Erica Burman – Copilul, femeia și cyborgul. (Im)posibilitățile psihologiei feministe a dezvoltării


Traducere de Lia Boangiu și Florin Buzdugan

 

Acest articol a fost publicat iniţial în limba engleză, cu titlul „The Child, the Woman and the Cyborg: (Im)possibilities of Feminist Developmental Psychology”, în Karen Henwood, Christine Griffin & Ann Phoenix (eds.), Standpoints and Differences: Essays in the Practice of Feminist Psychology, SAGE Publications, London, 1998, pp. 210-232.

© 1998 Erica Burman. All rights reserved. Republished by permission of the author.

© Post(h)um. Jurnal de studii (post)umaniste, pentru această traducere în limba română

 

 

Capitolul de față explorează intersecțiile dintre interpretările feministe ale teoriei poststructuraliste și practicile psihologice prin intermediul unor reflecții asupra pozițiilor mele ca profesoară feministă de psihologia dezvoltării și a acestui teritoriu mult disputat între femei și copii, dar și între femei (precum și între femei și bărbați). În timp ce cercetarea teoretică a analizat consecințele legăturii atât a feminismului (acum, a feminismelor), cât și a psihologiei cu destabilizările epistemologice ale perspectivelor poststructuraliste, vreau acum să situez angajamentul meu față de aceste idei din perspectiva propriei mele istorii de lucru. Voi face asta arătând că atât un punct de vedere feminist, cât și dedicarea față de o multiplicitate și o diversitate în stil postmodern pot fi exercitate (poate chiar energizate) prin juxtapunerea lor cu psihologia (dezvoltării). Deși ideile feministe și poststructuraliste oferă puncte de vedere critice utile din care pot fi expuse angajamentele și practicile opresive ale psihologiei, în acest capitol voi încerca să indic o parte dintre motivele pentru care influența lor asupra psihologiei dezvoltării este atât de slabă. Mai exact, voi argumenta că această „rezistență” face din psihologia dezvoltării nu doar o arenă-cheie pentru activitatea feministă deconstructivistă, dar și cum, ca un simptom, permite în același timp diagnosticarea unui larg complex al investițiilor contemporane culturale și intelectuale pe care le exprimă.

Voi conduce acest capitol către problematica specifică a psihologiei dezvoltării cu ajutorul câtorva povești. Unele dintre acestea sunt „ale mele”, în sensul că se folosesc de genul narativ autobiografic – ba chiar aș pretinde că sunt „adevărate”, în sensul că fac parte din țesătura narațiunii istorice a experienței mele. Celelalte povești sunt mai generale, împărtășite poate ca narațiuni culturale, sau chiar ca mituri. Prin urmare, deși poveștile mele îmbină „experiența” cu „analiza”, eu le spun cu convingerea că, datorită semnificațiilor culturale antrenate de concepțiile asupra copilăriei, ele sunt mai mult decât „ale mele”; că au o rezonanță generală pentru politica psihologiei, pentru politica practicii feministe și pentru înțelegerea așa-zisului postmodern. Mai departe, făcând acest lucru, ar trebui să clarific faptul că materialul autobiografic prezentat aici este în aceeași măsură construit ca și argumentarea (aparent) „mai teoretică”. Faptul că asemenea opoziții (dintre teorie și experiență) se prăbușesc ele însele sub greutatea criticilor postmoderne este evidențiat de această carte și de altele. Prin urmare, chiar și faptul de a scrie „eu”, așa cum m-am pronunțat aici, poate fi privit ca o ficțiune, una utilă, care este trăită ca fiind „adevărată”.

Voi lăsa celelalte preocupări teoretice să se devoaleze odată cu desfășurarea capitolului. Ceea ce urmează este elaborarea a șapte dileme-cheie ori (uneori) opoziții care structurează relația dintre feminism(e), poststructuralism(e) și psihologia dezvoltării.

Dar de ce această atenție acordată psihologiei dezvoltării? Folosirea acestor categorii sub-disciplinare implică o acceptare sigură a structurii existente a psihologiei? În primul rând, vreau să „joc” sublinierea importanței luării în serios a psihologiei dezvoltării ca obiect al criticii și intervenției feministe, ca ramură a psihologiei cu efecte materiale asupra vieților femeilor. În al doilea rând, vreau să mă distanțez de interpretările dominante ale discursului, ale ideilor deconstructiviste și poststructuraliste considerate relevante numai pentru anumite ramuri specifice ale psihologiei, cele care sunt recunoscute ca axându-se pe gen și pe social – în particular, „psihologia femeii” sau „psihologia feministă” și „psihologia socială”. În al treilea rând, vreau să propun ideea că psihologia dezvoltării este un pilon-cheie al gândirii pozitiviste și moderne în psihologie, fapt care o face o arenă importantă pentru critica [critique] feministă și poststructuralistă – dar, cumva, nu și pentru practică.

 

Psihologia dezvoltării și modernitatea

 

În continuare, voi propune câteva critici generale ale psihologiei dezvoltării cu scopul de a demonstra că aceasta este unul dintre ultimele bastioane ale modernismului în psihologie. Prezentarea mea va avea loc în termeni generali deoarece blamarea unor indivizi singulari ca responsabili pentru o întreagă problematică ar fi ofensatoare (dar vezi Burman, 1994a, pentru mai multe analize). Teoria dezvoltării [Developmentalism], convingerea că explicarea sau o mai bună înțelegere rezidă în situarea fenomenului în interiorul speciei sale, precum și în istoria individuală, este una dintre mărcile gândirii europene de secol al XIX-lea (Morss, 1990, 1995). În prezent, suntem mai mult decât familiarizați cu limitele unor astfel de modele, cu părtinirile care au structurat aceste modele aparent naturale și neutre [value-free]. Copilul, „primitivul”, femeia și bolnavii mintal au fost considerați versiuni imature ale minții adulte, masculine și raționale, expresii ale opoziției binare dintre om și animal, european și non-european, masculin și feminin (vezi Haraway, 1989). Popularitatea noțiunii evolutive că individul repetă pe parcursul vieții „sale” [„its”] evoluția speciei („ontogenia recapitulează filogenia”) a fost una dintre primele cauze pentru ceea ce am recunoaște acum ca fiind psihologia dezvoltării (deși ar putea fi văzută, în același timp, ca momentul fondator al teoriei personalității și al „diferențelor individuale” – fiindcă diviziunile sub-disciplinare curente contrazic sursele comune (Rose, 1985)).

Toate marile preocupări ale modernității erau, prin urmare, investite și performate în cadrul studierii copilului. În special, credința în progres – că indivizii și societățile se dezvoltă către forme de organizare „mai bune”, mai adaptive și mai benefice – este o conexiune conceptuală vitală care leagă psihologia dezvoltării de temele coloniale și imperialiste ale modelelor (la fel de curente) de dezvoltare economică. La fel de importante și legate de temele sale imperialiste sunt și angajamentele față de știință, adevăr și rațiune, față de imparțialitatea obiectivă a tehnologiilor de cercetare și evaluare și față de modalitățile în care acestea plasează, atât de profund, pozitivismul și empirismul în interiorul psihologiei dezvoltării. Dacă copilul reprezintă unitatea de bază de studiu, materia primă pentru activitatea dezvoltării sociale, fizice și politice, atunci mijloacele prin care „acesta” [„it”] este studiat sunt reprezentate ca fiind în egală măsură libere de influențe socio-politice.

Două chestiuni apar în urma acestor legături dintre feminism și poststructuralism. În primul rând, deși postmodernismul și deconstructivismul au redefinit profund agenda dezbaterilor sociale, psihologice și metodologice, în psihologia dezvoltării, teoria și metoda au rămas relativ neschimbate de schimbările și turnurile de paradigme din alte ramuri ale psihologiei. Ca profesor și cercetător în psihologia dezvoltării, m-am obișnuit să aud de la studenți, de la comentatorii de la conferințe și de la recenzenții diferitelor reviste că preocupările mele au legătură cu domeniul filosofiei sau al politicii, nu cu psihologia dezvoltării. În al doilea rând, criticile la adresa presupozițiilor psihologiei dezvoltării (vezi Kessen, 1979; Morss, 1995) au rămas în general rupte de criticile similare la adresa economiei (Cowen și Shenton, 1996; Crush, 1995; Mehta, 1995) și psihanalizei (Mitchell, 1988). Psihologia dezvoltării pare să-și mențină integritatea conceptuală și politică în ciuda discreditării generale a ideilor despre dezvoltare din teoria și practica socială. De ce s-a întâmplat asta? În ce feluri este similar sau diferit acest proces de cele din alte discipline sau sub-discipline ale psihologiei? Și care sunt consecințele acestei rezistențe/anduranțe pentru proiectul intervenției feministe?

