicale în ţările occidentale. Preferinţele diferite cu privire la anestezia în timpul travaliului, naşterea acasă vs. la spital, poziţia pentru naştere şi utilizarea terapiei neonatale intensive arată clar că „medicina occidentală” nu este o categorie unitară (125, 156, 211, 213, 227). Din toate aceste motive, lucrările lui Jordan au creat o mulţime de alte studii ale practicilor naşterii, studii care au privit înspre America şi care au devenit din ce în ce mai politizate în cursul anilor 1980 (37, 87, 165, 201, 229, 296,365).

Cercetarea şi-a îndreptat atenţia şi asupra naşterii ca rit de trecere pentru mamă, dar şi pentru nou-născut (68, 283, 325). Chiar şi pregătirea obstetrică americană a fost analizată drept iniţiere ritualică (66). O perspectivă mai largă este oferită de antropologia fizică şi bioculturală care investighează legătura dintre mamă şi copil: aceste studii conţin discuţii asupra întrebării dacă diferenţele din practicile naşterii au vreo semnificaţie evoluţionistă, inclusiv prezenţa sau absenţa unor asistenţi în cadrul procesului naşterii, alăptarea frecventă şi înţărcarea târzie sau îngrijirea individuală sau comună a nou-născuţilor (173, 174, 348, 350).

Unele studii se concentrează direct asupra puterii credinţelor şi practicilor care îi privilegiază pe bărbaţi în această „lume a femeilor” care este naşterea: semnificaţiile puternice pe care bărbaţii le atribuie lichidului seminal şi credinţa că femeile sunt vinovate pentru infertilitate şi rezultate negative ale gravidităţii, de exemplu, conferă bărbaţilor absenţi o prezenţă mai puternică în discuţiile şi conştiinţa femeilor din satele egiptene (243). Bătrânii leagă, de multe ori, infertilitatea şi pierderea sarcinii de relaţii sociale dezordonate, pentru care sunt considerate resposabile femeile (21, 89, 202, 335). Practicile natale ale populaţiilor Zulu, Gisu şi Mende pot transforma rapid o experienţă centrată pe femeie într-o interogaţie patriarhală a femeii în travaliu, o poziţie liminală – potenţial fatală (41, 202). Soacrele din India de nord rurală observă cu atenţie ciclurile menstruale şi sarcinile nurorilor lor, exercitând puternice presiuni pronataliste. În vizitele satelor lor natale, nesupravegheate de soţi şi rudele acestuia, soţiile au mai mult spaţiu şi sprijin pentru a practica reglarea menstruală şi avortul timpuriu ca metode de planificare familială (152). Limitele dominaţiei masculine pot fi înscrise în practicile şi credinţele comunităţii. În Haitiul rural, de exemplu, afecţiunea populară a sângelui rău (movesan) şi laptele stricat le afectează pe femeile gravide şi care alăptează suspecte de a fi victime ale unui abuz. Odată ce ele declară sau sunt denunţate că au movesan, apar supravegherea şi intervenţia comunităţii (96).

Studiile dedicate Statelor Unite se concentrează asupra aspiraţiilor individuale şi experienţelor naşterii ale femeilor (86, 87, 299). Un astfel de cadru evidenţiază privilegierea de către cultura americană a alegerii individuale. Mai recent, studiile au început să accentueze faptul că aspiraţiile sociale şi individuale, dar şi experienţele sunt diferite. Femeile din clasa muncitoare au tendinţa de a dori o naştere „mai uşoară”, femeile din clasa de mijloc doresc să deţină „controlul” asupra naşterii, iar ambele categorii pot accepta intervenţii medicale drept strategii care să le permită să-şi îndeplinească aceste dorinţe (250). Pentru femeile din clasa de mijloc, modelele medicale evidenţiază consideraţii culturale despre cum anume este controlată natura, iar intervenţiile tehnologice reconfirmă viziunea lor fundamentală (67-69). Totuşi, femeile din clasa de mijloc au iniţiat critici radicale şi, uneori, romantice ale naşterii medicalizate (296, 304, 324, 364). Când instituţiile medicale americane au răspuns presiunilor organizaţiilor pentru sănătate influenţaţi de aceste critici feministe, noi studii s-au ocupat cu procesele dialectice prin care femeile sunt atât subiecţi, cât şi susţinătoare ale medicalizării naşterii (190, 311). Rata de episiotomie, travaliu indus de pitocină, şi naştere prin cezariană şi forceps sunt acceptate de americanii care împărtăşesc credinţele culturale conform cărora naşterea poate fi şi trebuie să fie controlată de experţi şi de tehnologia lor (57, 160, 149, 214, 215, 216). Atitudinile cu privire la intervenţiile tehnologice în procesul naşterii variază şi nu sunt în mod necesar impuse direct femeilor însărcinate de către medici. Un studiu recent arată că deciziile femeilor cu privire la analgezice în timpul travaliului nu sunt influenţate de cursurile de educaţie natală, ci de experienţele şi poveştile rudelor şi prietenilor (313).

