Category Archives: Misc

Daniela Petroșel – Cinci povești despre dragoste și tehnologie

Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „Five stories on love and technology”, în Messages, Sages, and Ages, vol. 3, nr. 2,2016, pp. 36-42.

© 2016 Daniela Petroșel. All rights reserved. Republished by permission of the author.

© Daniela Petroșel & Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste pentru prezenta versiune în limba română.

Florina Ilis este unul dintre scriitorii reprezentativi ai spațiului literar contemporan; autoare a unor romane precum Coborârea de pe cruce (Echinox, 2001), Chemarea lui Matei (Echinox, 2002), Cruciada copiilor (Cartea Românească, 2005) sau Viețile paralele (Cartea Românească, 2012), ea s-a afirmat ca o prozatoare matură, cu o foarte bună stăpânire a tehnicii literare. De altfel, a și fost recompensată, pentru romanul Cruciada copiilor, cu premiul Cartea anului 2005, acordat de România literară și Fundația Anonimul și cu premiul revistei Cuvântul pentru proză.

În pofida acestor date, romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (Cartea Românească, 2006) a trecut mai degrabă neobservat de critica literară1; chiar și acestor puține receptări le lipsește cheia de lectură adecvată, după cum remarcă autoarea. Într-un interviu acordat lui Horia Gârbea, ea observă:

Cred că Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit a fost tratat cam superficial de o parte a criticii noastre. Nu s-a înţeles că există, dincolo de aparenţa exotică a lumii japoneze, o profunzime care ar trebui să ne dea de gândit. La noi nu se vorbeşte decât în teorie şi în abstract despre postuman, dar în Japonia am asistat la multiple manifestări ale ceea ce Fukuyama numea postumanitate. În acest roman am încercat să surprind punctele de tangenţă dintre lumea tradiţională, puternic semiotizată şi cea contemporană, în care tehnologia de vârf devine o a doua natură a omului.2

Nu vom interpreta afirmațiile scriitoarei ca emblematice pentru modul în care mai toți scriitorii se declară nemulțumiți de nivelul/orientarea/profunzimea investigațiilor critice ce-i au ca obiect ; dimpotrivă, vom consideră că, într-adevăr, în acest caz, critica ignoră contextul mai amplu în care trebuie plasat romanul. Un context asupra căruia autoarea însăși atrage atenția, prin activitatea ei de cercetare, de data aceasta. Căci deschiderea autoarei spre vastul teritoriu al teoriilor postumaniste e confirmată și de publicarea unui studiu teoretic, în 2005, Fenomenul science-fictionîn cultura postmodernă. Ficțiunea cyberpunk (editura Argonaut, Cluj-Napoca), volum ce are la baza teza de doctorat a Florinei Ilis. Punerea în dialog a celor două texte nu face decât să demonstreze legătura lor de substanță și constanța preocupărilor autoarei, chiar dacă rezultatele acestor preocupări se convertesc în forme diferite, ficțiune și exegeză.

Miza cercetării din volumul teoretic al Florinei Ilis este analiza literaturii lui William Gibson prin raportare la specificul esteticii postmoderne. Pentru a construi convingător imaginea unui autor emblematic pentru postmodernitate, autoarea inventariază principalele teorii legate de cyberpunk și spațiu virtual, sau de relația dintre tehnologia informației și ficțiune.Axată pe un tip aparte de science-fiction, cyberpunk-ul, lucrarea Florinei Ilis discută relaţia dintre uman şi postuman, dar și modul în care emergentele tehnologii informaţionale şi-au pus amprenta asupra statului ficţiunii. Situând cyberpunk-ul în miezul postmodernismului, autoarea demonstrează, pe urmele lui Brian McHale, similitudinile de substanţă estetică dintre science-fictionşi acest curent cultural. Interesant este și modul în care autoarea leagă literatura de tehnologie, ficţiunea cyberpunk de noile tehnologii de transmitere a informaţiei. Mult mai atentă la originea şi circulaţia informaţiei, contaminându-şi adesea strategiile discursive cu noile modalităţi de ordonare şi rulare a informaţiei, ficţiunea postmodernă, cyberpunk-ul, în acest caz, receptează schimbările venite dinspre mediul tehnologic: ,,mişcarea cyberpunk, prin noua viziune asupra graniţelor dintre lumea textului şi tehnologie, creează zone de interferenţă a posibilităţilor lingvistice ale tehnologiei, cel mai elocvent exemplu fiind în acest sens cyberspace-ul, un construct ontologic al trilogiei lui William Gibson. Aceste graniţe nu sunt încă definitive, ele pot fi afirmate şi negate simultan, în măsura în care, pe de o parte, tehnologia alterează practicile ficţionale curente, promovate de literatura science-fiction, şi, pe de altă parte, ficţiunea explorează la rândul ei avatarurile tehnologice, denaturându-le.”(Ilis, 2005: 97) Așadar, relația dintre literatură și tehnologie este într-o permanentă dinamică, și nu ține doar de sfera diversității tematice, ci ‒ și abia aici încep provocările criticii literare ‒ de modificare a practicilor literare.