S-ar părea că trebuie să căutăm mai adânc. E ceva cu această putere retorică a „copilului”, a copiilor, care face aparent incontestabile pretențiile și promisiunile psihologiei dezvoltării. Până și cel mai convins relativist ezită să nege că „noi” (copiii, adulții, toată lumea?) avem nevoi de bază (dar vezi Burman, 1996a; Woodhead, 1990, 1996), că copiii diferă de adulți într-un sens crucial care se referă la „dezvoltare”, și care nu este doar o simplă atribuire socială, și că aceia care studiază sau se pronunță despre ori asupra copiilor nu ar spune ceva și despre amețitoarele mistere ale naturii și ale vieții. Vârsta, urmele lăsate de timp pe corpuri, pare să existe în afara culturii, undeva în interiorul biologiei.. La fel ca genul, „rasa”, clasa și sexualitatea, vârsta joacă un rol-cheie în organizarea relațiilor sociale și, tot ca în cazul acestora, tratamentul diferit este de obicei justificat prin apelul la „natură”. Dar, în timp ce începem să înțelegem, din ce în ce mai clar, că presupozițiile despre gen, „rasă”, clasă și sexualitate sunt, de fapt, construcții sociale, contingente istoric și cultural, vârsta, și cu precădere „copilul”, par imune la această analiză contextuală.

O modalitate de a ne elibera de puterea copilului ca model exemplar este să ne amintim că, la fel ca teoretizarea dezvoltării, și acesta are o istorie. Carolyn Steedman (1995) atrage atenția că puterea copilului nu provine doar din poziția lui centrală în narațiunile moderne ale măiestriei și îmbunătățirii; de asemenea, el personifică, pentru imaginarul occidental modern, sentimentul de pierdere – a vieții interioare pentru totdeauna separată de exterior, a imposibilității recuperării trecutului, a efemerității vieții și inevitabilității morții –, căreia aceste narațiuni i-au dat în mod simultan naștere, ca necesare corolare ale ei. Dacă copilul este urma supradeterminată a tuturor acestor complexe ale condiției moderne, ce relevanță mai are el pentru cercetarea feministă și postmodernistă?

 

Prima dilemă: femeile sau copiii primii?

 

Dacă ne gândim că psihologia dezvoltării este un teren excelent pentru practica psihologică antifeministă, înțelegem, într-un fel, continuitatea temelor sale. Psihologii feminiști se îndreaptă în alte direcții – către psihologia feministă sau studiile despre femei, spre exemplu – pentru a-și dezvolta și formula teoriile. Astfel, psihologia dezvoltării centrată pe copil rămâne apanajul individualismului liberal occidental și, totodată (ca în cazul individualismului liberal), reînscrie rolurile de subordonare ale femeii în sfera privată (Pateman, 1989). Odată cu apariția democrației liberale, potențialul pentru autoritarism al statului a fost limitat de măsurile luate pentru asigurarea vieții private a căminului, mai puțin în cazurile în care familia eșua (vezi Middleton, 1971). Asta însemna că prototipicul „om rezonabil”, ca subiect al legii raționale, era, bineînțeles, masculin, iar femeia câștiga prea puțină protecție din asemenea clasificare. Stabilirea anumitor excepții cu privire la limitele intimității însemna că statul își putea face intrarea în cămin, într-un mod excepțional de vizibil, prin observarea [gaze] presupus benignă a copilului. Statele moderne industrializate sunt caracterizate de o panoplie de observatori profesioniști, de salvatori, dezvoltatori și educatori de copii, cu varietăți multinaționale care apar pentru a răspândi veștile cele bune la nivel mondial. Din moment ce, în modelul optimist al modernității, copiii sunt „viitorul nostru” (cetățeni și muncitori), e important ca statul să se asigure că sunt pregătiți corespunzător pentru asemenea poziții.

Prin urmare, nu e nicio surpriză faptul că feminiștii au reacționat cu oarece suspiciune și ostilitate față de intervențiile orientate spre copii, apelând la considerente foucaultiene pentru a caracteriza astfel de practici ca reglementare, evaluare și control. Acestea nu numai că dau naștere abuzării femeilor de către profesioniștii îngrijirii copilului (O’Hagan & Dillenberger, 1995), dar, totodată, aceste sisteme de adevăr sunt trăite și experimentate în mod subiectiv: ne punem problema dacă copilul nostru „o duce destul de bine”, dacă se dezvoltă într-un ritm potrivit, dacă „parcurge etapele corect” etc. Așa cum semnalează Urwin (1985) și Marshall, Woollett și Dosanjh (Karen Henwood, Christine Griffin & Ann Phoenix, eds., 1998), acest cadru conceptual nu numai că izolează fiecare mamă și o consideră originea sau agentul responsabil pentru orice „problemă”, dar o și plasează, prin asta, în competiție cu alte femei.

Așa cum au arătat feminiștii, o parte din forța explicativă a teoriei dezvoltării rezidă în trecerea de la specific și singular la general: de la copil la copii; de la felul în care este acesta, la felul în care trebuie sau ar trebui să fie (Lieven, 1980). Deplasarea de la descrierea a ceea ce este, în sens statistic, normal, la prescrierea retorică este buba ideologică ce înconjoară pretenția de adevăr a științelor sociale și umaniste moderne, dar care este și mai purulentă și mai urâtă în psihologie, din cauza pretențiilor psihologiei de a avea un statut științific. Mai departe, dacă normalul devine prezumat, atunci anormalul este cel care atrage atenția și cere să fie examinat. Avem astfel un dublu sistem de reglementare a femeilor: ca norme invizibile ori ca ciudățenii sau probleme. Normele (ex. cele de heterosexualitate, maternitate, căsătorie, albețe [whiteness]) scapă analizei mai profunde; ele formează fundamentul standard pentru patologizarea tuturor acelora care, în virtutea sexualității, a statutului rasializat sau minoritar, a precarității economice, nu „îndeplinesc” normele dominante, dând naștere la ceea ce Ann Phoenix numește „absența normalizată/prezența patologizată” a lor (1987).

Psihologia dezvoltării aduce contribuții specifice la această tendință de a patologiza diferențierea de la așa-zisele norme din cauza dorinței de a plănui direcția generală, regulată de dezvoltare. Astfel, anumite aberații de la acea direcție sunt tratate, într-un argument circular de auto-confirmare, ca oferind indicii utile despre ce este generalul, în loc de a-i demonstra limitele, de exemplu. O astfel de încredințare în faptul că generalul este instanțiat în particular a fost vitală pentru producerea unui tip de dezvoltare separată de condiționările socio-politice. Ea individualizează și particularizează multiplele feluri în care protecția și controlul tinerilor sunt structurate conform modelelor culturale și istorice ale tipice pentru „felului în care oamenii sunt/ar trebui să fie”. Nu în ultimul rând, printre acestea se află și felul în care noțiunile generale despre „mediul” copilului au evitat socialul și biologicul prin termeni-cheie ca „naturalul”. Acest lucru a permis structurii absență normalizată/prezență patologizată să își exercite puterea de a impune examinarea și desemnarea mamelor ca protectori principali ai copiilor.

În plus, cunoștințele psihologiei dezvoltării nu sunt închise în tratatele academice, ci se insinuează în fiecare loc în care copiii sunt înconjurați de politici și practici – cu consecințe pentru femei ca mame. Chiar și psihanaliza, în ciuda îndelungatului ei conflict cu psihologia empirică (pe marginea demonstrabilității proceselor inconștiente), respectă tradiția observării copilului. Astfel, textul celor de la Tavistock Clinic, Bebeluși observați îndeaproape [Closely Observed Infants] (Miller et al., 1989) (care conține opt studii de caz ca resurse pentru asistenții sociali, terapeuții și doctorii care nu pot face observații pe cont propriu), ar fi putut la fel de bine să se numească Mame observate îndeaproape, deoarece însemnările despre viața timpurie a bebelușilor, a sarcinilor zilnice de hrănire, despre schimbările de scutece, înțărcare și învățarea la oliță, care por fi găsite aici, vorbesc despre mame (și cultura maternității) în aceeași măsură ca despre bebeluși. Excluderea socialului din dezvoltare se reîntoarce, ca reprimatul, într-o formă ascunsă. Prin reîntoarcerea indirectă, ea creează o dublă atribuire greșită [misattribution]: caracterul interactiv al dezvoltării este localizat în copil, în timp ce aspectele mai puțin ușoare sau dezirabile sunt re-alocate mamei.