Participanţii la naştere

Renaşterea recentă a interesului pentru moaşe în America şi în alte societăţi industrializate, în particular în rândul feministelor şi al celor care explorează practici alternative de sănătate, este reflectată în studiile curente (84, 104, 172, 190, 293, 299, 300, 324, 364). Cercetările despre participanţii la naştere pornesc de la evaluările intervenţiilor biomedicale (255). Moaşele pot accepta sau rezista la tendinţele de centralizare şi profesionalizare ale naşterilor clinice din zona lor geografică (61, 148, 177, 267, 271, 311, 343). Printre procesele explorate de cercetătorii societăţilor occidentale se găseşte şi mutarea actului naşterii de acasă la spital, proces care reduce puterea cunoaşterii locale transmisă între generaţii de femei. Moaşele african-americane, de exemplu, au devenit superflue în urma aplicării intereselor sănătăţii publice albe în sudul Americii (81, 104, 146).

Aceste studii nu doar delimitează micro-procesele prin care credinţele biomedicale occidentale sunt acceptate, transformate sau neacceptate; ele explică şi care este miza din punct de vedere local. Chiar şi în societăţile în care biomedicina a fost diseminată inegal, cercetările se concentrează asupra coregrafiei prin care participanţii la naştere acceptă, transformă sau rezistă la modelele medicale. În Guatemala rurală, moaşele locale participă la majoritatea naşterilor, iar unele au primit pregătire medicală din partea guvernului. Personalul medical manifestă neîncredere în teoriile locale despre organele şi activităţile naşterii, pentru prescripţiile şi remediile dietetice rece-cald şi pentru credinţele conform cărora emoţiile şi relaţiile sociale influenţează rezultatele naşterii. O luptă pentru micro-politica naşterii dezvăluie pretenţii hegemonice şi rezistenţa Ladino vs. indieni, vorbitori de spaniolă vs. vorbitori de Quiche, personalul medical masculin vs. moaşe, stat vs. sisteme locale de cunoaştere (59-61). La populaţia Bariba din Benin, naşterea clinică subminează puterea simbolică a femeii, de la care se aşteaptă, prin tradiţie, să nască în singurătate şi fără a se plânge. Această formă de eroism feminin nu este valabilă în cadrul medical, iar femeile care nasc în clinici nu au puterea de a controla naşterile anormale printr-un infanticid rapid (310-312). Guvernul canadian a insistat să le ducă pe femeile inuite în spitale pentru a naşte, luându-le din mediul mediul lor arctic şi din sistemul de sprijin bazat pe rude şi participanţi la naştere. Ironic, această practică a fost introdusă în aceeaşi perioadă în care moaşele începeau să apară în centrele urbane din „sud”. Această renaştere a moaşelor nu a avut niciun impact, deocamdată, asupra practicilor sănătăţii din zona arctică (266, 267).

Astfel de studii oferă imaginea instabilităţii şi inegalităţii proceselor hegemonice în decursul timpului şi în spaţii diferite; tehnologia, naşterea supravegheată medical şi altele deschid posibilitatea de control şi oferă o oarecare siguranţă în timpul naşterii, dar pot constitui şi pierderi – spre exemplu, pierdere a controlului local asupra definiţiilor normative ale naşterii şi maternităţii, pierderea cunoştinţelor moaşelor şi a sprijinului social al mamei şi copilului (158). Pe lângă acestea, în comunităţile în care cunoştinţele despre reproducere sunt împărtăşite de toţi adulţii, grupurile locale pot avea motive proprii pentru a rezista moaşelor tradiţionale ca specializare atunci când se află împotriva ideologiilor egalitariste (33).