Intenția acestui studiu este să analizeze romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit plasându-l într-un câmp al forțelor conflictuale: dintre teorie și ficțiune, dintre avangarda actului literar și adesea retrograda critică literară, dintre Orient și Occident, dintre coduri culturale diverse și, poate în primul rând, dintre uman și tehnologic. Receptarea textului redus la exotismul temei ne îndepărtează de nucleul central ce-l formează avatarurile definirii și reconfigurării umanului într-un mediu tehnologizat care, chiar dacă nu suprimă vechile valori umaniste, atunci sigur le reinventează contextualizându-le tehno-științific. Activarea unui cod de lectură atent la teoriile postumaniste va dezvălui intențiile acestui roman ‒ în măsura în care mai suntem tributari unei perspective ce legitimează intenția textului ‒ și caracterul profund meditativ al unui text care discută tehnologizarea umanului și umanizarea tehnologiei. Căci ce traduce mai bine problematica unui iremediabil conflict decât delicatul teritoriu al postumanismului, cu permanenta tensiune dintre uman și tehnologic. O tensiune care, de multă vreme nu mai stă în termenii opoziției antitetice, ci în cei ai antinomiei-sumă. În condițiile în care convergența dintre tehnologie și biologie (așa cum observă Robert Pepperrel în The Posthuman Condition, 2003) ajunge la punctul în care diferențele sunt greu de tranșat, problematica depășește sfera eticii tehnologiei și intră explicabil și explicator în spațiul problematizant al textului literar. Iar textele literare ‒ unele dintre ele, ce-i drept ‒ nu sunt simple vehicule pentru transmiterea unor informaţii din lumea ştiinţifică; ele modelează activ noile tehnologii, testează şi problematizează implicaţiile culturale şi etice generate de acestea. Complementaritatea dintre cele două domenii este evidentă şi eficientă, căci, cum spune Katherine Hayles, ,,The scientific texts often reveal, as literature cannot, the fundational assumptions that gave theoretical scope and artifactual efficacy to a particular approach. The literary texts often reveal, as scientific works cannot, the complex cultural, social, and representational issues tied up with conceptual shifts and technological innovation.” (Hayles, 1999: 24). Dacă știința și literatura păreau implicate într-un conflict fundamentat cel puțin pe ignorare reciprocă, postumanismul le pune într-un dialog fructuos, demonstrându-le variatele legături.

Plecând de la evidența că circulația teoriilor postumaniste în spațiul românesc este mai degrabă marginală, era și normal ca mainstreamul criticii literare să nu plaseze interpretarea acestui roman în contextul mental și ideologic de care el ține. Iar puținătatea acestor surse este evidentă. Pe lângă studiul Florinei Ilis anterior invocat, un titlu de referință este reprezentat de cartea Luciei Simona Dinescu3, Corpul în imaginarul virtual (Polirom, 2007). Discutând teoriile post- și transumaniste în contextul articulării unei noi perspective asupra corporalității, autoarea realizează o nuanțată analiză a celor două concepte. Revendicându-se de la antropologia culturală axată pe relaţia dintre fiinţa umană şi tehnologie, lucrarea atacă un concept tare al (post)umanismului, corporalitatea, şi îi urmăreşte avatarurile în câmpul virtual. Ipoteza de lucru e seducătoare şi contrazice teoriile conform cărora imersiunea în mediul virtual presupune o dematerializare a fiinţei, cu implicaţii pe termen lung asupra noţiunii de identitate. Autoarea propune în schimb o imagine dinamică asupra corpului uman, care îşi continuă metamorfozele în spaţiul virtual: ,,virtualizarea nu poate fi redusă la procesele de dematerializare, de descărnare sau de amputare subiectivă ale subiectului uman. Dimpotrivă, încarnând şi materializând identitatea în dimensiuni variate şi multistratificate, virtualizarea poate asigura intensificarea, expansiunea şi metisajul percepţiilor şi al simţurilor fizice cu sistemele informaţionale, de la cele sociale la cele politice.”(Dinescu, 2007, 12).