 

A doua dilemă: esențialism sau expertiză?

 

O problemă legată de reglementarea femeilor ca mame de către psihologia dezvoltării este, desigur, chestiunea acelor femei care nu sunt mame. Poziționarea mamei versus non-mamei în mizele privitoare la credibilitatea și autoritatea dintre femei a avut loc și de-a lungul propriului meu drum în psihologia dezvoltării (și în studiile feminine). De asemenea, ea ilustrează o altă dimensiune, care stă la baza polarității „teorie – practică” ce structurează discursul popular despre dezvoltarea copilului (și care ar putea, de asemenea, să fie o resursă pentru rezistența populară în fața „experților”) (Alldred, 1996). Poate că într-un van efort de a se dezbăra de tenta feminină conotată de problema obiectului său de studiu genizat [gendered], sau poate din cauza implicării lor în agenda socială dominantă, psihologii dezvoltării s-au străduit dintotdeauna să-și demonstreze rigurozitatea metodologică și angajamentul față de „teoria înaltă”. Astfel, am obținut licența la înălțimea amețitoare a epistemologiei genetice, pentru a susține conferințe despre ce face bebelușul și, apoi, pentru a pregăti stagiari, asistente medicale comunitare de psihiatrie, lucrători de asistență socială pentru tineret, dar și studenți la psihologie.

Pe măsură ce mă pronunțam (și adesea denunțam) asupra teoriilor, am fost întrebată, cu precădere de către profesioniști – de obicei, mult mai maturi – din grupuri, despre poziția pe care o am asupra maternității. Cum eram (aproape numai) femei, pozițiile noastre politice (adesea similare) ne-au plasat de cealaltă parte a baricadei. Inițial, am ales să „fac” psihologie pentru că nu voiam să mă specializez în niciun subiect pe care să-l fi studiat anterior; apoi, am obținut o diplomă în psihologia dezvoltării, fiindcă părea să ofere o modalitate de a studia toate subiectele și temele într-o singură disciplină. Eram o persoană foarte potrivită pentru modernitatea teoriei dezvoltării, pentru că, la momentul acela, în care toate științele cognitive adoptau conceptul-cheie al dezvoltării, acest tip de teoretizare nu cunoștea limite, nici virtuale, nici reale. Ca tânără femeie albă din clasa mijlocie, învățată că succesul academic este calea spre cunoaștere (Walkerdine, 1985), am fost preocupată de problematicile teoretice, care mi-au reținut atenția. Tot prin teorie am ajuns să cunosc limitele modelelor, atât conceptual, cât și politic, iar prin analiza critică a teoriei pe care am încercat să o contrazic, am înțeles caracterul nociv al aplicării comune a psihologiei dezvoltării.

Prin contrast, profesioniștii cărora le-am predat – adesea mai în vârstă, cu origini în clasa muncitoare – erau cufundați într-un discurs despre „practică” și „experiență”, care le servea atât ca resursă de suspiciune față de teoria psihologică abstractă și necorespunzătoare, cât și ca modalitate de a face față la postura de relativă subordonare pe care o producea revenirea în sala de clasă. Așa eram și noi, un grup de femei – în mare parte interesate de femeie –, divizate de discursurile despre „expertiză” și „experiență”, care puteau fi cartografiate cu precizie prin diferitele strategii ale feministelor în relație cu maternitatea și profesionalismul (vezi și Downick & Grundberg, 1980; Gordon, 1990; Oakley, 1981; Ribbens, 1994). În biografia mea (limitată ca experiență), teoria a oferit (într-un final) o înțelegere profundă și o perspectivă critică, în timp ce pentru acești studenți (cu multă experiență), teoria era o amenințare, așa că îmi contestau dreptul de a comenta asupra lucrurilor pe care ei le știau, și o făceau pe baza faptului că eu, ca non-mamă, nu aș fi putut știi suficiente lucruri.

Autenticitatea și experiența sunt subiecte curente de discuție în teoria și cercetarea feministe (Maynard & Purvis, 1994; Wilkinson și Kitzinger, 1996). Vreau să punctez aici faptul că aceste poziționări pedagogice și studențești diferite ale femeilor nu sunt pur și simplu complementare, ci se construiesc una pe cealaltă, pe baza unor legături și contradicții istorice de gen, „rasă” și clasă. Poziția mea de specialist nu era îndeajuns pentru a compensa experiența mea limitată de femeie tânără fără copii [child-less] (sau liberă de copii [child-free[1]]); tinerețea mea și statutul meu de fără copii/liberă de copii ar fi putut fi interpretate de aceste femei mai mature, în mare parte cu copii, ca un indice al privilegiului (sau al prețului plătit?) pentru câștigarea și exercitarea acestei puteri „ilegitime”. Prin astfel de mijloace și din aceste motive, critica politică pe care o aduceam psihologiei dezvoltării putea fi obscurată, ignorată sau desconsiderată de-a dreptul.

Fără îndoială, aceste povești sunt asemănătoare cu cele ale oricărui profesor aflat la început de drum, și nu caut să sugerez că am avut o perioadă extrem de dificilă, nici că am fost un profesor lipsit de succes în fața acestor studenți. Vreau să subliniez însă posturile contradictorii în care se află profesorii (feminiști) și studenții în ceea ce privește diferitele feluri diferite de cunoaștere, contradicții care oglindesc tensiunile din interiorul proiectului de studii despre femei, tensiunile dintre femeile care studiază și cele din interiorul studiului operelor scrise de femei (Coulson & Bhavnani, 1990). Aceste lucruri arată tensiunile structurale și relațiile de putere implicate în faptul de a fi profesor feminist, cel/cea care reprezintă atât ceea ce vor studenții, cât și lucrurile față de care ei opun rezistență. Pentru studiile despre femei, acest aspect se poate dovedi deosebit de dificil; noi contestăm, dar și reprezentăm academia, în același timp. O lecție a ideilor poststructuraliste este aceea că recunoașterea acestor poziții multiple ne poate învăța să negociem mai bine aceste dileme politice.

Spun această poveste pentru că ea scoate în evidență problemele și angajamentele pe care le creează apelul la abandonarea oricărei pretenții la liberă exprimare sau la experiență în contextul predării psihologiei critice. Trebuie să se poată să fii non-mamă/liberă de copii și să fii totuși considerată calificată pentru predarea sau practicarea psihologiei dezvoltării. Negarea acestui lucru ar conduce la esențializarea experienței maternității (și a genului) în moduri care nu doar că abstractizează și reifică maternitatea, ci o fac și vulnerabilă la o patologizare individuală și mai mare. Deși această abordare contravine în mod clar climatului contemporan de relaxare a rolurilor de gen [gender-bending] și antiesențialism, știm de asemenea când și de ce vrem să menținem revendicarea strategică asupra categoriei de „femeie” (Evans, 1990); ar putea fi nevoie să reconsiderăm într-o lumină asemănătoare drepturile și poziționarea discursivă la cursurile feministe (vezi McNeil, 1992). Dreptul de a recunoaște specificitatea, diversitatea și poziționarea istorică dezavantajată sunt prezentate și contrazise atunci când feminiștii predau psihologia dezvoltării. Chiar dacă „deconstrucția” e considerată prea „dificilă” sau prea ezoterică pentru a fi predată, poate că ea oferă unele idei utile pentru practica predării.

 

A treia dilemă: relativismul sau realul?

 

Preocupările mele legate de felul în care psihologia dezvoltării negociază istoric și cultural anumite noțiuni ca adevăruri universale, alături de justificările sale pentru controlarea coercitivă a grupurilor dezavantajate și minoritare, m-au determinat să cercetez cât de relevante sunt criticile foucaultiene pentru aplicările psihologiei dezvoltării în afara contextului său anglo-american de origine. Înclinațiile mele relativiste m-au pus în dialog cu activiști internaționali pentru drepturile copilului și cu agenții de ajutor social, dar, în definitiv, expertiza mea în „realitățile” dezvoltării copilului a fost cea care i-a interesat cel mai mult. Am încercat să evit să fiu privită ca o persoană care „știe” ce au „nevoie” copiii, și am reflectat asupra necesității și dezirabilității de a dezvolta indici universali de dezvoltare a copilului care să poată fi folosiți pentru monitorizarea instrumentelor legale internaționale pentru promovarea copiilor și a protecției copilului, precum Convenția Națiunilor Unite pentru Drepturile Copilului din 1990 (vezi Boyden, 1993). Chiar dacă măsurile luate pentru a întări bunăstarea copiilor, precum și drepturilor lor culturale și politice sunt binevenite, procedurile pentru evaluarea și implementarea acestora amenință să impună anumite noțiuni normative și cultural-specifice ale unor subiecți-copil și forme familiale idealizate (Burman, 1996a; Freeman & Veerman, 1992). Dacă poststructuralismul proclamă moartea subiectului (iluminismului european), nu ar trebui să ne opunem reconstrucției sale?