Construcţia copilăriei şi politica supravieţuirii copilului

Sprijinul social este crucial nu doar în timpul naşterii, ci şi în perioada imediat următoare. După cum au explicat Mead & Newton, naşterea este începutul unei „perioade de tranziţie” a depedenţei copilului, mai „dezvoltată” în societăţile care practică dormitul împreună prelungit, alăptarea şi răspunsul imediat la neliniştea copilului şi mai „redusă” în societăţi precum Statele Unite, în care programele industriale şi ideologiile independenţei dictează o separare timpurie între copil şi îngrijitor (224). Există relativ puţine studii etnografice cu privire la această perioadă de tranziţie, poate din cauza restricţiilor culturale cu privire la cine poate asista la naştere şi în perioada imediat următoare acesteia. Ideea euro-americană a copilului drept cel care primeşte în mod pasiv o cultură (şi nu ca actor social competent cognitiv) poate explica neglijarea primelor faze ale vieţii (184).

Antropologii au început recent să studieze regimurile naşterii medicalizate şi îngrijirea perinatală din Statele Unite, precum şi înclinaţia culturală către considerarea problemelor şi soluţiilor drept individuale. Investigând rezultatele defectuoase ale naşterii, etichetate în general drept „probleme sociale” atunci când este vorba de săraci, antropologii au identificat circumstanţe socio-economice puternice care nu pot fi corectate prin acţiune individuală. Într-o reţea complexă de probleme, principala chestiune este îngrijirea medicală costisitoare, inadecvată şi, uneori, autoritară care duce la eşec al comunicării, neîncredere şi utilizare neregulată a serviciilor pre- şi peri-natale (24, 154, 187-189, 275, 276). Alţi cercetători au investigat înţelepciunea contemporană a clasei de mijloc – îmbrăţişată atât de instituţia medicală, cât şi de grupurile de într-ajutorare precum Liga La Leche – care presupune că fenomenele precum depresia post-partum, alăptarea şi tranziţia către o „maternitate competentă” sunt influenţate de acţiunea individuală (227, 242). Regândirea creativă a antropologilor încearcă să demistifice maternitatea, considerată o muncă, chiar şi utilizând modele din sănătatea muncii şi literatura pentru siguranţă: îngrijirea copilului este o muncă grea, de 24 de ore pe zi, cu puţine pauze, fără sprijin social şi cu locuri de muncă periculoase (297, cf. 136).

Circumstanţele în schimbare ale muncii materne ar putea fi implicate în declinul mondial al alăptării, după cum indică unele studii (127, 153, 282). Unii cercetători folosesc date obţinute de la vânător-culegătorii contemporani pentru a argumenta că specia noastră este „construită” pentru alăptări frecvente şi scurte (126, 174, 219), chiar dacă acest tipar nu se potriveşte cu condiţiile vieţii sedentare urbanizate. În Occident, când medicii au început să se preocupe de hrănirea copilului, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a apărut o industrie profitabilă care produce hrană pentru bebeluşi. În aceeaşi perioadă, s-au dezvoltat calendare industrializate pentru hrănirea copilului. Femeile au acceptat sfaturile experţilor, care deseori tindeau să elimine practici mai vechi precum hrănirea în caz de necesitate şi utilizarea doicilor (5, 230). Presiunile urbanizării – în special, munca în afara casei – au transformat alăptarea în caz de necesitate într-o sarcină mai dificilă în decursul secolului al XX-lea (242). Mişcări sociale recente, precum Liga La Leche şi mişcările pentru sănătatea feminină, au încurajat alăptarea, o practică apărată acum şi de discursul medical, întors către o evaluare pozitivă a beneficiilor laptelui matern. Studii inter-culturale contemporane sugerează că a avut loc un declin similar (şi o restaurare parţială) al alăptării în multe din ţările din lumea a treia (127). Discursurile urbane locale joacă un rol puternic în combinaţia alăptării la sân cu cea din biberon. În zonele urbane din Mali, spre exemplu, alăptarea la sân rămâne populară nu doar pentru că guvernul o sprijină, ci şi datorită credinţelor autohtone conform cărora o femeie care nu alăptează renunţă la legăturile de rudenie cu copilul său (73).

Recent, interesele femeilor din lumea întâi şi lumea a treia au fost legate de boicotul global al Nestle şi al altor companii care promovează agresiv laptele praf în ţările din lumea a treia în care rezervele de apă contaminate, lipsa refrigerării, analfabetismul şi sărăcia fundamentală fac ca utilizarea laptelui praf să fie mortală. Un studiu recent sugerează că această controversă nu e doar despre eficacitatea şi costul alăptării la sân sau cu biberonul, ci şi despre importanţa utilizării unei resurse regenerabile cum este laptele matern în naţiunile în curs de dezvoltare, economic vulnerabile (352).