Mai frecvente în spațiul românesc sunt abordările postumanismului din sfera bioeticii; este cazul articolului Postumanism și bioetică, de Ioan Zanc și Iustin Lupu, publicat în ,,Revista Română de Bioetică”, vol. 5, nr. 1, ianuarie-martie 2007). Autorii urmăresc tradiția filosofică a conceptului, corelându-l cu supraomul lui Nietzsche, cu cartezianismul lui Descartes sau cu umanismul renascentist. În acest context, al popularizării ideilor postumaniste în spațiul românesc, trebuie invocată și apariția primului număr al revistei Post(h)um. Jurnal de studii (post)umaniste, în 2014. Editorii revistei, Daniel Clinci, Sânziana Cotoară și Vasile Mihalache, au selectat texte reprezentative din teoreticienii mișcării postumaniste, Neil Badmington, Cary Wolfe, Donna Haraway etc., în încercarea de a oferi o imagine, dacă nu completă, cel puțin edificatoare asupra acestui controversat fenomen contemporan. Complexitatea postumanismului și varietatea de unghiuri din care poate fi privit fenomenul sunt foarte bine ilustrate aici, căci prezente sunt relațiile postumanism-postmodernism-deconstructivism, animalitate și materie în zodia postumanistă sau postumanismul și politicile educaționale.

Chiar dacă prezenta abordare critică se va construi cu teoriile postumanismului, nu am putea spune că îi vom aplica textului o lectură rigid postumanistă; câtă vreme suntem încă atașați unui metaforic cap umanist, putem, în cel mai fericit caz, să mimăm postumanismul. Sau, cum plastic spune Neil Badminton, ,,este extrem de greu să retezi capul uman(ist) cu care (continuăm să) «privim totul»”4. Spre deosebire de multele concepte post- ce animă spațiile intelectuale ale contemporaneității, postumanismul, chiar și în discursurile sale mai moderate, este totuși radical. Chiar și prin simplul fapt că discursul creează lume, iar teoriile o întrețin. O întreagă tradiție umanistă, fundamentată pe valori precum rațiune-afect, simț moral, liber arbitru etc., este chemată la bară și silită să aducă dovezi pentru ceea ce înseamnă adevărata natură umană. Sub asaltul variatelor bio-, nano- și neuro-tehnologii, asistăm la o interogare parcă mai profundă a valorilor umaniste, în încercarea ‒ nu adesea lipsită de o disperare sistemică ‒ de a consolida un nucleu inatacabil.

O lectură postumanistă a acestui roman ar fi totuși posibilă; dar, în acest context, ea ar fi similară cu etalarea avatarurilor la care este supus umanul, printr-o neobosită interogare a ambiguităților specifice definirii lui. Iar șubrezirea umanului este, în acest roman-meditație, o consecință a inserării subtil-perfide a tehnologiei. Dimensiunea postumanistă a romanului Florinei Ilis rezidă tocmai în problematizarea binomului uman-tehnologic, binom aflat într-o permanentă deconstrucție și reconstrucție a sensurilor. Iar direcțiile lecturii postumaniste s-ar naște dintr-o pluralitate de perspective asupra modului în care individul interacționează cu tehnologia sau mai degrabă asupra modului în care tehnologia afectează individul. Iar sensul postumanist al interpretării ar fi o consecință a asumării evidenței că asistăm la criza concepției umaniste asupra umanului (Herbrechter, 2013: 3). O criză ce nu ține neapărat de destructurarea marilor concepte ‒ deși are și poststructuralismul partea lui de vină ‒, cât mai ales traduce consecințele impactului major al tehnologiei asupra umanității.

Despre acest impact asupra tuturor compartimentelor vieții umane, personale și sociale, vorbește Elaine L. Graham, unul dintre cercetătorii marcanți ai fenomenului postumanist. În Representations of the Posthuman: Monsters, Aliens, and Others in Popular Culture, ea selectează câteva dintre domeniile în care sunt foarte evidente consecințele noilor tehnologii: tehnologizarea naturii, anularea granițelor dintre specii, tehnologizarea corpului și a minții umane, crearea de noi lumi personale și sociale etc. (Graham, 2002: 2-5). Fiecare dintre aceste sfere, detaliată, dă măsura mutațiilor sociale și culturale produse și reconfirmă necesitatea definirii postumanismului și, implicit, reconfigurării atributelor umanului. Din această serie de trăsături, utile pentru analiza romanului nostru sunt mai ales ultimele trei, care susțin și fac vizibilă această orientare postumanistă a textului. Căci lumea descrisă de Florina Ilis se construiește pe granița dintre mediul fizic și cel virtual, atentă fiind la noi modele de socializare și de constituire a spațiului privat și public. Mecanizare umanului și umanizarea tehnologiei sunt evidente pe tot parcursul textului, atât în planul istoriei, cât și în cel al diegezei.