Există cu siguranță resturi ale copilului din imaginarul liberal occidental structurate în politicile internaționale și legislația privitoare la drepturile copilului. Sloganele comune despre „copilăria furată” sau opoziția implicită între copii care se „dezvoltă” și copii care (abia) „supraviețuiesc” (Vittachi, 1989) privilegiază modelul copilăriei asociat cu lumea occidentală. Copilul masculin din punct de vedere cultural, activ, spontan, jucăuș, inventiv al psihologiei dezvoltării occidentale este plasat într-un mod la fel de incomod alături de băiețelul sau fetița care muncesc, de copilul străzii, de copilul-soldat sau de lucrătorul sexual al Sudului, iar asta se întâmplă în multe Suduri din Nord.[2] După cum arată versiunile preliminare apărute în procesul de redactare a Convenției Națiunilor Unite, noțiunile de grijă părintească structurate în legislația internațională se apropie îngrijorător de mult de noțiunile occidentale despre familie și maternitate (Johnson, 1992). În mod similar, programele pentru promovarea dezvoltării copilului pun încă și mai mult accentul pe rolul vizitelor la domiciliu și pe pregătirea parentală, fără a reflecta prea mult asupra relevanței culturale sau a resurselor teoretice pe care se bazează aceste modele.

Cu toate acestea, limitele relativismului devin evidente atunci când observăm că, în cadrul Convenției Națiunilor Unite, respectul pentru tradiții și diversitate culturală pune în umbră îngrijorările legate de circumcizia femeilor. Fără un cadru politic care să permită în mod explicit ca o poziție să fie privilegiată, pot fi mobilizate alte agende care să câștige atenția și, odată cu ele, „cultura” și „tradiția” vor fi tratate ca niște categorii anistorice, esențialiste:

 

Fără a pune sub semnul întrebării utilizările politice ale culturii, fără a întreba a cui cultură e asta și cine sunt principalii ei beneficiari, fără a plasa noțiunea de cultură însăși în context istoric și fără a investiga poziției celui care interpretează, nu putem înțelege în totalitate ușurința cu care femeile sunt instrumentalizate în mai amplele bătălii competitive politice, economice, militare și discursive de pe scena internațională (Rao, 1995: 174).

 

Cu toate acestea, profesioniștii influențați de discursurile dominante despre copilărie nu sunt neapărat adepți lipsiți de orice critică. Asistenții sociali și cei care apără drepturile copiilor se pot folosi de elemente sentimentale, flatante ale relației donator – beneficiar, exemplificate prin strângerile de fonduri caritabile pentru copii (vezi Black, 1992). Pe de altă parte, în alte contexte, practicile lor de finanțare pot fi foarte departe de orientarea exclusiv asupra copiilor pe care o sugerează publicitatea (spre exemplu, să doneze bani proiectelor comunitare, și nu în mod deliberat, sau exclusiv, pentru salvarea copiilor), iar practica lor poate contesta abstractizarea istorică și culturală a copilăriei prin susținerea comunității și a dezvoltării așa cum este ea definită de comunitate  (deși acest lucru poate aduce riscul de a înlocui o romantizare – cea a copilului – cu o alta – cea a comunității –, aspect care este o reminiscență a moștenirii paternaliste, Cowen & Shenton, 1996). Mai mult, discursul profund ideologic al inocenței copilului, cea pe care copiii o au în timpuri de conflict politic, poate fi folosit în feluri surprinzătoare. Esențialismul strategic al copilului a fost folosit (și nu doar în beneficiul copiilor) pentru a negocia armistiții temporare pentru livrarea medicamentelor de imunizare, a hranei esențiale și a proviziilor medicale pe baza argumentului categoric că minorii sunt „zone de pace” (Boyden, discuție privată).

 

A patra dilemă: reflexivitate sau raționalizare?

 

Relația poststructuralismului cu psihologia – în special cea din dezbaterile feministe despre cercetare – a condus la sublinierea importanței faptului de a fi reflexiv. Ca proces de lămurire a resurselor interpretative care ghidează întrebările și analiza, adeseori în relație cu audiențe considerate ca având o anumită putere de evaluare, reflexivitatea a fost promovată ca o trăsătură-cheie a responsabilității [accountability] (ex. Wilkinson, 1988). Dar, în ciuda recunoașterii deschise a contradicției și a complexității (ex. Hollway, 1989), tipul de subiectivitate care stă la baza acestei propuneri amintește de subiectul unitar rațional despre care poststructuralismul susținea că a fost dispersat. Nu doar că reflexivitatea feministă riscă să se îndepărteze de preceptele poststructuralismului (ceea ce s-ar putea să nu fie cel mai odios păcat), dar alimentează acuzația că motivația cercetării stă mai puțin într-un schimb onest de motivații și experiență, și mai mult în manipulare (conștientă sau inconștientă).

Expusă atât de fățiș, această tensiune este demascată ca falsă opoziție: dacă acceptăm că toate perspectivele sunt mediate textual sau fabricate, nu putem face o distincție absolută între „confesiune” și „justificare motivată”. Într-adevăr, amintind de descrierea lui Foucault (1981) că psihanaliza este confesionalul secular, am putea vedea legătura dintre aceste practici. În general, noi înțelegem confesiunea (în afara contextului interogatoriului polițienesc) ca fiind practica de a ne face publice gândurile cele mai profunde și intime, dar acest lucru tinde să subestimeze importanța structurală a contextului în care confesiunea este făcută (vezi și Burman, 1992a). Revelația interioară se transformă în extorcare (autoreglementată) sau, în cel mai bun caz, într-o reformare selectivă, care să o facă acceptabilă pentru sine sau pentru ceilalți. Discuția despre confesiune pare mai cu seamă potrivită în contextul discuției despre copii, unde teoriile despre inocența originară, sau despre păcat, sunt atât de prevalente – și folosite în discuțiile contemporane despre copiii abuzați sau despre cei violenți.

Mai există încă două aplicații ale acestei relații dintre reflexivitate și raționalizare care sunt relevante pentru preocupările acestui capitol. În primul rând, cercetătorii feminiștii (și alții, vezi discursul analitic), dacă subscriu la exhibarea unei subiectivității interne nemediate (fie a lor înșiși, fie a altora), sunt în mod evident pe teritoriu instabil. Premisa că autorul este mort a fost avansată, în mod explicit, pentru a submina deferența cititorilor față de intenționalitatea auctorială. Acest lucru nu invită, în mod necesar, la evitarea responsabilității cercetătorului sau autorului; mai degrabă, el implică înțelegerea limitelor a ceea ce putem pretinde că știm, și diferitele tipuri de cunoaștere pe care le folosim în diferite contexte. În mod similar, înțelegerea reflexivității ca pe o incitare la confesiune totală, evidentă în anumite interpretări (mai ales a studenților neexperimentați), ar trebui să fie considerată o revenire pe ușa din spate la umanism și chiar la pozitivism. În loc să aspirăm la o perspectivă „totală”, autobiografică sau oricum altfel, ar trebui să căutăm analize suficiente și convingătoare despre relațiile structurale implicate în cercetare.

În al doilea rând, caracterul selectiv și posibil distorsionat al amintirii apare într-o formă clară în orice discuții despre copii și copilărie. Aici ne întâlnim din nou cu problema vexată a structurării textuale a „experienței”, fiindcă una dintre caracteristicile structurale ale lucrului cu copii este că, aproape întotdeauna, este practicat de cei care nu fac parte din acea categorie socială (Mayall, 1996), dar care au fost cu toții copii. Acest fapt este întâlnit de feminiști, dar și de ceilalți comentatori despre, cercetători sau lucrători cu copii. Cum putem înțelege ceva din de(conectarea) dintre propriile noastre amintiri și actualitatea (aparentă) a vieților copiilor? Cum trebuie să, sau cum putem să distingem între ceea ce credem că sunt amintirile noastre legate de viața noastră timpurie și reconstrucția continuă a acestor amintiri în narațiunile pe care ni le spunem nouă înșine (și altora) despre această viață? Este dificil să menționezi aceste subiecte fără a vorbi despre spectrul „sindromului falsei amintiri” și despre discursul asociat acestuia, de neîncredere față de supraviețuitorii abuzului sau agresiunii sexuale (Scott, 1997). Însă problema cu acest șir de asocieri este legată în mod direct de modul în care noțiunile dominante despre copilărie amalgamează amintirile despre copiii care am fost, cu copiii pe care îi studiem: concepția noastră despre individualitate este atât de împletită cu cea despre copilărie încât devine dificil distingem între nostalgia după ceva ce nu mai avem (sau poate că n-am avut niciodată) și convingerile noastre despre (și dorința pentru) ceea ce copiii sunt și trebuie să fie acum (Burman, 1996b, c). Sarcina noastră, ca psihologi feminiști, este să muncim în direcția reflecției analitice, a reflexivității – sau a raționalizării – pentru a ne îndepărta de contopirea acestor proiecte diferite: repararea propriului trecut, pe de o parte, și studierea prezentului copiilor, pe de altă parte. Cunoașterea mai informată a iraționalității structurate social din propriile narațiuni despre viețile noastre ar putea ajuta lupta feministă împotriva injustiției.

