All posts by admin

wark-ConvertImage

Manifest RetroDada

McKenzie Wark

traducere de Daniel Clinci

Manifestul RetroDada a fost scris pentru un eveniment desfăşurat la Cabaret Voltaire din Zurich, 4 & 5 martie, pentru a sărbători centenarul Dada. Textul a fost preluat de pe publicseminar.org.

RetroDada începe cu dezgust. Încă o dată, lumea îşi porneşte războiul. În vreme ce unele oraşe sunt atacate de bombardiere, altele sunt bombardate cu târguri de artă. De data aceasta, nu mai există o Elveţie a neutralităţii în care refugiaţii să-şi poată răcori picioarele; acum, întreg globul se supraîncălzeşte. Insomnia raţiunii naşte monştri.

Dar înainte să facem doi paşi înainte, să facem un salt înapoi. Un secol înapoi. Înapoi la primul dintre războaiele mondiale care au fost numărate; înapoi la naşterea dezgustului Dada. Înapoi la acel mare refuz a ceea ce avea să devină secolul. De ce n-ar rula un .gif înapoi, la fel de bine ca şi înainte? Este momentul pentru RetroDada! În principiu, RetroDada este împotriva manifestelor, dar este şi împotriva principiilor. Deci, să începem.

Lumea este plină de greşeli, dar cea mai gravă este arta care s-a făcut. Arta ne-a dat Infernul lui Dante stilizat de decoratorii de interior. RetroDada nu încearcă să facă pe plac artei, nici anti-artei; nimeni nu ar trebui să slujească la stăpâni. Vom pune punct spectacolului şi îl vom înlocui cu râsul convulsiv de la un continent la altul. Este, în cele din urmă, un căcat, dar de acum înainte noi ne vom căca în culori diferite.

Psihanaliza este ea însăşi boala. Ea face ca sinele burghez să pară interesant. Etica produce atrofiere, ca orice altă rană produsă de inteligenţă. Teoria ne ghidează în cerc către prejudecăţile pe care le-am avut dintotdeauna. Avem nevoie de lucrări tandre şi precise şi, pentru totdeauna, dincolo de înțelegere. Avem multe lucruri negative de făcut.

RetroDada este intensitatea noastră. RetroDada este pentru şi împotriva unităţii. RetroDada este suprimarea motivelor. RetroDada este refuzul unei moşteniri. RetroDada este o efuziune convulsivă, ca un telefon mobil gătit la microunde. RetroDada este divinitatea de cea mai joasă speţă. RetroDada nu are teorie. Este destulă d-asta în şcoala de artă. Ne plac lucrurile vechi pentru prospeţimea lor.

Cum să faci un manifest RetroDada: Ia un manifest Dada sau două. Copiază bucăţile bune. Aruncă-le într-un fişier. Mută bucăţile pe-acolo. Îmbunătăţeşte-le. Manifestul va fi ca tine. În ceea ce priveşte inteligenţa, ea se va găsi pe străzi.

RetroDada lucrează cu toată puterea pentru a introduce idiotul peste tot. RetroDada este o formă de capital de risc pentru exploatarea ideilor altor oameni. Dumnezeu îşi permite să nu aibă succes. La fel şi RetroDada. Este un lux fără valoare şi preţ. RetroDada nu se dă pe nimic, nici pe muncă, nici pe joacă. RetroDada te seduce cu propria ta idee.

RetroDada este, simultan, şi stand-up comedy şi parastas. RetroDada se încrede doar în sinceritatea situaţiilor. RetroDada se luptă împotriva thanatismului* vremurilor. RetroDada dezvoltă plasticitatea digitalului. Ar trebui ca arta, literatura şi cinematografia să fie gratuite. Mediul este la fel de neimportant ca şi noi. Formarea este singurul lucru esenţial. Luaţi orice material.