Romanul este plasat în hipertehnologizata Japonie a contemporaneității, un cadru mai mult decât adecvat pentru a trata problematica alienării umanului în contact cu tehnologicul. Narativ, romanul este construit din cinci povești ale personajelor principale, fiecare dintre ele nuanțând perspectivele asupra evenimentelor: Darie, Lili, Kyiomi, Ken și robotul Qrin. Mai consistente, nuanțate și credibile sunt parcă prima și ultimele; cele trei versiuni mediane, ale lui Kyiomi, Ken și Lili, au mai degrabă un rol explicativ. Ca întotdeauna, nu evenimentele/istoria contează, ci narațiunea ca modalitate de caracterizare a personajelor-naratori. De la opțiunile și explicațiile personale pentru înlănțuirea faptică, până la nuanțele și justificările morale, cele cinci narațiuni construiesc istorii suprapuse, unite prin inserarea lor într-o lume tehnologizată.

Una dintre cele mai evidente trăsături postumaniste ale textului este dată de tensiunea permanentă între frumusețea greu cuantificabilă a lumii, a femeii sau a Japoniei și rigoarea matematică a lumilor de date, a tehnologiilor de perfecționare a roboților și a monitorizării permanente care distruge nu doar intimitatea, ci și destine. În spațiul unei Japonii păstrătoare de tradiții și spiritualitate ancestrală, tehnologia dă dependență și ecranează comunicarea. Toate cele cinci personaje principale ale cărții sunt prinse într-o rețea a nivelurilor de realitate, a spionajului industrial și familial. Într-o realitate ce se arată lui Darie ‒ în timpul unei vizite în Kyoto ‒ ca o fulgurație a unei eternități absconse, planul de a dezvolta roboți capabili să devină cele mai avansate creaturi artificiale de pe pământ pare sortit eșecului. Momentul de iluminare îl face pe programatorul Darie să înțeleagă că dezvoltarea componentei materiale a robotului trebuie dublată de dezvoltarea componentei spirituale. Iar robotul cuantic la care începe să lucreze ar fi un astfel de prototip capabil să dea dovadă de gândire și de simțire. Lucru care se și întâmplă în finalul textului, dovadă fiind narațiunea robotului Qrin.

Văzută prin ochii unui inginer programator, realitatea s-ar cere reconfigurată; destul de frecvent, Darie ar prefera un alt program de derulare a realității, eliminarea unor parametri și înlocuirea altora, într-o încercare poate demiurgică, poate patetic neputincioasă de a provoca schimbare. Este consecința trăirii prea mult în spațiul virtual. După ce ai căpătat deprinderea de schimba în permanență variabilele, realitatea brută este de o soliditate deranjantă. Ia naștere un nou raport dintre individ și realitatea ce-l conține: el dă dovadă de o suspectă imobilitate, nu se adaptează, ci ar prefera modificarea datelor realității după cerințele sale. În cele din urmă, chiar face acest lucru, căci o face dispărută pe Lili, prin puterea calculatorului. Devine astfel evidentă o altă trăsătură postumanistă a textului, primatul informației asupra materiei. Nici nu mai contează ce s-a întâmplat, de fapt, cu Lili; important este că nu mai există date, informații despre ea, că prezența ei din bazele de date ce dau, până la urmă, o aparentă materialitate ființei, a fost ștearsă.

Lumea imaginată de Florina Ilis este una în care ființa umană este receptată și teoretizată ca un mecanism, adesea complet lipsit de subiectivitate. În pofida pasiunilor cărora le cad pradă, personajele sunt, de fapt, inerte, dovadă și ușurința cu care trec de la un partener la celălalt. Separația dintre corp și intelect este evidentă, iar personajele se plimbă stinghere într-o realitate ce i-a deposedat de sentimentul desăvârșirii. Asistăm la un excedent de rațiune și la o carență de implicare emoțională reală, căci personajele sunt prinse într-un iureș ce nu le dă ocazia să-și sondeze sentimentele. Prostituata rusoaică redă aceste trăsuri ale unei lumi aflate într-o continuă goană după ancorarea într-o eternitate tehnologică: ,,Puterea imaginii, sub imperiul căreia trăim, intervine asupra noastră, transformându-ne și răpindu-ne singurul lucru care ne-a mai rămas intact, prezentul. Incapabili să stăpânim prezentul și încercând să ne detașăm de barbaria simțurilor, apelăm la imaginile create de ei, preferând să ne vizionăm decât să ne trăim. Acesta este omul zilelor noastre, omul soft.” (Ilis, 2006: 83). Într-un fel, aceasta este și morala acestei cărți care detaliază eșecul ființei de a înțelege și accepta efemeritatea prezentului. Dependența de arhivarea5 tehnologică a sentimentelor și a amintirilor trădează, într-un mod foarte transparent, ancestrala teroare în fața morții. În fața corporalității perisabile, a sentimentelor schimbătoare sau a trecerii timpului, omul postuman alege stocarea umanității în baze de date, în memorii virtuale.