 

A cincea dilemă: copilul sau femeia în centru?

 

Poate părea că feminiștii cunosc bine psihologia dezvoltării și că au făcut multe eforturi pentru a rezolva problema conflictului dintre interesele femeilor și cele ale copiilor (New and David, 1985; Thorne, 1987). Din punctul de vedere al politicii dezvoltării economice, femeile au fost considerate mult timp forță de muncă reproductivă – fie ca resurse pentru viitor sau, în formulările curente, în contextul presupusei relații dintre educație (superioară) și fertilitate (redusă). Însă femeile sunt recunoscute acum și ca forță de muncă economică. În oricare dintre aceste cazuri, este important să discutăm despre presupusa echivalență dintre reformele realizate în beneficiul copiilor și cele care vin să sprijine femeile – în ambele sensuri. Femeile nu au beneficiat, în mod particular, de sprijinul serviciilor de protecție a copilului, expunându-se nu doar la riscul supravegherii permanente, ci și la riscul de a-și pierde copiii sau aproape dreptul de a procrea. În politica de dezvoltare, femeile au fost considerate mijloace mult mai eficiente (decât capii de familie bărbați) de ajutorare a copiilor: s-a demonstrat însă că impresia că ajutorul financiar acordat femeilor „se duce” către copii este falsă (Peace and Hulme, 1995), așa cum este și ideea că de creșterea produsului național brut per capita vor beneficia membrii marginalizați ai societății (Mehta, 1993). Luarea în considerare a drepturilor femeilor ca grup distinct, și nu în relație cu copiii a fost o strategie feministă importantă, iar în vreme ce Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor a fost organizat în paralel cu comisia ONU care lucra la Convenția cu privire la drepturilor copilului, mi se pare important că un text recent ca Women’s Rights, Human Rights (Peters and Wolper, 1995) nu menționează deloc copiii și nu pune în relație drepturile femeilor și drepturile copiilor.

Poate că dorința de salvare a copiilor amenință întotdeauna să atragă după sine acuzații împotriva mamei, iar susținătorii drepturilor copilului sunt, de multe ori, antifeminiști. În timp ce copilul psihologiei comportamentale este prototipic masculin, discuția despre gen în cadrul relației copil – părinte în contextul salvării copilului aruncă responsabilitatea pe umerii femeilor. Dacă copilul este de sex masculin, iese la rampă discursul despre salvarea băieților de mame rele, dar copilul care trebuie salvat este reprezentat, de cele mai multe ori, ca fată (confirmând astfel legătura indisolubilă dintre genul feminin și pasivitate și infantilizare și calitatea de victimă). Cu toate acestea, este o greșeală conceptuală și politică majoră să tratezi femeile și copiii drept categorii absolut separate. Fetele (de regulă) ajung, la maturitate, femei, și putem spune că această sintagmă bizară, folosită de politica dezvoltării (economice și psihologice) contemporană, a „copilului fată” indică (și ea) anomalia acestei poziții în și între aceste două categorii (gen și vârstă) de discriminare socială (Burman, 1995b).

Mai mult, confundăm strategia cu principiul dacă acceptăm discursul liberal despre drepturi, care consideră drepturile individuale și în directă competiție. S-ar putea să trebuiască să tratăm separat drepturile femeilor și ale copiilor, având în vedere presiunea socială asupra femeilor de a-și subordona interesele intereselor copiilor lor, ca atunci când pedagogia centrată pe copil le recomandă mamelor care se simt copleșite să-și trateze sarcinile gospodărești ca pe o joacă (e.g. Walkerdine and Lucy, 1989). La fel, au apărut din ce în ce mai multe campanii de educație pentru sănătate care le recomandă femeilor gravide să-și subordoneze drepturile (de exemplu, de a consuma alcool și de a fuma) drepturilor „nenăscuților” lor. Atunci când aceste recomandări sunt extinse și la femeile „preînsărcinate”, începem să ne dăm seama că aceste categorii distincte, femeia, mama și copilul, ajung să se confunde. Dar asta nu înseamnă că ele sunt complet separabile, pentru că ar însemna să luăm drept adevăr discursul patriarhal al sistemului juridic occidental.

Poate că există ceva mai neliniștitor în această separare dintre femei și copii, rezultată în urma adoptării discursului liberal asupra drepturilor, ceva care urmărește mai mult decât prevenirea și combaterea infantilizării femeilor și feminizarea copiilor (Burman, 1995a). Poate că dacă consideră femeile și copiii categorii distincte nu trebuie să mai luăm în seamă dezacordurile dintre feminiști în probleme privind copiii și îngrijirea copilului (vezi, de exemplu, Attar, 1988, 1992, opus lui Wallsgrove, 1985). Perspectiva lui Mary Daly (1981) asupra mamelor care își inițiază fiicele în practici opresive ale feminității ca „torționari simbolici” nu vine deloc în ajutorul mamelor. Chiar și în primul val de feminism britanic, au apărut dispute privind rolul mamelor și responsabilitățile lor aferente și statutul îngrijirii copilului – între emanciparea femeilor prin dreptul la vot și îmbunătățirea serviciilor publice pentru mame și copii (Riley, 1987). Existența unor creșe cu program non-stop poate să fi fost mult timp un deziderat al feminismului din valul al doilea, dar revirimentul celebrării maternității (într-o epocă de declin economic și social) vine să întărească, într-o manieră mult mai optimistă, ce se spunea pe vremuri: de ce să faci copii dacă nu ești dispusă să te ocupi de ei?

Aici întâlnim forța criticilor aduse feminismului, așa cum au fost ele formulate prin apelul la diferențele din cadrul relațiilor femeilor cu copii și cu familia. Feminiștii de culoare au contestat reprezentarea familiei doar ca un spațiu al oprimării femeilor, din moment ce tot ea stă și la baza proliferării unei societăți rasiste (Amos and Parmar, 1984; Glenn et al., 1995). Privilegiul heterosexualilor a fost mult timp echivalat cu maternitatea – deși numărul tot mai mare al lesbienelor care devin mame prin inseminare artificială arată că acesta a fost întotdeauna o ficțiune. Chiar și așa, „capacitatea de a fi mamă”, în sensul de a concepe și de a crește un copil, și, extrem de important, accesul la îngrijiri medicale și la custodia copilului sunt profund influențate de normele unui mediu familial potrivit pentru creșterea copiilor (Alldred, 1995). Aceste (exemple de) diferențieri structurale între femei sunt puse din nou în mișcare (dincolo de diferențierile de clasă și de capacitate fizică) de suspiciunile reciproce, geloziile și animozitățile dintre mamele feministe și non-mame.

Chiar dacă nu suntem în asentiment cu ideile romantice de înrudire sau de „pluralitate a perspectivelor” (de exemplu,  Fulani, 1998; Gilligan, 1982), tot putem recunoaște neajunsurile unui model al „drepturilor” – fie ele reproductive, ale copiilor sau ale femeilor – ca instrument legislativ util, dar defectuos și putem încerca să trecem peste polaritățile deloc benefice pe care acesta le reinstituie; din acest punct de vedere, al atenției pe care o acordă diversității, al indecidabilității și al ambivalenței structurale, teoriile feministe poststructuraliste ar putea fi utile.