RetroDada este un virus teoretic. RetroDada înseamnă să te lași în voia evenimentelor. Spune da unei vieţi care se îndreaptă în jos, către negare. RetroDada refuză să fie contemporană cu căcaturile astea. RetroDada restabileşte arta şi viaţa cotidiană, pentru ca ele să poată face sex queer pe alei întunecate. RetroDada este apatridia minţii. RetroDada respinge ordinea stilată şi dezordinea stilizată a esteticii contemporane. Suntem convinşi de arbitrarul şi falsitatea creaţiei noastre amărâte, lumea. Privim fără probleme în înălţimi şi adâncuri.

Să furăm numai de la cei mai buni şi de la faptele lor, nu de la stilurile lor. Răsunătoarea Sophie Taeuber, bateristul Richard Huelsenbeck, tubularul Hugo Ball, mistica Emmy Hennings, agitatorul Tristan Tzara, ironicul Jean Arp, dadasoful Raoul Hausmann, vitezomana Hannah Höch, crescătoarea de păsări Baronesa Elsa. Să preluăm ce au lăsat, nu ce au căcat. Muzică, dansuri, teorii, manifeste, poeme, picturi, costume, măşti. Să se înceapă din nou, de la capăt.

Atâtea destine ale vestului au afectat Dada. A încercat deja totul, aşa că noi nu mai trebuie s-o facem. Arthur Cravan a devenit o legendă. Mina Loy a devenit poetă. Marcel Duchamp a devenit mentorul artei contemporane. Hugo Ball a devenit un catolic fervent. Emmy Hennings a devenit o mistică protestantă. Hannah Höch a scris o carte pentru copii trans-specii. Richard Huelsenbeck a devenit terapeut. Tristan Tzara a devenit comunist. Marcel Janco s-a întors în Orient. Baroana Elsa a murit în sărăcie şi anonimat. Jacques Vaché s-a sinucis înainte ca toate astea să înceapă.

A fi pentru acest manifest înseamnă a fi RetroDada! A fi împotriva acestui manifest înseamnă a fi RetroDada! A fi pentru şi împotriva acestui manifest înseamnă a fi RetroDada! A nu fi nici pentru, nici împotriva acestui manifest înseamnă a fi RetroDada! Nu există scăpare din istoria care urmează să fie nefăcută!

* http://www.publicseminar.org/2014/04/birth-of-thanaticism/

Murim ca animalele și ne plângem morții de parcă am fi oameni

Suntem în doliu, modul nostru de a întreține durerea și, în același timp, felul în care am învățat să trecem peste ea. Ne identificăm cu cel/cea pierdut/pierdută, simțim că am murit odată cu el, dar până la urmă legătura cu mortul va fi întreruptă de plăcere. Și atunci vom putea acționa din nou. Umanismul din fiecare (acolo unde nu este întrerupt de fundamentalisme creștine sau anulat de gândirea mitică) ne învață că avem două variante: fie insistăm asupra durerii (cuvintele nu-și au rostul, doar bocetul și tristețea mai contează), fie creăm – din doliu, din mâhnire, din durerea noastră – noi solidarități care să aducă schimbarea, răzbunarea, care să impună dreptatea. Spre deosebire de vremea Tebei lui Creon, aproape nimeni (cu excepția extremiștilor conservați în idei fixe despre lume – antiHaloween, antirock, anti „generația degenerată” etc. – pe care televiziunile de știri încă îi prezintă cu o anume candoare delirantă), nimeni nu încearcă astăzi să ne suprime mâhnirea. Ne putem plânge morții, îi putem îngropa, putem rămâne împietriți, putem urla sau, dacă vrem, putem cere demisii, destituiri, închisoare pentru toți cei vinovați. Figura Antigonei și narațiunea ei par a fi departe, departe de noi. Putem face, astăzi, tot ceea ce ea nu era lăsată să facă. Niciun rege-tiran nu are astăzi puterea să monopolizeze doliul. Pare că suntem liberi, cel puțin în fața acestei morți care s-a descoperit și s-a întins deodată asupra noastră.