Glisarea dinspre uman spre tehnologic este vizibilă în roman și prin problematicele relații erotice pe care le stabilesc personajele. Cele două prezenţe feminine semnificative din roman, Lili, o româncă frumoasă plecată din ţară spre a deveni damă de companie în Japonia, şi Kiyomi, o japoneză bogată, şcolită în Anglia, dar care a preferat să se întoarcă în Japonia cu bunicii, intră într-un complicat joc amoros cu cei doi bărbaţi din roman, românul Darie şi japonezul Ken. Cei doi bărbaţi lucrează la o firmă de roboţi, o firmă multinaţională care încearcă să perfecţioneze organismele electronice, dezvoltându-le trăsături spirituale specifice oamenilor. Sub auspicii postumaniste plasându-ne, observăm că modul în care sunt percepute personajele feminine ţine de o cultură a imaginii care distruge sentimentul; femeile sunt, cum spune la un moment dat unul dintre naratori, Darie, ,,un afrodiziac vizual”. Dependenţi de imagine, bărbaţii îşi clarifică sentimentele sau devin conştienţi de ele numai sprijinindu-se pe un suport vizual tehnic. La primul contact cu frumuseţea viitoarei lui soţii, Kiyomi, Ken are o reacţie adolescentină, vrând să-şi scoată telefonul şi să-i facă o poză. Acelaşi personaj masculin, la şase ani după căsătorie, descoperă întreaga feminitate ce se ascunde în consoarta lui abia după ce o spionează cu o cameră de filmat instalată în baie, afirmând: ,,mă îndrăgostisem din nou de chipul ei redat fidel pe ecranul de plasmă al unui calculator”. Interesant este faptul că astfel de secvenţe nu se încadrează unui scenariu falocentric care să poată fi decodat în cheie feministă (în maniera pe care faimosul articol din 1975, Visual Pleasure and Narrative Cinema, al Laurei Mulvey, a făcut-o): existenţa a cel puţin două niveluri de siluire prin tehnologie a femeii: prin filmare şi, ulterior, prin vizionare, ambele modalităţi de a transforma femeia în obiect şi, implicit, de a păstra controlul asupra acesteia. Ce atrage atenţia aici este mai degrabă fragilitatea spectatorului masculin, un consumator lipsit de putere şi excitat de imagini, reprezentarea umanului copleșit/posedat de tehnologie. Secvența este emblematică mai ales pentru dependența de tehnologie, căci întoarcerea la realitate și valorizarea ei este mediată tehnologic. În aceiași termeni se consumă și relația de dragoste dintre Darie și Lili, înregistrarea video pe care el a făcut-o primei lor nopți de amor devenind un substitut perfect al realității.

În egală măsură, și bărbații sunt victime ale puterii tehnologiei. Dacă ar fi să dăm credit avertismentelor detractorilor postumanismului, am afirma că un contact îndelungat cu civilizaţia tehnologică alienează fiinţa umană, alterându-i chiar capacităţile înnăscute de a relaţiona. Tehnologia, ,,ca o plantă ocrotitoare”, cum mărturiseşte la un moment dat Darie, accentuează în aceste texte fragilitatea umană. Nu doar femeile devin cyborgi prin inserarea lor în universuri electronice derivate, ci şi personajele masculine, căci tehnologia devine un substitut (dar şi o creaţie) al instinctelor. Dintre toate tehnologiile avansate care populează mediul japonez, cea care le oripilează cel mai mult pe cele două femei este un program de operare, care, odată inserate preferinţele, induce starea de orgasm. Iar ultima modă în barurile de noapte era ca bărbaţii să-şi filmeze performanţele sexuale pentru a le putea viziona mai târziu. Nu este o perspectivă moralizatoare asupra unei forme de perversiune, ci un semnal de alarmă asupra slăbiciunii și narcisismului fiinţei umane, pentru care tehnologia a devenit o proteză existenţială. Iar limitele dintre subiect şi obiect, care ofereau o anumită coerenţă cunoaşterii, au fost abolite, rezultând disiparea în realitatea (fizică sau virtuală) a eurilor.