Ascensiunea tehnologiilor unităţilor de terapie intensivă neo-natală (UTIN) în societăţile industrializate a atras o sumă de studii. Antropologii au demonstrat că, în vreme ce tehnologia îşi menţine promisiunea salvării de la riscul individual şi naşterea prematură, deturnează atenţia colectivă şi resursele de la îngrijirea preventivă pentru populaţii mai numeroase de mame şi copii cu risc. Studiile au analizat UTIN drept medii culturale în care se decid relaţiile sociale dintre medici, asistenţi medicale, nou-născuţi şi părinţi. Asemenea lucrări pun sub semnul întrebării modelele medicale şi bioetice abstracte, individualiste, demonstrând că situaţiile sociale dificile care aduc laolaltă copii născuţi prematur, părinţi şi specialişti nu pot fi înţelese în afara intereselor şi contextelor sociale multiple (4, 125, 191, 192, 254, 256a, 257).

Fie că se concentrează sau nu asupra intervenţiilor cu tehnologiile de ultimă oră, studiile antropologice ale supravieţuirii copilului indică impactul aranjamentelor sociale. De exemplu, sindromul morţii subite pare a fi rar în culturile în care părinţii şi copill dorm împreună, dar mai frecvent în societăţi ca Statele Unite, în care se valorizează somnul solitar al copilului. Cercetările sugerează că practica din urmă este relativ recentă din punct de vedere evoluţionist şi nu este în mod necesar potrivită pentru sistemul nervos aflat în dezvoltare al copilului (219). Dar rata mare a sindromului printre mamele adolescente african-americane cu venituri scăzute care dorm cu copiii lor ne aminteşte că sănătatea copilului este influenţată profund de factorii socioeconomici şi de sănătatea mamei (198), indiferent cum ar fi „construită” specia.

Unele studii antropologice recente oferă imagini mai dramatice ale combinaţiei dintre modalităţile intenţionate sau nu prin care practicile culturale influenţează supravieţuirea copilului (318). De exemplu, în populaţia Kipsigis, timpul sancţionat cultural pentru dependenţa extremă a copilului este scurtat radical prin schimbări în hrănirea la sân şi prin biberon, o tendinţă de evitare a abstinenţei post-partum, o scădere a poligamiei şi efectele diseminării inegale a medicinei occidentale, educaţiei şi creştinismului (137). Populaţia Masai, în condiţii de secetă, reacţionează diferit faţă de copii placizi şi faţă de cei solicitanţi; aceştia din urmă primesc hrana mai des şi, deci, au o mai mare rată de supravieţuire (75). Mamele din oraşele extrem de sărace din Brazilia de nord-est nu se ataşează de copii fragili din punct de vedere fizic, care par mai puţin că vor supravieţui decât fraţii lor mai robuşti, iar aceştia din urmă primesc mai multă hrană (319). Copiii de sex feminin din India de nord, unde băieţii sunt favorizaţi din motive culturale şi economice, se află în pericol în fiecare etapă a vieţii lor: ca fetuşi, pot fi avortaţi, drept copii, pot fi neglijaţi sau abuzaţi, iar ca tinere pot fi „accidentate” (167, 231-233, 270).

Studiile despre supravieţuirea copilului în circumstanţe dificile pot fi considerate o continuare a celor despre infanticid. Antropologii au examinat infanticidul ca formă post-gestaţională de control al reproducerii, ca mecanism al determinării de gen şi de aşteptare între sarcini, ca „strategie de investiţie” pentru privilegierea unor descendenţi în defavoarea altora (74, 76, 140, 174, 323). Unii cercetători analizează îngrijirea copilului în termenii adaptării şi evoluţiei, recunoscând interacţiunile complexe dintre contextele fiziologice şi culturale. De exemplu, printre recent sedentarizaţii !Kung, vânător-culegători, perioadele mai lungi între naşteri se obţin prin alăptare prelungită, pe de-o parte, şi prin hrănire redusă ocazional şi exerciţiu fizic intens, acestea suprimând menstruaţia (106, 146a, 174, 371).

Regândirea tranziţiei demografice

Problema supravieţuirii copilului este centrală în dezbaterile despre „tranziţia demografică”, care presupune că tiparele tradiţionale ale mortalităţii infantile ridicate şi ale fertilităţii-substitut vor decădea ca răspuns la modernizare (incluzând măsurile de sănătate publică şi biomedicina occidentală). Antropologia a atacat aceste modele uniliniare, insistând asupra raţionalităţilor particulare ale diverselor culturi din istoria umană (26, 50, 122, 130, 131). Pe lângă aceasta, deciziile cu privire la reproducere nu pot fi înţelese în afara fenomenelor socio-economice precum ecologia, sursele de hrană, migraţia, războiul şi foametea care influenţează dezvoltarea tiparelor culturale ale parentalităţii (132).