Dar formele de doliu pe care le cunoaștem, cea care pune accentul pe durere, la fel ca cea care pune accentul pe revendicare, pe cerințele imperative (considerate morale) în numele doliului, sunt problematice, în sensul că democrațiile capitaliste contemporane au în ele însele tendința de a încuraja doliul și, în același timp, de a-l instrumentaliza în numele obiectivelor naționale. Spre deosebire de Antigona – aflată la granița dintre lumea „aristocratică” care prețuia unicitatea, individualitatea, și noua lume „democratică”, pentru care oamenii aflați în slujba polisului erau înlocuibili –, s-ar părea că noi nu avem de ales decât în interiorul acestei paradigme umaniste. De altfel, președintele (care prin discursul său aproape că îndeamnă la revoltă publică), premierul și diverși alți oameni politici cer același lucru ca majoritatea cetățenilor: plânset pentru memoria victimelor și dreptate în numele lor. S-ar putea crede că mortalitatea sau conștiința propriei mortalități creează o nouă solidaritate: „în fața morții suntem cu toții egali”.

Totuși, mulți cetățeni refuză să-i accepte pe politicieni (și chiar pe funcționarii publici ori pe patroni) ca parte din această solidaritate. Mulți dintre noi consideră că, într-un fel sau altul, ei, politicienii și administratorii firmei, vinovați cum sunt (deja?) de moartea celor din Colectiv, nu pot avea conștiința propriei mortalități. Ni-i imaginăm mergând în locuri exclusiviste în care nimic rău nu li se poate întâmpla, protejați de coloane oficiale, de jandarmi, de poliție, de bodyguarzi și de SPP, aproape imposibil să fie răpuși, omorâți de deciziile proaste – indiferent că sunt rezultat al corupției, al indiferenței, al dorinței de îmbogățire rapidă etc. – care au luat viețile unor oameni ca noi. În România de azi, la fel ca în România de acum 100 de ani, politicienii, cei care conduc statul român, nu sunt umani pentru că noi nu mai avem tăria sau nu mai putem spune că și ei au conștiința propriei mortalități.

Lupta continuă, încă de la înființarea României (mici și mari), între societate și stat este ceea ce definește acest tărâm, de la răscoalele țărănești înecate în sânge la corupția de subzistență din comunism și până la acest moment din octombrie 2015 când am încetat să  credem că politicienii sunt oameni. Le refuzăm doliul, le refuzăm conștiința propriei mortalități, iar cuvintele și explicațiile lor (precum cele ale primarului de sector acoperit de hârtii) ne încurajează s-o facem.