Ce fascinează la acest roman este destrămarea umanului într-o lume în care tehnologia și-a pierdut caracterul malefic și s-a camuflat în formele existenței cotidiene. Cele patru narațiuni ale oamenilor sunt ele însele bântuite de demonul virtualității. La cum sunt construite, există suficiente semne de suspiciune ‒ nu doar interpretativă ‒ ca poveștile oamenilor să fie ele însele creația robotului Qrin, căci împletirea realului cu virtualul este suficient de subtilă încât să permită astfel de glisări. Dezvoltarea mediului virtual a influențat statutul și formarea subiectului, care a trecut de la entități individuale și autonome la colective postumane de ființe umane și mașini inteligente. Imersiunea în mediul virtual, afirmă scepticii, generează un tip de alienare mult mai profundă, secondată de ștergerea granițelor dintre real și virtual. În cele din urmă, contactul cu mediul virtual şi modul în care alegem să depindem de el testează chiar raportarea personală la realitate: ,,Cu mediile sale virtuale şi lumile simulate, cyberspaţiul este un laborator metafizic, un instrument de examinare a sensului realităţii ce ne defineşte.” (Heim, 1991: 59).

Prezent și în poveștile celorlalte personaje, fiind proiect de cercetare pentru Darie, sau martor tăcut pentru ceilalți, Qrin este reprezentantul inteligenței artificiale ieșite din sfera relativ sigură a laboratorului. Mai mobil intelectual decât fizic, ,,structura metalică a trupului, rigidă și greoaie, nu-i permite însă lui Qrin să se deplaseze în spațiu conform capacității motrice superioare dezvoltate de creierul său” (Ilis, 2006: 205), robotul-prototip trece de la persoana a III-a la persoana I, de la obiect și obiectivare la subiectivitate și conștiință de sine. Din perspectiva lui Darie, Qrin este creatura rece și insensibilă, incapabilă să decodeze starea de spirit a stăpânului; din cauza acestei inadecvări, era să fie victima ,,primei crime tehnologice din era postumană, o crimă curată, fără sânge” (Ilis, 2006: 50), care ar fi constat în decuplarea tuturor circuitelor. Abia în momentul în care robotul vine cu propria versiune asupra evenimentelor devenim conștienți de umanitatea sa. Sensibil la mângâierile lui Lili, dominat de sentimentul datoriei față de stăpânul Darie-san, fericit că va participa la joc, Qrin se dezintegrează în explozia ce el însuși o produce, într-o ,,infinitate colorată de scântei metalice” (Ilis, 2006: 210).

Secvența a cincea a textului, a robotului-povestitor, nu diferă cu nimic de celelalte patru anterioare. Nu avem semnele unui mașinism narativ, nici măcar o mecanizare a frazei. Faptul că robotul-povestitor este atât de abil narativ încât, dacă nu ar fi mărcile evidente, nici nu am putea distinge originea cuvintelor, nu poate decât să frisoneze. Dacă mașina a devenit atât de versatilă încât este capabilă să nareze ‒ să imite adică o ocupație ancestral umană ‒, înseamnă că glisarea dinspre uman spre tehnologic a fost deja făcută. Iar dacă indicii narativității nici nu trădează măcar proveniența non-umană a povestitorului, atunci sensul profund parabolic al romanului Florinei Ilis ar trebui să ne atragă atenția. Poveștile viitorului, așa cum ne avertizează futuriștii transumaniști ca Ray Kurzweil, Hans Moravec sau Vernon Vinge, s-ar putea să nu mai fie cele spuse de o umanitate obosită. Peste cele patru povești, umane, se așază o a cincea, concluzivă, vocea de metal a robotului Qrin. Viul și căldura vocii omenești se convertesc în discursul metalic al noilor tehnologii.

Roman parabolă despre riscurile euforiei tehnologice, meditație asupra abil camuflatei tehnologii care anunță instaurarea postumanismului, Cinci nori colorați pe cerul de răsărit de Florina Ilis este, în cele din urmă, povestea avaturilor umanului în căutarea/conservarea umanității. Iar dacă finalul cărții este tragic, și pentru oameni, și pentru robotul Qrin, este poate pentru a aminti că fiecare produs tehnologic revoluționar este, într-un anumit context istoric sau estetic, o bombă ce ticăie.

Bibliografie:

Florina Ilis, Florina. 2006. Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit, București, Editura Cartea Românească.

Currie, Mark. 2007. About Time. Narrative, Fiction and the Philosophy of Time, Edinburg University Press.

Dinescu, Lucia Simona.2007. Corpul în imaginarul virtual, Iași, Editura Polirom.

Graham, Elain L. 2002. Representations of the Posthuman: Monsters, Aliens, and Others in Popular Culture, Manchester University Press.

Hayles, Katherine. 1999. How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature, and Information, Chicago, The University of Chicago Press.

Michael, Heim.1991. “The Erotic Ontology of Cyberspace“, In Michael Benedikt (ed.), Cyberspace: First Steps, MIT Press.

Herbrechter, Stephan. 2013. Posthumanism: A Critical Analysis, A&C Black.

Ilis, Florina. 2005. Fenomenul science-fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea cyberpunk, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.

Mulvey, Laura. 1975. “Visual Pleasure and Narrative Cinema“, in Screen,16 (3), 1975, pp. 6–18, online version,https://wiki.brown.edu/confluence/display/MarkTribe/Visual+Pleasure+and+Narrative+Cinema

Pepperel, Robert. 2003. The Posthuman Condition, Intellect Books, http://www.federaljack.com/ebooks/Consciousness%20Books%20Collection/R.%20Pepperell%2020The%20Posthuman%20Condition,%20Consciousness%20Beyond%20the%20Brain. pdf

Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, 2014, Postumanismul

Posthumanism.2010. Neil Badminton (ed.), Basingstoke and New York, Palgrave.

Wolfe, Cary. 2010. What is Posthumanism?, Minneapolis, University of Minessota Press.

Zanc, Ioan, Lupu, Iustin. 2007. “Postumanism și bioetică”. In Revista Română de Bioetică”, vol. 5, nr. 1, ianuarie-martie 2007, pp.20-32.

1Excepții notabile ar fi cronicile semnate de Tudorel Urian, Un exotism postmodern (,,România literară, nr. 23/2006), de Carmen Mușat, Literatura română a câștigat un pariu pe termen lung (,,Observator cultural”, din 18..05.2006) sau de Alex Goldiș, Proza în formă fixă (,,Verso”, nr. 5/2006).

2 Florina Ilis: „Nu cred că există reţete ale succesului. Sau, chiar dacă ele există, în orice caz eu nu le cunosc”, un interviu on-line de Horia Gârbea, în revista ,,Ramuri”, nr. 2/2008, disponibil la http://revistaramuri.ro/index.php?id=394&editie=21.

3Autoare care a și scris, de altfel, o cronică la cartea Florinei Ilis.

4Neil Badminton, Teoretizarea postumanismului, traducere de Sînziana Cotoară, în ,,Post/h/um”. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, 2014, Postumanismul, p. 7.

5În studiul About Time. Narrative, Fiction and the Philosophy of Time, Edinburg University Press, 2007, Mark Currie folosește sintagma archive fever (alături de time-space compression și accelerated recontextualization) pentru a sintetiza modul specific în care ne raportăm astăzi la prezent. 

wark-ConvertImage

Manifest RetroDada

McKenzie Wark

traducere de Daniel Clinci

Manifestul RetroDada a fost scris pentru un eveniment desfăşurat la Cabaret Voltaire din Zurich, 4 & 5 martie, pentru a sărbători centenarul Dada. Textul a fost preluat de pe publicseminar.org.

RetroDada începe cu dezgust. Încă o dată, lumea îşi porneşte războiul. În vreme ce unele oraşe sunt atacate de bombardiere, altele sunt bombardate cu târguri de artă. De data aceasta, nu mai există o Elveţie a neutralităţii în care refugiaţii să-şi poată răcori picioarele; acum, întreg globul se supraîncălzeşte. Insomnia raţiunii naşte monştri.

Dar înainte să facem doi paşi înainte, să facem un salt înapoi. Un secol înapoi. Înapoi la primul dintre războaiele mondiale care au fost numărate; înapoi la naşterea dezgustului Dada. Înapoi la acel mare refuz a ceea ce avea să devină secolul. De ce n-ar rula un .gif înapoi, la fel de bine ca şi înainte? Este momentul pentru RetroDada! În principiu, RetroDada este împotriva manifestelor, dar este şi împotriva principiilor. Deci, să începem.

Lumea este plină de greşeli, dar cea mai gravă este arta care s-a făcut. Arta ne-a dat Infernul lui Dante stilizat de decoratorii de interior. RetroDada nu încearcă să facă pe plac artei, nici anti-artei; nimeni nu ar trebui să slujească la stăpâni. Vom pune punct spectacolului şi îl vom înlocui cu râsul convulsiv de la un continent la altul. Este, în cele din urmă, un căcat, dar de acum înainte noi ne vom căca în culori diferite.