Retorica occidentală a dezvoltării presupune deseori că societăţile cărora le lipsesc măsurile contraceptive nu pot controla conştient reproducerea. Studiile etnografice arată că indivizii şi comunităţile dezvoltă în mod conştient practici pentru a obţine nivelul de fertilitate dorit, înalt sau redus. Pe de altă parte, dorinţa de a avea un număr mare de copii în societăţile agricole şi în pătura urbană săracă este considerată un răspuns la mortalitatea juvenilă şi infantilă ridicată, valoarea muncii copilului şi importanţa copiilor în calitate de unică formă de „securitate socială” a părinţilor în cele mai multe situaţii (248, 249). Cercetările antropologice arată că, în cadrul societăţilor, interesele de gen, generaţie şi comunitate pot fi divizate din punctul de vedere al deciziilor cu privire la reproducere (32, 330), în special atunci când copii oferă acces principal la resurse pentru mamele lor (133).

Doar în anumite sectoare de clasă ale societăţilor capitaliste a avea copii devine „nepreţuit” (378). Economiile dependente de o forţă de muncă educată şi intrarea femeilor în câmpul muncii salariate diminuează valoarea atribuită numărului mare de copii, în funcţie de sistemele de sprijin disponibile. Acestea includ reţelele de rudenie şi serviciile oferite de stat pentru toţi dependenţii, tineri şi bătrâni (132, 162). Unele dintre cele mai interesante lucrări antropologice recente se referă la istorii sociale şi orale, precum şi la cultura populară pentru a elucida răspunsurile locale particulare la chestiuni mai ample cum ar fi distribuţia inegală a „coitus interruptus” la diferitele clase din Sicilia în secolul al XX-lea timpuriu (321, 322); rezistenţa unei mari fertilităţi chiar şi în timpul Marii Foamete Irlandeze ca răspuns la colonizarea Irlandei în secolul al XIX-lea (298); negocierea sau rezistenţa la politica chineză a familiei cu un singur copil prin practici şi cultura populară (1). Evident, factorii globali care par îndepărtaţi de „planificarea familială” trebuie luaţi în considerare, cum sunt schimbările din agricultură, taxele pe terenuri şi muncă, războaiele internaţionale, experimentele euro-americane ale tehnologiilor medicale în ţări din Lumea a Treia şi dezvoltarea cererii consumatorilor pentru produse occidentale (122, 133, 134, 248, 249). Drept exemplu recent, guvernul iranian a exportat văduvele de război în Siria, utilizând legea islamică sunită a căsătoriei temporare. Soarta copiilor produşi de aceste uniuni depinde de genul lor; băieţii sunt repatriaţi în Iran, fetele sunt lăsate în Siria (128). Astfel, politicile de populaţie şi răspunsul la ele sunt cuprinse în transformările şi transferurile intereselor între comunităţile locale şi politici mai mari, de multe ori naţionale.

Reţele de creştere a copilului

Deşi se recunoaşte că contextele mai ample au un impact asupra deciziilor reproductive şi creşterii copilului, au apărut puţine studii cu privire la rolul tatălui (184). Cercetătorii au fost interesaţi de paternitatea ritualică sau informală (29, 246, 295), de drepturile şi obligaţiile tatălui din diferite sisteme de rudenie şi de rolul bărbaţilor de a-i iniţia pe tinerii băieţi la maturitate, dar puţină atenţie s-a acordat atitudinilor culturale cu privire la fertilitatea masculină şi la practicile sociale şi consecinţele îngrijirii copilului de către bărbaţi. O excepţie este un studiu recent despre îngrijirea copilului de către tată care demonstrează sistematic natura intimă, afectuoasă şi constantă a relaţiilor tată-copil la pigmeii Aka (143).