Dar chiar și mecanismul deconstrucției, inclusiv deconstruirea psihologiei dezvoltării, are inclusă în sine structura pe care își propune să o dezmembreze, ceea ce înseamnă că este dependent de sau chiar întreține, fără a o recunoaște, această structură. Mai mult, ideea deconstruirii psihologiei dezvoltării poate provoca reacții specifice și contradictorii, mai ales în cazul femeilor: de groază sau de violență, ceea ce demonstrează înseși imaginile dezmembrării asociate cu deconstrucția. A trata deconstrucția ca un echivalent al respingerii sau al spulberării copilului ca subiect este o interpretare individualistă sau reducționistă periculoasă a ceea ce ar trebui să fie suprimarea sau reformularea unui întreg corpus de teorie – la fel și discuția care propune, cum s-ar zice, aruncarea copilului odată cu apa din copaie, care are limitări similare. În timp ce copiii, ca și femeile, sunt considerați deopotrivă atrăgători și respingători (Burman, 1994b), statutul acestora de subiecți esențialmente umaniști nu înclină balanța nici într-o parte, nici în cealaltă. La fel, probabil că este imposibil și, pur și simplu, inutil să deplasezi accentul de pe copil pe mamă ca subiect. Acesta este punctul în care psihologia dezvoltării, sub diversele sale forme, s-a întâlnit și se întâlnește de multe ori cu psihologia femeilor (de exemplu, Josselson, 1987). Problema constă nu doar în caracterul profund influențat de gen al subiectului implicit și în parcursul psihologiei dezvoltării (deși și asta este o problemă). Feminizarea copilului sau plasarea femeii în centrul discursurilor teoriei dezvoltării este utilă, dar nu suficientă, întrucât subiectul unitar rămâne acolo.

 

A șasea dilemă: copilul ca subiect postmodern?

 

Dacă poststructuralismul și postmodernismul au deconstruit subiectul umanist liberal, reprodus în subiectul rațional, unitar al psihologiei moderne (Henriques et. al., 1984), ce fel de subiect are postmodernitatea? Dincolo de proclamarea morții subiectului, a fost creat un nou model al subiectivismului, unul care pune accent pe spontaneitate, ludic, pluralism și fragmentare. Acest tip de subiectivitate pune la îndoială în mod explicit conceptualizările dominante ale organizării politice, considerată nepotrivită pentru aceste „timpuri noi” ale schimbării politice accelerate, ale incertitudinii epistemice, ecologice și economice și ale noilor mișcări sociale. Dar, departe de a se debarasa de subiectul Iluminismului, reziduurile vechiului rămân să ne bântuie dinlăuntrul noului. Ca o inversare a adultului serios, integrat, cu o gândire unilaterală, subiectul romantic al postmodernității este copilul. În timp ce influenta perspectivă asupra postmodernității a lui Fredric Jameson (1984) celebrează ludicul, bricolajul, atemporalitatea și schizofrenia (sau dezintegrarea interioară) ca simboluri ale subiectivismelor postmoderne, mă voi concentra aici pe portretul făcut de Jean-François Lyotard (vezi, de asemenea, și Burman, 1992b). Ca autor al uneia dintre lucrările-cheie care vestesc postmodernitatea (Lyotard 1984), scrierile lui Lyotard despre copilărie sunt în mod special demne de atenția noastră.

Lucrarea lui Lyotard, Le Postmoderne expliqué aux enfants [Postmodernul pe înțelesul copiilor] (1992) este, fără îndoială, un text ludic și polivalent, nu doar prin titlul său înșelător, care promite claritate și simplitate, ci și prin poziția pedagogică maestru/profesor despre care el crede că ar trebui să fie complementară celei a copilului-cititor. Cartea este prezentată de editor/traducători ca fiind o exemplificare a concepției lui Lyotard despre postmodern în forma lui fragmentară, non-lineară, incompletă. În anumite sensuri, e adevărat, ea prezintă unele dintre preocupările centrale ale ideilor lui Lyotard; și, în privința asta, tropul copilului operează în maniera tipică modernă a indicării unei centru lăuntric al adevărului dezgolit de capcane și apărări.

Acolo unde Lyotard scrie explicit despre copilărie, el nu o tratează ca pe o perioadă de viață specifică imaturității și inferiorității, ci ca pe un moment de haos creativ care precedă gândirea. (Aici, el face aluzie atât la Nietzsche, cât și la Benjamin.) În discuția despre metodele de predare și practicare a filosofiei, el descrie copilăria ca o stare de spirit, ca „posibilitate a riscului de a fi în voia sorții” (1992, p. 116). Prin urmare:

 

Scrierea filosofică este cu mult înainte de unde ar trebui să fie. Ca un copil, este prematură și nesubstanțială [insubstantial]. Reîncepem, dar nu putem crede că va ajunge la gândirea însăși, acolo, la capăt. Pentru că gândirea este aici, încurcată în negândit, încercând să ordoneze gânguritul impertinent al copilăriei (Lyotard, 1992, p. 119).

 

Deschiderea și nelimitarea specifice filosofului-explorator nu pot fi atinse „fără înnoirea legăturilor cu vremea copilăriei, perioada potențialităților minții” (1992, p. 116). Copilăria este ca postmodernismul: acel ceva inefabil, intangibil, nearticulabil, nereprezentabil (vezi Lyotard, 1983) – dar ce fel de mister al copilăriei în stil modern este acesta:

 

Postmodernul ar fi ceea ce în modern invocă nereprezentabilul în prezentarea însăși, cel care refuză consolarea formelor corecte, refuză consensul gustului care permite o experiență comună pentru imposibil și chestionează prin noi prezentări – nu pentru plăcerea pe care o provoacă, ci pentru a produce mai bine sentimentul că există ceva nereprezentabil […]” (Lyotard, 1992, p. 24).

 

Deși prezentat ca un mod de a scrie, pentru a sugera caracterul incipient al inovării și creativității, această romantizare a copilului apelează, în ultimă instanță, la o formă încorporată și la o memorie presupus colectivă, cu toate normalizările și asumpțiile culturale care o însoțesc. Nu există niciun echivoc în legătură cu copilul ca subiect, care ar fi un fel de memorie istorică, interpelată și presupus generală:

 

[…] trebuie să extindem linia corpului în linia scrierii […]. Urmărind această linie […] înseamnă să folosim aceste forme în încercarea de a fi martori la ceea ce într-adevăr contează: copilăria unei întâlniri, primirea călduroasă extinsă la minunarea că (ceva) se întâmplă, respectul față de eveniment. Nu uita, ai fost și ești tu însuți asta: minunea binevenită, evenimentul respectat, copilăria împărtășită de părinții tăi” (Lyotard, 1992, p. 112).

 

Încă o dată, mințile și corpurile copiilor sunt unificate în copil, în fiecare copil, acea parte a noastră, din „noi”, palid rememorată, care eram și suntem: postmodernul a suferit mutații, transformându-se în cele mai rele excese ale modernului, prin reinstaurarea familiarului subiect occidental de tipul „oricine” într-o formă postiluministă.

 

A șaptea dilemă: copilul, femeia sau cyborgul?

 

Dacă copilul este redus în mod irecuperabil la modernism, atunci poate că există alte metafore pentru subiectivități psihologice și politice mai puțin opresive. Psihologia dezvoltării merge mână în mână cu problemele modernității, iar teoriile antidezvoltare – deși vitale – se opresc mai degrabă la critică, și nu ajung la formularea creativă de noi modele. Dar, dacă, într-un final, chiar și postmodernismul non-fundaționalist rămâne strâns legat de subiectul umanist, este posibil, sau dezirabil, să încercăm să ne debarasăm de modelul subiectului? Date fiind ambiguitățile politice ale postmodernității, feminiștii dezbat diferitele forme de gândire disponibile asupra subiectivității și schimbării (individuale și colective) (Bendi, 1993; Nicholson & Seidman, 1995). În acest capitol, am discutat limitele modelelor de dezvoltare centrate pe copil și felul în care femeile sau modelele care pun femeia în centru cad pradă acelorași dificultăți ale esențialismului și reificării. Poate că manifestul cyborgului al Donnei Haraway (1991), cu posibilitățile sale politice speculative, oferă un set alternativ de metafore pe care să putem fonda o psihologie (feministă) a dezvoltării.

Cyborgul pare să fie în antiteză cu orice narațiune convențională a dezvoltării: este o entitate fără istorie sau fără o istorie a încorporării; nu este nici om, nici mașină; transgresează categoriile de gen; este de o orientare sexuală incertă sau nealocată; și este de o „rasă” și cultură necunoscute. Înțeles astfel, cyborgul pune în lumină, în mod util, contribuțiile și utilizările tipice pentru psihologia dezvoltării, dar, mai ales, evită să apeleze la „natură”, din moment ce, prin definiție, este o construcție-artefact, un hibrid fără precedent și origini. Prin urmare, metafora cyborgului a avut o receptare entuziastă în cercurile feministe și postmoderne (Lykke & Braidotti, 1996). Totuși, încă odată, consider că monstrul-cyborg suferă de pe urma moștenirii mamelor și copiilor monstruoși, așa cum arată imaginea proastă pe care o au în cultura populară (Creed, 1987).