Psihanaliza este ea însăşi boala. Ea face ca sinele burghez să pară interesant. Etica produce atrofiere, ca orice altă rană produsă de inteligenţă. Teoria ne ghidează în cerc către prejudecăţile pe care le-am avut dintotdeauna. Avem nevoie de lucrări tandre şi precise şi, pentru totdeauna, dincolo de înțelegere. Avem multe lucruri negative de făcut.

RetroDada este intensitatea noastră. RetroDada este pentru şi împotriva unităţii. RetroDada este suprimarea motivelor. RetroDada este refuzul unei moşteniri. RetroDada este o efuziune convulsivă, ca un telefon mobil gătit la microunde. RetroDada este divinitatea de cea mai joasă speţă. RetroDada nu are teorie. Este destulă d-asta în şcoala de artă. Ne plac lucrurile vechi pentru prospeţimea lor.

Cum să faci un manifest RetroDada: Ia un manifest Dada sau două. Copiază bucăţile bune. Aruncă-le într-un fişier. Mută bucăţile pe-acolo. Îmbunătăţeşte-le. Manifestul va fi ca tine. În ceea ce priveşte inteligenţa, ea se va găsi pe străzi.

RetroDada lucrează cu toată puterea pentru a introduce idiotul peste tot. RetroDada este o formă de capital de risc pentru exploatarea ideilor altor oameni. Dumnezeu îşi permite să nu aibă succes. La fel şi RetroDada. Este un lux fără valoare şi preţ. RetroDada nu se dă pe nimic, nici pe muncă, nici pe joacă. RetroDada te seduce cu propria ta idee.

RetroDada este, simultan, şi stand-up comedy şi parastas. RetroDada se încrede doar în sinceritatea situaţiilor. RetroDada se luptă împotriva thanatismului* vremurilor. RetroDada dezvoltă plasticitatea digitalului. Ar trebui ca arta, literatura şi cinematografia să fie gratuite. Mediul este la fel de neimportant ca şi noi. Formarea este singurul lucru esenţial. Luaţi orice material.

RetroDada este un virus teoretic. RetroDada înseamnă să te lași în voia evenimentelor. Spune da unei vieţi care se îndreaptă în jos, către negare. RetroDada refuză să fie contemporană cu căcaturile astea. RetroDada restabileşte arta şi viaţa cotidiană, pentru ca ele să poată face sex queer pe alei întunecate. RetroDada este apatridia minţii. RetroDada respinge ordinea stilată şi dezordinea stilizată a esteticii contemporane. Suntem convinşi de arbitrarul şi falsitatea creaţiei noastre amărâte, lumea. Privim fără probleme în înălţimi şi adâncuri.

Să furăm numai de la cei mai buni şi de la faptele lor, nu de la stilurile lor. Răsunătoarea Sophie Taeuber, bateristul Richard Huelsenbeck, tubularul Hugo Ball, mistica Emmy Hennings, agitatorul Tristan Tzara, ironicul Jean Arp, dadasoful Raoul Hausmann, vitezomana Hannah Höch, crescătoarea de păsări Baronesa Elsa. Să preluăm ce au lăsat, nu ce au căcat. Muzică, dansuri, teorii, manifeste, poeme, picturi, costume, măşti. Să se înceapă din nou, de la capăt.

Atâtea destine ale vestului au afectat Dada. A încercat deja totul, aşa că noi nu mai trebuie s-o facem. Arthur Cravan a devenit o legendă. Mina Loy a devenit poetă. Marcel Duchamp a devenit mentorul artei contemporane. Hugo Ball a devenit un catolic fervent. Emmy Hennings a devenit o mistică protestantă. Hannah Höch a scris o carte pentru copii trans-specii. Richard Huelsenbeck a devenit terapeut. Tristan Tzara a devenit comunist. Marcel Janco s-a întors în Orient. Baroana Elsa a murit în sărăcie şi anonimat. Jacques Vaché s-a sinucis înainte ca toate astea să înceapă.

A fi pentru acest manifest înseamnă a fi RetroDada! A fi împotriva acestui manifest înseamnă a fi RetroDada! A fi pentru şi împotriva acestui manifest înseamnă a fi RetroDada! A nu fi nici pentru, nici împotriva acestui manifest înseamnă a fi RetroDada! Nu există scăpare din istoria care urmează să fie nefăcută!

* http://www.publicseminar.org/2014/04/birth-of-thanaticism/