Această pauperitate a studiilor este, parţial, o reminiscenţă a presupoziţiilor occidentale. Acestea le includ pe cele iudeo-creştine cu privire la procreaţie (71), o credinţă a femeii ca unic şi natural îngrijitor al copilului (47) şi o perspectivă antropologică veche a dualităţii mamă-copil drept unitate ireductibilă esenţială a rudeniei (100, 376). Asemenea aşteptări ne împiedică să vedem modele culturale ale paternităţii, reproducerii şi creşterii copilului diferite de ale noastre (245, 360). Aceste influenţe ale cercetărilor din trecut subminează încrederea noastră în generalizări despre universalitatea taţilor absenţi, bazate pe analize inter-culturale ce folosesc date preluate fără referire la gen sau influenţate de gen (164). După cum s-a remarcat de critica feministă cu privire la „invizibilitatea” femeilor în anumite domenii (90), nici bărbaţii, nici femeile nu sunt „natural” absente; segregarea lor este construită social şi renegociată permanent. Astfel, „taţii absenţi” compun un subiect important de studiu. O analiză recentă, de exemplu, arată că absenţa fizică a taţilor în timpul naşterii – o practică generalizată – nu trebuie considerată o lipsă de implicare masculină în relaţiile sociale ale gravidităţii, naşterii şi copilăriei timpurii (141).

Studiile etnografice din Noua Guinee şi Australia, în contrast cu cele din Vest, oferă cazuri remarcabile în care creşterea copilului şi reproducerea sunt definite în sens larg, iar o mare valoare este atribuită rolurilor bărbaţilor şi femeilor în „creşterea” noii generaţiei (247, 360, 361). Aceste lucrări s-au concentrat asupra fertilităţii masculine ca principiu (367), creşterii copilului de către tată dreot esenţă a continuităţii grupurilor de rudenie (11) şi reproducerii ca principiu cosmologic (362).

Studiile antropologice au oferit mai multă atenţie creşterii copilului de către părinţi non-biologici decât paternalităţii. Adopţia, de exemplu, extinde reţeaua de îngrijitori şi împrăştie costurile creşterii copilului la popoarele din Africa de Vest şi Caraibe (19, 50, 336). Asemenea tipare sunt pragmatice; ele leagă rudele rurale de cele urbane, mai bogate în resurse; în aceste sisteme, copii îşi păstrează identitatea socială dată de părinţii lor naturali, indiferent de cine îi creşte. Astfel, când migranţii Vest-Africani au adus aceste tipare în Marea Britanie, diferenţele culturale ale definiţiei paternităţii s-au evidenţiat. Părinţii adoptivi englezi au acţionat în justiţie, conform prejudecăţii că creşterea de către ei a copiilor Vest-Africani legitimează adopţia legală, o practică necunoscută de adopţia Vest-Africană (114).

Adopţia legală este o cale bine-cunoscută de redistribuire a beneficiilor şi îndatoririlor copiilor prin care interesele şi pretenţiile părinţilor biologici pot fi conservate în societăţile non-occidentale (43, 124, 326-28). Istoric vorbind, europenii şi americanii au transferat copii prin apelul la doică, adopţie, ucenicie şi înfiere. În Statele Unie contemporane, accentuarea importanţei legăturilor biologice ale parentalităţii, împreună cu speranţele cu privire la „vindecarea” infertilităţii, au stigmatizat adopţia (237). O mişcare socială pentru o adopţie deschisă şi recunoaştere socială a părinţilor naturali au făcut ca acesta să fie un domeniu disputat (234, 236).

Propensiunea occidentală pentru combinarea parentalităţii sociale şi biologice a izolat maternitatea ca practică socială şi categorie de rudenie, mascând nevoia de (şi limitând analiza a) îngrijitorilor copilului non-rude – bone, au-pair, muncitori domestici – care extind baza îngrijirii copilului în economiile capitaliste (82). Studiile asupra îngrijitorilor şi angajatorilor lor evidenţiază modul în care contradicţiile care pornesc de la diviziunea domestică a muncii între taţi şi mame sunt exportate pe liniile clasei, rasei şi naţionalităţii. Când muncitorii în îngrijirea copilului din Caraibe sunt angajaţi de nord-americani din clasa de mijloc, de exemplu, în micro-politica creşterii copilului intervine problema genului şi respectul sau lipsa lui pentru indivizi şi grupuri (53-55). Chiar şi atunci când muncitorii în creşterea copilului şi angajatorii provin din aceeaşi clasă socială şi au aceleaşi fundaluri culturale, pot apărea tensiuni (251, 308). Antropologii trebuie să adopte poziţii reflexive faţă de creşterea copilului ca marfă: preocuparea antropologiei cu privire la teoriile rudeniei şi căutarea unei familii nucleare universale reflectă nostalgia primilor antropologi, mulţi dintre ei crescuţi de doici, legată de forma absentă a familiei (23). Cunoaşterea care provine din această privire înapoi ar trebui să ne facă sensibili la formele în dilemele contemporane pot distorsiona întrebările pe care antropologii sunt pregătiţi să le pună şi pot explica relativa lipsă de atenţie acordată paternităţii, adopţiei, înfierii şi muncitorilor din domeniul creşterii copilului printre cercetătorii generaţiei actuale.

Semnificaţiile menopauzei

În multe dintre societăţile studiate de antropologi, îngrijitorii copilului sunt bunici sau alte femei bătrâne sau la vârsta mijlocie. Începem să observăm studii care le iau în considerare pe aceste femei în relaţie cu „politica reproducerii” târziu în ciclul vieţii femeii. Antropologii au observat demult că menopauza poate însemna libertate, o plăcere sexuală mai mare şi un statut aparte al femeilor în multe culturi, în particular în cele în care fertilitatea este mare şi accesul la contracepţie este limitat în mare parte a vieţii adulte a femeii (16, 27, 28). Studiile inter-culturale indică faptul că, în anumite cazuri, menopauza nu este marcată biologic sau social (16, 178, 329, 333). Lucrările empirice susţin argumentul feministelor conform cărora experienţa ambivalentă a menopauzei a femeilor din societăţile industrializate – atribuită popular atrofierii biologice în Statele Unite şi egoismului în Japonia (196, 206) – este un produs al modului în care culturile etichetează acest eveniment şi construiesc vieţile femeilor (16).

Procesele biologice sunt întotdeauna mediate nu doar de înţelegerea culturală şi condiţiile socio-economice, ci şi prin experienţe variate ale fertilităţii. În societăţi în care normale sunt fertilitatea ridicată şi lactaţia prelungită, ciclul menstrual poate să nu fie comun, iar pierderea sa poate să nu fie remarcabilă pentru corpul fizic şi social (3, 39, 183). Menopauza nu poate fi niciodată înţeleasă separat de alte circumstanţe sociale – statut marital, istorie a fertilităţii, acces la proprietate – prin care puterea femeilor şi experienţele lor se construiesc (20, 332). Combinarea din propria noastră cultură a maternităţii cu reproducerea biologică şi pierderea fertilităţii biologice cu o reducere a statutului este atacată de faptul că în multe alte culturi femeile trecute de menopauză adoptă copii (62) şi au o nouă autoritate asupra rudelor lor, în special asupra fiicelor şi nurorilor (166, 291, 354). Cercetările de acest fel ne arată că niciun aspect al reproducerii feminine nu este universal, nu este o experienţă unificată; aceste fenomene nu pot fi înţelese în afara contextelor sociale.

Concluzii

Am observat, în acest eseu, condiţiile în care societăţile noastre şi experienţele generaţionale care influenţează întrebările cu privire la reproducere pe care le punem în calitate de antropologi. Reflexivitatea ne-a condus argumentele, precum şi o parte din cercetările pe care le-am revăzut, demonstrând cum tradiţiile intelectuale sunt atacate şi reformulate în lumina condiţiilor sociale în care se dezvoltă. De exemplu, medicalizarea reproducerii a apărut drept problemă centrală pentru mulţi antropologi din cauza a două circumstanţe istorice. Una dintre acestea a fost concentrarea cercetătorilor feminişti asupra constrângerilor şi posibilităţilor reproductive feminine drept surse ale opresiunii şi puterii. Cealaltă a fost impactul profund al împrăştierii globale inegale a medicinei occidentale asupra „societăţilor tradiţionale”. Aceste noi cercetări ne-au oferit studii contextualizate ale naşterii, moşirii, infertilităţii şi tehnologiilor reproducerii. Cercetătorii au analizat şi discursurile care construiesc diferite aspecte ale ciclului de viaţă feminin drept probleme medicale, mai degrabă decât aspecte obişnuite ale vieţii sociale. O asemenea energie reflexivă poate fi folosită şi în ceea ce priveşte probleme care nu sunt încă suficient de vizibile în programul intelectual al antropologilor, cum ar fi internaţionalizarea adopţiilor şi a muncitorilor din domeniul îngrijirii copilului; impactul „crizei infertilităţii” asupra femeilor cu venituri scăzute şi asupra celor care provin din minorităţi, care nu beneficiază de tehnologii scumpe de ultimă oră şi a căror lipsă de copii nu este considerată tragică de deţinătorii puterii; problemele femeilor din comunităţile cu risc de infecţii cu HIV, al căror statut cultural şi auto-definire depind într-o mare măsură de fertilitatea lor; problemele reproducerii cu privire la homosexuali şi lesbiene, de la accesul la inseminare artificială la homofobia din jurul creşterii copilului; studiul menopauzei şi al paternităţii, două probleme importante în ciclul de viaţă al „noilor femei” şi al „noilor bărbaţi” care se află, uneori, în instituţii academice. Antropologii au de făcut contribuţii importante, fundamentate empiric, despre toate aceste chestiuni.

Unul dintre punctele importante de analiză este studiul practicilor discursive, în particular, studiul impactului discursurilor biomedicale occidentale în Statele Unite şi în celelalte ţări (205). Instrumentele analizei discursive pot fi folosite pentru a analiza „reproducerea” ca aspect al altor dispute pentru control hegemonic, cum ar fi politicile eugenice de stat, conflictele cu privire la influenţa neocolonială occidentală în care statutul femeilor ca îngrijitoare de copii reprezintă interese naţionaliste (268), sau atacuri fundamentaliste asupra dreptului de a avorta ca parte a unei campanii de evanghelizare a statului american (112). Scrierile recente despre criza SIDA ale cercetătorilor şi activiştilor arată importanţa politică a unor analize discursive serioase (63, 347, 370). Într-o lume în care disputele cu privire la relaţiile de gen, controlul populaţiei, eugenie şi opoziţia la imperialismul occidental sunt legate unele de celelalte, „politica reproducerii” nu poate şi nu trebuie să fie despărţită de politica generală.

Acest eseu a încercat să stabilească o perspectivă pe mai multe niveluri, sintetică, care plasează studiul reproducerii în centrul teoriei antropologice contemporane. Am recomandat acordarea de atenţie practicilor reproductive reciproc constitutive şi rezistenţelor, legate la nivel local şi global. Am sugerat, de asemenea, că intersecţia dintre politica de gen şi alte aspecte ale ierarhiilor sociale este un ingredient principal pentru studiul „politicii reproducerii”. Pentru a reînnoi cercetările asupra acestui subiect, am apelat la multiple metodologii şi sub-specialităţi şi la domenii de studiu adiacente, precum istoria socială, biologia umană şi demografia. Am preluat intenţiile, discursurile şi textele mişcărilor sociale drept dovezi ale importanţei agentivităţii umane în reconstrucţia continuă a aspiraţiilor, practicilor şi politicilor reproducerii. Perspectiva noastră analizează practicile discursive şi constrângerile biologice ale istoriei politice şi economice. Sperăm că acest cadru ca ajuta la stabilirea unor teme ale cercetării integrate şi ale evaluării critice a politicilor în zonele locale, regionale, naţionale şi internaţionale în care lucrează antropologii.

Mulţumiri

Yvonne Groseil, Marlene Hidalgo, Meg McLagan, Ruth Schou-Leopold şi Sherill Wilson ne-au servit drept asistenţi în diferite etape ale pregătirii acestui eseu. Le mulţumim lor şi celorlalţi prieteni şi colegi care au discutat această temă şi care ne-au oferit referinţe. Mulţi colegi şi-au împărtăşit cercetările cu noi; din cauza limitelor, nu am putut cita surse de altă limbă decât engleza sau manuscrise şi dizertaţii nepublicate, în ciuda multor lucrări în lucru excelente care au ajuns la noi. Mulţumim călduros lui Fred Myers pentru sprijinul intelectual şi personal acordat şi Mirei Rapp-Hooper şi Samanthei Ginsburg-Myers pentru că ne-au amintit mizele noastre personale în politica reproducerii.

1 Proliferarea studiilor de gen din anii 1970 a oferit o matrice din care s-a ivit o nouă şi revitalizată abordare feministă a reproducerii. Încă de la începutul anilor 1080, activiştii şi cercetătorii preocupaţi de sexualitate în toată diversitatea sa au produs o literatură bogată, insistând asupra distincţiei conceptuale dintre sex şi reproducere (70, 334, 353a, b). Prezentarea acestor lucrări se află dincolo de scopul acestui eseu.

2Norplant este un dispozitiv anticoncepțional care se implantează în corpul femeii, în special în partea superioară a brațului, și are efect timp de 5 ani. În 1999 a fost retras din Marea Britanie, iar din 2008 în întreaga lume (n.t.).

3Amniocenteza este un test de diagnostic prenatal care se face pentru a determina dacă fătul are anumite probleme genetice, malformații sau infecții.

Jurnal de studii (post)umaniste