Goethe ar fi oripilat de ceea ce credem noi. La fel de oripilat ca de Antigona lui Sofocle, care spunea că n-ar fi plâns la fel moartea unui soț sau al unui copil pentru că aceștia ar fi putut fi înlocuiți. Ea o spune, la fel de bine pe cât o simțim noi, că nu suntem egali în fața morții. De altfel, autorul lui Faust era atât de dezgustat de aceste vorbe care neagă dreptul de a avea aceeași moarte, încât a crezut, până la sfârșit, că fragmentul cu pricina n-a fost scris/gândit de Sofocle, ci a fost adăugat mai târziu, de cine știe ce copist. Vor veni zile în care politicienii și factorii de decizie ne vor spune și ei, în spiritul ideologiei umaniste, că suntem egali în fața morții și că, la fel, fiecare om îndoliat, fiecare părinte, frate, soră sau prieten care își îngroapă mortul simte același lucru, că fiecare român este afectat la fel de tragedia din Colectiv. Într-un fel, au făcut-o deja când au declarat „doliu național”. Atunci, noi va trebui să știm, va trebui să o putem spune, va trebui să fi deconstruit deja această pereche moarte – doliu. La fel ca distincția sex/gen (care lasă impresia că primul termen este natural, univoc și material, iar al doilea este construit cultural, istoric și social), perechea moarte – doliu ne poate înșela să credem că prima este universală, naturală și materială, iar al doilea termen este un eveniment construit, diferit de la o cultură la alta și determinat de moarte. De fapt, moartea este și ea o construcție culturală, un efect social, un produs al lumii în care trăim, un fenomen care ține de biotehnologie în aceeași măsură ca, să zicem, fertilizarea in vitro. Murim sau nu murim, murim într-un fel sau altul și în funcție de dezvoltarea medicinei și de accesul pe care îl avem la ea, de inovațiile tehnologice, de organizarea medicilor și de numărul lor. La fel, toți cei morți în clubul Colectiv care ne bântuie astăzi și ne vorbesc despre finitudine, despre dispariția inevitabilă a fiecăruia dintre noi, ne șoptesc, în același timp, cu buzele arse, și despre ziua de 30 octombrie 2015, despre desfășurarea evenimentelor, despre legi și bucăți de burete neignifugat, despre primari și munți de hârtii, despre ultimii 25 de ani și despre suta dinaintea lor, despre felul în care a fost construită posibilitatea morții în România. Ei ne vorbesc nu doar despre „puterea de a lăsa să moară”, ci și despre „puterea de a face să moară”. Niciun Creon nu mai are puterea să ne spună cum sau cât să ne plângem morții, niciun Pericle nu mai poate impune o predică unică de înmormântare, dar mii de alte autorități, mii de alte forme ale puterii astăzi difuze reglementează cum, când și unde să murim. Cuvintele pe care morții nu au mai apucat, în mod brutal, dar cumva previzibil (iată drama!), să le spună acționează în noi în intervalul dintre fonem și logos, dintre singularitatea/unicitatea fiecăruia dintre cei morți sau răniți și egalitatea pe care ne-o închipuim între noi și din care îi excludem pe politicieni.

Se spune că ei nu au murit în zadar. Poate că este adevărat, dar au murit inutil, așa cum se naște și își trăiește viața o operă de artă, o creatură. Nu trebuie să avem cruzimea primarului care premiază moartea cu o casă la care copiii aceia aveau oricum dreptul. Ar fi bine să știm că cei arși sunt sacrificii umane apărute la câteva milenii după ce religiile monoteiste le-au interzis. Arderea de tot. O jertfă închinată unui „sistem” nemilos pe care încă îl acceptăm ca zeu. Iar acest sistem-zeu nu va opri niciodată mâna călăului, din simplul motiv că el nu acționează etic, ci după o logică, sau mai bine zis noimă, pe care științele sociale sau umaniste sunt incapabile să o surprindă. Dincolo de intenția directă și de numărul victimelor, nimic nu deosebește focul din Colectiv de focul Holocaustului. Unii oameni au murit gazați înainte de a lua foc. Asta nu înseamnă că vina pentru ceea ce s-a petrecut în Colectiv ne aparține, poate că mulți au încercat deja să schimbe ceea ce, din lipsă de alt cuvânt mai bun, numim „sistemul”, în felul lor, poate că unii i s-au împotrivit, dar, oricât ar fi de greu, trebuie să acceptăm că actul de sacrificare a fost făcut de fiecare dintre noi, de fiecare bucureștean, de fiecare citadin, de fiecare.

Dacă vom continua să ne rezumăm la cele două tipuri umaniste de doliu, conștiința finitudinii care ne-ar defini pe toți, pe de o parte, și „cine este de vină?/pedepsirea vinovaților!”, pe de altă parte, vom rămâne dincolo (în primul caz) sau deasupra (în cel de-al doilea caz) politicii. Nu vom putea fonda o nouă etică a egalității – atât timp cât le refuzăm politicienilor și autorităților statului conștiința finitudinii și doliul –, și nici nu vom putea pedepsi toți vinovații, pentru că „lanțul slăbiciunilor” este prea mare. Dar putem să privim într-o direcție pe care bocetul și acțiunea nu o exclud neapărat, dar pe care o trec sub tăcere, pentru că fiecare tip de doliu vrea să-și câștige întâietatea. Adică putem observa că victimele din Colectiv, la fel ca cei îndoliați de moartea lor, sunt actori politici, dincolo de procesul de guvernare, deocamdată, adică spectre și încă-oameni care vorbesc, în context istoric, despre lumea noastră de azi.