Există și alte rezerve sau limite față de potențialul radical al cyborgului. La fel cum reprezentarea culturală dominantă a cyborgului este cea a unui supraom invulnerabil, ceea ce amenință să eclipseze posibilitățile figurative ale acestei noi forme de viață, el ne amintește și de modul în care psihologia dezvoltării a fost puternic influențată de proiectul „inteligenței artificiale”, la care, de asemenea, a și contribuit (vezi Rutkowska, 1993). Atunci când afirmă că cyborgul este o posibilitate mitică, Haraway se referă foarte clar la acele posibilități pe care feminiștii technofobi și antiștiință ar putea să nu le observe. Dar, după cum recunoaște ea însăși, această imagine este una greu de prelucrat în moduri apropiate de feminism, dată fiind că cyborgul își are originea în tehnologia avansată de război și în înlocuirea forței de muncă (productive și reproductive) (Macaulay & Gordo López, 1995).

Chiar dacă cyborgul este lipsit de o istorie proprie, el funcționează în cadrul unor circumstanțe istorice. Provocarea lui Haraway pentru noi este aceea de a recunoaște că el poate fi (re)formulat astfel încât să promoveze scopurile feministe. (Putem observa că subtitlul original al lucrării ei, „Știință, tehnologie și feminism socialist în anii 1980”, este adeseori dat uitării). Dacă teoriile subiectivății sunt unelte inevitabile și indispensabile pentru a gândi ordini sociale schimbate, atunci poate că cyborgul oferă un set diferit de modele și imagini, care sunt mai puțin înrădăcinate în capcanele tradiției și ale modernității. Deși nicio imagine nu este inocentă sau fără de istorie (cyborgii abundă în toate mitologiile – vechi și noi), cyborgul îi poate aduce criticului psihologiei dezvoltării o perspectivă alternativă referitoare la propriul sistem de referință – nu mai este nici părinte, nici copil, și nici nu mai are un punct de vedere absolut, iar diferența nu mai este imuabilă.

Cu riscul de a reitera povestea modernă a copilului care, de fapt, vorbește despre lecții și strategii mai generale, vreau să închei prin sublinierea relevanței pe care le au dezbaterile despre dezvoltare, schimbare și subiectivitățile politice pentru politicile feministe (moderne sau postmoderne). Am discutat, în acest capitol, despre câteva dintre modelele aflate în circulație și, mai ales, am pus accentul pe îndelunga și variata folosire a copilului ca resursă teoretică – exemplificată prin, dar nu limitată la copilul specific psihologiei dezvoltării. Din moment ce trecerea de la copil la femeie, sau chiar la cyborg, nu reușește să rezolve unele dificultăți, atunci există două posibile concluzii pe care le putem trage: prima, că nicio metaforă nu poate garanta un rezultat progresiv: mai degrabă, contează ce anume facem cu această metaforă; iar a doua, comună celor trei figuri de stil – copilul, femeia și cyborgul –, este că ei rămân singulari, izolați și, astfel, ușori de folosit în narațiunea individualistă a dezvoltării liberale burgheze.

Poate că în loc de saltul (doar) în noi utopii figurative, este încă nevoie de și mai multă muncă mundană de critică feministă (psihologică). Alături de elaborarea de noi imagini inspiraționale, una dintre practicile critice materiale și fundamentale ale psihologiei dezvoltării este contestarea transformării generalului în singular, cu toată omogenizarea diversității practicilor de gen, culturale și istorice pe care aceasta o aduce. Acest lucru este cu mult mai modest decât marele proiect de reconstrucție a unei psihologii a dezvoltării care să aducă vremuri mai bune, dar asta aduce mereu riscul replicării acelorași structuri opresive pe care și-a propus să le conteste. Și, totuși, poate dezvolta alternative imaginare și destabilizări deconstructiviste pentru a discuta într-un mod mai informat complexitățile și intensitatea întâlnirilor dintre femei și copii, dintre femei și alte femei, precum și dintre femei și bărbați, întâlniri aduse în prim plan de critica feministă a psihologiei dezvoltării. Cel puțin putem începe să documentăm diversitatea a ceea ce noi, ca copii, femei sau cyborgi, suntem și facem: am putea chiar să aflăm că există deja mai multă rezistență și mai multă dorință de schimbare decât credeam.

 

Mulțumiri

 

Le mulțumesc editorilor pentru entuziasmul lor, dedicarea și munca grea, precum și lui Angel Gordo López pentru sprijinul intelectual pe care mi l-a acordat, dar și pentru traducere.

 

Bibliografie

 

Alldred, P. (1995), „«Fit to parent?»” Developmental psychology and non-traditional families”, în E. Burman,, P. Alldred, C. Bewley, B. Goldberg, C. Heenan, D. iMarks, J. Marshall, K. Taylor, R. Ullah and S. Warner (1995) Challenging Women: Psychology’s Exclusions, Feminist Possibilities. Buckingham: Open University Press.

Alldred, P. (1996), „Whose expertise? Conceptualising mothers’ resistance to advice about childcare”, în E. Burman, G. Aitken, P. Alldred, R. Allwood, T. Billington, B. Goldberg, A. Gordo López, C. Heenan, D. Marks, S. Warner, Psychology Discourse Practice: From Regulation to Resistance. London: Taylor & Francis.

Amos, V. and Parmar, P. (1984), „Challenging imperial feminism”, în Feminist Review 17: 3-20.

Attar, D. (1988), „Who’s holding the bottle? The politics of breastfeeding”, în Trouble and Strife 13: 33-9.

Attar, D. (1992), „The demand that time forgot”, în Trouble and Strife 23: 24-9.

Bondi, L. (1993), „Locating identity politics”, în M. Keith and J. Pale (eds.), Place and the Politics of Identity. London: Routledge.

Boyden, J. (1993), „The development of indicators for the monitoring of the Convention on the Rights of the Child”, Raport pentru Redda Barnan.

Black, M. (1992), A Cause for Our Times: Oxfam – the First Fifty Years. Oxfam: Oxford.

Burman, E. (1992a), „Feminism and discourse in developmental psychology: power, subjectivity and interpretation”, în Feminism and Psychology 2 (1): 45-60.

Burman, E. (1992b), „Developmental psychology, and the postmodern child”, în J. Doherty, E. Graham & M. Malek (eds.), Postmodernism and the Social Sciences. London: Macmillan.

Burman, E. (1994a), Deconstructing Developmental Psychology. London: Routledge.

Burman, E. (1994b), „Innocents abroad: projecting Western fantasies of childhood onto the iconography of emergencies”, în Disasters: Journal of Disaster Studies and Management 18 (3): 238-53.

Burman, E. (1995a), „What is it? Masculinity and femininity in the cultural representation of childhood”, în S. Wilkinson and C. Kitzinger (eds.), Feminism and Discourse: Psychological Perspectives. London: Sage.

Burman, E. (1995b), „The abnormal distribution of development: child development and policies for Southern women”, în Gender, Place and Culture 2 (1): 21-36.

Burman, E. (1996a), „Local, global or globalized: child development and international child rights legislation”, în Childhood: A Global Journal of Child Research 3 (1): 45-­66.

Burman, E. (1996b), „Continuities and discontinuities in interpretative and textual approaches to developmental psychology”, în Human Development 39: 330-349.

Burman, E. (1996c), „Telling stories: psychologists, children and the production of «false memories»”, în Theory & Psychology 7 (3): 291-309.

Burman, E. (1996d), „False memories, true hopes and the angelic: revenge of the postmodern on therapy”, în New Formations 30: 122-34.

Hurman, E., „Appealing and appalling children”, în Free Associations 43.

Burman, E., „Minding the gap: positivism, psychology and the politics of qualitative methods”, Journal of Social Issues.

Burman, E., „Disciplinary apprentices: «qualitative methods» in student psychological research”, în International Journal of Social Research Methodology, Theory and Practice.

Coulson, M. & Bhavnani, K. (1990), „Making a difference: questioning women’s studies”, în E. Burman (ed.), Feminists and Psychological Practice. London: Sage.

Cowen, M. & Shenton, R. (1996), Doctrines of Development. London: Routledge.

Creed, B. (1987), „Horror and the monstrous feminine: an imaginary abjection”, în Screen 28 (1): 44-70.

Crush, J. (ed.) (1995), Power of Development. London: Routledge.

Daly, M. (1981), Gyn/Ecology. London: The Women’s Press.

Downick, S. & Grundberg, S. (eds.) (1980), Why Children? London: The Women’s Press.

Evans, M. (1990), „The problem of gender for women’s studies”, Women’s Studies International Forum 13 (5): 457-63.

Foucault, M. (1981), The History of Sexuality. Vol. 1: An Introduction. Harmondsworth: Penguin.

Freeman, M. & Vedrman, P. (eds.) (1992), The Ideologies of Children’s Rights. Dodrecht: Martinus Nijhoff.

Fulani, L. (1998), „Beyond the ethic of care: the Kohlberg-Gilligan controversy revamped”, în E. Burman (ed.), Deconstructing Feminist Psychology. London: Sage.

Gilligan, C. (1992), In a Different Voice. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Glenn, E., Chang, G. & Forcey, L. (eds.) (1995), Mothering: Ideology, Experience, and Agency. New York: Routledge.

Gordon, T. (1990), Feminist Mothers. London: Macmillan.

Haraway, D. (1989), Primate Visions: Gender, Race and Nature in the World of Modern Science. London: Verso.

Haraway, D. (1991) Simians, Cyborgs and Women. London: Verso.

Henriques, J., Hollway, W., Urwin, C., Venn, C. & Walkerdine, V. (1984), Changing the Subject: Psychology, Social Regulation and Subjectivity. London: Methuen.

Hollway, W. (1989), Subjectivity and Method in Psychology. London: Sage.

Jameson, F. (1984), „Postmodernism, or the cultural logic of late capitalism”, în New Left Review 146: 53-93.

Johnson, D. (1992), „Cultural and regional pluralism in the drafting of the UN Convention on the Right of the Child”, în M. Freeman & P. Veerman (eds.), The Ideologies of Children’s Rights. Dordrecht: Martinus Nijhoff Publishers.

Josselson, J. (1987), Finding Herself. Pathways to Identity Development in Women. San Francisco and London: Jossey-Bass.

Kessen, W. (1979), „The American child and other cultural inventions”, în American Psychologist 34 (10): 815-20.

Lieven, E. (1980), „«If it’s natural, we can’t change it»”, în Cambridge Women’s Studies Group, Women in Society: Interdisciplinary Studies. London: Virago.

Lykke, N. & Braidotti, R. (eds.) (1996), Between Monsters, Goddesses and Cyborgs: Feminist Confrontations with Science, Medicine and Cyberspace. London: Zed.

Lyotard, J. F. (1983), „Presentations”, în A. Montifiore (ed.), Philosophy in France Today. Cambridge: Cambridge University Press.

Lyotard, J. F (1984), The Postmodern Condition: A Report on Knowledge. Manchester: Manchester University Press.

Lyotard, J. F. (1992), The Postmodern Explained to Children: Correspondence 1982­1985. London: Turnaround.

McNeil, M. (1992), „Pedagogical practice and problems: reflections on teaching about gender relations”, în H. Hinds, A. Phoenix & J. Stacey (eds.), Working Out: New Directions for Women’s Studies. London: Falmer Press.

Macaulay, R. & Gordo López, A. J. (1995), „From cognitive psychologies to mythologies: advancing cyborg textualities for a narrative of resistance”, în C. H. Gray, H. Figueroa-Sarriera & S. Mentor (eds.), The Cvborg Handbook. New York & London: Routledge.

Mayall, B. (1996), „Politics and practice in research with children”, în Changes: An International Journal of Psychology and Psychotherapy (Special Issue on „Qualitative Research”) 14 (3): 199-203.

Maynard, M. & Purvis, J. (eds.) (1994), Researching Women’s Lives frnm a Feminist Perspective. London: Taylor & Francis.

Mehta, O. (1995), Westernizing the Third World. London and New York: Zed.

Middleton, N. (1971), When Family Failed: The Treatment of the Child in the Care of the Community in the First Half of the Twentieth Century. London: Victor Gollancz.

Miller, L., Rustin, M., & Shuttleworth, J. (eds.) (1989), Closely Observed Infants. London: Duckworth.

Mitchell, S. (1988), Relational Concepts in Psychoanalysis. Cambridge, MA: Harvard University Press.

Morss, J. (1990), The Biologizing of Childhood. New York: Lawrence Erlbaum.

Morss, J. (1995) Growing Critical: Alternatives to Developmental Psychology. London: Routledge.

New, C. & David, M. (1985) For the Children’s Sake: Making Childcare More than Women’s, Business. Harmondsworth: Penguin.

Nicholson, L. & Seidman, S. (eds.), (1995) Social Postmodernism: Beyond Identity Politics. Cambridge: Cambridge University Press.

O’Hagan, K. & Dillenberger, K. (1995) The Abuse of Women within Childcare Work. Buckingham: Open University Press.

Oakley, A. (1981), From Here to Maternity: Becoming a Mother. Harmondsworth: Penguin.

Pateman, C. (1989), The Disorder of Women. Cambridge: Polity Press.

Peace, G. & Hulme, D. (1993), Children and Income Generating Programmes. A Report for Save the Children UK. Institute of Development Planning and Management: University of Manchester.

Peters, J. & Wolper, A. (eds.) (1995), Women’s Rights, Human Rights: International Feminist Perspectives. London: Routledge.

Phoenix, A. (1987), „Theories of gender and black families”, în G. Weiner & M. Arnot (eds.), Gender Under Scrutiny. London: Hutchinson.

Rao, A. (1995), „The politics of gender and culture in international human rights discourse”, în J. Peters & A. Wolper (eds.), Women’s Rights, Human Rights: International Feminist Perspectives. London: Routledge.

Ribbens, J. (1994), Mothers and their Children: A Feminist Sociology of Childbearing. London: Sage.

Riley, D. (1987), „The serious burdens of love”, în A. Phillips (ed.), Feminism and Equality. Oxford: Blackwell.

Rose, N. (1985), The Psychological Complex. London: Routledge & Kegan Paul.

Rutkowska, J. (1993), The Computational Infant: Looking for Developmental Cognitive Science. London: Harvester Wheatsheaf.

Scott, S. (1997), „Feminists and false memories: a case of postmodern amnesia”, în L.

Brown & E. Burman (eds.), Feminist Responses to the False Memory Debate, Special Feature of Feminism and Psychology 7 (1).

Steedman, C. (1995), Strange Dislocations: Childhood and Sense of Human Interiority, 1790-1930. London: Virago.

Thorne, B. (1987), „Re-visioning women and social change: where are the children?”, în Gender & Society 1 (1): 85-109.

Urwin, C. (1985), „Constructing motherhood: the persuasion of normal development”, în C. Steedman, C. Urwin & V. Walkerdine (eds.), Language, Gender and Childhood. London: Routledge and Kegan Paul.

Vittachi, A. (1989), Stolen Childhood: In Search of the Rights of the Child. Cambridge: Polity Press.

Walkerdine, V. (1985), „On the regulation of speaking and silence: subjectivity, class and gender in contemporary schooling”, în C. Steedman, C. Urwin & V. Walkerdine (eds.), Language, Gender and Childhood. London: Routledge & Kegan Paul.

Walkerdine, V. (1988), The Mastery of Reason. London: Routledge.

Walkerdine, V. & Lucy, H. (1989), Democracy in the Kitchen: Regulating Mothers and Socialising Daughters. London: Virago.

Wallsgrove, R. (1985), „Thicker than water?”, în Trouble and Strife 7: 26-8.

Wilkinson, S. (1988), „The role of reflexivity in feminist psychology”, în Women’s Studies International Forum 11 (5): 493-502.

Wilkinson, S. & Kitzinger, C. (eds.) (1996), Representing the Other: A Feminism & Psychology Reader. London: Sage.

Wingfield, R. & Saddiqui, H. (1995/6), „Fundamental questions: from Southall to Beijing”, în Trouble and Strife 32: 53-62.

Woodhend, M. (1990), „Psychology and the cultural construction of children’s needs”, în A. James and A. Prout (eds.), Constructing and Reconstructing Childhood. Basingstoke: Falmer Press.

Woodhead, M. (1996), In Search of the Rainbow: Pathways to Quality in Large-Scale Programmes for Young Disadvantaged Children. The Hague: Bernard van Leer Foundation.

 



[1] În engleză, childfree se referă la o persoană care a ales să nu aibă copii.

[2] Folosesc termenii Nord și Sud pentru a mă referi la țările cel mai bogate și mai sărace din lume, așa cum au fost ele produse de dezvoltarea colonială și imperialistă și care, istoric vorbind, sunt marcate pe hartă prin oameni de origine europeană sau non-europeană. Nu aș vrea să se înțeleagă că subestimez diferitele avantaje sau dezavantaje pe care le-au avut oamenii și țările din Nord sau din Sud.

Jurnal de studii (post)umaniste