Înțeleasă astfel, moartea nu este un sacrificiu făcut de cei morți pentru noi (sau pentru ca noi să înțelegem ceva), așa cum a considerat primarul care „a premiat” moartea cu o casă, ci un sacrificiu făcut de sistem (din care fiecare dintre noi face parte, indiferent cât de mult sau puțin îl influențăm), prin care unii oameni au fost transformați în animale de sacrificiu de alți oameni. Altfel spus, moartea celor din Colectiv nu trebuie înțeleasă în termenii unei moșteniri pe care ei o lasă după moarte, ci ca sens pe care sistemul și-l dă sieși. Acest lucru se întâmplă și pentru că moartea lor nu a fost ca a tuturor celorlalți, adică accidentală (și „decesul de bătrânețe” este accidental), ci un produs, o construcție a sistemului. Ei au murit cu adevărat, adică au fost extrași din ordinea lumii, corpurile lor umane au fost anulate, nu pentru a lăsa o moștenire, ci un sens politic.

Tocmai acest sens este ascuns de autorități, de media mainstream, dar și de sistem ca atare, care vor încerca întotdeauna să impună ideea că stabilirea ultimă a semnificației, chiar și a semnificației morții, este dreptul lor. În timpul acesta, noi suntem prinși în intervalul dintre animal și uman, locul în care ne construim astăzi identitatea (sau ce a mai rămas din ea), murim ca animalele și ne plângem și ne răzbunăm morții de parcă ar fi și am fi oameni. Din acest motiv suntem atât, atât de triști: noi suntem cei care am sacrificat, chiar dacă, repet, cei mai mulți dintre noi nu sunt vinovați cu nimic. Și tot noi am făcut sacrificiul, am dat o parte din noi; doar că nu era a noastră. Iată o altă definiție, care multora le va părea metaforică, a corupției.

VM

posthum nr. 1

Post/h/um nr. 1

Pentru noi, teoria este acest timp de neînlocuit care cere să fie spațiu public, pe care literatura l-a făcut posibil atunci când a avut îndrăzneala (ficțională) de a se opune filosofiei, și care acum umblă prin lume și o bântuie. O bântuie chiar și pe cea care i-a fost precedent și motivație și va continua să o facă și atunci când literatura, pentru că despre ea este vorba, în înțelesul pe care i-l acordăm noi în (post)modernitate, ca domeniu autonom și autoreglementat al cunoașterii (deci nu narațiunile sau poveștile ca atare, fără de care ne este greu să credem că omul poate supraviețui), literatura ca beletristică, așadar, va înceta să existe altfel decât ca absență. În acel moment, care pe unii îi înfricoșează teribil, iar pe alții îi bucură profund, teoria va fi cea care va oferi motivarea acestei absențe, în triplul sens pe care îl poate avea orice motivare: de identificare și explicare a motivelor, de justificare morală a acestei absențe și de scuze oferite, dacă nu umanității, atunci măcar fidelilor, ca într-un bilet scris de părinți (sau de medic) pentru motivarea absențelor.

Aflată sub privirea teoriei, literatura devine propria origine, adică o lume, și i se poate întâmpla orice. Ea este ca omul aflat sub privirea-animal despre care vorbește Derrida, un copil pregătit pentru Apocalipsă. Este „(în urma) Apocalipsa însăși, adică evenimentul ultim și prim al sfârșitului, dezvăluirea și verdictul”. Literatura, ca artă studiată instituțional, rămâne pentru teorie o invitație, ca pentru acei reprezentanți ai avangardei istorice pe care nouă ne place să-i considerăm predecesorii marii teorii din a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI.